As i4ever @ http://blidaru.

net

2
3
4
5
“Dedic acest experiment celor ce vor sa creada in existenta
lui.”

PROTEJÂND
TERRA

Capitolul I

6
 Daniel Johnson stătea întins la soare în
hamacul său din curtea din spatele casei. Soarele
se zbătea să răzbească norii de pe cer, încercând să
continue tradiţia zilei de duminică, zilei de odihnă
lăsată zi de lenevit în moştenirea familiei Johnson.
Timp de patru generaţii, construcţia celebrei case
de pe strada Florilor, numărul 13, fusese întreruptă
în fiecare duminică din cauza acestui obicei, tratat
aparte de membrii familiei. În prezent, nimeni nu
mai ştia din ce motiv duminică, partea masculină
se odihnea în hamac, în spatele curţii. Cert este ca
nimeni nu vroia să renunţe la obicei, spunând
soţiilor, prietenilor, colegilor sau celorlalţi
apropiaţi că : “Un astfel de obicei de familie
trebuie tratat ca atare şi, prin urmare, trebuie să
avem grijă de vieţile demult apuse ale strămoşilor
noştri.”
Într-o duminică de mai, mai exact în duminica
Paştelui, Ioana, soţia lui Daniel Johnson, născuse
un băieţel cu ochi albaştri. Mulţi au spus că acest
copil fusese blestemat şi că , încălcarea dorinţelor
strămoşeşti au dus la un copil din flori. Daniel era
singurul care refuza să creadă aceste bârfe
născocite de atotştiutoarele cartierului, dar în
acelaşi timp era controlat de o aprigă dorinţă de

7
aflare a adevărului.
Lipsa de cunoştinte în ceea ce privea
transmiterea genelor la urmaşi, îl făceau câteodată
pe Daniel să fie cuprins de furie şi să nu ştie, ce se
mai întâmplă cu el. Îşi pierdea adesea controlul
până în ziua în care fiul său împlinise şapte ani.
Era ziua când trebuia să îi destăinuie acestuia
misterul amplasării hamacului în spatele casei şi
motivul pentru care trebuia să respecte tradiţia
strămoşilor şi să îşi petreacă duminicile în hamac
măcar câteva ore, necontând dacă citea, dormea
sau povestea scurte istorisiri amicilor, dar el stătea
acolo. Desigur că la şapte ani se puteau pune
puţine întrebări, dar odată cu maturizarea, fiul
trebuia să sacrifice întâlniri importante pentru
tainele familiale. Se vedea respins de prieteni din
acest motiv, putând ajunge motiv de râs în faţa
celorlalţi pentru că nu venea la aniversări,
petreceri, întâlniri.
Anii treceau, iar familia Johnson părea ruptă
duminică de civilizaţie. Aceeaşi monotonie în ziua
de duminică, aceleaşi întâlniri până când, într-o
dimineaţa, Ioana este victima unui accident. Şocaţi
de veste, partea masculină a familiei se repezi la
maşina, urmând calea spitalului. Clipele treceau
foarte greu, vorbele dispăruseră, iar bucuria părea
un concept abstract, nedefinit în viaţa lor.

8
 -Băiete, trebuie să ştii ceva.
-Ce este tată?S-a-ntâmplat ceva cu mama?
-Nu.
-Dar ce este atunci?
-Ai 15 ani şi trebuie să afli ceva, ceva ce m-am
chinuit foarte mult să aflu, poate unul dintre
lucrurile cele mai tulburătoare pe care le vei afla în
întreaga ta viaţă.
-Este ceva rău?
-Nu ştiu dacă este de rău sau de bine.
Important este că vei avea o viaţă pierdută.
-O viaţă pierdută? Ce vrei să spui cu asta? Nu
înţeleg deloc.
-Băiete cu ochi albaştri,…
-Ce este tată? Îl întrerupse Albert cu o privire
de căţeluş.
-Te-ai născut într-o zi de Paşte, într-o
duminică magică. Nu semeni cu mine foarte mult
şi ai fost subiectul multor bârfe. Făcând o
paranteză, pot spune că ai fost popular de mic.
Acum eşti în primul an de liceu, duci o viaţa
normală cu excepţia duminicilor pe care ţi le pierzi
păstrând un secret al familiei, un mare secret al
familiei.
-Ce secret?
-Nu te grăbi. Ajungem şi acolo. Am aflat,
după o serie de documentări, că ochi albaştri nu

9
reprezintă altceva decât o genă de la bunicul din
partea mamei. Lumea nu ştie multe, aşa că nu
trebuie să te simţi prost când ţi se va spune că eu
nu sunt tatăl tău. Revenind, vreau să asculţi cu
mare atenţie ceea ce îţi voi spune. Acesta este un
moment magic, un moment de răscruce pentru
omenire, un moment ce a fost prevăzut la începutul
secolului al XX-lea de stră-străbunicul tău Jonas.
-Am avut un străbunic numit Jonas?
-Da. Originile contează mai puţin, importantă
este povestea lui. Jonas s-a născut cu un dar
nemaivăzut: putea să vadă în viitor. Tot atunci el a
lăsat o serie de scrieri cunoscute doar de partea
masculină a descendenţilor şi păstrate în scorbura
unuia dintre copacii de care este legat hamacul.
-Da, ce poveste de adormit copii. Fii atent la
drum şi, mai bine îmi spui totul după ce ajungem
la mama, la spital. Are nevoie de noi, iar un
accident este cu adevărat o veste şocantă, mai ales
că este vorba de familia noastră. O poveste cu un
hamac magic, cu o scorbură şi cu nişte pagini de
jurnal scrise acum o sute de ani nu reprezintă cea
mai mare problemă a omenirii.
-Ajung şi acolo. Mama ta nu ştie nimic despre
asta şi abia am reuşit să o păcălesc până acum să
nu întrebe de ce duminica petrec atâta timp stând
într-un hamac în curtea din spatele casei, casa pe

10
care am terminat-o eu. Jonas putea să prevadă ce
se va întâmpla în fiecare duminică, timp de câteva
clipe. În duminica Paştelui acesta a avut una dintre
cele mai groaznice previziuni. Văzuse un copil
născut peste câteva generaţii în familie care va
muri , descătuşând o bestie ce va distruge
omenirea, un troll magic, un adevărat monstru.
-Şi eu sunt tânărul care va muri?
-Foarte probabil da. Pentru a proteja familia de
acest eveniment, bunicul Jonas a stabilit ca în
fiecare duminică cineva să stea de pază pentru a
avea grijă că nu cumva troll-ul să iasă la suprafaţa
şi să găsească hârtiile cu previziuni. Altfel, nu mai
exista absolut nicio modalitate prin care această
creatură mai poate fi oprită.
-Frumoasă poveste, dar după cum vezi , eu nu
am descătuşat nicio creatură legendară sau nu care
ar putea pune punct evoluţiei umanităţii şi nici nu
am murit. Îţi dai seama acum că ai stat degeaba de
pază, fiindcă nimeni nu a reuşit să intre nici măcar
în curte, dar să fure nişte scrieri din scorbura unui
copac.
-Te înşeli, dragul meu. Încă nu ţi-am dat toate
puterile din această cauză. Membrii familiei
noastre au o capacitate specială prin care pot
realiza diverse lucruri. Fiecare dintre urmaşii
masculini au căpătat o putere magică, mai puţin

11
previziunea. Acestea s-au transmis din generaţie în
generaţiei până la tine, copile cu ochii albaştri.
-De ce îmi spui aşa?
-Cum? Copil cu ochi albaştri?
-Pentru că în previziuni, cel ce va dezlega
troll-ul va avea ochii albaştri şi va avea mai multe
puteri.
-Câte?
-Cele moştenite plus încă două.
-Şi, tată, tu ce puteri magnifice ai avut? Sunt
curios să aflu, pentru ştiinţa mea, aşa , din
curiozitate?
-Vrei să vezi?
-Da.
Daniel Johnson îşi luă mâinile de pe volan şi
închise ochii. În câteva momente, în faţa lor se
deshise un vortex şi, dispăruseră. Acelaşi vortex se
deschise undeva în parcarea spitalului şi maşina
cea verde cu parbrizul crăpat ieşi din acea
dimensiune. Tânărul Albert, uimit, îl întrebă:
-Asta-i tot? Doar atât? Credeam că se poate
mai mult.
-Se poate, dar nu avem voie să transmitem
celorlalţi decât puterea noastră, cele moştenite
fiind un secret. Nu pot încălca porunca strămoşilor,
doar pentru a-ţi arăta ţie ce puteri supranaturale am
şi ce aş putea face cu ele. Ar fi în primul rând

12
ilegal pentru noi, oamenii…
-Stai un pic. După ce că avem nişte puteri, de
care eu nu ştiam nimic până adineauri, ne mai
numim şi oameni? Deja încep să scap informaţii
printre degete şi nu aş vrea să mă trezesc cu nu ştiu
ce descoperire. Mai bine îmi povesteşti după ce o
găsim pe mama. Bine?
-Haide, discutăm mai încolo despre aceste
daruri înnăscute pe care le avem.
-Mama ce putere are?
-Mama ta este o muritoare de rând, neputând
face nimic.
-Vrei să spui că avem şi darul nemuririi?
-Nu. Am vrut doar să accentuez un pic.
Daniel şi fiul său, Albert, au coborât din
maşină şi, după ce au găsit ieşirea din parcarea
subterană către parterul spitalului, au început să
discute despre lucruri normale, banale. În drumul
lor, au întrebat un doctor de pe holul principal al
spitalului unde este secţia de terapie intensivă. Cu
o faţă zâmbitoare, acesta le-a spus că se află în
cealaltă parte a clădirii. Cei doi s-au îndreptat spre
partea secundară a spitalului unde se afla secţia de
terapie intensivă. Acolo, surprinzător , tocmai
ieşea din secţie Ioana, soţia lui Daniel şi mama lui
Albert.
-Mamă este adevărat că…

13
 Deodată liniştea fusese întreruptă de un
zgomot insuportabil ce deruta urechile oricărei
fiinţe.

Capitolul II

Familia Johnson fusese derutată foarte mult de

un zgomot. Deodată, un geam fusese spart, iar o
fiinţă întunecată cu o faţă ce putea speria şi morţii,
apăru în locul geamului.
-Daniel, e timpul. Nu ezită şi dă-mi-l.
-În niciun caz. Nu voi face asta niciodată. A
crescut şi poate fi un adevărat păstrător al liniştii.
-Sau cheia ce mă va salva.
-Tată, cine este acest monstru, întrebă cu o
voce ce arăta dezorientarea Albert.
-Fiule, el este…un duşman al nostru, unul
dintre cei ce vor să aducă sfârşitul lumii,
ascunzându-se după mai multe nume, dar care, de
fapt, este un laş nemaivăzut, un amărât ce nu ştie
ce să facă pentru a-şi da o importanţă ce nu o are.
-Daniel, ai face bine să îmi dai băiatul sau o
vei păţi destul de rău. Gândiţi-vă la voi!
-În niciun caz. Nu te voi lăsa şi nu voi renunţa

14
aşa de uşor precum crezi tu. Niciodată nu am fost
un laş ca tine şi nici nu voi renunţa aşa de uşor.
-Daniel, ce se întâmplă?
Intervenţia mamei lui Albert fusese o greşeală,
o prea mare greşeală. Monstrul întunecat îşi lansă
nişte aripi spre ea şi dispăru. Nimeni nu mai ştia ce
se întâmplase cu ei, absolut nimeni.
-Tată, cred că ai să îmi dai nişte explicaţii,
multe.
-Da, fiule, ai dreptate, dar mai bine să plecăm
de aici. Nu aş vrea să îmi folosesc puterile să
evadez dintr-o închisoare.

Capitolul III

Daniel Johnson împreună cu fiul său Albert se

refugiaseră într-o peşteră, în Munţii Carpaţi. Deşi
era una dintre cele mai cunoscute peşteri din ţară,
activitatea celor doi nu putea fi observată. Vortexul
se deschisese tocmai în interiorul peşterii, într-un
loc puţin ciudat. Acolo se aflau o mulţime de
ecrane, computere, tot felul de dispozitive ale căror
rost era înţeles doar de Daniel. Albert se uită în
jurul său, neştiind ce să creadă şi parcă nedorind să

15
afle niciodată adevăratul răspuns la întrebările pe
care şi le pusese în gând, dar, cu o oarecare sfială,
îndrăzni să îşi întrebe părintele:
-Tată, cred că ai să îmi dai nişte explicaţii. Am
sosit aici, mama mea a dispărut, iar tu pari mai
mult un extraterestru decât un om. Deschizi nişte
găuri din senin şi parcă suntem teleportaţi. Am
înţeles că aceasta este puterea ta specială, dar ce
era acel monstru cu urechile de doi metri şi cu
trompă?
-Dragul meu fiu, acel monstru este un fost
duşman al străbunicului tău Jonas. Mayflower,
cum îi place să se numească, nu vrea altceva decât
să renască troll-ul, iar singura modalitate este să
captureze descendentul şi să îl facă să îl ajute. Din
nefericire, acum Mayflower a reuşit să o captureze
pe mama ta, o fiinţă umană nevinovată ce a fost
prinsă la mijloc, ea neştiind de ce stau eu în fiecare
duminică într-un hamac.
-Şi ce vrea de fapt?
-Probabil o va tortura pe Ioana?
-Tortură? Nu pot permite să se întâmple asta,
chiar nu pot permite. Este mama mea şi aş face
orice ca să fie bine.
-Fiule, exact asta vrea Mayflower. El încearcă
prin orice mijloace să te obţine şi, pe urmă,
împreună cu harta să localizeze punctul de unde

16
poate să readucă la viaţa troll-ul . Totul este
simplu. Nu putem risca să îmi salvez soţia, adică
mama ta, şi să fim complici la distrugerea
omenirii.
-Spuneai că Mayflower este un duşman al lui
Jonas, acel străbunic pe care nu l-am apucat şi de
care am aflat acum câteva clipe. Cum a reuşit
Jonas să îl învingă pe Mayflower? Bănuiesc că
dacă lumea este în siguranţă, el a făcut ceva pentru
a o proteja şi că soluţia rezolvării misterului se află
la el, nu?
-Aşa şi aşa. Bunicul nu s-a gândit mereu la o
eventuală reapariţie a troll-ului. El doar a ascuns
harta pentru ca ultimul moştenitor să o păzească.
De asemenea casa este construită sub însemne
magice, ea fiind un portal spre o lume paralelă.
-Tată, cum aş putea să…
-Tu nu poţi să o salvezi. Mayflower te vrea pe
tine, iar singura şansă de salvare a omenirii este
protejarea ta şi , în acelaşi timp, înfrângerea lui.
Dacă te vei expune, nu mai avem nicio soluţie.
Poate ţi s-a părut infantile povestea cu hamacul,
dar unele lucruri fatale şi compromiţătoare sunt
ascunse la privire.
-Dar cum o vom găsi?
-Liniste!!!
Strigătul lui Daniel Johnson fusese suficient

17
pentru a-l potoli pe Albert. Fiul său încerca cu
orice preţ să îl convingă să renunţe la tainele
familiei pentru a-şi salva mama. Era ceva normal,
ţinând cont că fusese o fiinţă nevinovată ce căzuse
în capcana unui monstru. Deşi nu era deloc
persoana potrivită pentru a putea să readucă la
viaţa troll-ul, Mayflower, îngrozitoarea creatură
întunecată credea că este suficient să o tortureze
pentru a afla un adevăr al familiei, impropriu spus.
-Fiule, trebuie să avem grijă cât de tare
vorbim. Putem fi auziţi oricând, deoarece ne aflăm
într-o peşteră din Munţii Carpaţi. Folosim la
maximum resursele ce le putem avea aici şi nu ne
putem permite să ne compromitem dintr-un nimic.
-Nu consider că dispariţia mamei poate fi
considerate un nimic. Să nu uităm că este soţia ta
şi aduci aminte ce ai jurat când, în faţa preotului,
aţi fost în faţa altarului. Unde este respectarea
promisiunii?
-Religia este doar o povară pentru cei slabi.
Cei puternici ori se folosesc de ea în cele mai
şocante moduri, ori nu vor să audă de ea. Eu nu
vreau să aud de ea. Mai importante sunt vieţile a
aproape şapte miliarde de oameni decât o singură
persoană sau o religie.
-Dar...
-Niciun “dar”.

18
 Daniel Johnson devenea tot mai instabil
psihic. Alterna intre luciditate şi mânie. Nu ştia cu
exactitate ce se întâmplă cu el, dar bănuia că
folosirea de două ori în aceeaşi zi a vortexul .
Încerca să se stabilizeze, dar era vizibilă nevoia sa
de odihnă sau, de ce nu, de o altă zi. În decursul
anilor, după ce se născuse Albert în acea zi de
Paşte, Daniel nu mai avuse timp de stat , de testat.
Trecuse deja destul de mult timp de când venise
ultima dată în pestere. Spre norocul său, nimic nou
nu apăruse în sfera supranaturalului. Îşi amintea în
timp ce încerca să să se controleze şi să revină la
stabilitate de ultima dată când venise. Avusese
nouăsprezece ani, acum ceva timp şi fusese nevoit
să rezolve o mare problemă cu nişte apariţii
misterioase pe cer. Nimeni nu ştia de unde venea,
iar singura grupare de oameni care, într-adevăr,
putea afla adevărul era reprezentată de partea
masculină familiei Johnson. De atunci nu mai
făcuse nicio vizită şi , deşi nu mai upgradase
nimic, nu părea nimic demodat. Ba mai mult, acum
avea un avantaj constituit de puterea Internetului,
aceasta masivă interconectare de computere ce
reprezintă cea mai mare sursă de informare născută
vreodată. Acum orice informaţie se poate afla
foarte repede, fără a mai fi nevoie de o mulţime de
cărţi sau de drumuri pe teren pentru a afla

19
informaţiile.
Vremea când avea nouăsprezece ani rămăsese
foarte bine întipărită în mintea lui Daniel. Fusese
un tânăr demn de urmat, având calităţi ce rar
puteau fi găsite : inteligenta, răbdare, perseverenţă,
respect, combinate cu o putere inestimabilă şi un
spirit de sacrificiu ieşit din comun. Doar că
trecuse de examenul de Bacalaureat cu o notă
incredibilă, o notă pe care nici el nu crezuse că ar
putea să o ia, că un şoc avusese loc în familie.
Unul dintre părinţii săi, mai exact tatăl său, murise
într-un accident bizar : un obiect zburător
neidentificat îi căzuse în cap. Nu avusese timp să
îşi folosească nicio putere şi, în felul aceste, îşi luă
adio, nefiresc, de la lume. Fusese un om minunat,
un adevărat tată, demn de un fiu cu care se putea
lăuda. Daniel păstra amintirile cu părintele său
într-un loc foarte drag. Îi păstrase camera şi ,
termina construcţia case în memoria să. Avusese
moment când imaginea tatălui era neclară, dar de
fiecare dată, timpul petrecut duminică în hamac, îi
readucea poveştile sale şi moralele pe care a vrut
cu orice preţ să I le transmită. Aflase de la o vârstă
asemănătoare celei la care se afla Albert de
importanţa familiei. Avusese timp să descopere
destul de multe secrete până la decesul tatălui său.
Una dintre cele mai importante scene din viaţa

20
lui Daniel, la nouăsprezece ani, fusese legată de
rezolvarea misterului tatălui său. Moartea lui
Merlin reprezentase un punct de reper în viaţa sa.
Problema decesului fusese întotdeauna una greu de
amintit şi , cu toate acestea, Daniel a încercat să
rezolve misterul.
Într-o duminică de octombrie, la câteva
săptămâni după ce tatăl său fusese ucis de acel
OZN, Daniel renunţa la ziua pe care ar fi trebuit să
o petreacă la facultate şi se refugiase în munţi , în
aceeaşi peşteră unde se afla acum. Din curiozitate
sau controlat de o aprigă dorinţa de rezolvare a
misterului, acesta începuse să înveţe să folosească
aparatura de care dispunea laboratorul din peştera ,
aparatura despre care Merlin nu apucase să îi
spună prea multe informaţii cum ar fi locul de
provenienţă, întreţinere şi, cel mai important,
despre modul de funcţionare al acestora.
Îşi petrecuse până şi noapte umblând şi
apăsând pe toate butoanele până când , accidental,
găsi o înregistrare cu un mesaj primit de tatăl său.
Curios din fire, acesta nu ezită nici un moment şi
porni redarea:
“Merlin, nu ştiu dacă mă auzi sau nu, dar
trebuie neapărat să îţi transmit ceva urgent. Sunt
eu, Kreg, fostul tău coleg din bătălia a nouă pentru
protejarea vieţii pe Terra. Nu ştiu dacă ai aflat, dar

21
un nou val de invazii este pregătit de oastea lui
Mayflower. Nu ştiu ce vor, dar aceştia cred că tu
ascunzi ceva important şi vor încerca să facă orice
pentru a-şi atinge scopurile. Ai grijă ce faci. Îmi
vine destul de greu să te anunţ că trupele nu vor
putea veni în apărarea Terrei, aşa încât nu am nicio
idée în ceea ce priveşte modalitatea prin care ai
putea salva omenirea, această civilizaţie de suflet.
Jonas a reuşit mai demult să învingă troll-ul,
nimeni nu ştie cum, dar rămâne de văzut dacă
adevăratul scop al lui Mayflower este acelaşi:
renaşterea troll-ului şi distrugerea omenirii. Câţiva
supuşi de-ai mei tocmai au aflat că oastea lui
Mayflower pune mare accent pe resursele
Pământului şi I se pare că pământenii nu fac
altceva decât să le consume fără rost. Atât am avut
de spus. Sper că vei găsi soluţia cea mai potrivită
pentru a face faţa tuturor duşmanilor tăi şi că nu te
vei preda”.
Aşa a şi fost. După câteva căutări, Daniel a
aflat că tatăl său nu a ezitat deloc în a renunţa la
propria viaţă pentru a-şi dezvălui întreaga putere .
Căderea unui OZN a fost doar un pretext sub care
a fost ascuns decesul sau. Merlin a reuşit,
folosindu-se de superputerea să să provoace o
tornado cu care s-a înălţat la cer şi , de acolo, a
avut grijă să defecteze nava comandantului

22
Mayflower. A fost suficient. Din nefericire, nu a
mai avut putere să se protejeze şi, în consecinţă, a
căzut pe sol . O parte din nava s-a prăbuşit, iar
restul flotei stelare a dispărut într-un vortex.
-Ai dreptate, dragul meu Albert, ai dreptate.
Mi-am amintit de decesul bunicului tău şi cred că
cea mai bună soluţie ar fi salvarea mamei. Vino şi
ajută-mă!
Daniel era slăbit. Albert observa acest lucru şi,
cu o oarecare ezitare, încerca să îi transmită
părerea sa :
-Tată, nu crezi că ar trebui mai întâi să ne
odihnim?
-Si mama ta?
-Vom încerca mai încolo. Dar dacă te pierd pe
tine…
-Nu te gândi la aşa ceva. Sunt în stare să mă
protejez şi singur.
Şi deodată Daniel se prăbuşi pe jos. Albert se
uită în toate părţile şi, din nefericire, nu vedea
niciun loc unde ar fi putu să îşi aşeze tatăl şi să
aştepte să se trezească pentru a putea duce la bun
sfârşit acest joc. După un moment de tăcere, Albert
se gândi că ar putea să renunţe la hanoracul de pe
el pentru a improviza un culcuş pentru tatăl său.
Nimic nu este mai important pentru o persoană
decât sănătatea, iar pentru o sănătate de fier,

23
indiferent de cât de natural sau supranatural eşti, ai
nevoie de odihnă, sfânta odihnă. Fiul se aşeză la
capul tatălui şi încerca să facă ordine în gândurile
sale. Avusese o zi incredibilă pentru ochii săi
albaştri. Deşi era obişnuit cu neobişnuitul, acesta
fusese uimit de câte lucruri aflase până în ultimul
timp. Ziua începuseră cu câteva dezvăluiri ale
tatălui cu privire la rolul, culmea, al odihnei în
hamac ce reprezenta de fapt o metodă de apărare a
omenirii. O fiinţă necunoscută ce urmează să fie
readusa la viaţă, fiinţa învinsă o dată de străbunicul
Jonas, ar putea distruge omenirea. Albert încă nu
îşi dădea seama cum ar putea să distrugă omenirea,
dar cu un pic de concentrare îşi dădu seama că ar
putea fi vorba despre o epuizare a unei resurse
dacă nu este vorba de atentate, bombe şi alte astfel
de evenimente ce ar putea conduce la un masacru
de ordine mondială.
Mama sa era captiva şi mai mult ca sigur nu o
ducea bine, alături de o monstruozitate cumplită ce
doreşte să învie troll-ul, iar el , împreună cu tatăl
său, încearcă, într-o pestere din Munţii Carpaţi, să
găsească o modalitate de oprire a lui Mayflower şi
de salvare a Ioanei.
Timpul trecea, iar Albert părea din ce în ce
mai obosit. Nu ştia cum ar putea să iasă din peştera
pentru a-şi căuta hrană sau pentru a vedea cât ar

24
putea fi ceasul. Se uită în jur, dar pe niciun ecran
nu era afişată ora. Adormi…

Capitolul IV

-Femeie, ai grijă! Nu te mai opune atât pentru

că nu ai scăpare. Ori vei spune tot, ori vei avea de
suferit. Gândeşte-te la copilul tău, gândeşte-te la
binele tău. Spune acum tot ce ştii sau voi fi nevoit
să aflu informaţiile fără voia ta.
-Nu ştiu nimic. Sunt obosită, tocmai am ieşit
din spital şi , ai apărut tu, o …
-Fără jigniri! Nu este frumos şi mai mult, viaţa
ta este în mâinile mele. Nu ai de ce să fii aşa de
răzbunătoare.
-Dar,...
-Mai bine taci, o întrerupe Mayflower. Ştii
cine sunt eu?
-Un tâmpit ce se crede stăpânul unei lumi? Un
fluture sau un elefant cu probleme?
-Nu. Sunt comandantul Mayflower, unul

25
dintre cei şapte păzitori cereşti. Unul dintre ei este
soţul tău sau fiul tău. Oricum am avut grijă de toţi
cei ce au avut această funcţie până acum. Johnson
cel bătrân a murit salvând această planetă care ,
orice s-ar face, tot în mâna mea şi a ostaşilor mei
va ajunge, dar până atunci trebuie să curăţ această
planetă de bacterii şi nu exista decât o singură
posibilitate : exterminarea. Nu aveţi nicio şansă de
scăpare , oameni buni! Troll-ul vă va distruge pe
toţi, dar înainte trebuie să îl aduc la viaţă. Ai face
bine şi mi-ai spune unde este ţinută harta şi
manuscrisele unde a fost îngropat .
-Ce manuscrise?
-Nu te preface că nu ştii. Tot neamul vostru a-
ţi ştiut că soarta omenirii este în mâinile voastre şi,
chiar dacă aţi ştiut, tot oameni normali aţi vrut să
păreţi. Soţul tău s-a prefăcut să nu ştie de ce are
ochii albaştri ăla mic, dar tot el , să nu uităm, era
un elev model, o inteligenţă ieşită din comun când
tatăl său a fost omorât sau, mă rog, epuizat.
-Dar chiar nu ştiu nimic, absolut nimic.
-Ioana, parcă aşa te cheamă, iartă-mă dacă
greşesc, dar chiar m-am săturat de jocul acesta
copilăresc în care toată lumea pare bună,
neştiutoare şi nevinovată. Chiar te rog să încerci să
găseşti pe altcineva pe care să păcăleşti, nu pe
mine. Vrei să spui că nu ştii ce face soţul tău? Vrei
să spui că eşti o pământeancă oarecare la fel ca

26
orice femeie ce trece pe nu ştiu ce stradă? Nu, nu
eşti. Eşti soţia unuia dintre protectorii Terrei şi
acesta nu este un lucru de lăudat, ci mai degrabă o
povară, dar asta contează mai puţin, deoarece
scopul meu este lichidarea omenirii prin renaşterea
troll-ului?
-Wow! Ce poveste. Dacă nu aş fi legată într-o
poziţie aşa de incomodă şi parcă aşteptând tortura,
aş spune că eşti bun să te faci scenarist într-un
film, dar am impresia că în viaţă este mai ceva ca
în filme.
-Ai dreptate. Noapte bună! A început să îmi
fie silă să torturez oameni doar pentru că nu ştiu
nimic. Mă duc să mă concentrez şi poate găsesc un
plan prin care aş putea să înving pentru totdeauna
familia Johnson. Nu ştiu cum, voi oamenii, reuşiţi
să păstraţi un asemenea secret...
-Noapte bună, fluture!
-Mayflower! Şi nu mă duc să mă culc. Eu nu
dorm niciodată.

