Sunteți pe pagina 1din 35

CURS 5

POLITICA MONETARĂ A UNIUNII EUROPENE

Promotorii procesului de integrare economică europeană au fost conştienţi de


faptul că pe măsura adâncirii procesului de integrare şi realizare a pieţei interne unice,
va fi nevoie la un moment dat de politici economice şi monetare comune, în măsură
să asigure buna funcţionare a noii economii şi pieţe europene.
Crearea Organizaţiei pentru Cooperare Economică Europeană (OECE) în anul
1948, devenită OECD din anul 1960, a reprezentat un prim pas în această direcţie.
Primul angajament monetar negociat de ţările vest europene 1-a reprezentat Uniunea
Europeană de Plăţi (UEP) care a intrat în vigoare la 1 iulie 1950 şi la care au participat
ţările membre ale OECE, dar şi ţări din Africa şi Asia. Uniunea Europeană de Plăţi
cuprindea o zonă în care se derula cca. 70% din comerţul mondial fapt ce a
determinat să fie considerata mai mult decât un aranjament regional.
Uniunea Europeană de Plăţi a avut de făcut faţă la mai multe dificultăţi:
deteriorarea raporturilor de schimb al ţărilor europene, accentuarea procesului
inflaţionist, criza economiilor vest europene, instabilitatea climatului politic şi economic,
deficite ale contului curent etc. O parte din ţările membre au considerat că UEP nu le
slujeşte interesele, fapt ce a condus la dizolvarea acesteia în anul 1958.
Uniunea Europeană de Plăţi a fost înlocuită de Aranjamentul Monetar
European (EMA) constituit în ideea menţinerii unei zone de stabilitate monetară în
Europa în măsură să ofere stabilitate şi siguranţă financiară participanţilor la
schimburile comerciale.
Concomitent cu eforturile ţărilor din Vestul Europei de a realiza o zonă de stabilitate
monetară, în cadrul economiei mondiale au fost puse bazale unui nou sistem financiar şi
monetar internaţional, prin crearea Fondului Monetar Internaţional (FMI) şi Băncii
Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD), rezultate ale Conferinţei
Monetare şi Financiare a Naţiunilor Unite din 1944, de la Bretton Woods.
Sistemul Monetar Internaţional astfel conceput a devenit însă operaţional doar
după aproape 15 ani, începând cu 1958-1959 când se apreciază că în cadrul economiei
mondiale s-a realizat convertibilitatea monetară pentru o mare parte a tranzacţiilor
comerciale internaţionale.
Noul sistem monetar internaţional şi-a stabilit ca obiective principale: cursuri de schimb
stabile, eliminarea restricţiilor valutare şi convertibilitatea tuturor monedelor. Fiecare
ţară membră a FMI, deci şi ţările membre ale CBE, şi-a stabilit cursul monedei sale faţă
de aur sau dolar, cu obligaţia de a nu permite o fluctuaţie a monedelor naţionale în raport
cu parităţile centrale mai mare de ±1 %.
Dacă pe plan mondial se încerca implementarea noului sistem monetar, în Europa au
fost puse bazele Comunităţii Economice Europene şi EURATOM, prin ratificarea
Tratatelor de la Roma care au pus în termeni noi problema zonelor de stabilitate
monetară.
Tratatul de la Roma precizează explicit că fiecare ţară participantă la procesul
european de integrare trebuie să considere politicile în domeniul cursurilor de schimb
ca elemente rezultante ale unui consens reciproc. Această prevedere a fost greu
transpusă în practică deoarece politicile în cadrul cursurilor de schimb şi de rezolvare
a dezechilibrelor balanţelor de plăţi au rămas în sarcina FMI. Totuşi, în cadrul CEE a
fost creat Comitetul Monetar, alcătuit din câte un reprezentant al băncilor centrale din
ţările integrate şi doi reprezentanţi ai Comisiei Europene, precum şi Comitetul
Guvernatorilor Băncilor Centrale din ţările membre, care prin activitatea lor au
realizat o armonizare a politicilor monetare şi soluţionare a detaliilor tehnice de
funcţionare a noii comunităţi monetare.
Drept urmare, principala problemă a CEE în anii '60, pe linie monetară, a fost
ajustarea cursurilor de schimb care puteau să influenţeze negativ asupra realizării
uniunii vamale şi a viitoarelor politici sectoriale, cu deosebire asupra realizării Politicii
Agricole Comunitare. A fost aplicat în practică principiul FMI privind fixitatea
cursurilor de schimb, dar şi căile de soluţionare a dezechilibrelor balanţelor de plăţi.

2
În cadrul economiei mondiale s-a înregistrat o supraevaluare a dolarului
american cu consecinţe negative asupra contului curent al SUA (deficit), precum şi cu
ieşiri masive de capital din această ţară. în ceea ce priveşte monedele ţărilor integrate
în CEE se poate aprecia că au înregistrat devalorizări succesive ceea ce a condus la o
primă realiniere a mecanismelor cursurilor de schimb, în anul 1969.
Finanţarea politicilor sectoriale din Comunitatea Europeană a necesitat
urgentarea procesului de integrare monetară şi de realizare a Sistemului Monetar
European, proces declanşat în anul 1969.
Dacă până în anul 1970 nu s-au întreprins măsuri pe linia realizării uniunii
monetare, deteriorarea situaţiei monetare pe plan internaţional, precum şi măsurile luate
de SUA pe linia întăririi dolarului pe piaţa internaţională, au relansat discuţiile dintre
ţări pentru integrarea monetară în cadrul comunităţii, prin stabilirea unei identităţi
monetare proprii în raport cu dolarul.
În acest sens, Consiliul European de la Haga din anul 1969 a reconfirmat
dorinţa de a se avansa în direcţia realităţii Uniunii Economice şi Monetare, însărcinându-
1 pe Pierre Werner să studieze liniile principale ale unui Sistem Monetar European.
În octombrie 1970, Pierre Werner şi-a prezentat raportul prin care proiecta
instituirea unei uniuni monetare complete în decurs de 10 ani, considerând necesare trei
etape:
- în cursul primei etape, fluctuaţiile taxelor de schimb între monedele ţărilor
europene trebuiau limitate datorită unui început de coordonare a politicii monetare şi
fiscale;
- într-o a doua etapă, marjele de fluctuare între monede trebuiau reduse şi mai mult;
- în sfârşit, în cursul ultimei etape, taxele de schimb ar fi fost fixate irevocabil, unele
prin raport cu celelalte, ceea ce permitea eliberarea completă a mişcărilor de capital.
Caracterul fix al taxelor ar fi fost asigurat de un fond monetar european care ar fi
coordonat politicile monetare ale băncilor centrale europene.
Uniunea monetară urma să genereze convertibilitatea deplină şi ireversibilă a
monedelor ţărilor membre, eliminarea fluctuaţiilor cursurilor de schimb, fixitatea

3
ireproşabilă a parităţilor şi cursurilor valutare şi completa liberalizare a fluxurilor
de capital. Acest proces trebuia însoţit de menţinerea monedelor naţionale la început, şi
pregătirea lansării unei monede unice comunitare.
Planul Werner a realizat condensul între ţările participante ca urmare a
particularităţilor acestuia: numărul redus al constrângerilor din prima etapă, constrângeri
care se bazau pe consultări prealabile între participanţi, iar transferul de autoritate a
fost amânat pentru o etapă ulterioară, în primul rând, şi abordarea concomitentă a
aspectelor economice şi monetariste ale integrării economice, în al doilea rând.
Raportul Werner a influenţat în mare măsură politica monetară a Comunităţii
Economice Europene în deceniul opt al secolului XX. Acordurile ulterioare încheiate au
definit fundamentele aşa numitului „şarpe monetar european” prin care s-a realizat o
oarecare ordine în relaţiile monetare dintre dolar şi monedele europene, fixând noi
raporturi privind ratele de schimb, sub formă de parităţi. S-a convenit ca monedele ţărilor
din Comunitatea europeană să oscileze în jurul unei marje de ±2,25% în raport cu
dolarul. Şarpele monetar a fost întărit începând cu anul 1973 prin crearea Fondului
European de Cooperare Monetară (FECOM) cu rol de coordonare între băncile
centrale, asigurând compensarea creanţelor şi datoriilor între ele.
Conform Planului Werner, unificarea valutară era concepută ca o cale spre
realizarea unificării politice, spre impulsionarea comerţului turismului, spre realizarea
unei stabilităţi monetare şi asigurarea unei protecţii sporite în raportările cu S.U.A.
Raportul Werner nu a fost implementat deoarece nu a fost acceptată ideea creării
unor noi instituţii în afara celor deja existente şi, prin urmare, nu a sesizat necesitatea
modificării Tratatului de la Roma.
În consecinţă, evoluţia politicii monetare în Comunitatea europeană poate
fi analizată în cadrul a patru etape: prima, din 1948 până în anul 1968, când realizările
pe plan monetar au fost slabe; a doua, 1969-1979, perioada de aplicare a Planului
Werner, cunoscută sub denumirea de "şarpe monetar"; a treia, 1980-1990, când a
fost creat Sistemul Monetar European; şi a patra etapă, după 1990 când a fost realizată
Uniunea Monetară.

4
Sistemul Monetar European (S.M.E.) reprezintă un ansamblu de reglementări,
mecanisme şi instituţii adoptat la nivelul Comunităţii Europene în vederea realizării
unei politici monetare comune şi a unor cursuri de schimb relativ stabile între monedele
ţărilor membre.
Experienţa şarpelui monetar a deschis calea sistemului monetar european care,
în pofida greutăţilor întâmpinate a permis experimentarea unor noi forme de colaborare
monetară internaţională şi punerea la punct a tehnicilor de restrângere a marjelor de
fluctuaţie.
Ca succesor al şarpelui monetar, SME a intrat în vigoare la 13 martie 1979,
având ca obiectiv declarat crearea unei zone de stabilitate monetară în Europa
Occidentală, în măsură protejeze economiile acestor ţări de instabilitatea financiar-
monetară internaţională şi, în mod deosebit, de fluctuaţiile puternice ale dolarului în acea
perioadă, precum şi lansarea procesului de lărgire a integrării europene.
S.M.E. a preluat multe din trăsăturile şarpelui monetar, îndeosebi obligaţia de a
interveni dacă rata ameninţă să depăşească limitele, convenite. Elementul de noutate îl
reprezintă E.C.U. (European Currency Unit), unitate valutară europeană nouă, care
urma să reprezinte elementul central al sistemului.
S.M.E. se apreciază că pentru perioada de început a fost un compromis între
dorinţa franceză ca noul mecanism al ratei de schimb să nu mai fie o copie a şarpelui
monetar, care fusese dominat de marca germană şi pe care Franţa îl părăsise deja de
două ori, şi obiecţia germană că sistemul va fi prea simetric, ţări cu surplusuri şi altele
cu deficite trebuind să suporte o parte egală din povara ajustării.
Sistemul Monetar European s-a bazat pe trei elemente esenţiale:
1. E.C.U., unitate de cont care stă la baza stabilirii cursurilor monedelor ţărilor membre
şi reprezintă elementul central;
2. mecanismul de schimb;
3. mecanismul de susţinere financiară.

