Din Poeniţa vine domol la vale Silviu cel tânăr în buiestru ţâcanit...

N-are de ce să gonească; soarele nu s-a ridicat nici de două suliţe; înainte de nămiezi, are să ajungă la
conac, la Sălcuţa, dincolo de jumătatea drumului... Acolo stă un ceas, să dea grăunţe calului; până la
toacă, e-n oraş la boierul. Gândindu-se la boierul, se pipăie-n sân - legătura cu banii stă bine.

A trecut de cotul dealului la câmp deschis.

E a doua zi de sfântul Gheorghe. Ceru-i fără pată cât de slabă în tot largu-i de jur împrejur. La vale, în
zare adâncă, sclipeşte undoind aerul dimineţii calde, iar în păduriştea de mesteacăni de pe poala din
bătaia soarelui, păsările primăverii se-ngână şi care de care se-ntrec în feluri de glasuri.

- Da-ncotro, -ncotro, flăcăule? întreabă cineva din urmă pe tânărul călăreţ.

Acesta întoarce capul. Din urmă îl ajunge un alt călăreţ. De unde a răsărit omul acesta? fiindcă, tot
drumul, tânărul, măcar că şi-a întors privirile de multe ori pe calea umblată, nu a luat seama să mai vină
cineva după el; chiar a gândit: câtă singurătate de dimineaţă pe un drum aşa de căutat întotdeauna!

- La vale... răspunde tânărul. Da, dumneata?

- Tot la vale...

Şi cu vorba aceasta strângându-şi calul în pulpe trece alăturea înaintaşului.

- Drum bun, flăcăule!

- Şi dumitale!

- Bine că te-ntâlnii!... Mi-e urât să fiu singur, mai ales la drum.

Călătorul după chip şi port e un negustor, vreun orzar ori cirezar, de cari umbla pân sate după daraveri;
un roşcodan grăsuliu, cu faţa vioaie; cârn şi pistrui; dar om plăcut la înfâţişare şi tovarăş glumeţ; numai
atâta că e şaşiu, şi când se uită drept în ochii tânărului, îi face aşa ca o ameţeală, cu un fel de durere la
apropietura sprincenelor.

Merg ei astfel domol alături în buiestru ţăcănit, vorbind mai de una mai de alta, şi rămâne lucru hotărât că
se opresc împreună la conac pentru o gustare; şi din vorbă-n vorbă, nici nu prind de veste când ajung aci
aproape să intre-n Sălcuţa. Cotind la stânga, de după tufişul movilei pe care stă biserica, li se arată, ca la
o bătaie de glonţ, coperişul nou de tinichia al turnului strălucind în soare.

Tânărul îndeamnă calul ţinând scurt zăbala. Tot aşa şi negustorul. Calul ia vânt. Trecând prin faţa
bisericii, flăcăul îşi face cruce. Atunci aude pe tovaroşul, rămas câţiva paşi înapoi, râzând grozav.
Întoarce capul: tovaroşul, nicăieri... Mare minune!... Unde a putut pieri? A intrat în pământ?

Nu... E la han... îl aşteaptă sub umbrar...

Flăcăul nu a luat seama că negustorul i-a fost trecut înainte. Fireşte că aşa a trebuit să fie: în pământ n-ar
putea intra un călăreţ cu cal cu tot...
La conac, tingirile şi căldările clocotesc, grătarele sfârâie, cântă lăutarii, forfoteală şi larmă mare, şi
clopote şi clopoţei, pe care le sună vite şi cai mişcându-şi capetele.

Tovaroşii de drum, după ce atârnă de gâtul cailor trăistile cu grăunţe, se aşează la o masă. Negustorul
scoate din geanta lui un şip cu rachiu şi cinsteşte pe tânărul... Bun rachiu!... O căldură plăcută cuprinde
măruntaiele, şi ce poftă de mâncare!... Mâncarea e bună şi vinul e şi mai bun... Negustorul bea şi-mbie
pe tânăr, şi tânărul voinic, se ţine bine: pahar la pahar şi duşcă la duşcă...

Încet-încet, tovaroşii s-au înfierbântat bine... Dar le trebuie vin, şi degeaba bat în masă şi strigă: nimeni
nu-i aude. E îmbulzeală mare înăuntru în prăvălie şi afară sub umbrar. Pierzându-şi răbdarea, negustorul
se scoală de la masă şi merge-n cârciumă. Tânărul stă foarte aprins la locul lui, se şterge de sudoare şi
suflă din adânc.