27
28
 Capitolul V

Soarele răsărea peste Carpaţi, scoţând la

iveală numeroase peisaje mirifice, nemaivăzute de
ochiul uman. Razele sfioase transformau această
dimineaţă aproape perfectă într-una dorită de toată
lumea. Arborii, falnici cavaleri pierduţi în negurile
vremii, păzeau secrete nebănuite, neştiute şi
negândite de nimeni.
Un râu susura şi, asemenea unui balaur, îşi
trece mlădios formele sfidând solul şi uimit zeul
soare ce apăsă norii cenuşii de pe cer.
În peşteră unde se afla Daniel Johnson şi fiul
său, Albert, începeau să apară semne. Daniel îşi
recuperase puterile şi era gata de o nouă aventură,
o aventură ce putea avea un final tragic sau se
putea încheia într-un mod plăcut , omenirea fiind
salvată împreună cu soţia lui Daniel, Ioana.
-Albert, trezeşte-te!
-Ce e tata?
-Trebuie să găsim o modalitate prin care să îl
localizăm pe Mayflower. Ştii cumva dacă mama ta
purta la gât colierul pe care i l-am dat la
antepenultima aniversare a căsniciei noastre?
-Cred că da. Nu sunt sigur. De ce?
-In colier s-ar putea să fie un localizator,
evident unul mai arhaic, deoarece nu mi-am permis

29
să vin şi să fur tehnologie de aici. Dar etica este
mai puţin importantă acum, când fiecare clipă
depinde, iar noi nu avem timp de pierdut. Deloc!
-Vrei să spui că ştii întotdeauna esta mama şi
că de fapt o spionezi?
-Daca pui aşa problema, da.
-Dar cum se poate aşa ceva? Cum rămâne cu
respectul reciproc, cu încrederea?
-Dupa cum ţi-am mai spus nu am timp de
vorbit despre dilemele morale apărute. Ajută-mă.
Am nevoie de tine. Pentru a putea accesa
localizatorul este nevoie de două persoane , una
care să tragă maneta aceea roşie din peretele nordic
şi una care să introducă parola în timp ce maneta
este ţinută pentru a nu se retrage. Mă ajuţi?
-Evident. Cu ce mă ocup?
-Scrii parola.
-Nu ai încredere în mine? Crezi că nu pot să
trag o manetă?
-Da
Răspunsul afirmativ căzuse ca un tunet, ţinând
cont că Albert nu îşi imaginase niciodată că tatăl
său ar putea avea o astfel de latură. Acceptă
decizia tatălui şi se pregăti să primească parola.
Deşi era puţin complicată având o combinaţie cu
adevărat indiscifrabila, realizată din litere, cifre şi
simboluri, Albert reuşi să o memoreze şi să o

30
introducă în timp ce tatăl său ţinea maneta trasă.
Totul decurgea conform planului şi nimic nu părea
că ar fi capabil să strice bună desfăşurare a
evenimentelor. După ce au introdus parola şi au
căpătat accesul în deplinătate la acele computere
de vârf, localizarea locaţiei fu doar o chestiune de
timp.
-Tata?
-Da, Albert. Ce este?
-De ce punctul roşu clipeşte pe zona unde
locuim noi?
-Este imposibil!
-Ba nu. Mama este ţinută prizonieră în casa
noastră? Ce cauta acel Mayflower acolo? A
descoperit cumva manuscrisele şi renaşte troll-ul?
Ceva nu este în regulă, bănuiesc.
-Ai dreptate. Era ultimul loc în care putea să
aibă o ascunzătoare Mayflower şi, totodată, un loc
neanalizat de nimeni şi care ar fi putut constitui o...
-Ce?
-Ascunzatoare într-o dimensiune paralelă.
După cum ţi-am spus , casa noastră, construit în
decursul a patru generaţii, este construită pe
însemne magice. Ce înseamnă asta? Păi, cu
ajutorul unui text se poate deschide pentagrama,
iar intrarea în casă nu va fi altceva decât...
-Intrarea într-o altă dimensiune? Continuă

31
Albert fraza tatălui.
-Da.
-Chiar nu credeam că lumea asta nu este ceea
ce pare. Chiar nu credeam. Nu mi-am imaginat
niciodată. Adică mi-am imaginat, dar nu aş fi
crezut niciodată în existenţa unor oameni ce
salvează omenirea din când în când, a unor fiinţe
magice monstruoase sau a unui portal
transdimensional. Este incredibil. Sunt curios dacă
voi mai afla multe.
-Păi, puterile...
-Da, da . Dar deja ar trebui să moştenesc pe a
ta şi a bunicului. Mai trebuie să aflu puterea mea,
dar asta nu este ...
-Ţin să te contrazic. Nu vei putea să foloseşti
nicio putere până când nu ţi-o vei descoperi pe a
ta. Lucrurile sunt destul de simple.
-Mergem?
Îndemnul la plecare a lui Albert fu suficient să
îl stârnească din loc pe Daniel. Cei doi Johnson au
reuşit să ajungă în fata case folosindu-se de un
vortex declanşat de Daniel.

32
 Capitolul VI

Ajunşi în faţa casei de pe strada Florilor,

Daniel observa lipsa hamacului. Ceva se
întamplase,dar nu ştia ce şi nici măcar nu bănuia.
Deodată , din spatele casei se înalta spre cer
Mayflower, rostind un fel de poezie. Părea un fel
de incantaţie :

„Sunt vlăguit
Speranţele de mult m-au părăsit
Aştept o provocare
Mi-e dor şi cer iertare.

Cu ce am greşit?
De ce oare m-am oprit?
Sunt oribilat, regret...
Nu sunt eu, regret.

Cântecul adormirii mele încă îl mai ştiu

Stau singur, într-adevăr mă simt în plus
Sunt singur, doar eu şi conştiinţa mea,
Regret, de ce oare am părăsit-o...

33
O lume dură, clipe scurte
O lume bună, clipe rele
Totul s-a dus, am adormit
Dar nu regret, nici ei nu-şi amintesc

Îmi amitesc, dar degeaba

Nimic nu mai contează acum
Toţi m-au sărit, chiar toţi
Eram în plus, mereu

M-am gândit, şi regret

Regret degeaba, nu mai simt
Nimic. M-am pierdut,
Iar trupul meu îl văd şi-acum.

E îngropat,
Mormane de pământ îl apăsă,
Dar gândurile dor mai mult,
Ah, conştiinţa, draga mea!

Memorii, vieţi distruse

Privesc în tăcere
Aş vrea să mai spun, măcar o dată,
"Lume, nu mă părăsi!"

Dar, nimic nu mai contează

Eu nu mai sunt,

34
Povara pe suflet dăinuieşte
O nemurire, eu voi suferi, doar o vecie...

Demoni, nopţi nesfârşite,

O clipă, doar o clipă,
Nu-mi ajunge, e prea puţin
Dar prea puţin e mult...e necesar...

Zilele s-au dus, zile trec,

Dar eu, eu sunt deasupra lor
Pentru mine, nimic nu contează,
Sunt superior, cum mi-am dorit mereu.

Însă , nu mă cucereşte,
Îmbătat de mortalitate,
Împăcat cu zeii tăi şi ai mei, ai noştri
Timpul e slujitorul meu, iar eu,
Iar eu , un biet apus de soare...

Vă simt, vă văd, vă aud

Voi însă m-aţi uitat,
Ce ghinion! Ce eu nu cred,
Încă mai sper, în vis mai sper...

Ţeluri distruse, vise spulberate,

Mesaj apocaliptic am vrut,
Apocalipsa am primit

35
Mai mult decât vroiam...

Regretele nu mai contează

Eu nu mai sunt,
Am dispărut o dată, doar o dată
Şi pentru voi , chiar nu mai sunt

Mă uit, mă minunez ,
Cum voi, încă mai credeţi,
Încă nu mă ştiţi, nu mă cunoaşteţi,
Şi nu veţi face , din nou, nimic.

V-am dat speranţe sau m-am înşelat

Eu m-am gândit, numele vostru,
Al vostru nume, iar l-am învăţat,
Eu vă aştept, sper să mă-ntalniti.

Aidoma vouă, viaţă fericită

Şi amintiri, drumuri curate
Sufletele voastre, demne
Îngerul vostru vă priveşte

Regret, regret că nu mă ştiţi

Nu-s fantomatic, nu am fost
Am căutat o şansă, în infinit
Nu am găsit, am obosit

36
Îmi pare rău sau nu?
Asta vroiam atunci
Singurătate, acum prea multă am
Lipseşte libertate, prietenie şi egalitate...

Pierind în ochii unora,

Dispărând din mintea altora
Voi îmi puteţi îmblânzi soarta
Chiar şi aşa, captivă...

Asemeni unui şoim rătăcitor,

Prins şi cu aripile obosite,
Asemeni mie, doar mie
Trăiesc, mă închid...m-ascund.

Vă mulţumesc, mă-nchin,
Îngenunchez în faţa voastră,
Şi, din inima vă spun,
"Mulţumesc! Mulţumesc!".

Mayflower, viejelios se înălţa spre cer.

Neştiind ce trebuie să facă şi parcă înlemniţi, cei
doi Johnson se uitau până când parcă se auzi o

37
voce de femeie.
-Daniel!Daniel!
-Da, Ioana, răspunse soţul ei.
-Creatura asta a întrebat unde stai tu de obicei,
i-am zis şi nu ştiu ce a făcut că a rupt hamacul, a
dat foc unui copac şi acum rostească aceasta
incantaţie...
-Văd. Nu te îngrijora.
-Albert e bine?
-Sunt bine mamă, dar tu cum te simţi? Sper că
nu ţi-a făcut nimic această monstruozitate...
-Dar unde aţi fost şi de unde vă ştie?
-E prea complicat. Te rog să pleci de aici şi...
-Vreţi să vă las aici? Albert este un biet copil.
Dragule, cum îţi închipui că voi putea să fă
părăsesc. În al doilea rând nici nu ştiu ce este cu
voi, ce legătură aveţi cu asta. Credeţi că voi
dispărea fără să ascult nişte explicaţii? Chiar aşa
credeţi? Vă garantez eu că voi vă înşelaţi.
-Mama, tata are dreptate şi, într-adevăr este
foarte periculos. Eu dacă aş fi în locul tău aş pleca
de aici...
-Si pe tine, un biet copil să te las aici? Nici să
nu îţi imaginezi. Aş fi cea mai rea mama...
-Nici dacă ţi-aş spune că tatăl tău are aflat că
are sindromul Parkinson? Cred că el ar avea nevoie
mai mult de sfaturile tale decât noi. Ne descurcăm.

38
Îţi promitem, jura într-un mod solemn Albert cu
mâna pe piept în dreptul inimii.
În timp ce discuţia familială începea să ajungă
la un compromis, Mayflower reuşise să termine de
rostit incantaţia. Cerul nu mai era inorat, dar în
jurul casei de pe strada Florilor unde locuia băiatul
cu ochii albaştri se găsea acum un fel de glob de
energie ce proteja ceva.
-Iubito, chiar te rog să pleci de aici. Mai mult
bine vei face aşa, decât dacă îţi rişti viaţa aici. Sper
să mă înţelegi, dar acesta nu este un scenariu de
film, iar eu nu sunt niciun actor faimos ce
realizează diverse scheme prin care încearcă să
fure inimile tuturor fetelor şi femeilor. Este o
situaţie gravă, critică, din care este foarte greu de
ieşit. Gândeşte-te la noi şi , după ce rezolvăm
problema , vom merge într-o vacanţă în Bahamas.
OK?
-Nu ştiu ce să zic. Totul pare aşa de riscant,
dar vacanţă în Bahamas sună destul de bine. Cum
aş putea să vă părăsesc...
-Haide, mama. Ce vrei să facem ca să te
convingem să ne laşi singuri? Soarta omenirii este
în mâna noastră...
-Bine. La revedere!
În ochii căprui ai mamei se simţea o durere de
neînchipuit. Biata femeie era nevoită să îşi

39
părăsească familia, să renunţe pentru o clipă care
se putea termina rău pentru a-i lăsa să îşi
îndeplinească misiune. Lacrimile începuseră să îi
curgă pe obraji, iar îmbrăţişările parcă durară
veacuri.
După ce urca în maşină, Ioana îi părăsi şi
refuza să se uite înapoi. Era dezamăgită, dar
totodată le ţinea pumnii strânşi celor doi pentru a
reuşi să îşi îndeplinească misiunea. Drumul se
pierdea în zare şi, odată cu el, şi urma unei mame
îngrijorate.
-Fiule, acesta este momentul decisiv. Trebuie
să ne concentrăm şi să ştim că întreaga omenire se
bazează pe noi, chiar dacă nu vom fi recompensaţi
şi nu ne va apărea numele nicăieri. Menirea
noastră nu este să ne lăsăm copleşiţi de laude,
meritate sau nu, ci să ne ducem misiunea până la
capăt. Este un moment decisiv, unul de importanta
aparte prin care a trecut şi bunicul Jonas. Tatăl
meu a pierdut lupta cu viaţa pentru salvarea
omenirii, dar nu trebuie să ne oprească nimic.
Avem o şansă şi trebuie să o ducem până la capăt.
Contez pe ajutorul tău, pe seriozitatea ta şi pe
perseverenţă de care ai dat dovadă în cei 15 ani de
existenţă. Mulţumesc şi succes. Nu se ştie
niciodată când voi mai avea ocazia să îţi transmit
acest mesaj încurajator, dar acum ştiu că pot. La

40
luptă!
-Da, tata. Asta este un moment foarte
încurajator.Dar cum vom reuşi să îl oprim? Nici
măcar nu avem arme secrete sau altceve gen
rachete, mitraliere, aruncătoare de flăcări...
-Nu, dar avem o echipă.
-Cine?
-Noi doi. Avem puteri moştenite pe care le
putem folosi .
-Dar eu încă nu mi-am descoperit puterea. Ce
mă voi face?
-Va veni timpul când vei putea să îţi controlezi
şi să îţi invoci toate puterile pe care le ai. Dar până
atunci, vino în casă.
-Cum?
Întrebarea pusă de Albert căzu exact în
momentul în care tatăl său deschise un vortex. Cei
doi intrară şi în câteva clipe erau în casă, exact în
camera de zi a lui Daniel.
-Haide în pivniţă!
-De ce?
-Este cel mai jos punct şi singurul de unde
poate renaşte troll-ul. Este posibil să ne întâlnim pe
drum cu Mayflower, dar nu să nu îţi fie frică ,
deoarece putem să îl învingem.
Nici nu termină bine de spus ceea ce dorise ca
în faţa lor apăruse creatura cu aripi de fluture şi cu

41
urechile de doi metri.
-Aţi venit? Am văzut că a scăpat la timp
femeia aia. Acum vă trebuie să vă distrug pe voi
pentru a afla cum poate fi readus la viaţa troll.
Imaginaţi-vă: tortura, ce poate fi oare mai frumos?
Răspunsul este foarte simplu: nimic. Cei mai mari
apărători ai acestei planete, cei mai mai apărători
ai unei civilizaţii ce nu ştie să îşi folosească
resursele de care dispun. Alţii ar face orice pentru
a le apăra şi a le folosi în cele mai utile moduri, în
timp ce aici, pe Terra, a treia planetă de la Soare
din Calea Lactee, oamenii, aceste fiinţe mizere, nu
fac altceva decât să îşi bată joc de ele. Este corect?
-Tu vorbeşti de corectitudine? replica Daniel.
Tu? Ce ţi se pare corect în a distruge şapte miliarde
de vieţi? Ce ţi se pare corect în a organiza răpiri?
Ţi se pare ceva normal? Ceva de bun gust? Nu ,
nimic nu este de bun gust. Eşti doar o molie ce
crede că poate face orice , dar se înşeală.
-Exact, tata are dreptate, îl sprijini moralizator
Albert.
-Taci , copile, taci. Nu îţi dai seama cu ce
blestem te-ai născut. Nu îţi dai seama de pericolele
la care te expui. Ştii cumva cu ţi-a murit bunicul?
Mai exact tatăl lui Daniel? Îţi dau eu răspunsul:
încercând să salveze omenirea, făcând această
gravă greşeală ce l-a costat viaţa. Putea foarte bine

42
să încerce să protejeze familia, să ajungă la un pact
cu mine, dar a preferat să îşi dea viaţa pentru
amânarea acestei apocalipse. Tipic uman. Chiar nu
pricep de ce vreţi voi să apăraţi omenirea?
-Nu trebuie să ai un motiv bine întemeiat
pentru a apăra, pentru a dărui credinţă, pentru a
încerca să fii mai bun.
-Daniel, mă laşi cu predici? Mai bine i le
spuneai lui Albert în duminicile când stătea tolonit
în hamac în spatele casei, nu acum, într-un
moment în care nu mai contează. Mai trebui să
spun o incantaţie şi voi reuşi să readuc la viaţa
troll-ul, adevăratul stăpân al acestor resurse.
-Nu te voi lăsa.
Albert începuse să fie spectator al acestei
conversaţii, când , deodată, o forţă ciudată parcă
începu să îi controleze mintea.
-Daniel, nu mă vei putea opri. Voi renaşte şi
voi pune punct acestei civilizaţii. Acum am şi
sacrificiu. În încercarea ta de al apara ai reuşit să îl
aduci direct în capcană. Copilul cu ochi albaştri va
fi motivul renaşterii mele. Fii fericit şi bucură-te de
contribuţia pe care ai avut-o. Jonas ar fi fost
mândru de tine. La fel şi Merlin.
-Stăpâne, se cobora Mayflower şi se aplecă,
bine ai venit. Îţi sunt slugă şi aştept poruncile tale.
Daniel se simţea în plus, dar era total afectat

43
de faptul că acum trebuia să îşi salveze pruncul
după ce el l-a adus în braţele pericolului.
Chestiunea devenise una de viaţă şi de moarte.
-Comandante Mayflower, îţi mulţumesc
pentru că ai deschis primul portal şi că acum
suntem într-o altă dimensiune, dar nu mai am
nevoie de tine. Acum am acest copil, aceste om
capabil să îşi ducă la pierire specia. Eşti în plus.
-Dar,...
Fu suficient pentru că Albert, controlat de
troll, să scoată un ţiuit şi să îl pună la pământ, de
tot, pe Mayflower. Daniel fusese şi el afectat de
acest ţiuit. Se pare că aceasta era puterea
incredibilă pe care o avea fiul său. Acum trebuia să
găsească o modalitate să îl elibereze de sub
controlul troll-ului , să îi salveze viaţa şi să aibă
grijă de portal. Troll-ul nu trebuia să fie readus la
viaţă.
-Multumesc pentru atenţie. Acum, vă rog,
trebuie să dispar. Îmi pare rău că nu vă pot
distruge, dar am nevoie de şapte zile pentru a putea
fi readus complet la viaţă. Mayflower, după cum
ţi-am spus, nu mai ce face cu tine. Ai devenit un
gunoi.Nu îmi pare rău de nimic.
Folosindu-se de o putere de-a lui Albert, troll-
ul deschise vortexul şi dispăru. Nimeni nu ştie
unde, dar timpul se scurgea foarte repede, iar

44
salvarea omenirii era o chestiune de secunde. Şapte
zile şi găsirea unei modalităţi de protejare a
omenirii. Lângă Daniel Johnson se afla unul dintre
cei şapte păzitori cereşti, mai exact un trădător,
căpitanul comandant Mayflower.
-Uite că ai fost ...pus pe liber.
-Taci. Îi promit că mă voi răzbuna.
-Nu mai bine lucrăm împreună?
-Sa nu crezi că dacă am fost trădat, nu mai
sunt un agent rău. Nu uita că sunt capabil de orice,
dar am jucat un rol foarte important şi mi se pare
degradanta o astfel de atitudine din faţa unuia ce
îmi datora viaţa.
-Încă nu este la viaţă.
-Dar nici mult nu mai are, îi replică scurt
Mayflower.
Doi păzitori cereşti, Mayflower şi Daniel
Johnson, se vedeau răpuşi de cel pe care unul îl
credea duşmanul numărul unu, iar celalat credea că
reprezintă o viaţă mai bună. Dorinţele lui
Mayflower s-au năruit destul de repede, troll-ul
reuşind prin mijloace necunoscute să controleze
fiul lui Daniel, Albert. Acum tânărul de
cincisprezece ani era o marionetă neştiutoare în
aţele unei puteri incredibile ce putea reprezenta
sfârşitul omenirii. Ce repede trecea timpul . Acum
câteva momente, Daniel o asigură pe Ioana ca

45
nimeni nu va păţi nimic şi făcea tot posibilul să o
trimită cât mai departe pentru a o proteja. Acum,
legătura dintre cei doi era controlată de forţele
răului.
-Mayflower, dacă mă gândesc mai bine, avem
o singură şansă. Tu ai fost trădat şi sunt singur că,
mai mult decât orice, îţi doreşti să te răzbuni, apoi
să priveşti răzbunarea omenirii. Avem şapte zile în
care trebuie să găsim o soluţie inteligenta, ce zici?
-Nu poate fi oprit.
-Mayflower, trebuie să există o modalitate.
Nimic nu este imposibil. Sunt mai mult decât sigur
că soluţia este mai evidentă decât pare, dar nu o
văd…
-Adica să îţi ucizi cu sânge rece băiatul? Nici
eu nu m-aş fi gândit la aşa ceva, dar dacă doreşti
asta, pot rezolva.
-Nu am vrut să spun asta. Cum îţi inchipipui că
aş vrea să îmi ucid fiul , singurul fiu pe care îl am,
în care mi-am pus toate speranţele, atât eu, cât şi
întreaga omenire. Aşa ceva este imposibil. Trebui
să găsim altă soluţie, una prin care să oprim
putere…
-Daniel, trebuie să îţi povestesc ceva. În urmă
cu mult timp, nu ştiu exact cât, făceam parte din
grupul celor şapte păzitori cereşti. Scopul acestui
grup era crearea unei armonii universale, egale

46
pentru toate naţiile din Univers, nu numai pe
această planetă sau din această galaxie. Eram toţi
pentru unul şi unul pentru toţi, nimic neputând să
actiuneze împotriva noastră, nimic neputând să ne
dezbine. Eram o forţă incredibilă, puterile noastre
unite salvând de fiecare dată fiinţele. Din
nefericire, unul dintre cei şapte păzitori a murit din
cauza mea. Numele lui era Darky, unul dintre cei
mai importanţi sau cel puţin aşa se credea. Darky
era şeful nostru, iar după moartea sa într-un
accident tembel mi s-a reproşat că sunt cel mai
vinovat pentru acest dezastru. Nu mai puteam să
fac faţă persoanelor care erau împotriva mea şi ,
am decis, cu jumătate de inimă, poate pare greu de
crezut , dar şi o molie ca mine are inima, să mă
retrag undeva unde aş putea să stau liniştit. Ceva se
întâmplase cu mine, deoarece îmi descoperisem o
altă latură, una mult mai ciudată, una intelectuală.
Începusem să scriu poezii, să meditez, să pierd
timpul admirând natura, încercând să gasest
totodată o modalitate prin care aş putea să mă
reîntorc în echipa celor şapte păzitori cereşti. Din
nefericire, anii petrecuţi astfel au fost fără folos.
Eram singur, mă transformasem complet. La un
moment am avut o motivaţie, dar, pe urmă, aceasta
a dispărut şi nu mi-a mai rămas decât o unică
soluţie, aceea de a începe un război interminabil cu

47
cei cinci rămas, unul dintre ei fiind Jonas. Am aflat
de existenţa unui tron îngheţat undeva pe o planetă
la o distanţă foarte mare, o distanţă prin care
puteam ajunge doar dacă aveam o putere ca a ta
sau dacă petreceam ani lumină căutând planeta.
Evident că soluţia acelei găuri de vierme a fost cea
pe care am ales-o. Ajuns pe acea planetă am
întâlnit un mag ce mi-a zis că trebuie să realizez o
lucrare prin care să analizez comportamentul uman
pentru a putea să îmi dea soluţia ce m-ar fi adus
aproape de cei ce m-au izgonit. Mi-a recomandat
să încerc să realizez un proiect sau să încerc să
scriu un roman. Am ales să scriu acel roman .
Păstrez încercarea mea şi aici , pe această foaie
tridimensională cu proiecţie hologramica. Uite:

***

„-Nu-mi vine să cred ce s-a putut întâmpla.