5
1. E.C.U.-ul constituie, în cadrul Sistemului Monetar European, un instrument de
reglementare a relaţiilor monetare dintre băncile centrale, valoare de rezervă şi valoare
de schimb contra numerar, în cadrul noului mecanism de plăţi şi credit.
În evoluţia sa, ECU a cunoscut trei etape:
a. într-o primă etapă, ECU a funcţionat ca unitate de cont şi instrument de rezervă al
băncilor centrale;
b. în a doua etapă, ECU pătrunde în relaţiile economice şi financiare private,
ca unitate de cont, îndeplinind funcţia de instrument de măsură a valorii şi de etalon
al schimburilor;
c. în cadrul celei de-a treia etape, ECU dobândeşte o dimensiune monetară mai largă,
ca efect a trei factori:
- a dobândit în timp statutul de deviză negociabilă şi cotată pe pieţele valutare;
- în cadrul operaţiunilor comerciale a început să deţină rolul de instrument de plată
efectivă;
- se constituie activele bancare în ECU, născându-se astfel moneda scripturală ECU.
ECU este definit ca un coş format din monedele ţărilor membre, în raport de
ponderea economică şi monetară a fiecărei ţări în cadrul CEE. Ponderea fiecărei monede
ce intră în componenta ECU era revizuită periodic, la fiecare 5 ani, sau la cerere, dacă
una din monedele ce intră în coş suferă fluctuaţii mai mari decât cele stabilite de cursul
pivot. Cursul pivot constituie o rată de schimb care arată câţi ECU valorează
unitatea monetară a fiecărei ţări. Pe această bază, Comitetul monetar al CEE
proceda la calcularea ratelor de schimb ale monedelor sistemului monetar în raport cu
cursul pivot.
Pentru ca ECU să poată funcţiona ca deviză europeană a fost necesară crearea
unui organism care să dispună de resurse proprii pentru realizarea stabilităţii ECU, în
special pentru evitarea fluctuaţiilor prea accentuate a celor mai slabe devize. A fost creat
astfel Fondul European de Cooperare Monetară (FECOM), care era autorizat să
primească rezerve monetare şi să restituie statelor membre cantitatea corespunzătoare de
ECU, care serveau ca mijloace de credit. FECOM avea ca resurse vărsământul realizat de

6
băncile centrale în proporţie de 20% din rezervele lor în aur şi dolari, contabilizate în
ECU.
ECU este o unitate de cont. Aceasta înseamnă faptul că nu putea fi utilizat în
tranzacţiile curente ale fiecărui cetăţean decât sub forma mijloacelor, de plată
nelichide (cecuri, viramente bancare) sau prin deschiderea de conturi de economii.
ECU a fost utilizat îndeosebi de autorităţi şi de societăţile transnaţionale pentru
contractarea de împrumuturi pe piaţa internaţională a capitalurilor. ECU a constituit
suportul unei monede oficiale, ceea ce nu a împiedicat apariţia şi dezvoltarea unui
ECU, privat. încă de la crearea sa, ECU a fost utilizat pentru operaţiuni private, fără
legături cu circuitul oficial, astfel: împrumuturi publice şi emisiuni obligatorii în ECU;
credite bancare şi interbancare; emiterea de cărţi de credit şi de cecuri de călătorie în
ECU.
Valoarea ECU a fost stabilită prin suma ponderată a monedelor europene, pe baza
coeficienţilor fixaţi pentru diferitele monede. Aceşti coeficienţi au fost determinaţi
pentru prima dată în anul 1979, reajustaţi în anii 1984 şi 1989 pentru a se ţine seama
de intrările în Uniune de noi membri dar şi de distorsiuni generate de aprecierile sau
deprecierile diferitelor monede. Aceasta înseamnă că ECU a fost o monedă cu valoare
variabilă, în funcţie de variaţia cursurilor de schimb ale monedelor naţionale.
Mecanismul de schimb funcţiona în felul următor: fiecare ţară declara cu acceptul
partenerilor, un curs pivot pentru moneda proprie^ exprimat în ECU. în bâza cursurilor
pivot se calculează cursuri bilaterale între monedele SME. Aplicându-se la cursurile pivot
bilaterale o marjă de ±2,25% se definesc cursurile limită minime şi maxime, pe care
băncile centrale aveau obligaţia să le menţină prin mijloace proprii pe care le avem la
dispoziţie, îndeosebi prin intervenţii pentru susţinerea monedelor comunitare. Este
vorba de vânzarea pe piaţă a monedei care atinge limita maximă contra răscumpărării
acelei monede care se situează Ia cursul său minim. Acest mecanism a permis fiecărei
bănci centrale care are de susţinut propria monedă, să o cumpere contra vânzării
monedei mai puternice, dispunând de monede mai puternice prin împrumuturi de la

7
banca emitentă. Această operaţiune de împrumut este mijlocită de FEGOM, utilizându-
se rezervele în ECU, constituite la nivelul acestei instituţii.
Pentru a ne face o imagine asupra rolului jucat de ECU pe plan internaţional,
amintim faptul că moneda comunitară era a patra ca pondere în împrumuturile
internaţionale (1990), după dolarul SUA (40%), yenul japonez (12%) şi francul elveţian
(10%).
În anul 1995, participarea statelor membre la ECU era următoarea (în funcţie de
ponderea statelor respective în PIB-ul şi schimburile comunitare ale Comunităţii):
marca germană, 30,10%; francul francez, 19%; lira engleză, 13%; lira italiană, 10,15%;
florinul olandez, 9,40%; francul belgian, 7,60% francul luxemburghez 0,30%; peseta
spaniolă 5,30%; coroana daneză, 2,45%; lira irlandeză 1,10%; escudo portughez 0,80%
şi drahma grecească 0,80%.
În cadrul SME, ECU a îndeplinit următoarele funcţii:
a. monedă utilizată pentru calculul ratei de schimb; pentru valutele participante
la SME sunt stabilite rate centrale în ECU, din care se calculează rate bilaterale. În
practică, numai ratele bilaterale contează pentru piaţă, iar negocierile pentru
realinierea ratelor de schimb în cadrul sistemului pornesc de la rata centrală.
b. unitate de cont; este utilizat pentru decontarea datoriilor contractate prin
intervenţie sau contractarea de credite. Aceasta se bazează pe seriozitatea băncilor
centrale pentru că riscul ratei de schimb ce intervine asupra datoriilor este împărţit între
băncile centrale care acordă facilităţile de credit şi cei care se folosesc de ele.
c. este utilizat pentru calcului indicatorului de divergenţă, deoarece poate să
indice ţara a cărei rată de schimb se abătea prea mult faţă de cea a celorlalţi
participanţi, impunându-se măsuri de redresare.
d. valuta de rezervă; toate băncile care au luat parte la SME au transferat la FECOM
20% din rezervele lor de aur şi dolari şi au primit ECU în schimb. Aceşti ECU
oficiali, cum li se spune, pot fi folosiţi în anumite limite pentru decontarea reciprocă a
datoriei.

8
2. Mecanismul de schimb constituie elementul esenţial al SME şi se bazează pe
faptul că fiecare monedă a avut un curs pivot în raport cu ECU, cursuri pivot ce au stat
la baza grilei de paritate. S-a stabilit o marjă de fluctuaţie de ±2,25% între monedele SME
şi de 6% pentru monedele care nu făceau parte din mecanismul de schimb. După criza
din 1993, înregistrată în cadrul SME această marjă a fost lărgită la 15%, ceea ce a
însemnat, de fapt, începutul procesului de dezintegrare a SME şi trecerea la un regim
de fluctuaţia liberă a monedelor, ceea ce permis ţărilor să treacă la devalorizări
competitive şi la recunoaşterea protecţionismului comercial.
Crizele cunoscute de monede europene au dovedit că SME a fost o formă
incompletă şi tranzitivă de integrare monetară. Cu toate acestea, cursul pivot în ECU al
fiecărei monede a uşurat foarte mult mecanismul de finanţare a Politicii Agricole
Comune a Uniunii, politică ce consuma în deceniul nouă al sec.XX peste 2/3 din bugetul
comunitar.
3. Mecanismul de susţinere financiară a avut rolul de a reglementa maniera de
acordare de credite pe termen scurt şi mediu pentru depăşirea unor situaţii de criză.
Fondul European de Cooperare Monetară a reprezentat instituţia prin care a avut loc
susţinerea financiară a monedelor aflate în dificultate.
Uniunea Monetară Europeană
a. Transformarea sistemului Monetar European în Uniune Monetară
Succesele realizate de SME în planul dezvoltării economice si realizării
obiectivelor politicii monetare au create condiţiile necesare pentru reluarea dezbaterilor
referitoare la constituirea Uniunii Monetare cu o singură monedă europeană. Se
apreciază că în spatele acestui deziderat s-a găsit şi dorinţa Franţei de a căpăta o
poziţie şi greutate mai mare în realizarea politicii monetare a Uniunii Europene.
Progresele înregistrate pe linia finalizării procesului de realizare a pieţei unice au
încurajat preşedintele Jacques Delors în concretizarea iniţiativei saie de creare a
Uniunii Economice şi Monetare.
În Raportul Delors găsim în mare aceleaşi concluzii ca şi în Planul Werner. Delors
se pronunţă pentru amendarea Tratatului de la Roma pentru a institui un sistem