Celălalt se-ntoarce mânând înainte o fată voinică şi frumoasă, care, cu mânecile sumese până la subţiori,
aduce pe o tavă uscătură şi udatură. Ajungând prin îmbulzeală la masă, şaşiul se uită lung la tânăr, ba-i
mai face şi cu ochiul către fată.

Fata lasă tava pe masă şi porneşte. Flăcăul vrea s-o apuce de braţ: ea scapă şi pleacă: el o cheamă-
napoi; ea-şi întoarce capul râzând, dă din umeri parc-a zice: "acu n-am vreme de jucării!" şi intră-n
prăvălie. Şaşiul se uită la flăcău şi iar îi face cu ochiul: "după ea!" Flăcăul se scoală hotărât drept în
picioare şi urmează calea ce i-o arată ochiul tovaroşului...

A trecut de mult de nămiezi şi încet-încet au plecat, unii câte unii, cără uşi, negustori şi drumeţi alţii, care
la deal, care la vale, şi lăutarii au tăcut şi s-a liniştit de tot şi s-a limpezit locul.

La conac a mai rămas prea puţină lume... Într-o odaie, aţipesc aşa după masă, cei doi tovaroşi, fiecare pe
câte un pat... Fata le aduce cafele... Acu nu-i mai e degrabă; poate sta şi de vorbă cu un drumeţ.
Negustorul se uită la fată, se uită şaşiu la băiat şi merge să vază ce mai e pe dincolo, până-n odaia unde
s-au pus nişte orzari să-nvârtească un ştosişor...

Acu, ce mai una alta? Multă vreme nu poate sta de vorbă o fata care are atâta treabă... N-apucă să plece
fata şi roşcovanul intră-napoi. Tânărul s-a culcat de-a binele... Aş! E vreme de dormit acuma? Trebuie să
meargă îndată după tovaroş în odaia d-alături, unde e pont mare de câştigat: orzarii sunt şi mai buni de
iubit - joacă şi prost şi gros.

- Hai, scoală!

Între orzari, cine să fie? - Neica Dincă, unchiul, frate bun cu taica flăcăului nostru.

Nu stau mult la vorbă ca să înţeleagă unchiul de unde vine şi unde se duce tânărul. Vine de acasă şi se
duce la oraş, să plătească boierului câştigul întârziat, cincizeci de galbeni, pentru sfoara de moşie din
Poeniţa, pe care o ţine taică-său în arendă.

Şi jocul porneşte iar... Tânărul se vâră şi el... şi joacă.

- Mă, ţângăule, zice unchiul, ia-ţi calul şi mergi de-ţi caută de treabă!... Ai auzit?...

Dar ţângăul se uită în ochiul tovaroşului, care-i stă în faţă, şi se face că n-aude. Merge înainte şi bine
merge! are noroc nemaipomenit.
- Mă, Secule! zice unchiul. Ţi-e destul... Pleacă!

Aş!… S-a-nserat de tot; nu se mai vede cartea; se aprind lumânări.

- Mă, băiete! a-nnoptat... Ce faci?

- ...Bine! răspunde omul bâtrân şi joacă -nainte...

Dar jocul e joc şi norocul noroc... Începe cartea flăcăului să se schimbe şi să meargă tot d-a-ndăratele...
Sudori peste sudori... Tânărul se opreşte şi stă la gânduri, uităndu-se ca-n gol; dar întâlneşte ochiul
tovaroşului, care-i dă o povaţă mai tare decât cea mai tare poruncă... Pune mâna-n sân şi scoate
legătura... Înainte... Unchiul ridica ochii spre nepot, zâmbind cuminte, şi fără să mai zică o vorbă, îi
apleacă cu multă luare aminte asupra mesei.

E trei după miezul nopţii. S-a dus arenda!... şi două inele şi ceasul!... S-ar fi dus şi calul şi şaua, dacă
unchiul şi orzarii n-ar fi suflat în lumânări şi n-ar fi mers să se odihnească... Cine a câştigat?... Cine a ştiut
să joace, fireşte: unchiul şi cu unul dintre orzari, tovaroşul lui; alţi doi orzari au pierdut, nu tocmai cât
nepotul, adică nu tot ce aveau; dar au pierdut şi ei destul de frumos pe potriva unor negustori nu tocmai
tari.

Acu, toţi jucătorii dorm, fiecare la odaia lui. S-a-nnorat de pe la miezul nopţii şi e întunerec adânc.