Tânărul se îndreptă din nou spre bucătărie, mânca
jumătate din micul său dejun şi se pregăti să îşi pună
un apa pe foc pentru a-şi face un ceai ca la mama
acasă, 100% natural, doar din flori de tei, izma ,
cimbru şi matasea-porumbului. Ieşea un deliciu pentru
completarea unui mic dejun excelent pentru o nouă zi
plictisitoare de muncă. Brusc se auzi soneria . Se
îndrepta repede către uşă şi deschise fără să verifice

48
măcar cine este.
-Politia!
-Da , da , da. Am deschis. Care este problema?
-Ai deschis televizorul? Da. Şi ai văzut ştirea ?
-Intrati vă rog!
-Domnule Rovert Popescu, mulţumim pentru
ospitalitate , dar nu ştim ce ne aşteaptă dacă vom intra
în acest apartament.
-Stati liniştiţi că nu am capcane prin casă şi nici nu
deţin arme.
-Atunci de ce acest infractor a lăsat un bilet către tine?
-Coincidenţă.
Cei doi poliţişti au intrat în holul apartamentului .
Erau o pereche destul de amuzantă. Un poliţist înalt,
slăbuţ, cu părul blond şi nişte sprâncene foarte arcuite
şi celălalt mic de statură, grăsuţ , cu părul castaniu şi
ochi albaştri. Comedia putea începe. Avem un om
plicitisit şi doi polististi speriaţi de o crimă petrecută
dimineaţa.
-Domnule Rovert , cum puteţi spune că este o
coincidenţă atâta timp cât crima a avut loc la locul tău
de muncă de la un supermarket, iar atacatorul a lăsat
un bilet, de fapt ţi-a lăsat un bilet. Ţie.
-In primul rând numele meu este Robert, nu Rovert. În
al doilea rând sunt doar un biet vânzător de 20 de ani
la un mic supermarket de lângă piaţă. Ce legătură aş
putea avea cu mafia sau cu orice alţi criminali şi
jefuitori?
-Dar domnule, dumneavoastră…

49
-Domnilor poliţişti, puteţi să îmi spuneţi Robert, Rovert
sau cum vreţi . Doar să nu mai vă adresaţi mie cu
pronumele de politeţe.
-Bine, Robert…
-Sefu, pot să adaug şi eu ceva? Îndrăzni să întrerupă
conversaţia agentul înalt.
-Spune, Păsărică, spune.
Tânărul abia se mai putea abţine din râs. Nu îi
vinea să creadă ce auzise. Numele unui poliţist era
“Păsărica”. Era atât de surprins în care nu îi vinea să
creadă. Un poliţist reuşise să îi îndulcească ziua.
-Sefu, de ce miroase a gaze aici?
Robert îşi aminti că a lăsat flacără de la aragaz
deschisă . Se repezi cât văzu cu ochii când auzi vocea
răguşită punând această întrebare. Reveni imediat,
transpirat.
-Am remediat problema. Acum puteţi să îmi spuneţi
care este motivul pentru care sunt onorat cu prezenţa
dumneavoastră?
-Da. Vă rugăm să ne însoţiţi până la secţie să
completaţi un proces verbal şi să ne răspundeţi la
câteva întrebări.
-Desigur. Cunosc foarte bine procedura. Însă am o
problemă.
-Ce problema?
-Nu mi-am băut ceaiul.
Cei doi poliţişti începeau să devină tot mai nervoşi.
Aveau de rezolvat un caz şi principalul lor suspect de
complicitate nu făcea altceva decât să le îngreuneze

50
munca. Acum aşteptau să îşi bea ceaiul de dimineaţă.
În timp ce Păsărica şi Kasai discutau despre caz şi
încercau să îşi facă o idee despre Robert uitându-se la
apartamentul în care sunt, studentul puse ceainicul pe
aragaz şi aşteptă. În 10 minute se făcu . Cât timp
aştepta să se răcească, merse către şifonierul sau şi se
uită să vadă ce haine ar putea purta azi. Îi făceau cu
ochii nişte pantaloni de stofa negri, cu dungi şi o
cămaşă casual, dar dovedi încă o dată că poate să
gândească în astfel de situaţii. Alesese o pereche de
jeans gri pe care o asorta cu un tricou adolescentin. În
acel moment îi apăru altă problemă. Cureaua cu care
îşi lega pantalonii începuse să se rupă.
“Cum pot să mă duc să dau un interviu la secţia de
poliţie cu cureaua ruptă? Vor râde şi deţinuţii de mine
sau cel puţin îngrijitoarea de acolo. Aşa ceva nu se
poate”. Ceaiul se răci suficient. Turnă într-o cană
câştigată la un concurs cu mult timp în urmă şi începu
să îl deguste. Îi plăcea fără zahăr. Bunicul său avuse
diabet , iar doctorul îl speriase spunându-i că are
glicemia ridicată. Chiar şi aşa evita înlocuitorii
zaharului, substanţe precum zaharina şi aspartamul
care erau mult mai periculoase decât dulcele
zahărului. Apăruseră în ultimul timp numeroase
speculaţii şi conspiraţii cu privire la acest îndulcitor
chimic .Se bucura de o mare celibritate prin natura
bolilor pe care le provoacă sau care sunt trecute pe
lista cu eventualele declanşări ale altora. Printre
acestea se afla un impresionant număr de boli printre

51
care se număra : tulburări de vedere, spasme
musculare, atacuri de panică, pierderea memoriei şi a
auzului, tahicardie, insomnie, depresii , dureri de cap,
tumori pe creier, scleroza multiplă, diabet, Parkinson,
Alzheimer şi lista poate continua. Îşi termina ceaiul şi
se duse spre cei doi poliţişti:
-Sigur nu vreţi ceai?
-Nu, chiar nu.
Cei doi erau mai mult speriaţi de ce s-ar fi putut
afla în ceşti. Erau obişnuiţi să consume numai ceaiuri
dizolvate din pliculeţe speciale, nu ceaiuri făcute de un
suspect de-al lor.
-Atunci să mergem.
Poliţiştii se ridicară de pe scăunelele pe care au fost
aşezaţi şi alături de Rob
din bătrânul apartament din perioada comunistă.
Robert rămase în urma să încuie uşa. Pe scări nu se
auzeau decât zgomotele tocurile pantofilor celor doi
poliţişti. Adidaşii studentului nu scoteau nici măcar un
zgomot, oricât de mic ar fi fost.
Afară Soarele bătea destul de puternic pentru o
dimineaţă obişnuită. Până şi astrele erau implicate în
acest accident. După o lungă perioadă în care nu a
scos vreun sunet, tânărul mai încerca o dată să testeze
răbdarea celor doi :
-Am uitat ceva.
-Ce mai e?
-La 9:00 începe programul meu de muncă. Nu trebuie
să fiu acolo să vând produsele? Dacă nu merg , şeful

52
mă va concedia. Neavând experienţă nu voi putea
găsesc foarte repede un loc de muncă bine plătit. În
plus de aceşti bani depinde viitorul meu. Sunt în anul
III la Drept.
-Tinere, fii te rog ascultător şi hai la secţie. Chiar şi
aşa te vei întâlni cu şeful tău acolo. Tu crezi că poate
intra orice cumpărător într-un magazin în care a avut
loc o criză la ora 7 fără câteva minute? Chiar crezi
asta? Dacă da, îţi garantez eu că te înşeli.
În faţa blocului era parcată o maşină de poliţie. Era
o Dacie Logan. Avea sirena în funcţiune şi nu era
parcată ilegal. Câţiva şoferi erau nervoşi că locul de
parcare era ocupat de o maşină de poliţie ce nu plătise
tichetul de parcare şi avea mai mult de jumătate de oră
de ocupat locul. Robert se îndrepta spre maşina şi avu
grijă să păşească în interiorul ei cu piciorul drept. Nu
era un loc în care era necesar să ţii cont de acest lucru,
dar cât de rea putea să fie situaţia. Poate chiar acest
dezinteres înnegrea desfăşurarea evenimentelor

***

Bancheta din spate a automobilului nu era

suficient de comfortabila, însă se putea ajunge cu bine
la destinaţie. În faţă, cei doi polististi aproape
adormiseră la volan. Doar legătura de covrigi pe care
o aveau lângă ei îi mai ţineau treji. Păreau că nu

53
dormiseră toată noaptea, deşi nu aveau cearcăne sau
alte forme de oboseală pe fată.
Atmosfera devenea tot mai încinsă. Deşi aveau toate
geamurile deschise, într-un curent de nedescris, exista
o căldură sufocantă în aer. Se simţea simţită în fiecare
secundă şi nimeni nu putea să o ignore.
Era 9 dimineaţa şi aproape ajunseseră la secţia de
poliţie . Se afla pe o stradă lăturalnică, nu la mare
distanţă de centrul oraşului . Cei doi poliţişti coborâră
cu o silă de nedescris din automobil şi abia mai erau
motivaţi de o eventuală prima pentru o bună
colaborare în rezolvarea acestui caz tulburător.
-Domnilor poliţişti, nu vă supăraţi, dar prefer să nu fiu
ţinut de mâine. În primul rând nu sunt arestatul
dumneavoastră şi vă asigur că nici nu voi fi.
-Totusi eşti suspect de complicitate. Avem de încheiat
un proces verbal. Colegul din faţa uşii te va sfătui în
continuare. Noi ne-am încheiat misiunea.
-O zi bună!
Fără să îi răspundă , cei doi dispăruseră. Doar fumul
maşinii se mai vedea. Robert pasi , totuşi un pic
speriat. Aceasta nelinişte apăru cam târziu, poate pre
târziu. Era lăsat în faţa secţiei de poliţie, aşteptând alte
persoane să îl îndrume. Brusc, din spatele lui se auzi o
voce autoritare:
-Domnule, te rog să intri în secţie.
-Imediat!
Tânărul răspunse fără a se uita la umbra care îi
vorbise. Cu o ezitare făcu un pas. Urcă scările şi din

54
mers văzu faţa celui din spatele său. Nu era în niciun
caz ce se aştepta. Era un poliţist tânăr, cu o privire
destul de blândă. Nu se poate spune că îi stătea bine în
uniformă, dar nu putea să o refuze. Era totuşi în timpul
serviciului.
-Luati loc, îi spuse pierzând din autoritatea vocii de
mai devreme.
Îi arătă un scaun destul de vechi, pe care se vedea că
au stat multe persoane. Biroul său era unul destul de
performant. Avea tot ce îşi putea dori : într-un colţ
lângă o sobiţa se afla cafetiera împreună cu un cuptor
cu microunde. Pe biroul său se afla un computer
performant, cu un monitor LCD foarte subţire. Alături
se găseau imprimanta , scannerul şi alte aparaturi
necesară în munca sa. În faţa lui Andrei se afla un
laptop, un model vechi cam de un an, dar care
satisfăcea orice nevoie în prezent. Mai avea de trăit.
-Probabil că nu ştii. Dă-mi voie să mă prezint . Marcu
Andrei, sunt şeful de post de aici, în cazul în care nu
ştiai.
-Atât de repede ai înaintat în funcţia aceasta?
-Întrebarea pare cam impertinenta şi adresată
persoanei nepotrivite, dar sunt mult mai bătrân ca tine.
Andrei îi spuse adevărata să vârsta : 32 de ani. Era
greu de crezut că era trecut de prima tinereţe .
Aspectul exterior îi ascundea cu siguranţă vârsta.
- Aveţi 32 de ani. Greu de crezut.
- Într-adevăr. Am doi copii acasă, gemeni .
- Fete sau băieţi?

55
- O fată şi un băiat. Au 7 ani. Acum sunt în clasa a
doua.
- Zilele astea. Pe mine m-au dat părinţii la şcoală la 8
ani. Acum la 7 ani eşti deja în clasa a doua. Ce repede
trece timpul.
- Este o bună remarcă. Bănuiesc că eşti student.
- Evident.
- Unde?
- La Drept.
- Aşadar nu eşti străin de ce se va întâmpla acum.
- Nu . Voi răspunde unui chestionar şi voi semna un
proces verbal. Cam atât ştiu.
- Exact.
- Aşadar, ai un act de identitate la tine? De preferat
cartea de identitate.
- Nicăieri nu plec fără ea. Nu aş vrea să dispar pe
undeva şi să mi se găsească cadavrul fără nici un act
de identitate asupra sa. S-ar cheltui o groază de bani
numai pentru aflarea identităţii victimei.
- Robert Popescu. Robert Calin Popescu.
- Prefer să mi se ignore cel de-al doilea prenume. Nu
îmi place. Nu l-am ales eu şi nici nu vreau să îmi
schimb numele.
Poliţistul se uită atent la fiecare detaliu de pe
cartea de identitate a suspectului sau. Îi lua toate
detaliile şi completă fisa. Între timp îşi deschise
notebook-ul , gata să trimită un email.
-Aşadar, unde ai fost azi-dimineaţă la ora 6?
-Eram într-un loc destul de ciudat. Îmi amintesc doar

56
câteva lucruri despre acel loc. Plajă, nisip, cred că în
visul meu despre Bora Bora.
-Aşadar dormeai.
-Cred, dar trebuie să precizez că se întâmplă să mai
merg şi în somn. Se notează şi acest lucru?
-Nu. Important este că erai în apartamentul tău. Ai
avut legături cu mafia, ai fost implicat în astfel de
acţiuni?
-De ce aş răspunde la această întrebare?
-Pentru a fi mai sigur de libertate, libertatea ta.
-La câte se întâmplă în lumea asta sau în ţara asta,
niciodată nu poţi fi sigur de libertatea ta.
-De ce?
-Vezi, tu , omenirea nu este cinstitita, niciodată nu a
fost. A fi cinstit într-o lume necinstită este un handicap
sau mai degrabă nebunie pură. Poţi fi adus cu capul pe
pământ imediat. Ai nevoie doar de medicamentul
potrivit şi de multe ori preţul vindecării este mult prea
scump. Nu merită să te vindeci sau nu ai posibilitatea
ca să ajungi la această vindecare ipotetică. Aşa că de
ce să rişti? Nu este oare mai bine să fii necinstit? Şi să
îţi mai spun ceva : eu nu fac parte dintre cei cărora le
place riscul, dar nici din rândul celor care îl urăsc.
Sunt la mijlocului drumului dintre a fi drept şi a fi
nedrept.
-Grozavă filozofare. Nu vrei toţi să spui răspunsul?
-Nu am avut nicio astfel de legătura şi nu ştiu în ce
măsură soluţionai cazul dacă răspundeam afirmativ.
În plus îţi trebuie dovezi, iar lupta pentru dovezi este de

57
multe ori, de foarte multe ori sângeroasă. Nu merită să
cauţi dovezi. Lumea este nedreaptă. Am mai spus.
Oamenii abuzează de putere. Tărâmul pe care ne
pierdem vieţile, natural sau nu, este plin de capcane.
Colega mea tocmai a căzut într-una. Nu vă supăraţi,
dar am auzit la ştiri ceva de un bilet?
-Ai auzit bine.
-Şi ce este cu el? Bănuiesc că după mesajul după el aţi
venit după mine, nu în calitate de un simplu angajat al
unui magazin dintr-un oraş plictisitor?
-Încă o dată ai dreptate.
Locotenentul îi înmâna cu o oarecare sfială un bilet
gălbejit. Robert îl luă şi fu şocat de mesajul scris pe el.
Totuşi ceva îi distrase atenţia. Becul lămpii etern
aprinse de pe biroul lui Andrei icepuse să fâlfâie. Cei
doi au trecut repede peste această situaţie demnă de
filmele de groază. Tânărul luă biletul îngălbenit şi se
uita, destul de încet la el. Mesajul era unui care îl
învinovăţea destul de clar. Niciodată nu credea că ar fi
putut fi implicat într-o astfel de situaţie - una
criminală.
- Nu vrei să citeşti biletul?
- Ba da, vreau să mă conving că nu am eu halucinaţii.
E bine dacă am aproba cineva.
- Dă-i drumul. Nu mai sta, îl încuraja poliţistul.
Temător, Robert începu să citească biletul . Sperietură
se simţea în glasul său, iar ochii aţintiţi în foaie de
hârtie arătau bizar, foarte bizar.
- "Dragă Diana, îmi pare rău că am ajuns să fac acest

58
lucru. Datoria ta nu a fost onorată, aşadar sunt nevoit
să ajung fac acest lucru murdar. Îmi pare rău." Semnat
: Rovert. Rovert Popescu.
- Te-ai convins de gravitatea situaţiei? Încă mai vrei să
fai misto-uri şi să îţi baţi joc de un om?
- Nu. Ai dreptate. Îmi pare rău. Cum pot ajuta?
- Vino cu mine.
- Acum?
- Da.
Răspunsul fusese unul scurt şi puternic. Robert îl urmă
. Locotenentul se duse într-o cameră mai îndepărtată.
În spatele lui era tânărul student, pierdut în situaţia în
care era implicat.
-Domnule poliţişti, mă nelinişteşte ceva.
- Spune!
- Unde aţi găsit biletul?
- În caseta cu valori a marchetului unde lucrezi. Un loc
la care ai acces şi tu. De asemenea , doar tre persoane
deţin cheia : tu, decedată şi patronul magazinului.
- Deci sunt principalul suspect al tău?
- Evident. Dar asta nu este un motiv de nelinistie. Care
este adevărata problemă?
- Numele cu care autorul s-a semnat.
- Ce este cu el?
- Nu este Robert Popescu, ci Rovert Popescu.
- Şi care ţi se pare problema? Pur şi simplu o greşeală
în grabă. Ar mai putea fi transliterarea din limba rusă,
unde "v-ul" se scrie precum un "b" romanesc de mână.
Sunt o mulţime de astfel de încurcături. Nu este nimic

59
clar.
- Aveţi dreptate.
- Am ajuns.
Cei doi se aflau în faţa unei uşi metalice vopsite în
albastru. Era un tunel de vreo 50 de metri de unde
plecaseră până la această uşă. Locotenentul apasa pe
clanţă, se auzi un scârţâit obosit , iar uşa se deschise în
câteva secunde. În încăperea ce se deschisese era
beznă. Nu se vedea absolut nimic. Locotenentul mai
făcu doi paşi şi duse mâna în stânga uşii unde apasa pe
ceva. Deodată se făcu lumină.
- Fiat lux!
- Într-adevăr. De ce am venit aici? Încăperea este
goală.
- Dacă nu vezi nimic nu înseamnă neapărat că nu este
nimic.
Pe jos era un praf de câţiva milimetri. Se vedea clar că
uşa avea o perioadă de când a fost ultima dată
deschisă. Încăperea era albă, nu se vedea nimic ,
înafară de praf, ce ar fi putut perturba vederea.
Deodată Robert observa un mâner roşu.
- Pentru ce este maneta aceea?
- Ţi-am zis adineauri că dacă nu vezi nimic nu
înseamnă că nu este nimic. Acum îţi voi demonstra.
Locotenentul se îndrepta spre maneta şi o apasa .
- Ce e asta?
- Pari surprins. Este rezerva de armament şi aparatură
a secţiei noastre. Suntem mai sus decât se crede. Nu
avem doar două pistoale amărâte şi un calculator pe

60
birou. Sunt în jur de 36 de muşchi, dacă îmi amintesc
bine , care se ocupa cu acest lucru. S-ar putea să mă
înşel, dar ultima dată când am făcut anatomie a fost în
clasa a 10-a. Ah , ce vreme! Veşnicii ani de liceu.
- Mai ai să mă surprinzi? Până acum erai doar un
poliţist din filmele americane , la fel ca breasla ta.
- Da. Sunt şase stări ce se cunosc încă din copilărie
depinzând de aceşti muşchi .
- Şi care sunt? Lasă-mă să ghicesc: bucuria, frică,
,tristeţea, furia ...
- Surprinderea şi mai este dezgustul. Poţi verifica.
- Mersi pentru informaţie. Voi ţine minte.
- Limbajul trupului este un tărâm necunoscut pentru
majoritatea oamenilor.
- Nu sunt surprins.
- Ba eşti. Expresia feţei indica surprinderea. Oriunde
ai merge pe planeta asta, vei vedea americani, englezi,
chinezi , locuitori ai sălbaticii Africi şi triburi din
Pacific care vor avea aceeaşi expresie a feţei pentru
anumite stări. Să îţi spun ceva: oamenii pot fi "citiţi" în
funcţie de fiecare pas şi semn pe care îl fac, voluntar
sau involuntar. Comunicarea se realizează într-un
procent foarte mic prin cuvinte. Să îţi dau câteva
exemple: voi lua câteva exemple ce aparţin mai mult de
domeniul atracţiei dintre persoanele de sex opus :
bărbaţii , fără să vrea, îşi întredeschid buzele când văd
o femeie pentru prima dată , pe care o plac; tot ei speră
să fie observaţi individual , despărţindu-se de grupul de
prieteni. De asemenea comunicarea nonverbala nu

61
înseamnă neapărat limbajul trupului, dar o mare parte
este ocupate de astfel de gesturi.
- Ştiam câte ceva de la amicii mei despre aceste lucruri
, dar credeam că sunt doar nişte tehnici de seducţie,
nimic altceva.
- Cercetătorii vor să afle cât mai multe despre această
comunicare. În orice caz, un bun cunoscător al
acestora vă putea să se descurce în faţa unor persoane
pe care le va "citi". Întotdeauna vor fi cu un pas înainte
şi nu vor aştepta ca fraierii să vină şansa la ei.
- Ai dreptate, curcane.
- Vezi că mă jigneşti. Apropo, intonaţia a fost forţată,
ceea ce înseamnă că te-am surprins destul de mult şi nu
îţi vine să crezi că eşti atât de uşor de "citit". Ai
dreptate, am întâlnit cărţi mai grele ca tine. Învaţă să
te controlezi, cu toate că s-ar putea să fie destul de
greu la început, dar cu un bun exerciţiu, lucrurile se
vor schimba cu siguranţă în bine. Dar nu uita un lucru
: dacă te iei prea des şi prea mult de aceste semne, s-ar
putea să te înşeli. Fiecare persoană are propria
personalitate, clădită în anii , prin intermediul
suferinţei, fericirii, muncii , speranţei , vocaţiei şi a
multor altor factori care au sau nu vreo legătură cu
viaţa lor personală.
- Să îţi spun ceva , eu când ţin mâinile încrucişate, nu
înseamnă că am schimbat stilul într-unul defensiv, ci
doar sunt mai atent la vorbele şi mişcările cerlorlalti.
Dacă nu fac acest lucru, nu mă pot concentra. Aşa mai
păţesc şi când scot pieptul în faţă. Lumea crede că sunt

62
arongant, dar eu vreau doar să nu mă cocoşez.
Amuzant, nu?
- Da.
- Ce facem cu acest armament? Ce vom face cu el. Ce
sunt dispozitivele acestea?
Robert începuse să îşi dea drumul al vorba. Fără să îi
răspundă, Andrei Marcu puse mâna pe o veste
antiglonţ pe care i-o azvârli. De asemenea lua două
pistoale şi câteva încărcătoare.
- Ce să fac cu ea?
- Îmbrac-o.
- De ce ?
- Mergem în misiune.
- Ce misiune? Nu merg nicăieri.
- Mergi sau te arestăm pentru complicitate la crimă.
Câţi ani vrei să petreci după gratii?
- În primul rând nu ştiu să folosesc niciun pistol.
- În al doilea rând, când vei avea nevoie de el, îl vei
folosi. Meri şi gata. Andrei îşi întări tonul vocii şi
continuă schimbul de replici rapide.
- Dar, ...
- Suficient. Ia vestea, ia două încărcătoare şi această
armă. Îţi ajung.
- Dar,
- Suficient, nu ştim cu cine avem de-a face . Singurul
lucru de care m-am convins este că eşti mult prea
nevinovat ca să fii vinovat.
- Vezi că devii incoerent?
- Nu e treaba ta. O persoană a fost ucisă şi nu prea

63
avem multe detalii legate de crimă, iar indiciile sunt
minime. Foarte puţine. Mergem să investigăm
apartamentul ei.
- Locuieşte la casă.
- Bine, casa ei.