9
independent de bănci centrale care puteau să funcţioneze fără instrucţiuni de la guvernele
naţionale sau instituţiile comunitare şi ale cărui funcţiuni erau asigurarea stabilităţii
preţurilor şi a raporturilor de schimb în zona unicei valute europene. în schimb, faţă de
Planul Werner, care propunea constituirea unei autorităţi bugetare supranaţionale ,
Raportul Delors stabilea reguli obligatorii de comportare vizând prevenirea deficitelor
bugetare excesive.
Raportul Delors stabilea ca începerea primei etape a U.E.M. să aibă loc la 1
iulie 1980. Odată cu începerea ; acestei prime faze, au fost eliminate toate restricţiile
în ce priveşte circulaţia banilor şi a capitalurilor între statele membre (cu câteva
excepţii) şi s-a intensificat cooperarea între băncile centrale în cadrul comitetului de
preşedinţi ai băncilor centrale. Dacă în ceea ce priveşte liberalizarea circulaţiei
capitalului, conform doctrinei sale liberale, guvernul londonez se arăta tot mai
favorabil, el avea totuşi o atitudine rezervată vis-a-vis de proiectul cu privire la
uniunea monetară ce implica o punere în comun a suveranităţilor naţionale. Nici
guvernul german nu a acceptat cu uşurinţă moneda unică!, menită să substituie marca, şi
alte monede naţionale, decât după ce i s-a garantat că moneda unică va fi cel puţin la
fel de puternică ca marca germană. Totodată, guvernul german a solicitat ca partenerii
să aprobe următoarele dispoziţii: independenţa viitoarei bănci centrale europene;
convergenţa politicilor bugetare; interdicţia deficitelor publice şi finanţarea lor
pe cale monetară; sancţiuni împotriva ţărilor care refuzau să se supună deciziilor
comunitare.
Aceste obiective trebuiau să fie fundamentate în care scop a avut loc, în
decembrie 1990. Conferinţa interguvernamentală despre U.E.M., care a aprobat
statutul sistemului european de bănci centrale, cuprinzând o Bancă Centrală Europeană
(B.C.E.) şi băncile centrale existente în fiecare ţară din U.E. Banca Centrală Europeană
urma să răspundă de politica monetară comună şi de valutele fixe irevocabile care aveau
să fie înlocuite în cele din urmă de o valută europeană unică. S-a realizat şi acordul ce
viza evitarea deficitelor bugetare prea mari, în statele membre: în principiu, deficitul
bugetar al unei ţări nu trebuia să depăşească 3% din PIB, iar datoria guvernului trebuia

10
să fie redusă treptat la 60% din PIB. In aceste limite, politica bugetară rămânea în
întregime o problemă naţională a fiecărui stat. Acordul vine cu precizări în plus şt
anume: ţările care nu aveau un deficit bugetar excesiv vor avea permisiunea să participe
la Uniunea Monetară dacă îndeplinesc încă trei criterii: inflaţia să nu fie mai mare de
1,5% decât cea a celor trei ţări UE cu cea mai redusă creştere de preţuri; ratele dobânzii să
nu fie mai mari de 2% decât cea existentă în aceleaşi ţări menţionate; rata de schimb în
cadrul S.M.E. să nu fi fost devalorizată timp de trei ani.
Negocierile au fost finalizate în decembrie 1991 prin adoptarea Tratatului de la
Maastricht care a prevăzut contopirea tuturor acordurilor referitoare la U.E.M. într-un
singur acord, Tratatul Uniunii Europene, iar criteriile mai înainte prezentate au devenit
criteriile de convergenţă de la Maastricht.
Referitor la importanţa Tratatului de la Maastricht (7 februarie 1992) pentru
realizarea Uniunii Economice şi Monetare, Jacques Delors aprecia: „Paralelismul
indispensabil între economic, social şi monetar, legătura irevocabila între ultima fază între
monede, gestiunea comună a anumitor politici şi abandonarea suveranităţii ce decurge din
aceasta, toate acestea vor fi realizate prin UEM, ambiţia economică profundă politică şi
totodată embrionul clar al unei veritabile Comunităţi de destin.”
Convergenţa nominală şi reală a economiilor vest europene presupunea stabilitatea
preţurilor, finanţe publice „sănătoase” cursuri de schimb stabile, evoluţia veniturilor
reale, a şomajului, precum şi alţi indicatori privind domeniul macroeconomicului.
Procesul de convergenţă a ţărilor a fost abordat în cadrul U.E. în două direcţii:
de către organismele comunitare (Comisia U.E. şi Consiliul de Miniştri) prin
adoptarea unui cadru general pentru desfăşurarea procesului de convergenţă: de către
guvernele naţionale, prin implementarea cadrului general mai sus menţionat şi prin
luarea de măsuri specifice pentru a îndeplini cerinţele criteriilor de convergenţă.
Totodată, Tratatul de la Maastricht a stabilit şi principiile ce stau la baza politicii
financiare, interzicerea finanţării directe de către banca centrală sau accesul la finanţare
în condiţiile favorizante a deficitelor publice; clauza potrivit căreia fiecare stat membru
este responsabil pentru finanţarea datoriei sale publice, chiar şi în cazul unei crize

11
financiare; statele membre sunt obligate să evite deficitele bugetare excesive, maxim de
3%.
Tratatul preconiza o a doua etapă de tranziţie a S.M.E. către Uniunea Monetară,
care a început la 1 ianuarie 1994 cu constituirea Institutului Monetar European, în
cadrul căruia băncile naţionale centrale lucrează împreună şi fac pregătirile necesare
pentru etapa finală a U.E.M. Rolul I.M.E. consta în pregătirea celei de-a treia fazii a
uniunii economice şi monetare, în principal convergenţa indicatorilor
macroeconomici de bază şi armonizarea instrumentelor de politică monetară.
b. Etapele realizării Uniunii Monetare Europene.
Adoptat în iunie 1989 la Madrid, planul Delors a prescris etapele formării uniunii,
în final vizându-se ca monedele fiecărei ţări comunitare să fie fixate irevocabil din punctul
de vedere al parităţii reciproce, fiind ulterior adoptată o monedă unică.
Condiţiile unei Uniuni Monetare, aşa cum sunt ele definite în Raportul Werner
sunt următoarele: convertibilitatea totală şi ireversibilă a monedelor între ele;
liberalizarea completă a mişcărilor de capital şi totală integrare a pieţelor
financiare; fixarea irevocabilă a parităţilor şi eliminarea marjelor de fluctuaţie.
Totodată, s-a estimat că ECU va avea potenţialul necesar pentru a evolua către o
monedă comună, dar a respins cu fermitate propunerile de a utiliza o monedă
paralelă ca mijloc de accelerare a procesului de unificare monetară.
Adoptarea de către Consiliul European de la Madrid din 26-27 iunie 1989 a
Raportului Delors a dus la propunerea creării Uniunii Economice şi Monetare în trei
etape.
1. Prima etapă a debutat la 1 iulie 1990, în cadrul căreia au fost adoptate următoarele
măsuri: eliminarea până la sfârşitul anului 1992 a obstacolelor fizice, tehnice şi fiscale
din calea schimburilor intra-comunitare, creşterea resurselor şi ameliorarea mijloacelor
de acţiune ale Fondurilor Structurale ale Comunităţii pentru promovarea dezvoltării
regionale şi corectarea dezechilibrelor existente; întărirea coordonării politicilor
economice şi bugetare; liberalizarea totală a mişcării capitalurilor; suprimarea totală a
obstacolelor ce implică integrarea financiară a U.E.; participarea tuturor monedelor

12
U.E. la mecanismul cursurilor de schimb ale SME; ridicarea tuturor obstacolelor din
calea utilizării monedei comune ECU. Această etapă s-a încheiat în decembrie 1993 şi se
consideră că prin măsurile luate a fost dat un nou impuls convergenţei economice în
interiorul U.E., statele membre adoptând programe anuale de convergenţă conţinând
obiective specifice pentru inflaţie şi politica bugetară, având ca scop să asigure o inflaţie
scăzută, finanţe publice sănătoase şi rate de schimb stabile.
2. Etapa a doua a reprezentat un pas de o mare importanţă pentru realizarea deplină a
Uniunii Monetare şi s-a extins până la 31 decembrie 1998. în această etapă au fost
întreprinse toate măsurile pentru adoptarea noii monede europene-EURO.
Principala schimbare instituţională în cadrul acestui stadiu a fost crearea
Institutului Monetar European, premergător viitoarei Bănci Centrale Europene
(E.B.C.) şi a Sistemului European de Bănci Centrale (SEBC) constituit din noua bancă
înfiinţată şi din ansamblul băncilor centrale ale statelor membre. Banca Centrală
Europeană este independentă de guvernele naţionale şi urmăreşte în principal
menţinerea stabilităţii preţurilor şi nu finanţarea deficitelor publice naţionale sau a
datoriei externe a statelor membre. Conform deciziei Consiliului de Conducere a
Băncii Centrale Europene, cotele de participare a celor 15 state la constituirea
capitalului ECB au fost: Belgia, 2,88%; Danemarca, 1,65%; Germania, 24,40%: Grecia,
2,05%; Spania, 8,83 %; Franţa, 16,87%; Irlanda, 0,83%; Italia, 14,96%; Luxemburg,
0,14% Olanda, 4,27%, Austria, 2,36%; Portugalia, 1,92%; Finlanda, 1,39%, Suedia,
2,65%; Marea Britanie, 14,71%.
În ceea ce priveşte SEBC, obiectivul fundamental definit în art.2 al Statutului
SEBC şi EBEC, este de a menţine stabilitatea preţurilor. Fără a prejudicia acest
obiectiv, SEBC va sprijini politicile economice generale ale Uniunii, contribuind astfel
la realizarea obiectivelor comunitare.
Principalele sarcini ale SEBC sunt: definirea şi implementarea politicii monetare
ale Uniunii; conducerea operaţiunilor valutare; deţinerea şi administrarea rezervelor
oficiale ale statelor participante; participarea la conducerea politicilor urmărite de

13
autorităţile competente referitoare la supervizarea activităţilor instituţiilor de credit şi
stabilităţii sistemului financiar.
Cadrul instituţional creat se compune dintr-un set de instrumente: SEBC va
conduce operaţiunile pieţei deschise (libere), va oferi facilităţi de durată şi va putea
solicita instituţiilor de credit să păstreze rezerve minime în conturile sale.
În ceea ce privesc operaţiunile pieţei libere le putem clasifica în patru categorii:
operaţiuni principale de refinanţare, respectiv tranzacţii inverse ce formează
lichidităţi cu frecvenţă săptămânală; operaţiuni de refinanţare pe termen lung;
operaţiuni de reglaj prin care se monedei unice pentru toţi agenţii economici şi
cetăţenii europeni. Deşi tranziţia presupunea cele mai scăzute costuri posibile aceasta nu
trebuia să restrângă competiţia dintre companii şi bănci, fiind necesară totodată o
transparenţă a acestui proces şi o putere de convingere în scopul obţinerii acceptării
publice.
Scenariul stabilit la Madrid era următorul:
1) în decursul anului 1998, Consiliul european trebuia să stabilească ţările ce vor
face parte din Uniunea Economică şi Monetară, în funcţie de gradul de îndeplinire a
criteriilor de convergenţă în anul 1997;
2) 1 ianuarie 1999, Uniunea Monetară va începe, prin fixarea irevocabilă a ratelor de
schimb între ţările calificate pentru U.E.M. BCE va iniţia o singură politică
monetară şi valutară gestionată în EURO. ECU va înceta să mai existe;
3) 1 ianuarie 2002 vor fi introduse bancnote şi monezile euro;
4) 1 iulie 2002, sfârşitul fazei de tranziţie. Monezile ţărilor membre ale UEM vor fi
complet înlocuite.
c. Criteriile de la Maastricht - criterii de convergenţă economică a
ţărilor din U.E.
În baza prevederilor Tratatului de la Maastricht, în anul 1996 a avut loc la Torino
Conferinţa Interguvernamentală a U.E. în cadrul căreia au fost adoptate măsurile
necesare pentru realizarea în practică a criteriilor de convergenţă stabilite de Tratat.