Flăcăul nostru stă pe prispă cu fruntea-ntre mâni, pe când, în picioare, drept, în faţă-i, stă tovaroşul său
de drum. Înecat de gânduri, tânărul ridică fruntea-n sus şi-i pare că vede în întunerecul nopţii strălucind
ochiul ciudat care l-a stăpânit toata ziua.

- Ce-i de făcut? întreabă.

- Dorm toţi butuc, şopteşte cald şaşiul... Uşa e scoasă din ţâţâna de jos... Dacă o ridici binişor, poţi intra
pe dedesubt; poţi pe urmă s-o descui pe dinăuntru şi să ieşi frumos. Intră încetinel; lasă-te pe vine; mergi
pe dibuite la paturi; ascultă bine unde răsuflă, şi trece-le cu basmaua asta pe la nas fiecăruia... Odată să
tragă-n suflet din mirosul ăsta, şi nu se mai deşteaptă până la ziuă, să-i tai cu ferestrăul.

Şi zicând acestea, îi dă basmaua-n mână şi-l împinge pe flăcău încet-încet spre uşă. Băiatul trece
basmaua în mâna stângă şi, ştergându-se de sudoare:

- Doamne! doamne! suspină el şi cu dreapta-şi face cruce. Atunci un hohot straşnic se aude... Flăcăul se-
ntoarce-n loc. E beznă-mprejuru-i, şi nicăieri ochiul luminos al tovaroşului. Tânărul se moleşeşte din
toate-ncheieturile şi se prăbuşeşte pe prispă.

...Se face ziuă...

- Scoală mă! aici ai adormit, procopsitule? zice un glas cunoscut.

Flăcăul se trezeşte buimăcit.

Unchiul îl cheamă în odaie; nepotul ascultă d-abia târându-se pe picioare.

- Cât ai pierdut, mă?

- ...Tot.

- Cât tot?

- Ce-am avut eu... şi...

- Şi ce mai?

- Şi... arenda.

- Cincizeci de galbeni?

Nepotul dă din cap punând ochii în pământ.

- Cine te-a pus sa joci, dacă nu ştii jocul?

- Dracul m-a pus!

- Nu ţi-am spus de trei ori să pleci?

- Da.

- N-ai înţeles că te luam la sigur?

- Nu.

- Prostule!

Şi unchiul trage din brâu un pungoi mare, scoate o mână de bani şi numără pe masă.

- Numără-i şi tu. Sunt cincizeci?

- ...Da.

După o tăcere, în timp ce băiatul a strâns banii, i-a legat şi a vârât adânc legătura în sân:

- Cu mine să joci tu, mă! ţângăule mucos?

Şi-i arde părinteşte două palme straşnice.

- Altădată să nu te mai apuci să joci cu oameni bătrâni, dacă nu ştii juca! Ia-ţi acu banii şi pleacă degrabă
la boierul... Uite... mai ţine doi lei de parale, să ai ce mânca pe drum.

- Sărut mâna!

În câteva clipe, băiatul e călare...

- Ei! ce stai? nu pleci?

- ...Unchiule, să-ţi faci pomană, să nu spui taichii, că mă omoară!

- Dacă te faci băiat de treabă, nu-i spui.

- Mă fac... sărut mâna!

Şi flăcăul dă călcâie buiestraşului.

- Mă! strigă după el unchiul. Ia seama, că te ia dracul dacă te mai iei după el, nătărăule!

Către seară, tânărul, flămând şi-nsetat, trece pe dinaintea conacului de la Sălcuţa în buiestru-mbăşicat. O
fată naltă şi voinică cu mânecile sumese până la subţiori, stând rezemată de un stâlp al prispei, se uită
lung după călăreţ. El apleacă bărbia-n piept, strânge scurt zăbala şi îndeamnă calul la iuţeală. Vrea şi el
să se uite odată înapoi, dar a apucat să cotească la dreapta pe după movila bisericii, şi prispa conacului
nu se mai poate vedea.

Ajungând la cotul dealului, unde apucă drumul spre Poeniţa, buiestraşul gâfâind îşi potoleşte puţin mersul
la urcuş.

Soarele, scăpătând la apus, se uită îndărăt cu stăruinţă caldă la păduriştea de mesteacăni, unde atâtea
pasări ale primăverii se cheamă, se-ntreabă şi-şi răspund, se-ngână şi se-ntrec în fel de glasuri,
întorcându-se fiecare pe la cuibul său.