***

Era ora 12 , la amiază. Robert nu îşi imaginase

niciodată că ar fi putut să fie acuzat de complicitate la
o crimă , că ar fi putut să sară peste gustarea de la ora
10 şi că ar fi putut să fie coleg de echipa în rezolvarea
unui caz cu implicaţii personale cu un poliţist, ajuns la
32 de ani locotenent.
Cei doi se îndreptau , alergând pe hol şi prin sălile
secţiei de poliţie, către ieşirea din clădire. În fata
scărilor îi aşteptau un Lamborghini Gallardo, o maşină
de lux, prima care se găsea în România.
- A cui este maşina asta?
- A mea.
- Îţi permiţi din banii de la stat să cumperi un
Lamborghinii Gallardo? Ştii măcar cât costă?
- Nu am cumpărat-o eu. A fost cadou de la un partener
de afaceri din Italia. Deţin o agenţie de turism, una de
transporturi, am fost vreo doi ani avocat şi am câteva
alte mici afaceri.
- Ce cadou. Aş vrea şi eu că playmate-ul anului 2009,
2008, 2010 , 20xx să fie prietena mea. Poţi rezolva?
- Nu.
- Dar măcar un Ferarri la uşă?
- Nici asta.
- Dar cum ai obţinut cadou un Lamborghini Gallardo?
- Nu îţi fă griji, 70 000 de euro am plătit. Restul a fost

64
cadou , reducere, metoda de ospitatalitate
- Ospitalitate? Să înţeleg că trebuie să îi dau câte o
Dacie românească, cel mai nou model, fiecărei rude
care vine din străinătate?
- Nu contează. Chiar şi aşa discuţia merge în direcţia
greşită.
Amândoi urcaseră în acea maşină de lux neagră,
într-un Lamborghini Gallardo nou.
- Cât prinde ?
- Până la 309 kmph, dar nu să nu îţi faci grijă ca în
această ţara ar fi o tortură să merg cu mai mult de 40
km/h. Autostrăzile sunt cam puţine, foarte puţini
kilometri . Drumurile sunt într-o stare jalnică încât mai
bine te sinucizi. Pierzi o groază de timp.
- Şi de când ai acest model ? Din câte ştiu eu este
produs din 2003.
- Îl am abia de un an de zile. Să mergem.
Timpul trecea şi eu trebuiau să ajungă la cealaltă
periferie a oraşului în care locuiau. Chiar dacă aveau
o astfel de maşină sport în dotare, drumul dură tot o
veşnicie. Gropile erau foarte greu de ocolit, iar de
răbdare nici nu se mai putea vorbi. Câţiva nori
apăruseră pe cerul până mai devreme însorit. Fu
suficient pentru că Soarele să devină prizonierul lor.
Atmosfera se schimbă brusc, din cea plăcută privirilor
şi simţurilor, într-una răcoroasă. Crengile copacilor de
pe marginea bulevardelor începeau să se clatine. Un
pic mai lipsea pentru că acestea să cadă la pământ şi
să rănească pietonii sau să avarieze maşini şi alte
obiecte ce se aflau în calea lor. Cei doi se aflau pe
locurile din fata automobilului. Locotenentul Andrei
Marcu conducea maşina , în timp ce Robert , aflat pe
scaunul din dreapta şoferului, se ocupa cu setarea
GPS-ului pentru găsirea , cât mai rapidă a traseului

65
către casa Dianei.
- Gata. L-am fixat. Îi dau drumul?
- Bineînţeles. Trebuie să ajungem cât mai repede. Nu
avem timp de pierdut. Nu ştim nimic , nu avem niciun
indiciu sau vreo dovadă care să ne facă să înaintăm în
acest caz. Singura speranţă a noastră este găsirea
vreunui indiciu în imobilul victimei.
Discuţia era una alertă. Andrei uitase că şi-ar putea
distruge automobilul pe drumurile pe care mergea.
Viteza continua să crească, norocul lor era ca poliţistul
fusese acum câţiva ani la un training în care învăţase o
mulţime de manevre. În faţa unei străduţe mici
încetiniseră. Automobilul se opri în faţa unei porţi mari
de fier , având diverse modele sculptate .
- Cum intrăm, întrebă curios Robert?
- Stai liniştit. Poliţistul cobora din maşină şi privi în
jur. Începu să picure, dar nu asta era principala lor
problema. Atmosfera devenise cam vijelioasă. Deodată
observă un interfon într-un peretele gardului din jurul
porţii. Se îndrepta spre el şi se uită atent. Credea că
este o vilă personală, în niciun caz o locuinţă pentru
mai multe persoane. În partea de jos erau afişate
instrucţiunile alături de numerele şi numele specifice
fiecărui locatar. La numărul 13, ultimul din lista, era
scris numele Diana Ionescu. Polistul forma 13. Se auzi
o voce care răspunse după câteva semnale sonore ce
indicau lipsa vreunui răspuns.
- Aici locuinţa Dianei Ionescu, cine doreşte să intre?
- Poliţia...
- Imediat.
Poarta se deschise , iar Andrei urca imediat în
Lamborghini şi înaintă pe drumul ce ducea în parcare
din fata maiestuoasei clădiri. Locurile erau libere
aproape toate.

66
- Bună ziua! Cu ce vă pot ajuta? În faţa lor apăruse un
biet bătrân, care arată mai degrabă a servitor.
- Bună ziua! răspunseră cei doi în acelaşi timp.
- Ne scuzaţi că vă deranjăm, dar eu , locotenent Andrei
Marcu, împreună cu Robert Popescu am dori să
vizităm locuinţa Dianei, dacă se poate.
- Bineînţeles că da. Staţi să o întreb. Răspunsul
sexagenarului căzuse ca un trăsnet peste cei doi.
- Trăieşte? întrebă suspicios Robert
- Da. De ce să nu trăiască. A fost aici toată ziua. S-a
trezit destul de devreme , a plecat la muncă, dar a venit
acum două-trei ore. Aşteptaţi aici sau luaţi un loc pe
bancheta dacă doriţi.
Poliţistul îl luă pe Robert şi se îndrepta către o
banchetă construită într-un stil modern şi , evident, era
confortabilă. După ce se aşezară , cei doi au început să
vorbească unul cu celalat.
-Robert,sigur această este casa Dianei?
-Bineinteles. Am mai venit aici într-o zi, cu ea.
-Sigur?
-Da, de câte ori vrei să îţi spun.
-Ei, bine, eu am câteva îndoieli. În primul rând nu
arata ca o locuită a unei vânzătoare la un magazin.
Mă aşteptam la altceva, mai degrabă la o cocioabă
părăsită sau la un apartament micuţ de două camere, o
garsonieră, nicidecum o vilă aşa de voluminoasa.
-Si eu am fost surprins când am venit aici prima dată,
dar mi-a spus că părinţii ei au avut o situaţie
financiară destul de bună. Acest lucru i-a permis să îşi
construiască o asemenea clădire, demnă de admiraţia
celorlalţi.
-Domnilor, interveni majordomul, doamna soseşte
imediat.
-Doamna? întrebă , surprins, fostul ei coleg.

67
-Da. Este căsătorită de trei ani .
-Casatorita...aha...murmură îngândurat locotenentu.
Mulţumim, domnule, aşteptam. Nu ne grăbim.
-Eu vă las.
-Mai avem multe să aflăm?
-Nici nu mi-am închipuit că Diana este căsătorită. Dar
nu era ieri.
-Traim în secolul vitezei şi multe se schimbă.
-Ceva nu este în regulă. Deodată apăru o femeie cam
de 25 de ani , ieşind pe uşa principală . Era imbacata
cu o rochie eleganta albastră.
-Buna ziua!
-Buna ziua, doamnă! răspunse politicos locotenentul.
-Buna ziua, continua într-un mod destul de serios
colegul de muncă al Dianei.
-Doamna, nu ştiu dacă aţi aflat, dar dumneavoastră aţi
fost ucisă în această dimineaţă la locul dumneavoastră
de muncă.
-Si cum explicaţi prezenţa mea aici... Un gând îi
străfulgeră mintea şi chemă servitorul : Nea Marine, a
venit Adriana de la magazin?
-Nu, doamnă.
-Cine este Adriana, Diana?
-Este sora mea geamănă . Am trimis-o în locul meu
astăzi .
Diana îşi scoase dintr-o poşetă telefonul mobil şi
căuta numărul surorii ei. Îl găsi şi apasă tasta pentru
apelare. Ridică telefonul şi îl aşeză la 5 centimetri de
ureche. Sună o dată, sună a doua oară, apoi se auzi o
voce de bărbat : "Bună ziua, vă informez că posesorul
acestui telefon mobil a fost asasinat. Aţi sunat la secţia
de poliţie nr. 1 ". Diana scapa telefonul din mână şi
începu să se clatine. Robert se repezi şi reuşi să o
prindă în timp ce cădea. "Nu se poate, surioara, iartă-

68
mă!". Leşină. Nu mai era în lumea ei. Vestea fusese un
şoc. Atâtea amintiri împreună cu sora ei deveniseră
acum o povară. Din cauza ei, cea mai importantă
persoană , singura pe care se putea baza la orice
nevoie, murise. Un adevărat şoc. În timp ce doamna
zăcea în inconştienţă în braţele colegului ei ,
majordomul suna la salvare. Nu era absolut necesar,
dar cum nu ştia mijloacele de prim-ajutor, aceasta era
singura lui speranţă. În câteva minute , apăru la
poartă o maşină învechită. Era ambulanta.
-Ce s-a întâmplat? întrebă un asistent.
-Doamna a primit o veste şocantă şi a leşinat.
-Sigur domnule? Ar putea să fie mai mult decât un
lesit. Ce a păţit?
-Sora ei a fost asasinată.
-Mai bine o transportam la spital. Va avea nevoie de
linişte. O astfel de veste niciodată nu pică bine. Ar
putea rămâne cu sechele, mai ales dacă are vreo
implicaţie.
Discuţie a fost scurtă şi la obiect. În câteva momente ,
maşina de salvare dispăru.
-Va las singuri. Dacă doriţi vă pot aduce un ceai , o
cafea sau un suc.
-Multumim, domnule. Am dori doar nişte apă.
-Minerala sau plată?
-Plata, răspunse Andrei.
-Minerala, îl contrazise într-un mod destul de urât
Robert.
-Nu ţi se pare ciudată situaţia?
-Asa şi este.
-Pana ieri aveam o colegă, destul de înstărită, însă
care preferă să lucreze într-un magazin. Nu ştiam
nimic de familia ei. Acum aflu, după o bună perioadă,
că este căsătorită de trei ani şi că are o soră. Bănuiesc

69
că este sora geamănă, deoarece până şi poliţia a
confundat persoanele. Diana, Adriana, Robert, Rovert,
şi o situaţie ciudată.
-Sa refacem firul evenimentelor. De foarte multe ori am
fost ajutat, scos din confuzie , în multe cazuri, de acest
procedeu.
-Azi dimineaţă a avut loc o crimă la un magazin.
Colega mea şi sora Dianei a fost asasinată. Suntem
într-o vilă , vilă în care locuiesc cele două surori.
Diana, angajată şi presupusa victima este căsătorită de
trei ani, dar nimeni nu ştie. Acum este în spital.
- Totul este prea confuz, mult prea confuz. Este ceva la
mijloc ce poate rezolva întreaga ecuaţie.
- Ştiu. Problema este următoarea : Ce este?
Locotenentul Andrei Marcu şi acolitul său Robert
Popescu au plecat după această discuţie către secţia de
poliţie. Înainte de a ajunge la destinaţie au oprit la o
staţie de alimentare. Maşina lor nu mai avea
combustibil. "Nu acum" murmură Andrei cu ochii
aţintiţi către bordul maşini. "Lasă, rezolvăm noi
situaţia" îl compătimi , într-un mod plin de ipocrizei,
colegul de pe scaunul celălalt. Andrei cobora din
maşină la staţia de alimentare pentru a reîncărca
rezervorul cu combustibil. În acest timp, în maşină, pe
bord începu să îi vibreze telefonul. "Îţi sună mobilul!"
dădu alarma pasagerul, fără a se uita măcar o clipă la
apelant sau la număr. "Răspunde tu!" Spune-le că sunt
un pic ocupat", răspunse poliţistul în timp ce ţinea
pompă în mâna şi în cealaltă cheile de la maşină.
-Da!
O voce bizară răsună din telefon "Nu vă amestecaţi în
caz. Ştiţi despre ce este vorba. Diana a plătit pentru
nerespectarea planului. Nu repet. Îmi pare rău, dar
trebuie să închid". Un ultim ţiuit ieşi din difuzoarele

70
telefonului mobil. Imediat apăru şi Andrei, intrând
repede, fusese tulburat.
-Ce ai păţit?
-Nimic.
-Si de ce eşti palid?
-Problemele mele. Tânărul Popescu era foarte curios şi
voia să afle cât mai mult. Simţea ca şoferul nu se
simţea tocmai bine.
-Nu poţi să fii bine atâta timp cât eşti palid la faţă, pari
tulburat şi te ţii cu mâna de piept în dreptul inimii.
-Sunt OK.
-Nu, nu eşti. Ascultă ce îţi spun .
-De ce?
-Pentru a fi sigur că nu vei intra în altă maşină sau nu
vei provoca orice altfel de accident, care ar putea să
îmi afecteze starea de sănătate sau să ducă direct la
moarte.
-Stii să conduci?
-Da, dar încă nu am dat de permis.
-Dar ştii?
-Binisor.
-Asa zi. Treci în locul meu şi du-mă până la spital.
-Municipal sau judeţean?
-Judetean.
-Ce preferinţe ai. Mergi unde sunt condiţii mai proaste.
-Chiar dacă au salarii mici, foarte mici , prefer să nu
dau spaga pentru o injecţie. Lumea este anormală. Poţi
muri cu zile, doar pentru că ai uitat să laşi pe birou
sacoşă cu cafeaua, ciocolată, eventual câteva sute de
lei.
-Cum de nu dai?
-Si eu sunt bugetar. Salariul şi postul meu pot dispărea
cât ai spune "click".
-Dreapta sau stânga?

71
-Nu ştii drumul către spitalul judeţean, principala
clădiri a sănătăţii din acest departament?
-Ba da. Dreapta sau stânga era tipul de click.
-Nu mai glumi, chiar nu are rost şi nici nu mă simt
bine. Deloc.
Tonul vocii şi faţa lui Andrei se schimbaseră. În
rău, mult mai rău. Se vedea că are nevoie de o vizită
cât mai rapidă la medic. În acest timp, Robert nu
credea că va ajunge, măcar o dată în viaţă, să conducă
un Lamborghini Gallardo negru, al cărui proprietar
era un poliţist şi că maşina nu fusese furată.
Robert se afla la volanul uneia dintre cele mai
luxoase maşini sport din întreaga lume. Conducea
grăbit, uitând de unele reguli de circulaţie , către
spital. În dreapta să se afla un pasager diferit. Era
poprietarul maşinii, era un poliţist şi , mai rău, era un
poliţist care îşi ţinea mâna în dretul inimii. Viteza
legală fusese depăşită de mult timp, dar aceasta era o
urgenţă. Culoarul de arbori de pe bulevardul principal
al oraşului începea să se îngusteze în ochii ranitului.
-Rezista.
Niciun răspuns din partea lui Andrei Marcu, dar se
putea observa că este conştient. În faţa lor se vedea
spitalul. Ajunseseră mai repede decât îşi imaginaseră.
O clădire veche, care în decursul timpului îşi pierduse
măreţia, îi aştepta. Sau mai bine zis ei doreau să îşi
aştepte. Nu arată în niciun caz a spital modern şi nici
nu semăna cu majoritatea celor prezentate în filme.
Starea în care se afla clădirea era într-adevăr jalnică.
Construit în anii 70, spitalul a suportat cutremurul din
1977, din 4 martie, un incident natural care a zguduit
destul de rău capitala. Din fericire, părinţii lor nu erau
locuitori ai capitalei, şi nici ei. Ferestrele îi dădeau
acestui spital un aer post-apocaliptic. Jumătate dintre

72
ele erau sparte sua fisurate, cealaltă jumătate a
numărului total al ferestrelor fiind în starea bună. Erau
nişte geamuri clasice, dar care îşi făceau treaba . Mai
rău era pe timp de iarnă când temperaturile sub 20 de
grade Celsius transformau spitalul într-o închisoare
sau mai bine-zis într-un loc de tortură pentru cei ce au
îndrăznit să vină în el. Centrala termică nu făceau faţă,
iar din cauza fondurilor insuficienta erau zile în care
era pornită la capacitate redusă. Propunera
poliţistului fusese mai mult decât îndrăznească, aceea
de a veni la acest spital. Robert era mai mult decât
înspăimântat când vedea clădirea. Norocul lui fusese
că nu a avut nevoie de zile petrecute în spital decât în
debutul copilăriei sale.
Plăcută cu numele spitalului era vopsită în albastru.
Era înclinată într-o parte şi părea că în orice moment
putea cădea. Robert opri automobilul în curtea
spitalului, neparcandu-l regulamentar. Nici nu avea
unde. Parcarea era plină de rable.
-Am ajuns?
-Da. Poţi să cobori singur?
-Nu, nu cred.
-Bine. Atunci sprijini-te de mine. Te voi duce imediat.
Andrei se sprijini de ajutorul său în timp ce mergeau
către intrarea în spital. Deodată se auzi o bubuitură
puternică. Ce putea fi? Spitalul tocmai îşi pieduse
placă cu numele. În sfârşit căzuse. Norocul tuturor
fusese că nu se afla nimeni în acel moment în zonă.
Putea muri oameni dacă se aflau în preajmă.
-Incredibil. Aşa ceva nu se poate. Din câte ştiu ei
primisesera un aviz de înlocuire sau măcar de
coborâre...
-Nu ştiam. Bine că nu era nimeni.
-Bine că nu eram noi, replica Andrei. Dacă mă mişcam

73
singur acum eram cam turtit.
-Norocul.
-Nu există aşa ceva. Destinul poate.
-Hai să intrăm.
Holurile spitalului arătau mai bine decât îşi
imaginaseră. Erau luminate, chiar dacă se aflau în
mijlocul zilei. Nu era un spital de urgenţă , ci unul
regional, mai puţin important. Din nefericire
conducerea nu considera că vieţile oamenilor sunt
egale, deloc. "Ahhhh!" începu să spună cu o voce
slăbită locotenentul Andrei Marcu.
-Sa cheme cineva un doctor, urla pe hol tânărul
student.
Un doctor însoţit de două asistenta sosi imediat lângă
rănit.
-Ce a păţit?
-Se plânge de o durere sau o senzaţie asemănătoare în
dreptul pieptului...
-Din câte văd eu , ţină mâna în dreptul inimii.
-Andreea, hai şi tu, sa în urcăm pe targă. Cu grijă. Este
foarte periculos dacă bănuielile mele sunt corecte.
-Ce bănuieli?
-Ti le spun după ce îi facem câteva analize. Aşteaptă
aici.
În momentul dispariţie lui Andrei pe targa apăru de
afară un gardian şi strigă în gura mare "Cine nu şi-a
lăsat maşina în mijlocul drumului?".
-Eu, răspunse repede Robert.
-Tinere, mai bine te duci să o muţi. Ocupa loc, mai
sosesc şi ambulanţe aici. Nu cred că ai lăsat-o într-un
loc perfect. În plus ai lăsat şi uşile deschise.
-Ma duc imediat, domnule.
Robert se repezi şi deschise într-o clipă uşa spitalului .
Gardianul avu dreptate. Lăsase uşa din partea dreaptă

74
deschisă, iar automobilul se afla în mijlocul . Putea fi
parcat mai intr- o parte. Norocul său fusese ca în
momentul acela un bătrân cu părul alb, cu o privire
neputincioasă părăsi parcarea.
-Multumesc, domnule.
-Nu-i nimic, eu am fost externat. Mi-au spus că am
probleme la coloana , că am nevoie de o operaţie, dar
nu am dat niciul leu ca să mai fiu păstrat internat
pentru analize suplimentare şi eventual pentru o
operaţie.
-Veniti cu mine.
-Crezi că poţi face ceva din moment ce m-au respins .
Am o pensie din care îmi cumpăr medicamente pentru
alte boli. Am şi diabet zaharat. Ce mai pot face? Nu vor
să facă nimci fără mici atenţii. În ţara asta îţi convine
să mori sau mai degrabă mergi la spital viu şi te întorci
acasă mort.
-Vino cu mine, tataie.
-Bine.
-Stai un moment să dau şi la o parte maşina aceasta.
Nu pot să o mai las aici . Încurca.
-Astept.
Robert deplasa mai spre dreapta maşina şi se întoarse
către bătrân.
-Acum are loc şi coloana prezidenţială să treacă pe
aici.
-Buna glumă. Remarca moşuleţului fu puţin cam tristă.
În niciun caz nu dorea să asculte glume în astfel de
momente, când viaţa să atârna doar de decizia unui
medic de mâna a doua. Cei doi intrară în spital. Robert
se îndrepta către doamna de la recepţie :
-Doamna doctor, cum este posibil să externaţi acest
om, acest bătrânel ? Mai are şi el câteva zile de trăit şi
dumneavoastră nu i le acordaţi nici pe acelea.

75
Atitudinea aceastui spital este mai mult decât jignitoare
la adresa vieţii. Omul are dreptul să fie tratat. A
muncit toată viaţa , a contribuit jumătate de veac la
sănătate şi acum, la bătrâneţe , nici măcar de o
internarea nu se mai poate vorbi. Nu se mai poate
vorbi nici de un set de analize complete. Gândiţi-vă
numai cât a contribuit. O viaţă de muncă de pe urma
căreia au profitat sute de oameni se năruie doar prin
dorinţa sau neştiinţa unor doctor. Nu se poate aşa
ceva. Dorinţa nu cred că este, iar la neştiinţa nici nu
vrea să mă gândesc. Tind să mai cred că oamenii au
drepturi egale, tind să mai cred că trăim într-o
societate corectă, una lipsită de corupţie , una care nu
a auzit niciodată de cuvintele "spaga", "mita",
"atenţie". Chiar dacă văd zilnic contrariul, încă mai
sper că acest moşuleţ va putea fi tratat.
-Asteptati .
Rămase uimită de discurs. Robert părea jignit şi
dăduse de înţeles întregului public care auzise discuţia
acest lucru. Discursul fusese unul dătător de speranţe
pentru mulţi oameni. Pacienţii părea mult mai capabil
de mobilizare. Robert le schimbase percepţia asupra
vieţii şi asupra drepturilor, dar şi a îndatoririlor pe
care le au.
-Da. Comisia centrală permite internarea şi realizarea
unui set de analize acestui pacient.
-Vezi bătrâne, cât se poate schimba cu a atitudine
revoltătoare, sfidătoare şi ...
-...plină de dreptate, mobilizatoare. Mulţumesc tinere.
Cum te cheamă?
-Numele meu nu contează. Sunt doar un cetatea care
spera la mai mult bine, spera că va ajuta pentru a fi
ajutat. Spera la dreptate, nu la falsul ce ne înconjoară
în aceste momente.

76
 Timpul trecea, iar Robert nu se deplasase de pe
scaun decât să citească afişele şi broşurile găsite pe
holurile spitalului. Ieşise afară doar pentru a-şi
cumpăra de mâncare o legătură de covrigi şi pentru a-
şi lua de băut o sticlă de apă plată. Uita-se de caz.
Aştepta acum, la ora 16 , doar o veste de la medic.
Privea adânc, până auzi o vocea. Încerca să revină la
realitate, chiar dacă avea pierdută privirea.
-Am o veste proastă. Vorbele veneau din gură
medicului care îl luase pe Andrei de la intrare. Robert
observa legitimaţia să.
-Domnule medic cardiolog, ce are?
-Apartine domeniului meu. Din nefericirea , amicul tău
are nefroza ischemică acută.
-Adica? Nu sunt medic , nu sunt student la medicină.
Puteţi să vorbiţi şi pe limba mea?
-Dupa primele cercetări, are simptomele unui infarct.
Din nefericire, am descoperit că nu este prima dată. A
mai avut astfel de probleme.
-Si ce este de făcut?
-Are nevoie de o nouă inimă.
-Cat de repede?
-Pai, este primul pe lista de aşteptare de ceva timp.
Azi-dimineaţă a sosit o inimă care se potriveşte.
Respectă toate condiţiile necesare inimii sale.
-De unde a venit?
-Am avut un pacient aflat în moarte cerebrală. Familia
sa a fost de acord cu prelevarea organelor în stare
bună de funcţionare. O parte din ele au ajuns în toată
ţara.
-Si ce mai aşteptaţi?
-Sunteti fratele lui?
-Nu.
-Dar dumneavoastră l-aţi adus?

77
-Da.
-Atunci puteţi să ne daţi o semnătură pentru a putea
interveni acum?
-Mai trebuie o semnătură ?
-Ne trebuie martori.
-Gata.
Semnătura îl neliniştea pe Robert. Îi era greu de
crezut că salvarea unei vieţi putea depinde doar de o
semnătură. Devenise destul de repede apropiat al unui
poliţist. Îl cunoscuse în urmă cu şapte ore, iar acum îi
devenise vital . Andrei Marcu, o apariţie destul de
rapidă în viaţa să , se afla acum pe masa de operaţie ,
aşteptând o inimă de la un pacient care se afla în
moarte cerebrală. Spital îl deprima. Robert îşi
amintise cum murise bunicul său, bunicul din partea
tatălui. Lucra într-o pădure din apropierea oraşului,
folosind un tractor. Defrişarea pe care o făcea bunicul
său îi fusese fatală. Un mic accident provocat de
căderea unui stejar îi rupsese mâna . Fractura nu
părea periculoasă la prima vedere, dar doctorii care s-
au ocupat de el au făcut o greşeală fata. Câteva zile
mai târziu bunicul său murise din cauza unei infecţii.
Abia trecuse de jumătate de veac de viaţă.
-Domnule , puteţi pleca. Pacientul va mai rămâne în
spital.
-El ce zice?
-Momentan aşteaptă operaţia. A zis că renunţă la acest
caz, ţinând cont de prolemele sale de sănătate şi vă
roagă să nu vă implicaţi. Mai spunea ceva de o maşină
care trebuie dusă în garajul sau .
-Bine. Transmiteţi-i sănătate din partea mea şi o
refacere cât mai rapidă.
-Il voi anunţa. Bună ziua!
-O zi bună!