14
Pentru ca Uniunea Monetară să se realizeze era necesar ca statele membre să atingă un
înalt grad de convergenţă susţinută în termen de: rate ale inflaţiei scăzute; finanţe publice
sănătoase şi stabilitatea cursului de schimb. Pentru aceasta, statele membre ale U.E.
care doresc să adopte monedă unică trebuie să îndeplinească patru criterii de
convergenţă de natură monetară şi fiscală:
1. Rata inflaţiei nu trebuie să depăşească, cu mai mult de 1,5% pe an pe cea
înregistrată în cele mai performante 3 state membre sub aspectul stabilităţii
preţurilor;
2. Deficitul guvernamental (bugetar) nu trebuie să depăşească 3% PIB, iar datoria
publică nu trebuie să fie mai mare de 60% din PIB;
3. Moneda naţională trebuie să-şi menţină rata de schimb în marjele de fluctuaţie
permise de S.M.E. şi să nu fi fost devalorizată în precedenţii doi ani, La data semnării
tratatului, limitele acceptabile ale fluctuaţiei se considerau a fi ± 2,25%, ulterior aceste
limite ajungând la ±15%.
4. Rata nominală a dobânzii pe termen lung nu trebuie să depăşească cu mai mult de
2% pe cea înregistrată de cele mai performante 3 state membre.
Situaţia privind îndeplinirea criteriilor de convergenţă de către ţările membre ale
U.E. în septembrie 1996 era următoarea:

Ţara Inflaţia Deficitul public Datoria publică Rata dobânzii


(% din PIB) (% din PIB) pe termen lung
(%)
Belgia 1,6 3,3 130,5 8,7
Danemarca 2,2 1,4 70,2 7,4
Germania 1,3 4,0 80,8 6,3
Grecia 8,4 7,9 110,6 15,1
Spania 3,8 4,4 67,8 9,5
Franţa 2,1 1,6 56,4 6,6
Irlanda 2,1 1,6 74,7 7,5
Italia 4,7 6,6 123,4 10,3
Luxemburg 1,3 0,9 7,8 7,0
Olanda 1,2 2,6 78,7 6,3
Austria 1,7 4,3 71,7 6,5
Portugalia 3,0 4,0 71,7 9,4
Finlanda 0,9 3,3 61,3 7,4
Suedia 1,6 3,2 71,1 8,5
M. Britanie 3,0 4,6 56,3 8,0
15
UE(15) 2,7 4,4 73,5 7,6
Referinţe 2,6 3,8 60,0 8,7
La 25 martie 1998, Comisia Europeană a analizat stadiul îndeplinirii criteriilor de
convergenţă de către statele membre U.E. şi a făcut propunerile referitoare ta viitoarea
configuraţie a U.M., pe baza raportului asupra stării de convergenţă.
Belgia, în cursul perioadei analizate, a atins o rată a inflaţiei de 1,4%, inferioară
valorii de referinţă. Belgia nu a făcut obiectul unei decizii a Consiliului, având un
deficit bugetar care s-a încadrat în limitele stabilite. Francul belgian n-a cunoscut tensiuni
grave iar rata dobânzii pe termen lung a fost, în medie de 5,7%, deasemenea, inferioară
valorii de referinţă. Totodată, si-a îndeplinit obligaţiile juridice în ceea ce priveşte
realizarea U.E.M. S-a apreciat că pe total a îndeplinit cele patru criterii de
convergente, întrunind condiţiile necesare pentru adoptarea monedei unice.
Danemarca a notificat Consiliului că nu participă la cea de-a treia fază a
U.E.M.
Germania a înregistrat o rată a inflaţiei de 1,4%, nu a avut deficit bugetar
excesiv, marca nu a cunoscut tensiuni grave, iar rata de schimb a fost de 5,6%, inferioară
valorii de referinţă. îndeplinind condiţiile pentru trecerea la moneda unică.
În Grecia, rata inflaţiei a atins nivelul de 5,2%, superior nivelului de referinţă,
avea un deficit bugetar excesiv, iar moneda grecească n-a participat la mecanismul de
schimb. Rata dobânzii a fost de 9,8%, depăşind valoarea de referinţă, Grecia şi-a respectat
obligaţiile juridice aferente realizării UEM, dar nu a îndeplinit nici unul din criteriile de
convergenţă. Consiliul a apreciat că nu poate fi admisă în rândul ţărilor care adoptă
moneda unică.
Spania a înregistrat o rată a inflaţiei de 1,8%, inferioară valorii de referinţă, nu a
avut deficit bugetar excesiv, peseta nu a cunoscut tensiuni grave, iar rata dobânzii a
fost de 6,3% inferioară deasemenea valorii de referinţă. In consecinţă, respectându-şi
obligaţiile juridice şi împlinind criteriile convergenţă, Spania a îndeplinit condiţiile
necesare pentru trecerea la moneda unică.
Şi în Franţa rata inflaţiei a fost de 1,2%, nu s-au înregistrat deficite bugetare
excesive, francul nu a cunoscut tensiuni grave, iar rata dobânzii a fost de 5,5%.

16
Respectându-şi obligaţiile juridice şi îndeplinind criteriile de convergenţă, Franţa a fost
admisă pentru adoptarea monedei unice.
Irlanda, cu o rată a inflaţiei de 1,2%, fără deficite bugetare excesive, cu o
monedă stabilă şi cu o rată a dobânzii de 6,2%(inferioară), având îndeplinite
obligaţiile juridice ce-i revin a fost admisă pentru adoptarea monedei unice.
Italia, în perioada de 12 luni cât a fost monitorizată a avut o rată a inflaţiei de
1,8%, n-a avut deficite bugetare excesive, în lira a cunoscut o apreciere în raport cu
celelalte monede, iar rata dobânzii a fost de 6,7%. Italia a îndeplinit doar trei criterii de
convergenţă. în ceea ce priveşte moneda italiană, care nu a tăcut parte din mecanismul
de schimb până în 1996, a făcut dovada unei stabilităţi satisfăcătoare până în anul
1998, motiv pentru care s-a considerat că îndeplineşte condiţiile necesare pentru
adoptarea monedei unice.
În Luxemburg, rata inflaţiei a fost de 1,4%, nu s-au înregistrat deficite bugetare
excesive, francul n-a cunoscut tensiuni grave, rata dobânzii a fost sub nivelul de
referinţă, şi-a îndeplinit criteriul de convergenţă şi a fost admisă la moneda unică.
Olanda, cu o rată a inflaţiei de 1,8%, fără deficit public excesiv, cu o monedă
stabilă şi cu o rată a dobânzii de 5,5% a îndeplinit criteriile şi condiţiile pentru
adoptarea monedei unice.
Austria, cu rata inflaţiei de 1,1%, monedă stabilă, fără deficit public excesiv, cu
rata dobânzii de 5,6%, cu obligaţiile juridice îndeplinite a fost admisă pentru adoptarea
monedei unice.
Portugalia a îndeplinit toate criteriile, având o rată a inflaţiei de 1,8%, fără deficit
public excesiv, moneda stabilă şi rata de dobânzii de 6,2%.
S-a considerat că şi Finlanda cu o rată a inflaţiei de l,3%,deficit bugetar
corespunzător cerinţelor U.E., cu o monedă în uşoară apreciere şi rată a dobânzii de
5,9%, îndeplineşte condiţiile pentru a participa la moneda unică.
Suedia, cu rata inflaţiei de 1,9%, fără deficit public excesiv, cu rata dobânzii de
6,5%, n-a participat la mecanismul de schimb. Coroana suedeză a fluctuat în raport

17
cu celelalte monede, reflectând inexistenţa unei rate de schimb. Din acest motiv,
Suedia nu a îndeplinit condiţiile necesare adoptării monedei unice.
Marea Britanie a notificat Consiliului că nu are intenţia de a trece la ce-a de-a
treia fază a UEM începută la 1 ianuarie 1999. De aceea, pentru această ţară nici nu a
mai avut loc evaluarea îndeplinirii criteriilor de convergenţă pentru trecerea la moneda
unică. în declaraţia de notificare s-au fixat regulile ce vor fi respectate de această ţară în
cursul celei de-a treia etape a U.E.M.
Ca urmare, din cele 15 ţări membre ale Uniunii Europene existente în acel moment,
Marea Britanie, Suedia şi Danemarca nu au participat la moneda unică europeană
din raţiuni de natură politică. Slaba notorietate pe care moneda unică europeană o avea
în rândul populaţiei celor trei state excludea posibilitatea ca acestea să se alăture
curând celor 11 ţări ce vor lua parte la ultima etapă de realizare a UEM. Guvernul
britanic a anunţat că nu intenţionează să organizeze un referendum pe această temă, pe
perioada mandatului său care expiră în 2002, în timp ce în Suedia un astfel de referendum
era programat chiar pentru anul 2002.
Pe lângă aceste considerente de factură politică există şi impedimente de ordin
economic, care nu permit ţărilor respective să ia parte la desăvârşirea UEM. În cazul
economiei britanice, nivelul ratei dobânzii constituie factorul principal care defavorizează
o astfel de participare, o diminuare a acesteia putând genera puternice presiuni
inflaţioniste. În Suedia, instabilitatea monedei naţionale şi statutul băncii centrale (care
se bucură de o deplină independenţă) sunt argumentele cele mai importante invocate
de autorităţi în susţinerea neparticipării la UEM.
Grecia este singura ţară membră a Uniunii Europene care nu a aderat la
ultima fază a UEM, încă de la lansarea acesteia la 1 ianuarie 1999, exclusiv din
considerente economice. Ea s-a alăturat grupului ţărilor cu monedă comună începând
din anul 2001. Autorităţile greceşti s-au angajat să pună în aplicare măsuri ferme de
reformă a sistemului fiscal şi au adoptat un program ambiţios de privatizare. Pentru ca
moneda grecească să poată intra în mecanismul de schimb valutar din cadrul S.M.E. a
fost devalorizată cu 14%. Si-a propus, totodată, diminuarea deficitului bugetar de la 4%