78
 Robert se ridică de pe scaunul pe care îl uzase. Nu
îi venea să creadă că acum fusese izgonit din spital
tocmai de persoana pe care o adusese, un locotenent în
cadrul poliţiei. Se resemnă, uitarea îşi făcea simţită
prezenţa. Ultimele clipe, discursurile auzise azi
fuseseră destul de mult de complicate , iar acum
dispărea încet, dar sigur. Se deplasa cu un pas încet pe
coridoarele spitalului către ieşire. Nu auzea şi nu
simţea nimic. Îl tulbura faptul că Andrei îl rugase pe
patul de spital să renunţe la orice implicare în caz,
chiar dacă el nu mai continua. Nici măcar un mesaj de
transmis unor subalterni sau unor colegi nu primise .
Nimic. Salută gardianul care îl avertizase adineauri
să facă loc celorlalte maşini să intre în parcare şi ieşi
în afara clădirii. Aruncă o privire în dreapta să către
panoul căzut mai devreme şi începu să râdă. Nu era un
râs oarecare, ci mai degrabă unul plin de ironie,
aroganta şi ipocrizie. O durere de cap începu să îl
deruteze , iar paşii pe care îi făcea îi se păreau tot mai
ciudaţi. Simţea ca asfaltul se învârte cu el. Se deplasa
destul de greu , dar refuza să creadă că ameţeşte.
Încerca să îşi controleze stările cu propriul creier. Era
adeptul unor practici mai vechi şi totodată noi prin
care omul se poate vindeca singur de orice boală. Mai
noi , tehnica poartă denumirea de efectul Placebo. "De
o săptămână nu am mai luat calciu. Iar acum am sărit
peste masă de prânz. Covrigeii nu au fost suficienţi",
erau singurele propoziţii care îi venea în minte. Lua
maşina de lux , dornit să respecte datoria lui Andrei.
Altă problemă apăru acum : nu ştia unde să o ducă.
"Probail a zis să o duc în parcarea secţie de poliţiei".
Discuţia purtată cu propria sa conştiinţă i-a fost de
folos. Introduse cheile în contac şi porni. În câteva
minute ajunsese în faţa secţiei de poliţie. Păsărica

79
consuma o ceaşcă de ciocolată caldă la intrare.
-Domnule, unde găsesc garajul?
-Iar tu? Vezi că este după bloc. Dar de ce conduci tu
maşina şefului?
-Seful tău este acum în cadrul unei operaţii de
transplant de inimă.
-Cum să fie? El nu are nimic. Iar se preface?
-Nu cred. Doctorii mi-au spus această informaţie, iar
eu , personal, l-am dus la spital.
-L-ai văzut pe masa de operaţie ?
-Nu.
-Ok. Du maşina.
Vorbele lui Păsărica îi dăduseră de gândit. Există
totuşi probabilitatea ca operaţia să fi fost o farsă a lui
Andrei. Dar cu ce scop? Lua maşina şi o duse în
parcarea din spatele blocului. Pe urmă se întoarse în
interiorul secţiei şi îi înmâna cheile lui Kasai care era
şi el acolo. Îi salută cu respect, cu un fals respect pe cei
doi poliţişti şi plecă către staţie de autobuz. În tot acest
timp se gândea la spusele poliţistului. Nu îi venea să
creadă că s-ar putea preface. " Nu se poate preface.
Dacă făcea acest lucru nu ar fi îndrăznit să îmi lase
mie în primire maşina, nu această maşină. Dacă era o
Dacie sau o maşină mai ieftină mai puteam crede.
Doar dacă nu m-a "citit"." Îşi aminte discuţia purtată
cu el în urmă cu câteva ore la casa Dianei. Acolo
apăruse alta încurcătură. Află că Diana fusese
căsătorită , deţinea o vilă şi lucra ca vânzătoare. În
dimineaţa aceasta îşi trimisese sora să îi ţină locul.
Adriana avusese un ghinion teribil. În loc să se
întoarcă acasă, nimerise la morgă.
Ajunsese în staţia de autobuz. Urcă în mijlocul de
transport în comun , îi plăti şoferului banii către ce-a
mai apropiată oprire de apartamentul său. Nu

80
trecuseră decât 10 minute şi coborî. Vechiul mijloc de
transport galben porni din nou la drum. Spre ghinionul
şoferului nu avusese decât câţiva pasageri. O
adevărată pagubă. Unul dintre ei fusese nimeni altul
decât Robert Popescu, un tânăr student la Drept. În
apropierea intrării în blocul în care locuia se izbucnise
un incendiu. Mai exact două maşini ardeau. Pompierii
făcea tot ce le stătea în puteri să salveze cele două
maşini. Era prea târziu. Proprietarii lor fuseseră
păgubiţi...destul de mult. Robert se opri şi întrebă ce s-
a întâmplat. Unul dintre pompieri îşi ridică casca de pe
ochi şi îi spuse că cel mai probabil cineva ar fi
provocat incendiul.
-Ce motiv ar fi avut? întrea mâhnit Robert?
-Cel mai probabil o reglare de conturi. În ziua de
astăzi întâlnim destul de des astfel de situaţii.
-Si cu cealaltă maşină?Au amândouă acelaşi
proprietar?
-Asta mă miră şi pe mine. Se afla la o distanţă
considerabilă. Nu au în comun decât faptul că
proprietarii locuiesc în acelaşi bloc. În timp ce vorbea,
pompierul îi arătă lui Robert cu degetul blocul
proprietarilor. Era o clădire aflată într-o stare jalnică
aflată pe partea cealaltă a drumului. De obicei evita să
circule pe acolo datorită unor mituri urbane.
-Multumesc pentru detalii.
-Pentru nimic . Şi aşa nu mai aveam ce să facem.
Blocul în care avea apartamentul Robert nu avea
interfon. Era un dezavantaj faţă de altele. În primul
rând iarna găseau tot vagabontii în scara , de multe ori
lângă uşă. Pe lângă faptul că băteau la usa oricând ,
până şi la ora 23, mai făcea şi mizerie. Siguranţă nu
era tocmai cuvântul perfect pentru realizarea unei
caracterizări a acestei clădiri. În al doilea rând,

81
numărul jafurilor din acest bloc era detul de mare.
Numai locatarii ştiau cu câte se confruntă.
De data aceasta nu se mai întâmplase nimic. Vecinii
obişnuiau să lase câte un bilet la intrare când avea loc
un nou jaf. Aşa erau avertizaţi toţi locatarii. Nu era
metoda perfectă, de multe ori fiind atraşi alţi hoţi. Cu
toate acestea, izbucnise aproape un război când
administratorul venic u propunerea instalării
interfonului. În cele din urmă cel care a venit cu
propunerea a renunţat la idee.
Robert paşi cu dreptul în propriul său apartament .
Primul lucru pe care l-a făcut a fost să meargă în
dormitor şi să deschidă televizorul. În continuare ştirea
de prim-plan era cea în care colega sa fusese
asasinată. Începuse să regrete că a deschis televizorul.
Se duse în bucătărie după ce se schimbă şi începu să îşi
pregătească ceva de mâncare. Îşi curăţă nişte cartofi şi
pregăti un piure pe care să îl consume cu un sos de
roşii. Era un fel de mâncare pe care îl prefera în
defavoarea unor gustări mult mai delicioase.
Se simţea neliniştit, un pic prea neliniştit pentru
situaţia în care fusese pus. Gândul că ar putea fi
arestat ca suspect într-o crimă cu care nu avuse nicio
legătură. "Dragă Diana, îmi pare rău că am ajuns să
fac acest lucru. Datoria ta nu a fost onorată, aşadar
sunt nevoit să ajung fac acest lucru murdar. Îmi pare
rău." Semnat : "Rovert. Rovert Popescu". "Cine îmi
putea înscena această situaţie? Oare cine? Cu ce am
greşit? " erau câteva dintre întrebările care se jucau cu
conştiinţa tânărului student.
Termină de mâncat şi se îndrepta spre camera unde
dormea. Primul lucru pe care îl făcut fusese să stingă
televizorul. Se pregăti de culcare şi imediat ce se aşeză
pe pat adormi. Dormea dus. Nimic nu l-ar fi mai putut

82
trezi, nici măcar mieunatul pisicilor din spatele
blocului, nici zgomotul tunetelor . Începu brusc o
furtună cu descărcări electrice. Din fericire, fâlfaitul
fulgerelor nu îi deranjau somnul.
În mod sigur Robert nu avea un somn liniştit. Nu putea
găsi o poziţie stabilă care să îi confere un confort
acceptabil, se simţea groaznic , iar patul nu era altceva
decât un mijloc de tortură modern. Tresări , trezit
brusc de un coşmar, şi se îndrepta spre laptop-ul sau.
În timp ce caută o foiţă pe care să noteze ideea venită
în somn, începu să sune telefonul. "Cine oare îşi bate
joc de mine la ora asta?" Aruncă o provire la ceasul de
pe perete şi îşi continua monologul "Nu ştie că este ora
două?"
-Da...
-Rovert?Rovert Popescu?
-Buna ziua! Eu sunt.
-Rovert, sunt eu , Dan Athens.
-Da, şefu'.
Situaţia se schimbase brusc. Robert era sunat în miez
de noapte de propriul său şef. Ce putea oare să fie aşa
de grav , încât să se ajungă aici?
-Imi pare rău , dar eşti demis. Trebuie să îţi reziliez
contractul de muncă.
-De ce?
-Fara întrebări. Mâine nu te mai prezinţi la locul de
muncă. Ai încălcat o clauză a regulamentului.
-Care este aceea?
-Sa nu divulgi informaţii despre magazin.
-Dar nu am spus nimănui astfel de lucruri.
-Am fost sunat de Adriana Ionescu, care a citit
raportul înaintat de agenţii Kasai şi Păsărica.
Raportul fusese citit şi agreat şi de şeful lor, Andrei
Marcu.

83
-Dar...
-Niciun "dar". Ţinând cont de ce a păţit Diana, este
foarte posibil să închid şi magazinul. Nu suport atâta
publicitate negativă. Cum se poate să moară un om
într-un supermarket dintr-un oraş oarecum mic?
-Aveti dreptate, dar am nevoie de o slujbă.
-Nu am ce să îţi fac. Fă-ţi un CV, trimite-l la mai multe
firme, cauta slujbe la târguri, participa la interviuri.
Sunt o mulţime de soluţii. Nu ai cum să nu găseşti
partea potrivită ţie.
-Si dacă nu o găsesc?
-E treaba ta. Ţi-am mai spus că nu mă interesează. Şi
stai deoparte. Era să uit : nu uita că ai semna azi că nu
mai dai nicio declaraţie poliţiei sau oricărei persoane
interesate de acest subiect. Am închis. Diana e moartă.
Convorbirea se termină brusc la tiutul telefonului
lui Robert. "Am semnat? Nu am semnat nimic azi,
absolut nimic. Este doar un coşmar. Ceasul este abia
ora două, iar eu sunt mort...de oboseală." Tânărul
student nu lua prea serios dialogul avut cu şeful său.
Era destul de obosit. Avuse o zi şocantă atât la propriu
cât şi la figurat.
Soarele îndrăznise de câteva minute să răzbată noapte
de pe cer. Afară era o privelişte superbă, iar aerul
putea să învioreze pe oricine. Nu era nici frig , nici
cald. Cerul senin anunţa o zi perfectă, o zi câştigată de
orice om. Atmosfera era perturbată doar de fumurile
unei fabrici de la periferie, una care trecea aproape
neobservată prin peisajul unei dimineţi superbe. Încet,
încet, oamenii se pregăteau să iasă în oraş şi să se
îndrepte spre locul de muncă. Mulţi îşi făceau
învigorarea făcând câteva zeci de minute jogging prin
parcul principal al oraşului.
O rază curajoasă de Soare pătrunse de câteva

84
minute prin geamul apartamentului lui Robert. Ceasul
arata ora 7 fără cinci minute, iar tânărul începu să se
indinda şi să încerce să îşi găsească motivaţia pentru o
nouă zi. "O nouă zi în care nu am greşit astăzi, o nouă
zi câştigată, una demnă de tot ce poate fi mai bun".
Robert nu ştia de ce avea un sentiment ciudat. "Să fi
fost visul avut azi noapte? Nu, nu poate fi. În niciun
caz." Întinse mâna după telecomandă şi găsi nimic
altceva decât telefonul. Curios, se gândi dacă nu
cumva coşmarul din noapte ce tocmani se încheiase
fusese adevărat. Cauta lista apelurile făcute şi , găsi
numărul şefului sau. "Nu se poate! A fost adevărat.
Acum chiar trebuie să îmi caut un job.". Motivaţia nu
mai avea efect. Aşa-zisul coşmar se dovedise a fi nimic
altceva decât adevăr. Primul lucru pe care îl făcu
tânărul student după ce îşi servi micul dejun fusese să
îşi deschidă notebook-ul şi aplicaţia de editat
documente. Îşi completă CV-ul pentru a treia oară în
viaţa sa şi îl uploada pe un site de profil ( primea câte
un email de fiecare dată când apărea o nouă
oportunitate). Desigur că aceea nu fusese singura să
soluţie. Putea să aştepte câteva luni până apărea vreo
ofertă, iar el trebuia să plătească următoare rată la
facultate în dousprezece zile. Norocul său era ca în
oraş urma să se deschidă un târg de joburi, o soluţie
mult mai avantajoasă pentru cei ce caută un loc de
muncă. Ţinând cont că până la prima zi de deschidere
mai era aproape o săptămână, iar cursurile de la
facultatea fuseseră suspendate din pricina unui nou
virus gripal, care se dovedise mortal, Robert hotărî să
meargă la ţară să îşi viziteze rudele. În acest mod
scapa şi de agitaţia din ultimele zile.
În drum spre autogara o întâlnire îi aminti că are de
făcut ceva, cu toate că putea plăti cu preţul vieţii sau

85
cine ştie ce se mai putea întâmpla. În faţa lui apăru
Diana, sora victimei din ziua precedentă:
-Hmmm! Cu cine am onoarea să mă întâlnesc...
-Ce vrei? Nu mai eşti cu curcanul acela?
-Mi-am dat seama că m-am înşelat, dar nu contează,
răspunse cu aroganţa ieşită din comun Robert, ţinând
cont că mi-am pierdut slujba şi am fo st tras pe sfoară
de câteva ori . Ce poate fi oare mai rău?
-Multe, dar nu îţi voi da exemple. Dan Athens te-a
concediat. Nu e de mirare, ţinând cont că te-ai implicat
într-o anchetă a poliţiei , iar tu nu erai alt ceva decât
un coleg de muncă care nu avea datoria morală şi
legală de a da o doar o declaraţie.
-Stiu şi eu ce trebuia să fac. Ideea este ca tu nu eşti
Diana, şi , îmi pare rău, dar abia acum mi-am dat
seama de acest lucru. Ai încercat să muşamalizeze
absolut tot dar ţi-a scăpat o pată.
-Nu am muşamalizat nimic. Sora mea chiar este
moartă.
-Da, Adriana, am înţeles, la fel de bine că legătura
dintre tine , fostul meu şef şi acel fals lucrător în
poliţie, care m-a convins,prin nişte metode actoriceşti
de nota 10 , să îmi semnez demisia.
-De unde ştii?
-S-ar putea să dureze ceva timp până îţi spun toată
povestea, dar în contractul de muncă prin care l-am
avut nu era specificata nicio clauză prin care eram
obligat să nu divulg nicio informaţie despre magazin.
Nu ştiu dacă ştii, dar am avut şi eu o copie după
contract, iar pentru a fi demis era stipulat, destul de
clar, că trebuie să semnez. Ieri nu am dat decât o
semnătură, şi aceea într-un spital, în favoare lui Andrei
Marcu, un alt şarlatan.
-Nu sunt acuzaţiile astea cam nefondate?

86
-Telefonul primit aseară, pardon, azi-noapte a fost
veriga lipsă care m-a făcut să îmi dau seama de câteva
lucruri, şi , surprinzător, care m-a făcut să îmi
amintesc câteva lucruri despre colega mea.
-Nu poţi demonstra nimic, dar văd că poţi să ameninţi.
Să ştii că ai putea avea mari probleme, continua falsă
Diana.
-Acum nu pot, dar văd că ai reuşit să îmi aprobi
ipoteza. În curând voi reuşi să demonstrez absolut tot.
-Ai grijă, căci s-ar putea să ...
-Sa ce? întrerupse Robert propoziţia Adrianei.
-Sa...nu contează. Te-am avertizat.
-Sau ameninţat.
-Vei uita.
-Nu voi uita. ŞI îţi voi arăta chiar acum din ce motiv nu
voi uita. Robert îşi introduse o mână în buzunarul drept
de la palton şi scoase din el un reportofon. Vezi de ce
nu voi uita, continua tânărul.
-Si ce poţi demonsta cu înregistrarea?
-Aproape nimic, ţinând cont că fiecare cuvânt se poate
interpreta în mai multe feluri, dar nu aceasta este
marea problemă. Problema va fi ca voi porni să
anchetez cazul.
-Tu şi cu cine?
-Singur. Aşa ştii că nu voi mai implica pe nimeni. Nu
mai am aproape nimic. Nu cred că este o problemă
pentru mine dacă se întâmplă ceva, dar pentru clanul
vostru cu siguranţă poate fi.
-Eu nu aş fi aşa de sigură, dar pentru ce vrei să îţi rişti
viaţa?
-Nu mi-o risc pentru că voi fi mai detectiv ca Sherlock
Holmes, spuse încrezător Robert.
-Ceea ce ai uitat tu este ca şi celebrul detectiv Sherlock
Holmes avea un ajutor, şi anume,

87
-Dr. Watson, continua Robert fraza Adrianei. Dar
acesta este motivul pentru care am şi specificat că voi
fi mai priceput ca Holmes.
-Daca aşa crezi tu, nu pot să te opresc. Adică pot, dar
nu acum. Mă grăbesc să ajung la o întrunire.
-Nu cred că va fi o mare problemă dacă vei întârzia.
Oricum te felicit pentru teatrul jucat ieri în faţa casei
tale. Ai leşinat destul de... Nu ştiu cum să spun, poate
real. AI fi fost o actriţă excepţională, dar ţi-ai ratat
meseria.
-Nu am ratat nimic. Şi chiar am fost afectată , şi sunt,
de moartea surorii mele.
-Asa de afectată încât ai plecat cu o ambulantă de la
spitalul unde l-am dus şi eu pe Andrei Marcu. Am
verificat să văd dacă ai ajuns, şi , surpriză! Nu erai pe
nicio listă, nici nu ai fost vreodată pacienta spitalului...
-Pentru că am vorbit cu şoferul să mă ducă la celălalt
spital.
-SI ce spui de neregularităţile sau ciudăţeniile
ambulanţei? Alegi tu cum vrei să spui.
-Ce ciudăţenii? întrebă Adriana încercând să pară cât
mai reală şi mai inocenta.
-In primul rând majoritatea ambulantelor se recunosc
după numere. De asemenea este folosită o anumită
vopsea , nu o nuanţă mult mai deschisă ca cea folosită
pentru vopsirea celei cu care ai plecat. Iar scrisul
"ambulanta" era de fapt "abulanta". Aşadar lipsea
litera "m", şi nu exist a nici spaţiul lăsat liber în cazul
în care se ştersese.
-Nu poţi demonstra acest lucru.
-Practic ambulanta nu mai exista, dacă am avut
dreptate, dar realismul informaţiile mele se pot
demonstra vizualizând înregistrările de pe camerele
video de la magazinele de pe bulevard.

88
-Nu înseamnă că puteam fi eu, replica Adriana
încercând să îşi păstreze calmul, dar şi nevinovăţia.
-Un fost coleg de liceu este designer. A ales să
investească bani şi timp într-o clădire pe care o
foloseşte pentru diverse prezentări de modă, singurile
de aici în cazul în care nu ştii, dar şi pentru a-şi
construi un magazin în care să îşi vândă creaţiile.
-Nu mă interesează ce fac în acest moment foştii tăi
colegi de liceu, replică scurt acuzata.
-Ba te interesează. Magazinul este împânzit cu camere
de supravegere, destul de performate. Veghează asupra
clădirii din absolut toate părţile , inclusiv dinspre
bulevard. Se văd foarte clar magazinele şi persoanele
din fata din toate maşinile care trec prin zonă. I-am
trimis un mail aseară acelui coleg să verifice dacă nu
cumva erai şi tu în ambulanţă.
-Pai bineînţeles că eram...
-Dar pacienţii nu stau pe locul din dreapta agitându-se
şi convorbind cu şoferul...
-Cum ţi-ai dat seama?
-Diana nu se comportă cum te comporţi tu. O
cunoşteam destul de bine, dar acum nu pot opri nimic.
Dar nu acesta a fost punctul care m-a făcut să îmi dau
seama de situaţia în care am intrat. Ceea ce m-a făcut
într-adevăr să mă gândesc la mai multe ipoteze a fost o
propoziţie a unui agent de la poliţie. Nu ştiu dacă a fost
Păsărica sau Kasai , dar cert este că mi-au spus că
Andrei Marcu obişnuia să se prefacă. M-a dus de nas
destul de uşor până l-au dat de gol colegii săi.
-Pa. Şi cu ce te ajuta demostratia ta? Diana este
moartă, dacă nu mă înşel împuşcată, iar cu aceste
afirmaţii nu demonstrezi decât ca eu sunt sora victimei,
că am legături de Dan Athens şi Andrei Marcu şi că ai
fost înşelat tu.

89
-Ai dreptate, dar nu mă voi opri aici. Oricum îmi iau
acum o mică vacanţă de câteva zile să mă odihnesc şi
să mă gândesc la alte ipoteze.
-Pai, succes.
-Fii sigură.
Cei doi se despărţiră fără să se salute. RObert îşi
continuă drumul către autogara, bucuros că ipoteza s-a
a fost confirmată de un acuzat.
În timp ce Robert se deplasa spre ţara, într-o sală de
conferinţe aproape goală discutau patru persoane. Una
dintre ele era Adriana , foarte agitată. În faţa ei stătea
sprijinindu-se de masă de sticlă, nimeni altul decât
Andrei Marcu , în timp ce lângă el stăteau un bătrân ,
iar în capul mesei era fostul şef al lui Robert, Dan
Athens.
În sala de conferinţe se făcu linişte camd bătrânul bătu
din palme destul de puternic şi se ridică în picioare.
Ceilalţi îl urmăriră atenţi şi îi copiau mişcările.
-Multumesc! Acum puteţi lua loc.
Dan Athens, Adriana Ionescu şi Andrei Marcu au luat
loc, fiind atenţi la tot ce se întâmplă în jurul lor.
-Dragii mei colaboratori, aş dori să ştiu care sunt cele
mai noi veşti. Evident dacă aveţi, deşi sunt mai mult
decât sigur că aveţi.
-Suntem urmăriţi? Întrebă curios Andrei.
-Adevarul este ca …da, sunteţi urmăriţi. Nu cred că vă
deranjează ceva ţinând cont că sunteţi la mâna mea de
acum 12 ore…Nu-i aşa ,domnule locotenent?
-Da, da. Da, aproba imediat, încercând să pară că nu
ascunde nimic.
-Dar tu Adriana? Ai ceva să îmi spui? Vreo veste
nouă?
Adriana Ionescu îşi împinse spre ureche o şuviţă
blondă ce îi venea în ochi şi , cu o voce autoritară, îi

90
răspunse sexagenarului:
-Da , domnule.
-Ei , bine , ce s-a întâmplat? Până acum erai foarte
tăcută la toate întâlnirile noastre de consiliu. Bănuiesc
că este ceva grav, îşi dădu cu părerea Dan.
-Pai este şi ar trebui să ştii. Ţinând cont că nu ţi-ai
îndeplinit indatoriile.
-Ce îndatoriri?
-Prietenul sorei mele şi fostul tău vânzător este mai
inteligent decât îmi puteam imagina. A făcut legătura
între mine, fostul său şef şi Andrei. Nu ştie nimic de
Maximilianus, dar nu cred că va mai dura mult timp
până va afla tot.. A fost destul de convingător şi ,
suspină femeia care avuse întâlnirea cu Robert în urmă
cu puţin timp, Robert m-a învârtit pe degete . Mă tem
că m-a făcut să îi aprob opinia, destul de bine formată
şi , după părerea mea, una foarte periculoasă pentru
toţi.
-Ce poate face un biet copil?
-Mister are dreptate. Fostul meu angajat nu poate fi
chiar aşa de periculos. Dacă era aşa de inteligent nu se
angaja ca vânzător într-un supermarket. Nici nu avea
de unde să ştie că magazinul meu era doar o faţadă
pentru trafic cu droguri.
-Cred că ai dreptate, îl aprobă fără nicio îndoială
Andrei.
-Din câte văd nu prea vă pricepeţi să mă convingeţi.
Mai aveţi de lucrat.
-Domnule, pot găsi o faptă ilegală pe care să i-o
înscenez. De după gratii nu are ce să facă.
-Andrei, Andreiutule, ţi-ai făcut treaba destul de bine.
Dacă nu erau agenţii Kasai şi Păsărică, probabil acum
Robert era în vacanţă la rudele sale de la ţară. Oricum
se vede că ai fost în liceu în echipa de teatru a şcolii.

91
Te pricepi destul de bine. De ce nu ai ales actoria după
ce ai terminat cele douăsprezece clase? Ce te-a oprit?
-Banii. Taxa, la fel ca şi acum ,este destul de mare
pentru actorie.
-Banuiesc ca acum nu mai ai probleme cu banii.
Oricum pentru treaba bine făcută ai văzut că dealer-ul
cu care luase legătura Adriana şi-a făcut treaba. Îţi
place acel Lamborghini, nu?
-Nu am ce să obiectez.
-Pari încordat. Ai păţit ceva sau ascunzi ceva? Parcă
nu eşti tu. Revenind la prestaţia ta, te-ai descurcat
destul de bine. Robert, după cum văzuse Dan pe
camerele de supraveghere, descoperise acea cutie. Nu
trebuia să o vadă, dar am acţionat la timp. Înscenarea
crimei Dianei a fost o idée genială. Bine ca Adriana nu
avea foarte multe sentimente pentru sora sa. V-aţi
jucat toţi rolurile destul de bine. Ai fost să investighezi ,
ai reuşit să îl faci pe Robert să creadă că într-adevăr
eşti interesat de acel caz, l-ai făcut să se ducă până la
spital şi să semneze . Nu ar trebui să ne mai încurce
nimeni. Vă felicit pe toţi, dar mai ales pe Andrei
Marcu. Propun san e ridicăm toţi de la masa şiş a
ridicăm un toast pentru el.
Dan Athens era un foarte cunoscut afacerist.
Aproape nimeni nu ştia de implicaţiile sale în mafie, iar
el nu lasa deloc impresia că ar ascunde ceva. Avea
suficiente afaceri de suprafaţă, de la conducerea unui
lanţ de magazine până la o fabrică de mobilă. Divorţat
de cinci ani de a doua sa soţie, Dan îşi creştea singur
un copil. Nu era un tată perfect, dar cu bani rezolva
toate problemele. Acesta fusese şi motivul pentru care
divorţase de prima sa soţie . Cu prima soţie se
căsătorise la 19 ani, imediat după ce termină liceul.
Dragostea dintre ei nu ţinuse prea mult, ţinând cont că

92
naşterea celui de-al doilea provocase un adevărat
dezastru în familie. Atât faţă, cât şi băiatul din primul
său mariaj erau crescuţi de prima sa soţie. Dan Athens
cunoscuse faima destul de repede, la 23 de ani
devenind unul dintre cei mai bogaţi o sută de oameni ai
ţării. Fusese lipsit de controverse, însă moartea
stupefiantă a celei de-a două soţii îl băgaseră într-un
mare bucluc. Invazia mass-mediei în viaţa sa personală
îi zdruncina viaţa. Avusese nevoie de un psiholog
pentru a-şi trata depresia survenită în urma morţii
soţiei sale. Devenise principalul suspect în acest caz,
dar lipsa unui motiv bine întemeiat cu care să fie atacat
fusese suficient pentru a rămâne în libertate.
Principalii săi duşmani deveniseră socrii, care îl
acuzase pe unde au avut ocazia de crimă, susţinând că
fiica lor ştia mai multe decât trebuia.
Socrii săi avea însă dreptate, adevărata ţinta a otrăvii
din mâncare fiind chiar Dan. O nesincronizare
datorată unei boli pe care o avuse cel de-al treilea sau
copil au făcut ca Theresa, a doua sa soţie, să consume
platoul cu mâncare otrăvit. În ziua imediat următoare,
Dan Athens afla de la clanul mafiot în care era
implicat că inamicii îi provocaseră această suferinţă.
Depresia în care căzuse fu atât de gravă încât a
frecventat cabinetul unui psiholog aproape doi ani.
Chiar şi acum mai avea mustrări de situaţie şi crize în
care era cufundat în acele amintiri. Nimeni nu putea să
intervină să îl ajute în acele momente.De când preluase
unul dintre cele mai importante lanţuri de magazine
din ţară, Dan descoperi o mână de aur. Lanţul
respective de supermarket-uri era în colaps financiar în
momentul când l-a achiziţionat, însă găsise repede o
soluţie de redresare. În urma acestei manevre, presa îi
schimbase numele în “Regele Profitului”, un nume

93
demn de inteligenta să în afaceri. Era un businessman
de clasă, dar care făcuse greşeală să colaboreze cu
mafia. Acum era prea mult implicat pentru a putea ieşi,
deşi ştia acest lucru.
Discuţia celor trei continua cu câteva lucruri
banale, despre afacerile lor mult prea preţioase.
Zilele se scurgeau şi Robert nu ştia ce să mai facă.
Gândurile sale erau zdruncinate de adevăruri
întunecate, dar totodată, dorind să răzbune moartea
uneia dintre prietenele sale, se simţea îndatorat să
rezolve acest mister, acest subiect de roman poliţist,
dar care era foarte real, parcă de un real absurd.
Trecuseră zece zile, poate unsprezece de ultima dată
când se întâlnise cu unul dintre complicii la asasinarea
Dianei, iar Robert începuse deja să creadă că a ajuns
într-o situaţie prea complicată, iar el să îşi dea seama
că nu este Sherlock Holmes, locotenentul Colombo, dr.
Gadget sau agentul legendar 007.
Între timp găsise un job part-time, unul care îi
convenea din orice punct de vedere. Timp liber avea
suficient, nu se încurca cu studiul la facultate şi mai
avea timp şi să studieze. Evident a fi chelner într-un
restaurant nu era tocmai jobul mult visat, dar îi părea
bine că îi ieşea, pe lângă clasicul salariul lunar pentru
cele patru ore pe zi prestatea pentru servirea clienţilor,
alţi bani, mai ales pentru muncă suplimentară depusă
în nopţile din weekend când îi ajută colegii de muncă
la organizarea nunţilor, servirea invitaţilor şi alte
treburi ce erau în aria sa de muncă.
Petrecerile de noapte din afara campusului universitar
nu mai erau o tentaţie ţinând cont că acum muncea
până aproape de ora unu noaptea pentru a-şi întreţine
studiile, dar şi pentru a putea supravieţui. Din când în
când făcea pe hârtie sau pe calculator “

94
***

De ce am spus că a fost o încercare? În

decursul scrierii mele am fost atacat de cei cinci şi
am rămas doar cu atât. Nereuşind să termini,
înţeleptul mi-a indicat calea întunericului. Am
căpătat această formă hidoasă şi, pentru a reveni la
normal, trebuia să renasc maestrul întunericului,
troll-ul.
-Si tu, dragul meu Mayflower, cum ai putut să
crezi aşa ceva?
-M-am gândit că înţeleptul va fi cel care mă va
aduce de partea celor buni şi că nu va mai fi nevoie
să mă lupt cu foştii mei colegi.
-Stai un moment. Vrei să spui că tu de fapt ai
fost personajul pozitiv?
-Exact. Daniel, dacă eram cel mai rău dintre cei
mai răi, până acum soţia ta era moartă. După cum
observi este bine, dar trădarea troll-ul m-a dezolat.
-Si, te-ai gândit la o modalitate prin care putem
învinge această creatură? Nu uita că eu vreau să
îmi salvez fiul?
-Baiatul cu ochii albaştri?
-Da.

95
 -Pai , trebuie să găsim toţi acei păzitori cereşti.
Suntem şase, dar puterea a cinci este sufiecienta
pentru a răpune puterile troll-ului.
-Vrei să spui că ai amânat discuţia până acum,
deşi ştiai cum putem înfrânge creatura? Mare
figură mai eşti!
-Nu am amânat-o, doar ca idea mi-a venit în
timp ce îţi expuneam ţie povestea.
Ploaia începu să se înteţească. Cei doi se aflau
sub o cupolă de energie, dar care nu era sub
influenţa comandantului Mayflower, ci a celui pe
care vroia să îl renască.
-Mayflower, unde putem găsi păzitorii cereşti?
Doi sunt aici, restul? Mai avem nevoie de patru şi
tu eşti singurul care poate şti unde sunt.
-Daniel, mă tem că de mult nu am mai vorbit
cu ei, mai exact de când am fost atacat ultima oare,
acum mult timp. Dar cred că ai tehnologia perfectă
pentru a-i putea localiza.
Daniel Johnson şi căpitanului Mayflower s-au
îndreptat cât de repede au putut , ieşind prin
intermediul vortexului din cupolă, spre locul cu
pricina, mai exact peştera din Munţii Carpaţi.
Ajunşi acolo, aceştia au întâmpinat o altă
problemă: Un grup de speologi începuseră să
cerceteze mai adâncă în acea peşteră. Nu putea să
rişte să fie văzuţi de nişte oameni normali şi, prin

96
urmare, au trebuit să renunţe la ideea de a-i
localiza pe cei patru păzitori cereşti de acolo.În
acel moment, speranţa lui Daniel Johnson părea
lovită din toate poziţiile. Se simţea extenuate, afară
ploua şi era pus în faţa unei alegeri grele: să piardă
timp şi să se gândească la o altă modalitate de a
ajunge într-un loc unde se găsea o tehnologie
asemănătoare sau să rişte să fie văzuţi de oameni,
eventual să îi sperie, dar să apară pe urmă un
număr mult mai mare pentru a investiga sau doar
din simplă curiozitate. După o scurtă consfatuiere
cu tovarăşul său , decise că e mai bine să caute alt
loc sau altă modalitate de informare. Cei doi au
plecat imediat de acolo, dar Daniel folosindu-şi
deja de două ori puterea magică, nu mai putea să
se teleporteze. Erau puşi în situaţia de a merge pe
jos, prin pădure, prin locuri accidentate, fiind
nevoiţi să meargă pe jos. Mayflower nu putea
zbura pe ploaie, iar ploaie era din cei în ce mai
grea. Stropi mari de apă cădeau în faţa lor. Nu
puteau vedea la mai mult de zece metri, iar un pas
greşit putea să însemne căderea fatală într-o
prăpastie. Daniel s-ar fi gândit să folosească
superviteza, dar pe o astfel de vreme era sinucidere
curate , neştiind traseul.
-Daniel, trebuie să îţi spun ceva…
-Ce s-a întâmplat, tovarăşe? Sper că nu e ceva

97
grav…
-Ba da. Sper să întâlnim cât mai repede o
cabană în drumul nostrum sau un loc unde pot să
mă adăpostesc că altfel va trebui să renunţi la
mine. Ploaia mă topeşte şi nu pot să îi fac faţă. Voi
fi trimis, progresiv, într-o dimensiune paralelă, un
loc întunecat de unde nu mai pot veni înapoi decât
peste o sută de ani.
-Ce!!!! Daniel era uimit. La asta nu se gândise
niciodată. O sută de ani reprezenta prea mult
pentru el, iar fiul său avea nevoie de ajutor în cel
mult şapte zile până nu era prea târziu.
-Imi pare rău…
Vocea lui Mayflower se auzea tot mai puţin.
Începând cu picioarele începu să împietrească.
Daniel se vedea singur împotriva tuturor. Începu să
urle, ca o metodă de eliberare, dar disperarea
continua să îi apese pe umeri. Era singur.
Dispăruse şi cel de-al doilea păzitor ceresc şi nu
ştia nici unde să meargă pentru a căuta informaţii
cu privire la găsirea celorlalţi patru. Gâfâia, pletele
îi veneau în ochi, iar picioarele începeau să îl
părăsească, fiind luate de stratul de noroi care se
formase pe jos. Pădurea părea duşmanul său
numărul unul, iar ploaia încep, dar sigur îl extenua.
Văzu cerul şi o picătură ce îi picura pe fata…

98
99
100
 Capitolul VII

Daniel deschise ochii şi mare îi fu uimirea când

se văzu într-un pat jalnic de spital. Avusese un vis
ciudat. I se păruse că trebuie să găsească patru
persoane, iar toată natura universală era împotriva
lui. Se uită în jur şi admiră albul varului de pe tavă.
Neonul începu să fâlfâie , când , deodată, un
amintire îi străfulgeră mintea. Îşi aminti imaginea
fiului său şi se ridică brusc din pat. Încerca să iasă
pe uşă, dar o găsi închisă. Tipa, bruscă usa, o lovi,
dar nimic nu se întâmplă. Se întoarse în pat şi se
aşezase ca pe un scaun, sprijinindu-şi capul în
palme. Trăgea cât putea de pletele sale şi murmură
un singur cuvânt: “Albert!”. Începu să plângă.
Lacrimile i se coborau lin pe obraz până îi
ajungeau în palme. Începu să ţipe şi , de data
aceasta, fusese auzit. O asistentă tânără, cam vreo
douăzeci şi cinci de ani, intra pe uşă şi cu blândeţe
îi spuse:
-Domnule, fiţi fericit!
-De ce?
-Norocul dumneavoastră a fost că nu v-au găsi
aceşti speologi, cărora trebuie să le mulţumiţi. În
timp ce îi spunea aceste lucruri, asistenta îi arătă o
poză în care erau doi bărbaţi. Deodată, îşi aminti

101
ce se întâmplase. Bărbatul mustăcios şi înalt,
alături de cel un pic mai scund, cu părul creţ erau
cei doi speologi ce înaintau în peşteră unde îşi avea
ascunzişul.
-Pot să plec?
-Îmi pare rău să vă spun, dar acum vă căutam
familia, dar nu găsim adresă din cartea de
identitate. Pare ciudat. Oamenii nostril, cei ce se
ocupa de aşa ceva, au fost pe strada Florilor, dar nu
au găsit nicio casa, ci doar o pajişte întinsă. Sigur
locuiţi acolo? Sau mai bine să vă întreb, aţi
falsificat actul de identitate?
-Nu, pot să plec?
-Stati calm. După cum v-am spus, domnului,
…
-Daniel. Daniel Johnson.
-Dupa cum v-am spus, domnule Johnson, nu v-
am găsit familia. Avem nevoie de un membru a-l
familiei pentru a semna nişte acte. Din nefericire,
nu puteţi pleca acasă acum. Probabil, dacă veţi fi
cooperant şi veţi răspunde cu amabilitate la
întrebările pe care vi le vom pune, procesul de
externare se va finalize mai repede decât vă
aşteptaţi.
-Dar cât timp ar mai trebui să mă stau aici?
-Una, două zile. Puteţi sta liniştit pentru că veţi
primi trei mese pe zi la cantină. Nu vă supăraţi, dar

102
am o nelămurire.
-Spuneti, domnişoară?
-V-am auzit adineauri ţipând şi rostind numele
Albert. Ce aţi păţit?
Se vedea ca asistenta încerca să îl atragă pe
Daniel într-o cursă şi să afle toate informaţiile de
care dispunea. Cavalerul, ezitant câteva momente,
îi spuse:
-Albert este fiul meu.
-A păţit ceva?
-Nu. Doar că aş dori să ştiu ce face…
-Putem afla. Unde îl putem găsi?
Întrebarea aceasta fusese cea care îl readuse pe
Daniel parcă dintr-o transa. Tremura un pic şi se
uită în ochii căprui ai asistentei. Aceasta fusese
prinsă într-un moment în care avea garda jos şi, îi
repetă aceeaşi întrebare, parcă simţind că prima
dată nu a fost auzită.
-Unde îl putem găsi pe Albert.
-Nu puteţi.
-Domnule, sunteţi bine? Sigur sunteţi bine?
Păreţi foarte deprimat. Putem să vă facem o
analiză psihologică?
-Nu sunt nebun, domnişoară. Uite-te în ochii
mei şi spune-mi dacă crezi că sunt dus cu pluta. Nu
am nicio doagă sărită şi nu voi avea până la
bătrâneţe. Într-adevăr sunt deprimat, dar cauza

103
acestei stări în care mă aflu acum nu poate fi
descoperită de nimeni. Îmi pare rău să vă anunţ,
dar nu mai pot sta aici.
-Nu aveţi cum să plecaţi. Sunteţi la etajul nouă
din zece,iar cea mai rapidă metodă de ieşire de
aici, este pe fereastră.
-Atunci pe fereastra să fie.
Daniel se îndrepta spre fereastră şi trase
perdeaua la o parte. Caloriferul nu îndrăznea să
emane căldura, iar el, printr-o mişcare rapidă,
deschise geamul.
-Nu sari, strigă disperată asistentă, dar Daniel
Johnson nu mai aştepta şi se pregăti să se arunce în
gol de la etajul nouă.
-De ce să nu sar? Gândeşte-te că am toate
motivele să realizez acest lucru. În plus în report se
va scrie că nu am fost sănătos şi că acesta este
motivul pentru care am decis să părăsesc această
lume înfrumuseţată artificial, nu?
-Nu e chiar aşa, domnule. Nu e. Spuneaţi că
aveţi un copil, Albert, gândiţi-vă la el, la viitorul
lui.
Daniel asculta asistenta şi în acest timp se
gândea ce ar fi putut face pentru a a-l salva pe
Albert din mâinile necurate al troll-ului, ale acelei
fiinţe îngrozitoare ce ar fi vrut cu tot dinadinsul să
facă rău acestei lumi. Îşi aminti că aliatul pe care îl
avusese până mai adineauri, mai exact până când
ploaia a început să apară în calea sa. Picăturile

104
reuşiseră să îi strice ziua, ba mai mult, uitându-se
la ceas afla că mai are şase zile pentru a-şi salva
feciorul. Îşi dădu totuşi seama de norocul care la
avut cu acei speologi care l-au ajutat să ajungă
într-o lume civilizată, chiar dacă nu era locul visat
de el, ci doar un amărât de spital. Acum lumea
credea că este nebun, iar el începea să se ia după
lume pentru a nu se opune.
-Domnule, nu vreţi să intraţi în programul nostru
prin care veţi putea fi eliberat într-o singură zi?
Mâine la apus veţi putea fi externat.
-Ce program?
-Un program dedicate persoanele cu probleme
mentale, o nouă metodă de studiu şi vindecare
bazată pe literatură.
-Literatura?
-Da, pe literatură. În acest program, în funcţie
de capacităţile intelectuale ale fiecărui pacient , li
se va da de lucru, pentru o zi, începerea scrierii
unui roman de cincizeci de mii de cuvinte sau a
unui volum de poezii. Evident că nu termină
nimeni într-o singură zi, dar pacienţii se simt mult
mai bine , mult mai distraşi şi mai umani, dacă
putem spune aşa ceva.
Daniel Johnson se gândi bine şi îşi dădu seama
că este o şansă unică. Era şansa să scape basma
curată din această situaţie şi în acelaşi timp să iasă
mai repede din spital. Îi rămâneau cinci zile la
dispoziţie să salveze băiatul, iar el nu mai intra în
conflict cu nimeni, înafară de timp. Îşi dădu
acceptul şi, în câteva ore, un moşuleţ intra în sala

105
în care stătea.
-Domnule…
-Daniel.
-Daniel, sper că pot să îţi zic aşa, am înţeles din
discuţia cu asistenta care a venit aici mai devreme
că eşti o persoană diferită de tot ceilalţi. Nu ştiu
cum ai ajuns aici, dar scopul meu este să te ţin sub
observare şi să îmi dau acceptul dacă poţi sau nu
pleca. Este o metodă mult mai simplă pentru a ieşi
din spital. Vreţi să începem?
-Da, doctore. Ce trebuie să fac.
-Vei primi aici un notebook cu un program
preinstalat de editare text. Tu vei trebui să scrii un
text de cincizeci de mii de cuvinte, dar , nimeni nu
a reuşit asta, aşa că ne mulţumim cu primele două
capitole şi cu o explicaţie pe măsură. Cum ţi se
pare?
-O idee bună. Când încep?
-Exact acum. Tema este la alegere, aşa încât nu
vei fi nevoit să amâni sau să pleci, deoarece vei
primi totul aici.
-Ok.
Daniel primi tot ce ceruse şi îi recomanda acel
bătrân şi începuse să se pună vcu burta pe scris.

***

Sunt singur. Nu mai văd pe nimeni, meditez

printre diverse concepte abstracte, neştiind încotro să
mă îndrept. Nu văd nimic. Sunt curios dacă am văzut
vreodată ceva corect sau dacă am înţeles ceva. Cum

106
oare am ajuns aici? Negru. Întuneric. Cu ce am greşit?
Timpul începe să se răzbune pe mine, nimeni nu ştie
unde sunt. Se gândesc oare la mine? S-au gândit
vreodată? Lipsa mea nu crează nimic, absolut nimic.
Un gând îmi alungă toate ţelurile, un singur gând: cum
voi ieşi de aici? Sunt captiv într-un tărâm întunecat,
sunt singur, nu văd nimic, plutesc, mă simt rău.
Oare se gândeşte la mine? Oare îşi mai aduc
amite de mine? Nu ştiu cât timp a trecut de când mă
aflu aici, ştiu doar că secundele nu mai au sens ,
ceasurile sunt inutile, iar eu parcă zbor. Nu credeam că
voi ajunge niciodată aici. Nu se poate. Parcă au trecut
secole de când am văzut ultima licărire în faţa mea.
Parcă au trecut milenii de când sunt prizonier aici. Dar
cum a început totul? Acea dimineaţă de septembrie...
Soarele bătea la fereastră parcă anunţând o nouă
era sau un pas important în viaţa mea. Trezirea, la fel
de inoportună, precum şi mic dejunul luat în fugă nu au
făcut altceva decât să îmi provoace o groaznică durere
de cap. Ajunsesem la şcoala şi ghici? Toţi erau deja
acolo. La fel ca anul precedent, începusem prima zi de
şcoală cu stângul. Nu pare a fi o mare problemă, dar
atâta timp cât soseşti ultimul, nu este deloc bine. Pierzi
începutul, festivitatea , istorisirile colegilor din vacanţă
şi te întrebi : Ce să le spun? Îţi dai seama că ai pierdut o
vacanţă nefăcând nimic şi începi să regreţi că nu ai
profitat din plin de timpul liber avut. Nu se poate.
Curtea liceului avea un aer apocaliptic, vrând să

107
anunţe ceva. Nu eram la locul meu, nu mă simţeam
bine, dar în acelaşi timp , nu aveam încredere în
semnele apărute din senin provocate sau nu de
ceva...sau de cineva. Am înaintat cu paşi grăbiţi ,
reuşind într-un final să găsesc sala de clasă. Eram
singur. Nu era niciun cunoscut acolo şi mă întrebam ce
căutam în acea lume? Liceul nu îl greşisem, fiindcă era
aceeaşi clădire plină de amintiri cu un aspect old-age şi
cu cărămizile rănite. Unde era toată lumea? Ceva se
întâmplase cu mine, dar , făcându-mi un pic de curaj,
am izbutit să intru în sala necunoscuţilor şi să întreb :
-Unde este toată lumea?
-Băiete, nu ai auzit de „Bună ziua!”?
-Îmi cer scuze, dar nu am găsit pe nimeni afară şi
nici în celelalte săli de clase. Cred că au dispărut şi...
-Noul an şcolar începe abia mâine. Ai venit prea
devreme. Azi este un mic schimb de experienţă între
două şcoli din alte judeţe. Ai greşit.
-Îmi cer scuze, dar credeam că astăzi...
-Ai crezut greşit.
-Mulţumesc! Bună ziua!
Am părăsit sala de clasă , controlându-mă să nu
încep să ţip şi să nu jignesc atitudinea acelei persoane
care , vrând-nevrând, a reuşit să îmi strice ziua.
Schimbul de experienţă şi ziua greşit reuşiseră să mă
facă să mă întreb dacă nu cumva trebuia să întreb pe
cineva înainte să iau aujtobuzul şi să cobor în faţa
şcolii.

108
 Părăsesc de îndată curtea liceului şi mă îndrept
spre centrul oraşului. În drumul meu aflu de un
spectacol excelent la desfăşurat la teatrul municipal şi
aflu că intrarea era gratuită. Ziua era pe jumătate
pierdută aşa că nu mai avea niciun rost să încep o altă
activitate. Puţină distracţie nu strica, iar o piesă de
teatru vizionată gratuit şi pusă în scenă de unii dintre
cei mai buni actori ai României nu strică.
O adiere uşoară de vânt anunţa începutul unei
furtuni. De obicei asemenea intemperii nu au loc în
luna septembrie, dar , spre surprinderea mea, mă
înşelasem. Nu ajung bine lângă intrarea în clădirea
unde urma să se desfăşoare spectacolulul că un
spectacol de fulgere începu . Dansurile mortale ale
acestor zeităţi încălzeau atmosfera şi speriau cetăţenii.
Era de nepătruns prin înbulzeala creată la uşa clădirii,
luând decizia să aştep un pic afară. O ploaie vijelioasă
începu imediat. În câteva secunde era ud leoarcă,
nemaiconştientizând pericolul la care mă expuneam.
Fu suficient! Ultimul lucru pe care l-am auzit a fost
strigătul unei femei disperate : „Tânărul acela! Nu!
Chemaţi ambulanţa, oameni buni!”.
Acum mă aflu aici, într-un întuneric de nedescris,
dându-mi seama abia acum de ce s-a întâmplat.
Lumina orbitoare ce mi-a apărut deodată în faţa
ochilor nu reărezentat altceva decât moartea. M-am
dus, am plecat, am greşit şi i-am părăsit pe toţi cei
cunoscuţi.

109
 „Tinere!” se auzi o voce strigându-mă. Nu ştiu ce
să fac. Să răspund sau să nu răspund? De când mă aflu
aici nu am curajul să deschid gura . Îmi este frică că mă
sufoc, îmi este frică de nu aş putea vorbi , îmi este frică
că nu voi fi auzit. Dar stai , se mai aude.
-Da!
-Ştii cine sunt?
Sunt uimit. Pe lângă faptul că sunt auzit, vocea mi-
a şi răspuns. Nu trebuia să ezit. Am aştept aici , într-un
întuneric profund parcă ani, neştiind ce să fac, neştiind
ce să aleg, neştiind să vorbesc. Acum era timpul să mă
fac auzit şi cine ştie ce se poate întâmpla.
-Nu.
O bubuitură se auzi şi urechile mele au avut un
moment de repaus. Nimic. Deodată în faţa mea apăru
un cap. Trei ochi ciudaţi se uitau la mine. Eram
încremenit, neştiind ce să fac. Speriat, am închis ochii ,
iar acea privire încă mai dănuia.
-Cine eşti?
-Dragul meu, eu sunt stăpânul tău, cel ce te-a
alungat în lumea pe care acum ţi-au dori-o, deşi până
acum mai mult o urai decât o iubeai. Sunt cel care a
avut grijă de tine cincisprezece ani, sunt singurul lucru
în care nu crezi, deşi tu eşti eu, iar eu sunt tu. Persoana
ta este a mea, suntem unul şi acelaşi lucru.
-Cum este posibil aşa ceva?
-Întrebarea aceasta este fără răspuns. Dar dacă
doreşti să afli câteva informaţii te pot ajuta.