18
din PIB la 2,4% în anul 1999 şi 2,1% în anul 2000. Prin aceste măsuri s-a considerat că
au fost îndeplinite criteriile de convergenţă pentru admiterea în U.E.M.
Majoritatea specialiştilor se întrebau dacă viitoarea zonă EURO va putea
funcţiona doar cu 12 participanţi, pornind de la realitatea existentă în Europa de vest.
Chiar dacă oficial cele 3 ţări menţionate nu participă la moneda unică din anul 1999,
economiile lor sunt prea puternic legate de cele ale ţărilor participante. Companiile
transnaţionale sau cu activitate de export din aceste ţări nu vor putea evita contactul cu
EURO. Mai mult, se apreciază că şi alte ţări care nu sunt nici măcar membre ale U.E.
vor introduce prin uşa din spate moneda unică europeană.
Majoritatea experţilor sunt de acord că EURO va intra în Marea Britanie cu mult
înainte ca ţara să adere oficial la zona monedei unice. Acest lucru este valabil nu
numai pentru comerţul de detaliu, care se pregăteşte să încaseze în EURO de la valurile
de turişti de pe continent cazurile de mărfuri şi prestările de servicii. Marile magazine şi-
au pregătit deja sistemul de încasare în EURO. Nici industria Britanică nu va rămâne
pe dinafară. Multe companii au clienţi sau furnizori pe continent, ceea ce înseamnă că
vor trebui să lucreze cu EURO. Specialiştii se tem de instaurarea EURO ca monedă
paralelă; fapt ce va îngreuna considerabil politica monetară a Băncii Angliei. Pentru a
preîntâmpina neînţelegerile şi efectele negative a fost declanşată o importantă companie
de informare cu titlul Marea Britanie se pregăteşte pentru EURO. O serie de modificări
legislative vor fi operate pentru a permite companiilor să poată utiliza EURO ca
unitate de cont, să poată lansa emisiuni de acţiuni în EURO şi să-şi poată plăti
impozitele în noua monedă.
Deşi a optat de bunăvoie pentru rămânerea în afara zonei EURO, noua monedă
este vitală pentru economia Danemarcei, puternic orientată spre export. Fără Euro
nu vor exista comenzi sunt de părere specialiştii, tonul fiind dat de reprezentanţii
marilor concerne care desfăşoară numeroase activităţi în viitoarea zonă EURO.
Ministrul comerţului exterior din Danemarca pregăteşte un program de informare a
companiilor pentru o viitoare aderare la EURO.

19
„Acum nu, poate mai târziu” a fost poziţia Suediei vizavi de EURO care a adus
o serie de critici din partea partenerilor europeni. Se apreciază că şi în Suedia EURO va
intra pe uşa din dos. Multe companii din Suedia au declanşat operaţiunea EURO prin
care clienţii şi furnizorii au fost anunţaţi că de la 1 ianuarie 1999 decontările se vor
face în EURO. Cele mai multe companii aşteaptă reacţia statului, pentru a se implica mai
mult în zona EURO. Firmele doresc să vadă mai întâi cum va modifica parlamentul
regimul fiscal şi dacă va accepta ca bilanţurile să fie întocmite în EURO. Bursa din
Stockholm se pregăteşte şi ea pentru schimbarea ce a intervenit de anul acesta, cele mai
tranzacţionate acţiuni vor fi exprimate în EURO, deoarece participanţii străini asigură o
treime din tranzacţiile bursiere.
d. Poziţii pro şi contra monedei unice europene; polemici în jurul EURO
Zona EURO se întinde din Finlanda până în Portugalia şi din Irlanda până în
Italia, cuprinzând aproape 300 milioane locuitori, sporind importanţa economică şi
comercială a U.E. EURO a înlocuit monedele naţionale ale celor 12 ţări acceptate.
Europenii sunt în general favorabili aventurii monetare a celor 12. Aprecierile
sunt totuşi divergente mergând de la entuziasmul italienilor şi spaniolilor, până Ia
opoziţia deschisă a britanicilor, trecând prin resemnarea germanilor.
Sondajele realizate în zona celor 12 arătau că, opiniile sunt, în majoritate,
favorabile monedei unice, în proporţii ce variază între 50% şi 80%. Italienii s-au dovedit
a fi cei mai euroentuziaşti din U.E., în pofida importantelor sacrificii pe care au trebuit să
le accepte în ultimii ani pentru a îndeplini criteriile de convergenţă şi a fi acceptate.
Spania şi Irlanda sunt alte două ţări în care EURO a întrunit opinii favorabile, la care
se adaugă Belgia şi Luxemburg. în Franţa şi Germania opinia publică este mai reticentă
când este vorba de binefacerile monedei unice. Germania, a cărei monedă - marca -, era
cea mai puternică din Europa, a acceptat cu greu dispariţia ei. Moneda unică va trebui să
ancoreze Germania în Europa, pentru prima dată în pace cu toţi vecinii. Sondajele au
arătat că "58% dintre germani sunt ostili monedei unice, iar 40% dintre ei consideră că
propusul calendar tehnic nu va fi realizat”.

20
Devenită în ultimele decenii dintr-o ţară problemă un motor al integrării, Germania
a pregătit introducerea noii monede, încercând să liniştească pe cei care pun semnul
egalităţii între moneda unică şi reforma monetară sau pierderea locurilor de muncă.
Opiniile contra monedei unice în cadrul Germaniei au pornit din teama
consecinţelor unei iminente reforme monetare în planul economiilor populaţiei şi a
locurilor, de muncă. „Nimeni nu trebuie să se teamă că îşi vor pierde economiile.
Uniunea Economică şi Monetară nu presupune o reformă monetară. Valoarea reală,
economiile şi venitul se menţin, se modifică doar unitatea de calcul”, apreciau
specialiştii germani.
În categoria celor mai înverşunaţi oponenţi ai monedei unice, au fost incluşi în
primul rând, germanii de vârsta a treia, care au trăit teama justificată a unei reforme
monetare, care în opinia lor le-ar diminua drastic economiile. Germanii sunt un
popor care economiseşte mult, pentru a-şi asigura o viaţă liniştită odată cu ieşirea la
pensie, numai dacă economiile sunt plasate avantajos şi sigur. Mulţi considerau că această
siguranţă este periclitată de adoptarea noii monede şi evaluau eventualitatea unor
plasamente în franci elveţieni sau dolari americani. Aceste plasamente nu erau lipsite
de riscuri. „Cine îşi plasează banii în străinătate de frica introducerii EURO s-ar putea
să regrete mai târziu” era de părere Karl von Wogan, preşedintele comisiei economice
şi monetare din Parlamentul European. O altă parte a populaţiei Germaniei îşi
manifesta neîncrederea în EURO spunând: „Avem o monedă stabilă, care este
recunoscută în toată lumea. De ce să renunţăm la ea în schimbul altei monede?”
Pentru introducerea monedei unice s-au pronunţat marile concerne germane,
care au început cu mult timp înainte să se gândească la problemele şi consecinţele pe care
le implică introducerea unei noi monede.
Au fost elaborate programe de pregătire a personalului, de recalculare a
preţurilor şi de armonizare a documentelor contabile. S-a ajuns până acolo încât au
hotărât ca bilanţul contabil pentru anul 1999 să fie exprimat în euro.
Încurajate de atitudinea marilor concerne faţă de introducerea monedei unice,
autorităţile germane au depus eforturi considerabile pentru îndeplinirea criteriilor de

21
convergenţă. Pentru Germania, a renunţa la moneda naţională în favoarea euro, la
Banca Naţională în favoarea Băncii Centrale Europene a însemnat o acceptare tacită a
evoluţiei de la o Germanie-Europă la o Europă care include Germania. Marca germană
era pentru mulţi germani un simbol al stabilităţii şi creşterii bunăstării economice. în
calitatea sa de monedă de rezervă a lumii, marca germană se bucura de o mare încredere
pe plan internaţional. Cu toate acestea, Germania a fost pregătiră să înlocuiască marca
cu euro, renunţând la un simbol al succesului economic şi puterii administrative
postbelice, tocmai pentru a participa la realizarea unei Europe Unite.
Germania considera că Uniunea Monetară ar crea o „insulă de stabilitate în
furtună” cu efecte benefice asupra ocupării forţei de muncă şi stabilităţii preţurilor.
Se apreciază că moneda unică poate deveni o „locomotivă a exporturilor germane”
şi o curbă a sacrificiilor experimentată deja cu ocazia reunificării.
Polemici în jurul EURO au apărui nu numai în Europa ci şi în S.U.A. Şi altei state
ale lumii. în prezent, când EURO reprezintă o certitudine, polemicile de dincolo de
Atlantic au atins un nou stadiu. În timp ce unii analişti văd în EURO gemenele războiului,
alţii zăresc, în aceeaşi direcţie posibilitatea unei păci universale.
Un prim punct de vedere susţine că EURO, va conduce la exacerbarea opoziţiilor,
conflictelor în interiorul Europei, şi apoi între Europa şi restul lumii. Un ăl doilea punct
de vedere, opus celui amintit, consideră că EURO va fi un factor de stabilitate monetară şi
politică.
Între aceste extreme întâlnim numeroase alte puncte de vedere care accentuează
mai mult sau mai puţin o latură sau alta a consecinţelor realizării Uniunii Monetare;
Astfel, Martin Feldstein subliniază că „în loc să crească armonia şi pacea între ţările
europene, U.E.M. şi integrarea politică aşteptată vor conduce cu siguranţă la apariţia de
conflicte atât în sânul Europei cât şi cu S.U.A.”
O poziţie total diferită întâlnim la Robert Mundell, creatorul teoriei "zonelor
monetare optime", care susţinea că EURO va fi un factor de înţelegere; prosperitate şi
pace. El vede în EURO un eveniment epocal „O uniune monetară bine coordonată va
aduce beneficii considerabile popoarelor Europei dar şi restului lumii, în special

22
Americii”. Se apreciază că europenii vor dispune de o monedă care va fi la fel de
puternică ca şi dolarul, ceea ce le va permite să împartă dominaţia internaţională a
dolarului.
Dezbaterile privind EURO nu au rămas cantonate în plan european, ele opunându-i
atât pe experţii europeni între ei, cât şi pe economiştii americani. Cert este faptul că în
pofida acestor avertismente ale scepticilor, care se găsesc chiar şi în interiorul U.E.,
trenul comunitar s-a aşezat hotărât pe şine, iar Europa va fi unificată prin monedă.
e. Lansarea oficială a monedei unice europene; statutul legal al EURO.
Reuniunea extraordinară de la Bruxelles din 2 - 3 mai 1998 a marcat lansarea
oficială a monedei unice europene, prin adoptarea a trei decizii: precizarea ţarilor
calificate pentru EURO; parităţile bilaterale între monede şi componenţa Consiliului
director al Băncii Centrale Europene.
S-a hotărât ca de-a lungul unei perioade de tranziţie începând cu 1 ianuarie 1999,
până la sfârşitul anului 2001, monedele naţionale ale statelor participante vor continua
să existe, dar nu ca monezi propriu-zise, ci ca unităţi monetare naţionale, subunităţi ale
monedei EURO. În aceşti trei ani, EURO ca monedă unică s-a divizat nu numai în cenţi
(1 EURO = 100 cenţi) ci şi în unităţile monetare naţionale în concordanţă cu ratele de
conversie.
Până la sfârşitul perioadei de tranziţie, moneda EURO a existat numai sub
forma banilor scripturali, plăţile cash continuând să se deruleze în unităţi monetare
naţionale.
Agenţii economici, au fost liberi să utilizeze EURO în facturarea contractelor,
dar nu au fost obligaţi să procedeze aşa; acesta reprezintă aşa numitul principiu „fără
obligaţii, fără interdicţii”. Corespunzător, cetăţenii sau întreprinderile au avut libertatea
să aleagă între zona EURO şi moneda naţională când au încheiat noi contracte sau se
derulează alte operaţiuni economice. Odată ce moneda a fost aleasă, toate acţiunile ce
urmează a fi derulate sub respectivul instrument trebuie executate în acea monedă
(exemplu: dacă un contract a fost încheiat în FRF, atunci facturile, notificările, etc.
trebuie să se refere la acea monedă).

23
Până în anul 2002, euro a fost disponibil doar sub forma scripturală. La 1 ianuarie
2002 a avut loc introducerea bancnotelor şi monedelor metalice de EURO. Comercianţii
au acceptat două feluri de monede: moneda naţională şi euro. Bancnotele şi monedele
metalice euro au circulat paratei cu monedele naţionale. Începând cu primul semestru al
anului 2002 a avut loc retragerea progresivă a monedelor naţionale. La 1 iulie 2002
monedele naţionale şi-au pierdut statutul legal. Bancnotele şi monedele vor continua să
fie schimbate la cursul oficial faţă de EURO, conform prevederilor autorităţilor din
fiecare ţară. Moneda exclusiva de acum încolo pentru Uniunea Economică şi Monetară
este EURO.
Cadrul legal pentru utilizarea EURO este cuprins în două reglementări ale
Consiliului Europei:
1) Reglementarea Consiliului privind introducerea EURO, conţine principalele
prevederi legale şi monetare privind zona EURO. Ea defineşte statutul legal pentru
euro în perioada de tranziţie şi a monedelor naţionale. Defineşte regulile pentru
utilizarea diferitelor monezi în perioada de tranziţie, şi transpune în termeni juridici
principiul „fără obligaţii, fără interdicţii”;
2) Reglementarea Consiliului din 17 iulie 1997 este primul document care se ocupă de
moneda unică intrată deja în, vigoare şi aplicabilă în, U.E. Conţine prevederi legate de
conversia ECU - EURO, continuitatea contractelor şi reguli privind utilizarea ratelor de
conversie şi a rotunjirii lor.
Astfel se prevede că rata de conversie între cursul valutar ECU-EURO, va fi de
1=1; toate trimiterile Ia ECU vor fi înlocuite de referinţe către EURO. Aceasta se aplică
şi contractelor supuse dreptului privat care fac referire Ia ECU aşa cum este el definit în
legislaţia comunităţii. în al doilea rând se confirmă continuitatea instrumentelor legale
existente. Se precizează că introducerea EURO nu va avea efectul modificării nici unui
termen al unui instrument legal sau pe cel al exonerării de la îndeplinirea obligaţiilor
prevăzute în respectivul instrument; de asemenea, nu va permite nici unei părţi să
modifice sau să anuleze un astfel de instrument (spre exemplu, rata dobânzii, aplicabilă
unei operaţiuni monetare nu poate fi modificată în temeiul substituirii unei monede

24
naţionale de către EURO). Continuitatea contractelor derivă din Tratatul asupra U.E, şi
de la aplicarea principiului nominalist conform căruia părţile contractează la valoarea
nominală a banilor aşa cum este ea exprimată prin orice monedă cu circulaţia legală
la momentul plăţii. în al treilea rând, reglementarea vizează rotunjirea cursurilor şi
ratelor de conversie. Precizează că numai conversia unui EURO în termenii fiecărei
monezi participante trebuie să fie fixă. Aceste rate vor fi adoptate de Consiliu cu şase
cifre care nu trebuie să fie rotunjite sau trunchiate când se realizează conversia. Ratele
de conversie trebuie adoptate de Consiliu, trebuie folosite atât pentru conversia
EURO/monedă naţională, cât şi pentru conversia dintre monedele naţionale. Nu se va
defini nici o rată inversă şi nici cursuri bilaterale pentru conversie între monedele
naţionale. Pentru acest ultim caz a fost conceput un sistem care explică cum monezile
naţionale pot fi convertite în altele: primul pas constă în transformarea monedei naţionale
în euro, rezultat care se va calcula cu cel puţin trei zecimale; al doilea pas: suma
exprimată în euro trebuie convertită în cealaltă monedă naţională.
În statele care au adoptat euro, fiecare monedă naţională a fost convertită de la 1
ianuarie 1999 în euro, la un curs fixat irevocabil, iar în continuare ele vor reprezenta
subdiviziuni non-zecimale. Tratatul prevede ca statele calificate pentru EUROLAD să
adopte în unanimitate ratele de conversie la care monedele naţionale vor fi irevocabil
legate de euro. Aceste rate de conversie trebuie astfel alese încât să garanteze o paritate
de 1/1 între EURO şi ECU. Această cerere pentru alegerea ratelor de conversie este
explicabilă prin faptul că ratele care se vor stabili trebuie să se bazeze pe cursurile de
schimb reale de piaţă, din ultima zi a celei de-a doua faze a Uniunii Monetare (31 dec.
1998). De exemplu, stabilirea cursului de schimb EURO/DM şi a celui EURO/FRF
trebuie să fie în concordanţă cu rata FRF/DM de pe piaţa valutară din 31 decembrie 1998.
Pentru a se realiza o stabilitatea a pieţelor financiare o dată cu trecerea la euro a fost
necesară preanunţarea ratelor de schimb EURO/monedă naţională a ţării participante la
U.E.M. Acest preanunţ s-a făcut în momentul nominalizării ţărilor calificate pentru zona
EURO (mai 1998). În perioada cuprinsă între mai - decembrie 1998, ratele de schimb
bilateral între monedele ţărilor calificate s-au reglat conform constrângerilor

25
mecanismului ratelor de schimb ale S.M.E. Preanunţul ratelor de schimb a reprezentat
un angajament politic major pentru ca aceste rate să stea la baza determinării
ratelor de conversie ale lui EURO.
Sub aspect vizual, ambele feţe ale bancnotelor EURO sunt comune în toate
statele UE, desenele reflectând elemente ale patrimoniului cultural european. Sub aspect
tehnic, vor fi puse în circulaţie opt monezi (1, 2, 5, 10, 20, 50 cenţi şi 1 şi 2 euro) şi
şapte bancnote euro (5,10,20,50, 100, 200 şi 500). Bancnotele vor diferi ca mărime şi
culoare şi vor avea caracteristici tactile pentru a acoperi nevoile oamenilor cu defecte
de vedere. De asemenea au şi caracteristici de securitate împotriva contrafacerii şi
pentru a permite bancnotelor să fie recunoscute.
f. Avantajele, dezavantajele, riscurile şi implicaţiile monedei unice europene
Prin trecerea la moneda unică - EURO -, Uniunea Europeană se lansează, se
apreciază de către analişti, într-o adevărată aventură. Aceasta prezintă desigur o serie
de avantaje, unele incontestabile, dar prezintă şi o serie de dezavantaje şi riscuri cu
implicaţii profunde asupra vieţii economice, sociale şi politice din ţările Uniunii
Europene ca şi din ţările partenere din afara uniunii. Ca urmare se apreciază că
succesul EURO nu este garantat 100%.
Cel mai important motiv pentru care ţările comunitare şi-au dorit să adopte o
monedă unică îl reprezintă avantajele mari de pe urma acesteia."
1. Reducerea costurilor legate de rata de schimb prin introducerea monedei unice.
a) Băncile percep comisioane variabile depinzând de moneda de schimb, natura
instrumentului de schimb, mărimea tranzacţiei, importanţa clientului. Costurile cele
mai mari apar când se schimbă cash. Pierderile cele mai mari apar când se vinde şi se
cumpără în ţări cu monede mai puternice, bancnote ale unor monede slabe. Se
apreciază pe baza unor calcule estimative că, prin introducerea monedei unice, la
costurile de 10 mld. EURO/an se economisesc 200 mii. EURO. Prin aceasta vor fi
eliminate riscurile ce decurg din fluctuaţiile valutare, după cum vor dispărea şi costurile
legate de convertirea monedelor.