110
 -Cum?
-Zâmbeşte!
-Îţi bagi joc de mine? Acest joc de cuvinte începuse
să mă facă să îmi pierd răbdarea. Parcă această
creatură nu ştia decât să încerce să îmi fure ce mai
rămăsese din identitatea mea, poate conştiinţa.
-Eu nu mă râd de nimeni. Tu refuzi să trăieşti în
lumină, sacrificându-ţi fericirea pentru a trăi în
întuneric. Zâmbeşte şi vei fi mulţumit. Ai greşit mult,
acum este momentul să acţionezi.
L-am ascultat şi , brusc, un flash mi-a trecut prim
minte. Mă aflam într-un alt tărâm. Lumea arăta diferit.
Coborâm de undeva din cer şi mă îndreptam către un
punct. De la înălţime totul avea o altă nuanţă. Se
vedea patru zone : una dominată de foc, cea de-a doua
semănând cu un paradis tropical şi ultimele două
reproducând un tărâm al gheţii şi unul foarte avansat
tehnologic asemănător unei metropole reale.
Coborâm din ce în ce mai repede. Până acum
parcă locuisem într-un loc nesupus niciunei legi, acum
parcă activând gravitaţia. În coborârea mea vedeam
cei trei ochi din ce în ce mai mari , până am ajuns la
acelaşi nivel.
Creatura care îmi vorbise era mai drăguţă decât
îmi imaginasem vreodată. Cei trei ochi aşezaţi arbitrar
pe o faţa ce îşi schimba mai tot timpul poziţia
elementelor caracteristice, completau un corp
asemănător unui om, dar cu o piele albastră şi cu o

111
coadă ascuţită.
-Ce eşti?
-Dupa cum ţi-am mai spus, eu sunt tu. Sunt ceea
ce nu te-ai gândit niciodată că ai putea fi. Poate îţi par
ciudat, dar eu sunt singurul lucru pe care îl poţi
controla în totalitate.
-Dacă te pot controla în totalitate, de ce nu am
ştiut niciodată de tine?
-De câte ori te-ai gândit că aş putea exista? De
câte ori ai încercat să te controlezi şi să mă aduci la
viaţa? De câte ori te-ai gândit la altcineva? De cânte
ori? Poate aceste întrebări îţi par prea normale , dar şi
eu sunt o creatură normală. Eu sunt dualitatea ta.
Fiecare umanoid are o asemenea parte pe care şi-o
cunoaşte după moarte printr-o meditaţie profundă ce
durează câteva milenii.
-Adică au trecut câteva milenii din momentul
morţii mele?
-„au trecut” este impropriu spus, deoarece
această perioadă de timp nu are numai un aspect
continuu , ci şi unul reversibil.
-Vrei să spui că acum pot fi undeva în trecut?
-S-au în viitor...Când ai văzut ai observat patru
porţiuni. Tu poţi beneficia doar de acestea ,
reprezentând perioade diferite . Prima porţiune
reprezintă viitorul lumii tale în condiţiile pe care le-ai
părăsit. Chestiile acestea cu încălzirea globală sunt
minore. Viitorul acela este mult îndepărtat , având loc

112
în momentul când astrului vostru i se va apropia
sfârşitul.
-Şi cu paradisul tropical ce este?
-Undeva pe o insulă într-un ocea de-al vostru,
Pacific dacă nu mă înşel.
-Pare în prezent?
-Sau acum o mie de ani.
-Continuă...
-Teritoriul cu acei zgârie-nori este în viitorul
apropiat, undeva peste două sute de ani când
umanoizii vor coloniza spaţiul, iar tărâmul îngheţat
este rezultatul ultimei glaciaţiuni pe care ai trăit-o.
-Deja mai făcut să pierd din informaţii. Unde ne
aflăm acum?
-Într-un spaţiu atemporal unde vei avea
posibilitatea să faci alegerea . Asta este problema cu
voi oamenii. Încă nu ştiţi să vă folosiţi creierul. Credeţi
că le ştiţi pe toate şi când ajungeţi aici nu înţelegeţi
mai nimic. Cu excepţia câtorva...
-Cine?
-Unii : Unul Albert şi nu mai ştiu cum...
-Adică Einstein.
-Da, el. Aşa, Isaac Newton, Leonardo daVinci,
Michele de Nostradame , unul ce ne-a făcut câteva
computere pe aici şi un dac. Am uitat cum îi zicea.
-Şi ce trebuie să fac acum , creatură cu trei ochi
mişcători.
-După cum ţi-am mai zis, am trei ochi ce asi

113
schibă poziţia non-stop datorită ţie. Concentrează-te şi
fixează-i cum vrei tu.
-Acum e bine?
-Mi-a intrat un fir de păr un ochi. Ori mi l-ai pus la
spate?
-Da . Acum arăţi mai normal...
-Dar vor râde obsolut toţi de mine. Cum ai putut
să îmi faci asta? Revenind, aş dori să alegi unde vrei să
îţi petreci eternitatea?
-Singur?
-Depinde. Oricum vei avea vei arăta ca la 20 de
ani pe veci. Este posibil să mai vină câte cineva în
teritoriul tău ,dar sunt şanse mici...
-Nu vreau nicio eternitate, tot ce îmi doresc fiind
revenirea la viaţa mea monotonă şi plictisitoare cu
care am fost învăţat. Nu vreau să trăiesc alături de
Einstein şi de cine ştie cine. Vreau viaţa înapoi!
-Robert este cam imposibil. Aminteşte-ţi că din
vina ta eşti aici. Ai preferat să faci o faptă bună, ai vrut
să aştepţi , să fii răbdător şi ai dat greş. Eu nu am ce să
îţi fac. Pa. Gândeşte-te şi cheamă-mă când ai nevoie de
mine.
Am rămas singur . Trebuia să fac una dintre cele
mai importante alegeri ale vieţii mele, dar nu ştiam ce
să aleg. Eram pus în situaţia de a renunţa la familie,
prieteni, rude, cunoscuţi , până şi falşii duşmani pe care
mi i-am creat de-a lungul timpului în favoarea tinereţii
fără bătrâneţe şi vieţii fără de moarte. Prin absurd,

114
eram deja mort acum. Priveam pe cer mingile din
întuneric în care probabil, oameni îşi petreceau timpul
încercând să afle ce s-a întâmplat cu ei.
Ajunsesem într-un loc în care nu îmi dorisem
niciodată să mă aflu. Eram la mijlocul alegerii ce îmi va
schimba destinul pentru totdeauna , iremediabil. M-am
concentrat şi printr-o minune am reuşit să îmi chem
dualitatea.
-Te-ai decis? Întrebă creatura aruncând o privire
abundentă în forţări.
-Da.
-Şi?
-Vreau să mă întorc înapoi. Am doar 15 ani şi
merit să îmi continui viaţa, ţinând cont că nu am venit
aici din cauze acceptabile.
-Asta zic toţi : că nu e vina lor.
-Vreau acasă! Am început eu să ţip, nemaiputând
să mă controlez.
După o lungă pauză de linişte , dualitatea mea,
această creatură pe care am hotărât să o numesc
Buddy, mi-a răspuns pe un toc sec, dar în acelaşi timp
dătător de speranţă:
-Cred că există o soluţie, dar trebuie mai întâi să
îmi întreb şeful. Este foarte morocănos şi nu se ştie
niciodată dacă te arunca pe veci într-o zonă şi nu se
ştie dacă îţi mai da vreo şansă. Vino după mine şi ai
grijă pe unde calci.
-Sef? Aici există şef?

115
 Întrebarea aceasta îmi picase într-un moment
greu. Mă aşteptam să fiu judecat sau să mi se
reproşeze, în cel mai bun caz, că nu am crezut
niciodată în existenţa unei fiinţe supreme. Până acum
mi se adeverise una dintre descoperiri , şi anume aceea
că fiecare dintre noi este propriu maestru, propriu
stăpân sau, dacă extindem, trebuie să credem în noi ca
în Dumnezeu. Existenţa unei fiinţe superioare mă
bulversase. Nu ştiam ce să mai cred. Fiecare religie,
doctrină sau credinţă, extinzând aria, avea propriu idol
sau propria fiinţă supremă, de la Dumnezeu la creştini,
Allah la musulmani, Zalmoxis la daci, Zeus şi lista poate
continua.
Am plecat , urmându-l pe Buddy şi îndreptându-
mă spre o peşteră puţin ciudată. Diferenţa era făcută
de forma piramidala, complexă, parcă având nişte aripi
pentru a se deplasa. În cele din urmă avea să am
dreptate. Formele lungi şi aerodinamice, nu erau
altceva decât nişte aripi.
-Tinere, aceasta este Nava, o construcţie
transportatoare diferită de tot ce ai văzut până acum.
Este singurul mijloc posibil de călătorit pe aici pe lângă
zborul prin concentrare, dar principalul avantaj este
reprezentat de viteza superioasa a Navei.
-Pare mai mult o piramidă cu aripi...
-Nava 666 nu este o piramidă cu aripi.
-666? Ce cauză 666 în Paradis?
-Ce repede poţi uita că nu te afli în Paradis. Eşti în

116
faţa celei mai importantă alegeri din viaţa ta, o alegere
ce îţi va decide eternitate. Trebuie să îţi mai aduc
aminte că moralitatea este cea care te-a adus aici?
Lipsa ta de voinţă şi de curaj te-au făcut o persoană
slabă în faţa celorlalţi. Nu am regrete. Iar în legătură
cu această număr care este consideraa „cifra
diavolului” nu este altceva decât un număr obişnuit.
Bănuiesc că nu ştii de vechimea acestuia şi că are alte
însemnătăţi încă dinainte de scrierea Bibliei. Preoţii
babilonieni venerau 37 de zeităţi. Fiecare avea
acordată câte o cifră cu excepţia zeului solar. Suma
tuturor cifrelor de până la 36 , inclusiv, era egală cu
666 şi acesta era numărul zeului solar.De asemenea
savanţi orientali ai Antichităţii au creat nişte amulete
bazate pe un fel de Sudoku , astfel încât suma celor
şase rânduri de pe ele dădea 666. Şi la ce erau folosite
amuletele? Pentru aducerea norocului, nicidecum
pentru Apocalipsă.Să mai spun că numărul 666 a
devenit un fel de simbol pentru Babilon? Sau ca
politeismul era considerat element păgân, iar
creştinismul, religie monoteistă, considera Babilonul,
deci 666, un element al răului?
-Si eu care credeam că nu ştii mai multe ca mine...
-Te înşeli.
Scurtă introducere în subiectul romanul ce avea să
îl scri e fusese suficientă pentru a-l convinge la raport
pe doctor că este o persoană normală. Deşi făcuse o
serie de greşeli flagrante, Daniel fusese scutit de orice

117
certuri.

***

-Domnule, Daniel, sunt mândru să vă spun că

puteţi pleca acasă, îi spuse medicul pacientului
urându-i în continuare succes şi voie bună.
-Multumesc, doctore. Salutări şi sper să vă mai
întâlnesc. Mă bucur că mi-aţi acordat şansa să ies
cât mai repede din acest spital şi că aţi avut
încredere în mine după o evaluare aşa de...după
această evaluare.
Daniel îşi luă jacheta din piele de pe scaun şi
părăsi imediat sala. Se plimba pe holurile spitalului
încercând să găsească o ieşire. Când o găsi se
deplasa spre o magazie şi intrând într-una declanşa
vortexul cu care se deplasa în peşteră să din Munţii
Carpaţi. Îl găsi în drumul sau pe Mayflower,
comandantul fiind împietrit şi ieşind în evidenţă în
priveliştea naturii.Mersese în peşteră să şi îşi luă
un scaun şi se aşeză la un computere gigantic ce
avea o tastatură cu o mulţime de butoane. Pentru
un necunoscător ar părea uimitor, dar pentru
Daniel Johnson, aceasta moştenire de familie, era o
banalitate şi acum avea nevoie mai mult decât
oricând de ea. Primise peştera moştenire de la tatăl
său, Merlin, care la rândul său o primise de la tata.
Scopul lui Daniel era să o upgradeze şi să o cedeze
fiului său, acum aflat sub mâinile celui mai mare
duşman al omenirii.

118
 Daniel ştia că fiul său purta la mâna dreaptă un
ceas care la prima vedere părea unul destul de
învechit, unul care nu mai era de mult la modă, dar
pe care fiul său îl purta pentru că fusese primit de
la tata. Aprecia foarte mult acel ceas, însă ce nu
ştia despre el era că îi va da informaţiile necesare
pentru a afla unde este. Acum , în cazul în care
troll-ul se va gândi să se mute, va afla unde s-ar
ascunde. Partea cea mai grea era găsirea celor
patru păzitori cereşti care ar putea da o mână de
ajutor scopului comun, adică salvarea omenirii.
Toate documentele legate de toate misiunile pe
care le-a avut familia erau stocate pe harddiscurile
superincapatoare ale acestei tehnologii. Daniel să
gândi că ar fi bine să realizeze o căutare în funcţie
de câteva cuvinte cheie pe care şi le-a ales ca fiind
: „paznic”, „adresa spaţială”, „contact”. După ce
apăsă tastă „enter” îi apăru în câteva secunde o
listă măricică de rezultate, primul fiind legat de un
articol apărut în presă stelară în anul 1977.
Apropiindu-se de monitor pentru a vedea mai bine
un scris cu un font mic, Daniel apasa din greşeală
cel de-al treilea link. I se deschise o pagină din
arhiva locală în care erau trecute detalii despre
fiecare membru stelar. Curiozitatea îl împinse să
verifice fişierului comandantului Mayflower. Avu
surpriza să descopere că avuse dreptate şi nu
minţise în legătură cu trecutul său. Într-adevăr
fusese acuzat de trădare şi de faptul că a fost un
jucător decisiv pentru viaţa lui Darky, unul dintre
cei mai importanţi păzitori. În continuare deschise

119
fişierului unui gardian numit Dimiter Kreg Won
Alfond de Ponteveiro da Alexandria. Numele era
destul de lung, dar asta nu la împiedicat să îl
pronunţe până la capăt. Descoperi că era vorba
chiar despre Kreg, personajul care îi lăsase mesajul
tatălui său când avea Daniel nousprezece ani. Erau
listate toate detaliile acestor caractere, inclusiv
puterile pe care le stăpâneau. În josul paginii putea
fi observată adresa stelare prin care se putea
legătura printr-un fel de telepatie securizată, iar
lângă era un cod pentru vortexuri. „Incredibil!
Acum am ocazia să îi reunesc pe toţi şi să îmi
salvez fiul. Am făcut o promisiune nevestei şi nu
vreau să mă fac de râs sau să dovedesc cât de
incapabil am fost să salvez lumina ochilor noştri.
Aşa ceva nu se poate. Trebuie să îi adun pe toţi,
trebuie să îl readuc la forma umană pe Mayflower
şi trebuie să mă grăbesc. Timpul nu ţine cu mine,
dar nu asta este cea mai mare problemă pe care o
am acum.”
Încurajându-se într-un destul de ciudat pentru
o persoană ce are de salvat întreaga omenire,
Daniel începu să se relaxeze, să se concentreze în
etape pe urmă şi să deschidă un vortex. Accesa
codul pe care îl văzu în fişier şi plecă, lăsând toată
aparatura conectată.

120
 Capitolul VIII

O nouă lume i se deschise în faţă. Până acum

Daniel nu părăsise niciodată planeta Pământ, nu
pentru că nu îndrăznise, ci pentru că nu avusese
nevoie de aşa ceva. Credea întotdeauna că nu
trebuie să îmbrăţişeze multe responsabilităţi şi nu
încerca să părăsească planeta. Totuşi, era frământat
de anumite probleme, una fiind neştiinţa
destinaţiei,care putea fi un loc neagreabil pentru
oameni, un loc în care nu ar fi putut exista viaţă.
Se afla pe un sol asemănător celui al planetei
vecine cu planeta casă, Terra, dar, spre deosebire
de Marte, planeta roşie, din locul unde se afla se
puteau vedea trei sateliţi naturali coexistenţi. În
depărtare se zărea un castel ce parcă ieşise dintr-o
bătălie pe viaţă şi pe moarte . Parcă fusese ciuruit
de nişte bile gigantice de foc. Daniel se afla pe
planeta destinaţie, dar nu ştia încotro să o apuce.
Se gândi că nu este necesar să se panicheze şi nici
să începe să strige, luând decizia să se deplaseze
către castelul aflat într-o ipostază post-
apocaliptica. Mergea cu paşi fiind atent unde calca.
Nu ştia caracteristici ale acestei planete, dar
renunţă la frică. În câteva momente se afla la
poarta castelului. Nu putea distinge turnul
castelului, fiind mic în comparaţie cu acea măreaţă
şi falnica clădire.
Se gândi să folosească superviteza pentru a

121
înconjura acest monumet arhitectonic pentru a
vedea dacă este vreo intrarea sau cel puţin un loc
prin care s-ar fi putut strecura, dar renunţă repede
când la câţiva metri de el ateriza o maşinărie
ciudată.Semăna cu un fel de raţă metalică sau
construită dintr-un material asemănător. O aripă se
desprinse şi din acea maşină ieşi un bătrânel mic şi
galben, dar cu o faţa zâmbitoare ce ar fi putut
alunga orice depresie.
-Tinere, cine eşti?
-Tanar? Poate tânăr în comparaţie cu tine.
-Spune-mi şi mie câţi ani ai, băiete?
-35 de ani.
-Aha, spuse răguşit bătrânelul, tu trebuie să
vii de pe Pământ. Numai acolo aveţi această
mentalitatea bolnavă prin care vă consideraţi
bolnavi de bătrâneţe la doar treizeci şi cinci de
anişori. Eu am şapte mii cinci sute şaizeci şi nouă
de ani. Ce mai vrei?
-Cat? 7569? Omule, cum trăieşti?
-In primul rând nu sunt om, dar nu cred că asta
este marea ta problemă. De ce ai venit aici?
-Troll-ul a fost eliberat, moşule.
-Te rog să îmi spui pe nume.
-Nume?
-Da. Dimiter Kreg Won Alfond de Ponteveiro
da Alexandria. Întreg numele până când îţi spun eu
cum să mă strigi.
-Da, domnule Jack Van Alfred de Pontevedra
din Alexandria.
-Nu. Văd că nu merge aşa cu voi pământenii.

122
Poţi să îmi spui Kreg, doar Kreg. Este mult mai
simplu şi mult mai uşor ca să mă numiţi. Sunt, de
fapt am fost, al doilea păzitor ceresc după Darky.
-Adica după cel mort.
-Exact. Mayflower a reuşit să elibere
trollul?Cum?
-Hai să plecăm altundeva. Nu îmi vei putea
povesti tot şirul acestor evenimente şocante pentru
prima oară aici, în mijlocul pustietăţii asteptan
parcă pe cineva să deschidă o intrare secretă într-o
iluzie.
-Iluzie?
-Da, o iluzie. Pe această planetă folosim o
serie de tehnologii de ultima generaţie, lucrate cu
multă măiestrie de tovarăşii noştri din lumea a treia
subterană, tehnologii care ne protejează, ne ajută
să părem o planetă locuită la suprafaţă. Este o
metodă de supravieţuire, de protejare împotriva
duşmanilor.
-Si ăştia chiar ezita să atace nişte cetăţi ?
-Cam da. Vezi tu, în Univers sunt o mulţime
de planete locuite în care se ascund în astfel de
cetăţi adevărate arsenale militare. Nimeni nu
încearcă aşa ceva.Haide, urcă.
Bătrânul se urcă primul în acea maşinărie
ciudată ce apăru de nicăieri şi nu ezita deloc în al
trage de mână pe Daniel Johnson. Acesta, un pic
mai retras, urmă bătrânul, gândindu-se unde a

123
aterizat. Nava decola şi nu mai putu fi văzută. În
interior , bătrânul ridică deodată vocea şi îi spuse
pământeanului:
-Si spune-mi, cum a reuşit Mayflower să
elibereze troll-ul?
-De fapt nu a reuşit. Troll-ul, în prezenţa fiului
meu a reuşit să îl controleze. Mai am patru zile
până troll-ul cică va fi viu, iar fiul meu nu va mai
exista?
-Vrei să zici că Mayflower a apucat să
rosteaca incantaţia şi troll-ul a reuşit să îţi
controleze fiul?
-Cam da.
-Atunci problema este mai gravă decât ţi-ai
putea tu imagina. Troll-ul este o creatură ce poate
destorsione timpul. Mai exact cele patru zile le
poate transforma în trei. Ştii cumva ce fel de zile a
zis? Cosmice sau terestre?
-Nu a precizat. Probabil că…
-Daca sunt terestre, acum probabil Terra a
dispărut, dar încă mai avem şanse. Dacă ne reunim
tot, zise bătrânul, putem să învingem troll-ul.
Darky, după cum probabil ai aflat, a murit. Din
şapte păzitori cereşti mai suntem şase dacă îl
adauga şi pe Mayflower.
-Bineinteles că îl adaugam, doar că acum este
împietrit?

124
 -Apa, sugera Kreg cu o voce slabă.
-Da. Ploaia la împietrit.
-Nu-i nimic. Cea mai mare problemă este
acum să îl acceptăm pe Mayflower ca să putem să
îl readucem la viaţă. După cum ştii, noi credem că
el este vinovatul pentru moartea lui Darky. Pentru
mine, timpul a fost cel care a îndrăznit să îmi
spună adevărul. Noi suntem, în mod indirect,
vinovaţi de schimbarea comportamentului moliei,
noi.
-Adica voi?
-Da. Am crezut că el este vinovat de moartea
lui Darky, dar acum ne-am învăţat minte. Totuşi a
rămas problema. Chiar dacă nu îl mai considerăm
vinovat, partea cu trecutul în compania forţelor
malefice nu este deloc plăcută. Preferăm să stea
ascuns pe undeva , decât să contribuie la renaşterea
uneia dintre cele mai cumplite creaturi din acest
Univers infinit.
O zdruncinătură îi ameţi un pic pe cei doi.
Coborâră din navă şi, surprinzător, Daniel observa
lipsa celor trei sateliţi.
-Unde suntem?
-Ti-am spus că există cei din lumea a treia. Ei
locuiesc aici. Repartiţia nu este chiar aşa de severă
precum ai de crezut. Cei din lumea a treia sunt cei
care deţin avansul tehnologic şi îşi piermit să ţină

125
sub control miezul planetei şi să facă tot felul de
cercetări şi descoperiri. Sunt nişte maeştri în
adevăratul sens al cuvântului. Au făcut nişte
tuneluri printre straturile de sol, piatră, lavă; şi-au
croit sisteme ultraperformante prin care scad
temperatura sau o măresc în funcţie de nevoi. Sunt
eroii acestei lumi.
-Incredibil, spuse Daniel Johnson pierzându-şi
privirea în sus, privind fortăreaţa subterană în care
era.
-Da. Şi , după ce iei un loc, poţi să îmi spui ce
te aduce pe aici?
-Ma gândeam că deja te-am convins şi tu mă
întrebi de ce am venit aici? Chiar aşa am ajuns? Nu
mai am deloc spirit de convingere? Vroiam să te
rog să îmi spui o modalitate prin care pot să îmi
salvez fiul şi omenirea. Mayflower mi-a spus că
cinci sau şase, nu-mi mai amintesc...
-...păzitori cereşti pot să învingă troll-ul, îl
întrerupse Kreg.
-Da.
-Maygflower avea dreptate. Eu te ajut. Nu am
nevoie de nicio metodă specială de răsplată,
deoarece nu îmi va afecta existenţa această
aventură fără riscuri.
-Fara riscuri?
-Da. Doar nu îţi închipui că voi fi nebun să îl

126
atac doar eu şi încă vreo doi pe troll. Ar fi o
nebunie. Ar reuşi să ne facă pe toţi.
-Dar tu , cum ne poţi ajuta?
-Vezi acel copăcel din vârful acelei stânci
aflate la aproximativ 7000 de kilometri?
-Nu.
-Priveste.
Bătrânul pocni din degete şi , deodată, un uriaş
turn de foc apăru în depărtare.
-Pentru a putea să distrug orice urmă a
existenţei a acestui turn de foc, trebuie să rostesc
următoarea incantaţie :

„Nu pot
Nu am puterea să văd adevărul
Să ţin cont de el,
Să mă bucur
Şi să îl simt.

Nu pot
Nu am forţa să stăpânesc adevărul
Să îl folosesc,
Să mă bucur
Şi să îl îndrăgesc.

Nu pot

127
Nu am inteligenta să aplic adevărul
Să mă recunosc prin el
Să mă bucur
Şi să fac drepatate.

Nu pot.
Adevărul este prea departe,
Am greşit,
Trăieşte,
Va trăi,
Este doar el,
Adevărul.”

-Dupa cum observi, continua Dimiter Kreg

Won Alfond de Ponteveiro da Alexandria, flacăra
a dispărut. Copăcelul a dispărut şi el,
nemaiputându-se observa nimic. Nici măcar
cenuşa. A fost trimis în iad.
-Iad?
-Da, aşa zicem noi unei dimensiuni.
-De ce?
-Pentru că acolo , cei din lumea a treia, au
creat nişte cazane uriaşe cu flăcări. Împreună cu
încă câţiva , din lumea a treia, decidem ce personaj
din Univers va ajunge în iad, în funcţie de

128
activitatea sa din întreaga sa viaţă.
-Imi pare cunoscută povestea, dar să
continuăm . Bănuiesc că în acea dimensiune a fost
trimis troll-ul?
-Exact. M-a ajutat şi bunicul tău, Jonas.
-Stii că era bunicul meu?
-Stiu doar calităţile singurului păzitor ceresc
care nu este imortal din cauze naturale sunt
transmise urmaşilor. Doar tu puteai fi.
-Si unde îi găsim pe ceilalţi?
-Vino cu mine.
Bătrânul Dimiter Kreg Won Alfond de
Ponteveiro da Alexandria o luă înainte şi ajunsese
în faţa unei gigantice uşi metalice. Insera un card
special într-o fantă şi se deschise. În continuare se
găsea o altă uşă , de data aceasta ,era prevăzută cu
un dispozitiv ce scana retina. O a treia uşă se
deschise, o uşă ce îi cerea amprentă a două degete.
Fu suficient. Ajunseseră într-o sală gigantică, cu
un generator de holograme în centru.
-Puneti centura!
-De ce?
-Generatorul de holograme poate introduce şi
intemperiile din zona unde se preiau hologramele.
-Vrei să spui că aceste holograme sunt
periculoase? Spuse Daniel cu un zâmbet ironic.
-Cam da.

129
 Kreg apasa pe un buton circular aflat lângă
scaunul său. Deodată o lumină orbitoare
strafulgerea încăperea. Fumul se ridică şi se
vedeau o serie de imagini.
-Daniel, acesta este Ryuki.
Pe imagine apăru un cavaler parcă aflat încă în
Evul Mediu.
-Ryuki, continua Kreg, poseda o sabie în loc
de mâna stângă. Aceasta emana un nişte unde
distrugătoare, adevărate arme de distrugere în
masă. Pot sfărâma stânci, pot găuri munţi. Sunt
foarte periculoase. Ryuki se află momentan într-o
închisoare, undeva prin Galaxia Zyz. Se lupta
nonstop cu teroriştii universali, nişte fiinţe ce sunt
capabile să distrugă orice. Din fericire, nu sunt
chiar aşa de periculoşi precum vor să fie, iar pe
lângă troll sunt doar nişte bieţi copii. În continuare
o vei vedea pe Mary. Ea este descendenta unei
familii imperiale de pe planeta Viforce. Are o
inteligenţă ieşită din comun putând, printr-o
intensă concentrare, să controleze orice fiinţă .
-Controlul este dat de inteligentă?
-Nu. Doar ca în decusul timpului a reuşit să
înveţe o mulţime de trucuri prin care să îşi
dezvolte această competentă. Este unul dintre
membrii fondatori ai grupării noastre, adică ai
fostei noastre grupări. În continuare o vei vedea pe

130
Suzuki. Capacitatea ei este una defensivă, reuşind
să lanseze un scut de apărare de nepătruns. Ea este
cea ce ne va putea asigura defensivă, dacă nu vrem
să folosim vortexul să fugim.
Bătrânul apasă alt buton , unul negru şi
imaginile dispăruseră.
-Poti să te ridici, îi spuse acesta lui Daniel.
-Dar nu am simţit nimic.
-Ai avut noroc că a fost vremea bună.
-Sa lăsăm asta la o parte. Nu crezi că ar fi bine
dacă am reuşi să ne luăm tălpăşiţa de aici şi să
mergem către cei trei : Suzuki, Mary şi Ryuki?
-Vad că eşti dornic să îi cunoşti. Ai grijă cum
vorbeşti cu ei şi asigură-te că nu le povesteşti
despre Mayflower. Este posibil să te refuze şi ,
prin urmare, să îţi iei adio de la omenire. Nu uita.
Pe mine mă găseşti pe Terra, încercând să
stabilizez timpul, deoarece troll-ul s-ar putea să se
grăbească.
-Multumesc. Şi , nu crezi că am nevoie de
coordonate?
-Pentru a-i găsi pe cei doi?
-Da.
-Uite-le.
Bătrânul îi înmâna o fişă pe care erau scrise
nişte simboluri pe care Daniel Johnson le
recunoştea.

131
 -Vezi , poate reuşeşti să îl transformi la loc pe
Mayflower.
-Nu promit nimic, dar voi încerca. Să nu
întârzii mult.
Bătrânul ieşi din încăpere, îndreptându-se spre
navă sa. În câteva momente dispăru împreună cu
nava cu tot. Acelaşi lucru îl făcu şi Daniel ,
memorand coordonatele şi îndreptând destinaţia
vortexului.

Capitolul IX

Daniel Johnson ajunsese parcă în Paradis.

Peste tot în jurul său erau numai floricele, câmpii
întinse şi frumos brăzdate. În depărtare, undeva la
linia orizontului se observa un deal. Daniel se
simţea umilit, ştiind că se aştepta mai degrabă să
găsească nişte creaturi fioroase şi multe care să
încerce să îl captureze. Părea că se înşelase. Tot
aici se aştepta să îl găsească pe Ryuki, al cincilea
păzitor ceresc, dar încă nu apăruse. Pe cer un soare
bătea tot mai tare. Era o vreme toridă de vară, dacă
ar fi putut să o compare cu ceva de pe Terra.

132
 Înainta, dând un pic dovadă de o oarecare
nelinişte sufletească şi de încordare, dar aceste
stări complementare nu reprezentau o piedică în
drumul său. Mergea fără să se uite în urma până
când ajunsese în unei văi . În vale se vedeau nişte
copii jucându-se . Daniel Johnson se opri în vârful
dealului pentru a observa priveliştea mirifică.
Florile transformau valea într-un paradis de
nedescris. Nici cei mai romantici poeţi nu ar fi
putut să descrie frumuseţea locului. Daniel se uită
atent la toate detaliile : razele străvezii ale soarelor,
copii zburdând pe câmpii, bondarii zburând ameţiţi
din loc în loc . Era o atmosferă de vis. Se hotărî să
coboare şi să încerce să vorbească cu acei copii ce
părea nestingheriţi. Era uimit cum se jucau atât de
frumos fără să intervină nimeni din exterior.
Părinţi nu erau , nici măcar adolescenţi. O lume de
basm nedescoperita se ivi în calea lui Daniel
Johnson. Coborî şi se îndreptă încet, cu grijă, spre
copii. Ajuns lângă unul, Daniel reuşi, fără să vrea,
să îl sperie. Bietul copil, asemănător unui băiat de
culoare, începu să alerge şi să strige într-un limbaj
necunoscut ceva. Deodată , la orizont, apărură încă
vreo două sute de astfel de omuleţi. Pentru Daniel
nu mai era deloc un tărâm paşnic, un adevărat
paradis când văzu acei omuleţi cu suliţe în mâini.
Încerca să dispară utilizând vortexul, dar nu reuşit.

133
 -Stati, strigă deodată Daniel.
Grupul de omuleţi se opri şi din mijlocul lor
ieşi unul care părea mult mai bătrân.
-Cine eşti?
-Ma înţelegi?
-Normal, răspunse omuleţul.Eu sunt
conducătorul lor şi posesorul cunoaşterii absolute
de pe această planetă. Ce doreşti? De ce ai venit
aici ?
-Caut un cavaler ceresc.
-Cavaler ceresc?
Bătrânul se uita la ceilalt şi merse înapoi în
mijloc. Nu mai era nicio cale de scăpare, deoarece
sutele de omuleţi înarmaţi venea tot mai aproape.
Daniel Johnson se simţea strâmtorat . Era la
graniţa dintre a fi sau a nu fi. Visul său părea atât
de real sau era o realitate atât de apropiată de un
vis? Coşmarul se apropia, iar piticii înaintau
nestingheriţi cu miile de sulite înainte , părând
desprinşi din cărţile de istorie, cărţi tocite de atâtea
personalităţi doar pentru a afla cum funcţionează
războiul. Pentru unii lupta reprezenta o artă, una
extrem de sângeroasă, dusă la un nivel prea crunt
pentru oamenii obişnuiţi cu fericirea de scurtă
durată, în timp ce pentru alţii războiul nu era
altceva decât calea către mântuire sau fericirea
absolută.

134
 Omuleţii înaintau... Daniel se pregătea să
folosească vortexul când observă o sclipire
angelică în faţă. Acea strălucire de scurtă durată
reusiste să îi distragă atenţia suficient cât să vadă
lângă el un vârf de suliţa. Sfârşit. Se uită în jos şi
observă o dâră de sânge. Încerca să se întoarcă, dar
fusese mult prea târziu pentru el. Omuleţii
dispăreau într-o zare mult prea apropiată, iar
mâinile îi erau înroşite. „Ce mi se întâmplă? Unde
plecaţi?” Cuvintele îi deveneau tot mai grele, iar
singurul său gând era legat de salvarea omenirii...
Se ducea. Îşi dădu seama că este pe ducă, că nu
mai are nicio şansă. O sclipire, o secundă, nimic
mai mult. Fiecare secundă îşi are rolul ei într-o
lume în care timpul nu reprezintă altceva decât un
blestem. Fusese oare victima ursitoarelor? Fusese
oare victima sorţii? Sau a greşit? În orice caz, dacă
alegerea era cea ultima, singurul motiv pentru care
mai putea să se gândească era legat de asumarea
vinovăţiei.

135
 Capitolul X

Daniel Johnson dormea sau se prefăcea că

doarme în hamac. Sexagenarul îşi odihnea oasele
într-un hamac împodobit în spiritul Crăciunului.
Deşi afară era frig, acesta se ferea de orice sfat
venit din exterior, indiferent dacă putea însemna
un bine mult aşteptat pentru el sau dacă reprezenta
o mustrarea. Timpul nu avusese deloc gânduri
bune cu el până la vârsta de şaizeci şi patru de ani.
Din fericire, viaţa nu reprezenta doar împlinire
profesională, ci şi fericire familială. Un fulg de
nea îi atinse obrazul drept, când un nepot alerga
spre el. Era Alexandru , fiul din prima căsătorie al
lui Albert, băiatul născut din căsnicia lui Daniel cu
Ioana. Albert avea acum 34 de ani, iar Alexandru
tocmai împlinise frumoasă vârsta de 11 ani.
-Bunicule, vino lângă noi la căldură, îl rugă cu
o lacrimă în obraz feciorul.
-Nu , nepoate, nu. Nu înţeleg ce este viaţa . Nu
vreau să accept o teorie legată de viaţă. Am
impresia că am mai trăit aceste momente o dată şi
nu ştiu de ce. În fiecare noapte visez o anumită
întâmplare. Pare un puzzle foarte greu de dezlegat.

136
În seara aceasta vreau să îmi petrec timpul aici, în
frig, un frig imortal, dar un frig cald, deoarece
vreau să leg piesele acestui puzzle ce îmi afectează
bătrâneţile. Am impresia că trăiesc două vieţi în
acelaşi timp şi nu pricep cum. Poate este peste
capacitatea mea limitată de înţelegere, dar nu vreau
să renunţ acum. Mă gândesc că aş putea să dezleg
misterul viselor mele. Vreau, vreau să fiu liber şi
să pot să spun adio unor vise, dar nu pot...nu pot.
Toată viaţa mea mi-am petrecută în singurătate,
fără amici, fără un gând bun din partea lor, fără
petreceri, doar ca un şoim singuratic alergând după
o pradă imposibil de prins. Am ţinut morţiş să îmi
prind prada , iar acum simt că sunt mai aproape ca
niciodată de ea...
-Bunicule, îmi cer scuze că te întrerup, îi spuse
cu o voce călduroasă Alexandru, dar trebuie să vii
în casă. Cei de la meteo au anunţat o temperatură
scăzută în această noapte. Au anunţat vijelie şi ...
-Sufletul meu este mai mult decât vijelie. Este
o sculptură ireproşabilă a tuturor furtunilor, este o
operă de artă ce suferă când vede impertinenta
celor din jurul său.
-Am greşit cu ceva?
-Nu întotdeauna cei de lângă tine sunt
reprezentat de apropiaţi.
-Dar atunci cine sunt cei apropiaţi?

137
 -Copile, încă eşti mic, spunem şi mie, ce
apropiatia au cerşetorii de pe stradă din centrul
oraşului?
-Alti cerşetori?
-Nu. Apropiaţii tuturor suntem noi. Fiecare om
este propriul zeu. El îşi decide viitorul, el
acţionează, el reprezintă forţa ascunsă , el
reprezintă ambiţia , talentul şi apropiaţii. Spune-mi
şi mie, ce ai învăţat la şcoală că înseamnă
ipocrizia?
-Pai, este un defect, nu?
-Ai început prost. Dacă ai două fete nu
înseamnă că ai un defect. În multe cazuri ipocrizia
se dovedeşte a fi mai mult decât o calitate, însă eu,
acum, la bătrâneţe, bântuit de nişte coşmaruri, simt
ca un alter ego de-al meu s-a răsculat împotriva
mea. Fericirea mea a apus o dată cu anii, dar asta
nu înseamnă că nu mai am nicio şansă, ci mai
degrabă reprezintă simbolul degradării mele
ireversibile. Ireversibilitate reprezintă o calitate în
momentul în care te obişnuieşti cu noul tău statul.
Parcă sunt o altă fiinţa sau trăiesc un vis. Oricum
nu ştiu...
-Bunicule, hai în casă, se face frig, foarte frig.
-Mai bine mergi sigur. Cerul înnorat şi fulgii
dansând îmi sunt colegii de somn.
-Nu poţi rămâne aici...

138
 -Trebuie să aflu ce se întâmplă cu mine. M-am
trezit , brusc, într-o altă viaţă şi nu vreau ca , în
momentul când voi aleagea calea celor mulţi, să nu
am ce transmite mai departe. Am nevoie de un
motiv să îmi continui viaţa şi simt ca noaptea
aceasta va fi mai mult decât feerica. Va fi mai mult
decât dovada pe care eu o voi aştepta. Ţi-am spus
că sunt urmărit de nişte trăiri ce nu sunt ale mele.
Mă încurc în propriile idei şi nu ştiu cum aş putea
să îmi scot explicaţia până la capăt. Eşti prea mic
ca să înţelegi ceea ce vreau să îţi transmit.
-Bine, noapte bună!
-Noapte bună, crăişor!
Alexandru se întoarse un pic dezamăgit în
casă, neştiind ce îi rezervă viitorul. Bătrânul
Daniel Johnson continua vizionarea spectacolului
unei nopţi de iarnă, o noapte cu o sonorizarea
îngheţată şi cu o atmosferă lentă. Un fulg de
zăpadă îi căzu pe obrazul stâng în momentul în
care spre el se îndrepta fiul său, Albert Johnson.
-Ce s-a întâmplat fiule?
-De ce refuzi să vii în casă la căldură? Focul
arde, iar tu continui să te autoterorizezi în ger.
După cum vezi , răsuflările noastre prind contur.
Nu crezi că este mai bine să vii lângă noi? Nu
putem şti niciodată când va fi ultimul Crăciun
petrecut împreună.

139
 -Ba da, fiule, ba da.
Daniel Johnson se uită în continuare, visător ,
pierdut, la spectacolul gratuit oferit de fulgii de
nea.
-Tata, trezeşte-te. Nu este momentul în care să
te dai mare. Nu este momentul în care vrei să
demonstrezi că eşti cel mai important.
Egocentrismul nu este o calitate. Universul nu se
învârte în jurul tău.
-Universul nu, dar Terra da.
-Ce vrei să spui? Stai aici de câteva ore . Nu
crezi că ai putea muri îngheţat?
-Atata timp cât aflu adevarut , cât îmi
îndeplinesc misiunea, moarte mea nu poate fi decât
salvare, nu poate fi decât confirmarea unui coşmar
.
-Au fost doar nişte amărâte de proiecţii în
mintea ta. Tot timpul ai avut imaginaţie. Nu uita de
primul tău roman.
-Roman, ce roman? Eu sunt mai mult decât un
roman. Eu sunt ceea ce tu ai refuzat să fii. Eu
sunt...
-Cred că e timpul să renunţi la tine. Cred că
este timpul să începi să asculţi şi pe cineva. Se face
din ce în ce mai frig, este din ce în ce mai târziu,
iar noi te aşteptam în casa în jurul bradului. Nu
vrei să îţi vezi cadoul?

140
 -Cadou? Ce poate însemna un cadou? Un
cadou nu este decât o clipă de fericire.
-Dar o clipă de fericire zilnică valorează mai
mult decât una venită după ani de zile. Întotdeauna
ai refuzat fericirile de scurtă durată. Ai căutat toată
viaţa acel ceva. Ai crezut toată viaţa că eşti
salvatorul omenirii şi uite, acum ...
-Am rămas acelaşi. Încă mai caut răspunsurile,
acele răspunsuri. Du-te în casă . Ascultă-mă,
ascultă-mă pentru că începi să tremuri...
-Fara tine nu vin.
-Iar eu fără răspuns nu părăsesc această viaţă.
Sunt o clonă într-o lume paralelă. Sunt nemuritor,
nu ai ce-mi face. Natura nu poate să mi se
împotrivească. Întotdeauna am crezut că am reuşit,
dar încep din ce în ce mai mult să mă distanţez de
lumină...
Un fulg de zăpada se opri în manuşa
bătrânului.
-Fiule, sufla te rog, încălzeşte acest fulg de
zăpadă.
-Se va topi.
-Asta şi vreau.
Albert îl ascultă, dar rezultatul nu fu cel
aşteptat.
-Vezi, nu se topeşte. Aproape am găsit
răspunsul. Te rog, lasă-mă aici. Nu voi dispărea şi

141
nu vă voi dezamăgi, însă am nevoie de o
promisiune.
-Spune, te rog!
-As vrea ca, aş vrea să aprindeţi o lumânare
pentru mine în momentul în care nu voi mai fi aici.
Sunt foarte multe şanse să nu mai fiu şi nu vreau să
stric acest paradis aparent , deoarece meritaţi mult
mai mult. Eu sunt doar acel ceva ce vă poate
alunga fericirea şi nu vreau să fac acest lucru. Vă
rog, vă rog să petreceţi, să nu vă amintiţi de mine,
vă rog să mă uitaţi, dar după ce aprindeţi acea
lumânare.
-Tata...
-Albert, cu cine vorbeşti? Albert, vino, mama,
în casă. Vei îngheţa păzind acel hamac. Vino...
-Draga mea, nu îl vezi, este...
-Dragule, sigur eşti bine? Vino mai bine în
casă. Ai răcit...
Albert îşi întoarse privirea din nou spre
hamac. Surprinzător, acolo nu mai era nimeni. Se
ridică, moleşit , şi se îndrepta spre casă. Soţia să îl
apucă de braţ în momentul în care ajunsese în
dreptul ei. Cei doi intrară în casă, unde îi aştepta
Alexandru.

142
 Capitolul XI

-Omule, trezeşte-te. Eşti bine?

Daniel îşi deschidea încet pleoapele. În faţa sa
era un om , aparent de 40 de ani. Îi strigă să îşi
revină, însă el nu îşi dădea seama de ce.
-Omule, ai dormit şapte ani...
Daniel se ridică străpuns de o forţă neştiută.
-Nu este posibil...
-Din nefericire este cât se poate de adevărat.
Şi, chiar dacă nu dormeai atât, tot nu reuşeai să
faci nimic. Kreg nu a reuşit să remedieze problema
temporală, iar Albert nu a putut fi salvat. Îmi pare
rău să te anunţ, dar casa ta a dispărut...
-Familia mea, fiul meu, cunoscuţii mei,
Ioana...nu se poate. Minţi.
-Nu mint. Acei omuleţi au reuşit să implanteze
în creierul tău un cip în care petreceai un moment
fericit dintr-un viitor improbabil o perioadă
determinată de timp.
-Nu se poate...
-Ba da...

143
144
145
146
POEZIE

147
 Visul deşertului

Doar in vis realitatea pare

O fantezie ce te copleşeşte-adânc
Şi te lasă, singur, să faci
Tot ce ţi-ai dorit vreodată.

Doar in vis poţi deveni,

Acolo multe şanse ai,
Orice vrei, orice doreşti,
Orice toata viaţa ai visat.

Făra vise lumea-ar fi

O adânca supărare;
Făra vise lume-ar fi
Un deşert făra nisip.

Orice? Tu , tu inţelegi?
Când zici că vrei ceva,
Ceva mareţ să inţelegi:
Visează întâi şi apoi plângi.

148
 În umbra ta

Un şuierat se-aude-n noapte

Cine să fie oare?
Vifor nu e, oameni nu sunt,
Dar ce e oare?

Să aşteptăm să vedem ?
Luna se arată, blândă şi nevinovată
În umbra lor, crengile se mişcă,
Sperie şi-aduc, aduc aminte

Dorinţele se nasc în zori,

Dar înca este noapte
O stea se uită blând la tine
Şi te priveste, atent, mereu.

Destinul tău se-ntreabă,

Încă o data aşteaptă,
Să fie steaua sa?
Răsare oare? Sau e doar abstractul?

Lumea e fericită, numai tu,

149
TU aştepţi în taina, tăcută
Spiritul tău este condus,
Se lasă dus de steaua ta.

Trezeşte-te, e zi,
Sunt zorii unei zile noi.
Trezeşte-te, e zis,
Noi suntem singuri,
Vegheaţi de astre si de Lună.

150
 Mistic

Doamne, păzeşte lumea-ntreagă

Şi apără un Soare şi o Luna
Domneşte lânga noi , preţuieşte
Talismanele din noi .

În umbra nopţii întâlneşte,

Vindeca şi ajută, pe cei, pe ei
Uită-te adânc la tine,
Priveşte-adânc, viseaza....

EA are dreptul să viseze,

Tu poţi să faci la fel,
Admiră dreptul la fericire
Şi bucură-te cu noi, cu toţi.

Aştrii păzesc lumea-ntreagă,

Luceafărul se uita pe furiş
Iar noi, doar noi stăm în taină,
Privind un nou, dar simplu răsărit.

151
 Pentru toţi, din inimă

Gândindu-mă la ei cu drag, simţindu-le căldura

Încerc să scriu acest poem, poem de jale şi de dor
Comorile unei lumi cruzi, răbdarea şi bunul
exemplu.

Şi lauda nu e de-ajuns, ei sunt salvarea noastră,

Privesc de sus, de lângă noi, un ajutor ei mereu
dau
Sacrificându-şi orice gând, iubindu-ne cu adevărat.

Un cuvânt scris înseamna mult, din inima-i

smarald
Safir sau pietre preţioase, totul este mult prea
puţin
Un "Multumesc!" înseamnă mult, un
"Multumesc!" este puţin

Poate e greu să-i înţelegi, să crezi în ei şi să-i

asculţi
Dar lumea asta este mare, iar tu visezi, visezi prea
mult
Ei sunt deşteptarea, dimineaţa vieţii tale.

Clipele de mâhnire dor, indiferenţa este-o rana

Fii un înger măcar azi sau dă-ţi seama de ce faci
Ei înca, înca mai sunt, dacă nu, să regretăm.

152
Îndemn absurd, în trecere printre abstract
Concret nu dau decât un sfat
Iubiţi copii, iubiţi părinţi şi nu vă lăsaţi influenţaţi.

Mesaj către duşmani

Români am fost, vom fi mereu,

Aceste locuri noi le-am apărat,
De multe ori noi ne-am opus
Distrugerii acestui stat.

Pentru duşmani eram neînsemnaţi,

Dar oameni de legenda au trăit,
Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul,
Ei mândră ţară au apărat.

Din vremuri vechi am fost călcaţi,

De turci, austrieci, germani,

153
Ruşii şi ei au încercat,
Dar nimeni nu a reuşit.

Noi mereu aici vom fi ,

Ca o stâncă-i vom opri,
Duşmanii noştrii chiar de vor dori
Pe noi nu ne vor doborî.

Avem în sânge trei culori,

Avem în sânge o patrie,
O Românie de nadejde,
Care nu va dispărea.

Uniţi vom fi , uniţi noi vom trăi,

Duşmanii ne vor face mari,
Şi armele noi le vom folosi,
Precum strămoşii noştri .

154
155
 Post – mortem

Sunt vlăguit
Speranţele de mult m-au părăsit
Aştept o provocare
Mi-e dor şi cer iertare.

Cu ce am greşit?
De ce oare m-am oprit?
Sunt oribilat, regret...
Nu sunt eu, regret.

Cântecul adormirii mele înca îl mai ştiu

Stau singur, într-adevîr mă simt în plus
Sunt singur, doar eu şi conştiinţa mea,
Regret, de ce oare am părăsit-o...

O lume dură, clipe scurte

O lume bună, clipe rele
Totul s-a dus, am adormit

156
Dar nu regret, nici ei nu-şi amintesc

Îmi amintesc, dar degeaba

Nimic nu mai contează acum
Toţi m-au sărit, chiar toţi
Eram in plus, mereu

M-am gândit, şi regret

Regret degeaba, nu mai simt
Nimic. M-am pierdut,
Iar trupul meu îl văd şi-acum.

E îngropat,
Mormane de pământ îl apasă,
Dar gândurile dor mai mult,
Ah, conştiinţa, draga mea!

Memorii, vieţi distruse

Privesc în tăcere
Aş vrea să mai spun, măcar o dată,
"Lume, nu mă părăsi!"

Dar, nimic nu mai contează

Eu nu mai sunt,
Povara pe suflet dăinuieşte
O nemurire, eu voi suferi, doar o vecie...

Demoni, nopţi nesfârşite,

O clipa, doar o clipa,

157
Nu-mi ajunge, e prea puţin
Dar prea puţin e mult...e necesar...

Zilele s-au dus, zile trec,

Dar eu, eu sunt deasupra lor
Pentru mine, nimic nu contează,
Sunt superior, cum mi-am dorit mereu.

Insa , nu mă cucereşte,
Imbătat cu mortalitate,
Impăcat cu zeii tăi şi ai mei, ai noştri
Timpul e slujitorul meu, iar eu,
Iar eu , un biet apus de soare...

Vă simt, vă văd, vă aud

Voi însa m-aţi uitat,
Ce ghinion! Ce eu nu cred,
Încă mai sper, în vis mai sper...

Ţeluri distruse, vise spulberate,

Mesaj apocaliptic am vrut,
Apocalipsă am primit
Mai mult decât vroiam...

Regretele nu mai contează

Eu nu mai sunt,
Am dispărut o data, doar o data
Şi pentru voi , chiar nu mai sunt

158
Mă uit, mă minunez ,
Cum voi, încă mai credeţi,
Încă nu mă ştiţi, nu mă cunoaşteţi,
Şi nu veţi face , din nou, nimic.

V-am dat speranţe sau m-am înşelat

Eu m-am gândit, numele vostru,
Al vostru nume, iar l-am învăţat,
Eu vă aştept, sper să mă-ntâlniţi.

Aidoma voua, viaţa fericită

Şi amintiri, drumuri curate
Sufletele voastre, demne
Îngerul vostru vă priveşte

Regret, regret că nu mă ştiţi

Nu-s fantomatic, nu am fost
Am căutat o şansă, în infinit
Nu am găsit, am obosit

Îmi pare rău sau nu?

Asta vroiam atunci
Singuratate, acum prea multă am
Lipseşte libertate, prietenie şi egalitate...

Pierind în ochii unora,

Dispărând din mintea altora
Voi îmi puteţi îmblânzi soarta
Chiar şi aşa, captivă...

159
Asemeni unui şoim rătăcitor,
Prins şi cu aripile obosite,
Asemeni mie, doar mie
Trăiesc, mă inchid...m-ascund.

Vă mulţumesc, mă-nchin,
Ingenunchez în faţa voastră,
Şi, din inima vă spun,
"Mulţumesc! Mulţumesc!".

160
 Oda pentru absolut
Zilele mi-au fost sfetnici, nopţile amici
Eram printre stele, acum, eu,
Sunt Luceafărul din fiecare noapte
Pe toţi îi văd de departe.

M-am nascut plin de forţă

Slăbiciuni nu am , dar eu , sunt,
Superb! Născut într-o zi de luni,
Într-o zi perfecta de primăvară
Perfecta pentru perfecţiune.

Prin vene îmi curge sânge regal,

În mintea mea se nasc profeţii
Iar eu , doar eu, am dreptate...
Mereu.

Sunt dreptatea dorită de toţi,

Sunt dorinţele tuturor,
Nimeni nu mă poate schimba,
Ce-i perfect, perfect rămâne...

Luna îmi este muza preferată

Tatăl meu e prinţul Soare
Şi eu, eu sunt pământeanul perfect

161
Legalitatea, dreptatea, perfecţiunea

Nu greşesc, condamn toţi zeii

Timpul îşi pierde din vrajba când trece pe langă
mine
Iar natura, şi ea, mă implora pentru absolut.
Sunt regele adevărului şi sunt mai mult decât un
om.

Astrele de pe cer îmi zâmbesc ,

Iar noaptea la balul cosmic mă invită
Mă aşteaptă, în disperare, dar eu,
Doar eu pot refuza aceasta onoare.

Am fost perfect, sunt şi voi mai fi

Doar eu sunt salvarea omenirii
Am potenţial nelimitat
Şi răbdare de oţel.

Gândurile mi-s tunete,

Fulgere mi-s amintirile,
Furtuni îmi sunt răsuflarile,
Iar inima mi-e patria...

162
 Omagiu pentru idoli

Uite, aşa se duc, incet,

Fiecare pe drumul lor
Noi privim si îi fericim,
Pe ei , suflete de dor.

Au fost buni, au fost şi rai

Un exemplu ne-ntrerupt,
Salvatorii unei păci
Unei păci a nemuririi,
Unei păci de bun augur

Stele cad pe-un drum mai bun;

Stele-n trup şi stele-n suflet
Amintirile-s un plus
Drogul celor mulţi şi buni.

De privim spre un apus,

Un apus amăgitor,
Ne-ntrebăm ce s-a-ntâmplat?
Ce-au greşit? ce simple voci?
Ce-au făcut de-au dispărut...

Lăsând vorbe la o parte

Dăinuind în umbra noastră,
Ei rămân nemuritori,

163
Povestindu-ne de dor.

Amintiri de-un veac de glorii,

Presărati într-un cerc alb
Un omagiu pentru ei,
Un gând bun, nemuritor.

Doamne, ocroteşte-i tu!

Încălzeşte-le amurgul, cu eternul nost' cuvânt!

164
Cuprins

1. Protejând Terra
2. VIsul deşertului
3. În umbra ta
4. Mistic
5. Pentru toţi, din inimă
6. Mesaj către duşmani
7. Post-mortem
8. Odă pentru absolute
9. Omagiu pentru idoli

165
 DISPONIBIL
PAPERBACK
PRIN
COMANDA
PE
AMAZON
SAU
CREATESPACE

166
167