26
b) Importante economii se vor realiza la tranzacţiile ce au loc între firme. Tranzacţiile
bancare în conturile firmelor reprezintă un instrument scump pentru sume mici
ocazionate de diverse operaţii economice. Moneda unică simplifică aceste tranzacţii
şi ieftinesc tranzacţiile dintre firme. Se apreciază că de pe urma eliminării
costurilor tranzacţiilor vor beneficia ţările cu economii mici deschise (Belgia, Olanda,
Luxemburg, Danemarca, Irlanda) sau ţările cu piaţă financiară nesofisticată (Grecia,
Spania, Portugalia) decât Germania şi Franţa, ale căror monede sunt mijloace de plată
universal acceptate.
c) Crearea monedei unice şi a unui sistem de bănci centrale va conduce la reducerea
timpului şi a costului plăţilor peste frontieră. în Uniunea europeană un transfer bancar
de la un stat la celălalt a 100 ECU postă peste 12% pe beneficiar şi durează 5 zile.
Crearea monedei, unice va permite simplificări majore ale managementului
trezoreriei băncilor, contabilităţii şi relaţiilor cu autorităţile monetare.
d)Introducerea monedei unice va determina realizarea de economii la costurile
interne ale firmelor.Operarea cu mai multe monede conduce la costuri ale
sectorului nefinanciar. Aceste costuri apar din mai multe cauze: monede mai multe
impun un personal numeros şi echipamente pentru determinarea ratelor de schimb
şi înregistrarea acestora; monedele multiple conduc la prelungirea perioadei
dintre debitarea şi creditarea conturilor bancare; firmele vor folosi costuri de oportunitate
pentru a evita expunerea la riscul de schimb valutar.
2. Eliminarea incertitudinilor ratei de schimb. Uniunea monetară elimină mişcările
ratei de schimb intra-comunitare, care ar, stimula cornetul şi investiţiile. Cât de mare este
câştigul este greu de cuantificat, teoria economică nestabilind reguli privind relaţia
dintre incertitudinea legată de rata de schimb şi comerţ sau investiţii.
3. Moneda unică va suprima speculaţia monetară şi valutară generală de
variabilitatea condiţiilor economice de ia o ţară la alta şi de la o perioadă la alta în
cadrul aceleiaşi ţări.
4. Facilitarea circulaţiei capitalurilor şi a investiţiilor de la o ţară la alta va permite o
alocare mai judicioasă a resurselor necesare dezvoltării.

27
5. Va face ca preţurile să fie mai transparente deoarece vor fi exprimate în aceeaşi
monedă, ceea ce va facilita identificarea celor mai competitive dintre ele, la o calitate
a produselor egală.
6. Se va accentua concurenţe dintre firmele aparţinând ţărilor din U.M. cu
efecte benefice asupra eficienţei, calităţii şi nivelului preţurilor.
7. EURO va fi nu doar un factor major de integrare economică ci şi unui de integrare
politică, va juca un rol de stabilitate atât din punct de vedere politic cât şi în relaţiile
internaţionale.
8. Europa celor 12 va deveni prima putere comercială din lume şi va
reprezenta şi zona cea mai populată în comparaţie cu SUA şi Japonia.
Dezavantajele cele mai frecvent enunţate de economişti, oameni politici, oameni
de afaceri constau în următoarele:
1. Costul ridicat al conversiei. Se apreciază că va fi necesar un uriaş efort uman şi
financiar, precum şi o perioadă de timp ca EURO să funcţioneze în Europa şi în lume,
să spunem, ca dolarul SUA, vor fi necesare importante sume pentru acoperirea costurilor
adaptării legislative şi tehnice la noile realităţi, modificări care cer timp şi bani.
2. Pierderea de suveranitate. Europenismul poate fi conceput Ia momentul actual doar
prin prisma valorilor socio-culturale comune, a aspiraţiilor spre stabilitate şi respect
pentru valorile generat umane. Se apreciază însă că în prezent a vorbi despre o naţiune
europeană este o absurditate. Moneda, slabă sau puternică a fost mereu simbolul unui
stat, un liant al unei naţiuni. Cetăţenii din ţările U.E. s-au declarat mai întâi cetăţeni ai
ţării respective şi apoi cetăţeni ai Europei. Pierderea de suveranitate a creat un şoc
psihologic asupra populaţiei din ţările U.E.
3. Autorităţile naţionale nu vor mai putea să-şi aleagă propria rată a inflaţiei,
va exista o politică monetari şi o rată a inflaţiei pentru toată comunitatea. Renunţând
la dreptul de a devaloriza moneda naţională, guvernele se dispensează de un
instrument vital de politică economică în cazul unui şoc economic ce i-ar mări
costurile comparativ cu alţi parteneri din U.E.

28
3. Costul adaptării la şoc. Este posibil ca la început, în lipsa unei gestionări
corecte a situaţiei, să se producă un haos, riscând-se compromiterea definitivă a ideii de
monedă unică europeană. Asemenea dereglări vor fi percepute de populaţie drept
cauze ale dificultăţilor economico-sociale.
Trecerea la moneda unică comportă, după părerea specialiştilor şi o serie de
riscuri:
a) Cele mai importante dintre ele decurg din disparităţile care persistă între cele 12
ţări în materie bugetară, fiscală şi de protecţie socială. Spre exemplu, taxa pe valoarea
adăugată este de 10% în Irlanda şi de 30% în Germania; în Germania nu există un
nivel al salariului minim pe economie stabilit prin lege, cum este în Franţa; nivelul
alocaţiilor familiale este de 10 ori mai scăzut în Portugalia decât în Luxemburg; rata
şomajului este de 22% în Spania faţă de doar 6% în Austria etc, realităţi ce ne oferă o
idee despre amploarea sarcinilor ce îi aşteaptă pe cei 12 în materie de armonizare a
politicilor fiscale, bugetare şi sociale. Dacă nu se vor întreprinde măsuri pe linia
armonizării, ţările care au trecut la moneda unică vor intra într-o periculoasă
competiţie fiscală şi socială pentru atragerea investitorilor care s-ar solda cu pierderi
de locuri de muncă într-o ţară sau alta. Armonizarea politicilor economice este impusă
şi de faptul că trecerea la moneda unică ţările nu vor mai putea ca până acum să
recurgă la devalorizarea competitivă pentru a stimula exporturile, şi nici la sporirea
cheltuielilor publice şi agravarea în consecinţă a deficitului bugetar nu va mai
reprezenta o soluţie în condiţiile în care s-a stabilit o anumită disciplină bugetară în
cadrul Uniunii Monetare. Pe de altă parte, dacă moneda unică va fi foarte solicitată, se
va revaloriza faţă de dolar, ceea ce ar reprezenta un handicap pentru întreprinderile
europene care deţin o cincime din exportul mondial.
b) Se apreciază că o politică monetară unică ar presupune sacrificii dar şi
riscuri din partea ţărilor dezvoltate, bogate, concretizate în transferuri de resurse în
favoarea ţărilor mai sărace.
c) Introducerea monedei unice europene va avea implicaţii profunde asupra
principalelor componente ale pieţei financiare europene.

29
Prin trecerea de la 1 ianuarie 1999 la moneda unică europeană pieţele monetare
din zona euro au suferit schimbări radicale. Prin eliminarea riscului valutar, pieţele
individuale existente în fiecare ţară au fuzionat într-o piaţă monetară integrată. De
asemenea, competenţele privind politica monetară au fost transferate de la băncile
centrale la Banca Centrală Europeană care în noile condiţii este responsabilă cu politica
monetară comună.
Prin modul de formare şi funcţionare se apreciază că zona euro va deveni cea de-a
doua mare piaţă la nivel mondial pentru titlurile pe termen scurt după piaţa S.U.A.
Desigur, pentru început piaţa titlurilor pe termen scurt exprimate în euro va conţine
diferite segmente naţionale însă, din cauza concurenţei, va exista o tendinţă treptată de
armonizare a regulamentelor de funcţionare a aceste pieţi, ceea ce va spori
transparenţa, gradul de integrare şi eficienţa operaţiunilor.
Zona euro va deveni a doua piaţă şi pentru tranzacţiile cu obligaţiuni.
Eliminând riscul valutar, diferenţa de rentabilitate dintre obligaţiunile de pe diferite
pieţe naţionale din zona euro se va micşora foarte mult. Operaţiunile cu obligaţiuni
emise pe alte pieţe decât cele naţionale vor fi stimulate. Având în vedere dimensiunea
pieţii euro, volumul noilor emisiuni va mări lichiditatea, iar marja dintre preţurile de
vânzare şi cele de cumpărare vor fi tot mai strânse. Piaţa obligaţiunilor din cadrul U.E.M.
va fi mai transparentă şi va atrage mai mulţi debitori şi investitori.
Specialiştii apreciază că o monedă unici nu va fi suficientă pentru dezvoltarea
unei pieţi monetare pe deplin integrate. Există încă diferenţe între regimurile fiscale din
fiecare ţară care distorsionează mişcările de capital, şi de asemenea nu permit ca ţările
cu deficite bugetare să fie sancţionate prin costuri mai ridicate ale creditelor.
Liberalizarea circulaţiei capitalurilor va extinde aria de acţiune a investitorilor
care se vor confrunta tot mai des cu debitori necunoscuţi şi cu condiţii economice şi
politice divergente. De aceea va apare o cerere enormă de informaţii referitoare la
credibilitatea emitenţilor de titluri, care emitenţi vor fi tot mai atent monitorizaţi.
În Europa, emisiunile şi tranzacţiile cu valorile mobiliare au loc încă, în mare
măsură în cadrul burselor de valori naţionale. Moneda unică va duce la o mai mare

30
internaţionalizare a pieţii valorilor mobiliare. Progresul din tehnologia informaticii va
accelera integrarea pieţelor de capital prin integrarea într-o singură reţea de sisteme
electronice.
Integrarea burselor de valori va spori eficienţa, transparenţa şi lichiditatea pieţii
acţiunilor în Europa. Prin aceasta bursele de valori europene vor atrage în viitor mai
multe fonduri şi vor deveni concurenţi puternici pentru bursele din New York şi Tokyo,
vor genera o lichiditate mai sporită a pieţelor valorilor mobiliare şi reducerea diferenţei
dintre preţul de vânzare şi preţul de cumpărare. Totodată, efectuarea plăţilor după
închiderea tranzacţiilor va fi mai puţin costisitoare. în viitor se estimează crearea unei
reţele electronice globale pentru tranzacţiile cu acţiuni. Toate bursele de valori vor fi
interconectate, tar preţurile vor fi de asemenea stabilite la nivel global. Lansarea euro
va spori gradul de conectare dintre bursele de valori europene.
Într-o asemenea situaţie investitorii şi emitenţii de titluri vor trebui să se
adapteze la noile condiţii. Politica monetară comună şi tendinţa spre unificarea
politicilor fiscale vor face ca profitul obţinut în tranzacţiile în valori mobiliare pe
diferite pieţe din zona euro să fie tot mai puţin dependente de ciclurile economice şi de
rata dobânzii.
O condiţie a funcţionării U.E.M. o reprezintă liberalizarea mai accentuată a
legislaţiei referitoare la investitorii instituţionali. Restricţiile vor fi limitate la
obligaţia de a investi un procent minim din valoarea activelor deţinute în moneda
proprie (în cazul de faţă euro).
d) Sectorul bancar va fi cel mai afectat de trecerea la ultima etapă de realizare a
U.E.M. Lansarea euro va determina participanţii la sistemul monetar să adopte noi
strategii. Se estimează că multe bănci vor face faţă cu greu presiunii concurenţei, iar altele
nu vor supravieţui.
În procesul de lansare a Monedei Unice Europene piaţa monetară are mari
responsabilităţi prin sistemul său bancar. Cu cât o bancă este mai mult implicată în
mediul internaţional de afaceri, cu atât mai mult va beneficia de lansarea euro. Pentru
consolidarea poziţiilor pe piaţa monetară multe bănci europene au recurs la fuziuni şi

31
achiziţii. Va avea loc b accentuare a concurenţei şi o scădere a profiturilor. Pe măsură ce
cursul de schimb dintre diferitele monede naţionale din zona euro vor dispărea clienţii
vor reduce numărul de bănci cu care vor lucra.
Băncile vor fi obligate să-şi diversifice activitatea şi să inventeze noi servicii
financiare. Băncile trebuie să joace un rol tot mai important în structurarea
împrumuturilor luate de la companii sau a creditelor ipotecare transformându-le în
produse atractive pentru investitorii instituţionali.
În ceea ce priveşte piaţa valutară principalul avantaj ai adoptării monedei unice
europene este reducerea sensibilă a costurilor tranzacţiilor. Implicaţia negativă constă în
diminuarea comisioanelor bancare din tranzacţii şi câştigurilor din arbitraj valutar,
ca urmare a scăderii sistemului tranzacţiilor şi a dispariţiei cursurilor de schimb dintre
monedele europene din zona euro. Pentru a compensa pierderea, băncile îşi vor extinde
tranzacţiile în euro, dolari şi monedele asiatice.
Euro va flota liber faţă de monedele naţionale din afara zonei Euro. Pieţele din
spaţiul euro vor fi mai puţin vulnerabile la fluctuaţiile cursurilor de schimb din ţările
terţe, din moment ce euro va fi mai stabil decât monedele individuale. Ca urmare, o
modificare a cursului de schimb al dolarului va avea un efect limitat asupra zonei
euro, creşterea economică şi inflaţia din regiunile euro putând fi afectate doar de o
modificare substanţială a valorii monedei americane.
Lansarea euro va duce la desăvârşirea pieţii unice interne şi deci la o concurenţă
sporită între ţările europene, iar producţia pentru pieţele externe va fi facilitată. Toate
acestea ar putea genera şi o diminuare a preţurilor bunurilor şi serviciilor.
Datorită dimensiunii, capitalul exprimat în euro va fi mai stabil decât cel constituit
din alte monede europene. Prin urmare, euro va deveni o importantă monedă de rezervă.
Un număr tot mai mare de companii şi investitori vor deţine şi investi în euro datorită
stabilităţii acestuia.
Există, pe baza facilităţilor create de ERO, părerea în rândul economiştilor că
euro va ameninţa statutul dolarului ca principala monedă de rezervă pe plan
internaţional. Astăzi, băncile centrale deţin 60% din rezervele valutare externe în

32
dolari, raportat la 20% în monede europene. Pe măsură ce euro va deveni moneda
comună a celui mai mare bloc economic din lume, băncile îşi vor spori rezerva în euro.

g. Acceptarea de către România a acquis-ului comunitar. Politica monetară şi a


cursului de schimb.
România acceptă în totalitate acquis-ul comunitar privind Capitolul 11-
Uniunea Economică şi Monetară, în vigoare la data de 31 decembrie 2000. La aderare,
România va respecta prevederile acestui acquis, în condiţiile în care va fi considerată
ţară cu derogare de la adoptarea monedei unice.
România este pregătită să examineze în continuare dezvoltarea acquis-ului în
domeniul Uniunii Economice şi Monetare, intrat în vigoare după 31 decembrie 2000 şi
să informeze sistematic Conferinţa pentru Aderare sau Consiliul de Asociere cu
privire la legislaţia şi măsurile de implementare adoptate pentru aplicarea noului acquis
sau, dacă va fi cazul, cu privire la dificultăţile ţâre ar putea apărea în transpunerea
noului acquis.
Legislaţia naţională este compatibilă cu acquis-ul comunitar al acestui capitol,
cu excepţia unor prevederi referitoare la statutul băncii centrale cu privire la
independenţa sa şi obiectivul său fundamental, finanţarea directă a deficitelor
temporare ale Trezoreriei de către Banca Naţională şi accesul privilegiat al instituţiilor
publice la resursele instituţiilor financiare, prevederi "care au fost armonizate până în
anul 2004.
Pentru aplicarea efectivă a acquis-ului, infrastructura instituţională este
funcţională şi este formată din Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Dezvoltării şi
Prognozei, Banca Naţională a României şi Institutul Naţional de Statistică.
Capacitatea administrativă a acestor instituţii va fi dezvoltată în continuare, până la
data aderării.
Legislaţia naţională care guvernează domeniul politicii monetare şi a cursului
de schimb respectă, în mare măsură, cerinţele UEM.

33
În prezent, Banca Naţională a României funcţionează în baza Legii nr.101/1998
privind Statutul BNR; intrată în vigoare la 1 iulie 1998. Această lege preia o parte
importantă a acquis-ului comunitar în domeniul politicii monetare şi a cursului de
schimb.
În conformitate cu Statutul său (Art.1.1): „Banca Naţională a României este
banca centrală a statului român, având personalitate juridică”.
Banca Naţională a României este condusă de un consiliu de administraţie
alcătuit din nouă membri, numiţi de parlament, la propunerea comisiilor de
specialitate ale celor două Camere: un preşedinte - guvernatorul BNR, un
vicepreşedinte - primul viceguvernator şi şapte membri, din care doi sunt
viceguvernatori şi ceilalţi cinci nu sunt angajaţi ai BNR. Conducerea executivă a BNR
se exercită de guvernator, prim-viceguvernator şi cei doi viceguvernatori.
Banca Naţională a României prezintă Parlamentului un raport anual care
cuprinde: principalele evoluţii economice, financiare, monetare şi valutare,
politica monetară în anul precedent şi orientările pentru anul următor, reglementarea
şi supravegherea prudenţială, a activităţii BNR, bilanţul anual şi contul de profit şi
pierderi.
În vederea alinierii în continuare la acquis-ul comunitar, au fost amendate Legea
privind Statutul BNR şi Ordonanţa privind înfiinţarea şi funcţionarea Fondului pentru
garantarea depozitelor în sistemul bancar. Scopul acestor modificări este garantarea
deplinei independenţe a BNR în conformitate cu prevederile Tratatului privind Uniunea
Europeană şi Protocolului privind Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale şi
Băncii Centrale Europene. Modificările acestor acte normative vizează:
a. Legea privind Statutul BNR stipulează că „obiectivul fundamental al BNR este
asigurarea stabilităţii monedei naţionale, pentru a contribui la stabilitatea
preţurilor”. Această prevedere, deşi evidenţiază cele două obiective majore ale
politicii actuale a BNR, şi anume, stabilitatea preţurilor şi stabilitatea monedei
naţionale, urmează a fi amendată în sensul definirii explicite - în

34
conformitate cu prevederile Tratatului - a asigurării stabilităţii preţurilor că
obiectiv fundamental.
b. Facilitarea privind creditarea pe termen scurt, în cadrul unor limite specificate, a
deficitelor temporare din contul trezoreriei statului de către BNR va fi eliminată. În
anul 2000 această facilitate a fost utilizată o singură dată, în timp ce în vor fi incluse
prevederi legale explicite cu privire la interzicerea achiziţionării directe de titluri de stat
pe piaţa primară de către banca centrală.
c. În vederea eliminării posibilităţii accesului privilegiat al instituţiilor publice la
resursele instituţiilor financiare. Ordonanţa nr.39/1996 privind înfiinţarea şi
funcţionarea Fondului pentru garantarea depozitelor în sistemul bancar va fi
modificată în vederea eliminării priorităţii titlurilor de stat în structura
portofoliului de titluri al Fondului. Odată cu această modificare se va avea în vedere
eliminarea prevederii conform căreia Fondul poate împrumuta de la BNR, realizându-se
astfel armonizarea prevederilor Ordonanţei cu prevederile Legii referitoare la accesul
exclusiv al băncilor comerciale la creditarea de către banca centrală.
Pentru a transpune integrai legislaţia comunitară în ceea ce priveşte participarea
la Sistemul European al Băncilor Centrale, România va finaliza ajustarea cadrului
legal specific acestui domeniu până cel mai târziu la 31 decembrie 2006.
Actualul regim al cursului de schimb utilizat de BNR este de tipul flotare
controlată, baza de referinţa pentru leu fiind atât moneda curo, cât şi dolarul american.
Utilizarea frecventă a cursului de schimb drept instrument de ajustare a
echilibrului extern în anii anteriori a fost atenuată începând din anul 2000. Acceptarea
unei aprecieri sustenabile în termeni reali a leului reflectă schimbarea de abordare a
băncii centrale, care atribuie în prezent acestei variabile un rol mai important în
accelerarea dezinflaţiei, în specia!, prin intermediul stabilizării anticipaţiilor.
Din momentul aderării, România va trata politica sa de scurs de schimb ca fluid
o problemă de interes comun a sa şi a Statelor Membre ale Uniunii Europene.

35