Sunteți pe pagina 1din 2

Albert Camus – Mitul lui Sisif

Camus nu este interesat de interogatia abstracta privitoare la sensul vietii, ci


presupune importanta intrebarilor precum: “Merita viata traita sau nu?”, “Este
sinuciderea o solutie?”.
Nu cunoasterea caracterizeaza raportul omului la lume, ci sentimentul
absurdului. Absurdul a fost considerat pana acum o concluzie, devine punct de
plecare.
Existenta umana presupune un permanent conflict existential care ne tine in
viata nu ca supusi, ci ca revoltati. De aici deducem faptul ca sinuciderea nu
reprezinta decat un mod de a ajunge la un consens in ceea ce priveste neputinta
noastra in fata implacabilului destin, o resemnare in fata agitatiei citadine,
considerarea vietii ca element derizoriu, acceptarea faptului ca viata ne
depaseste.
Existentialismul lui Camus este diferit de cel al lui Sartre intrucat considera
angoasa ca o reflexie a universului in constiinta individului. Omul lui Camus nu
este liber, dar se poate, insa, salva. Sartre propune sinuciderea si dezertarea. Camus
pastreaza sinuciderea si plaseaza in locul dezertarii, revolta.
“Sisif, proletar al zeilor, neputincios şi revoltat, îşi cunoaşte condiţia
mizerabilă în toată amploarea ei; la ea se gîndeşte în timp ce coboară.
Clarviziunea, care ar fi trebuit să constituie chinul său, îi desăvîrşeşte victoria. Nu
există destin care să nu poată fi depăşit prin dispreţ.
Astfel, dacă coborîrea se face uneori în durere, ea poate să se facă şi în bucurie.” ->
Adevarurile zdrobitoare pier atunci cand sunt cunoscute.

Purificata prin iluminare, adica prin comprehensiunea absurdului, viata


dobandeste sansa de a se recladi. Planurile existentiale degajate din experienta
absurdului ( existenta absurdului insasi, existenta tragica si cea sublima ) nu
anuleaza unicitatea vietii umane, ci o reface. Absurdul e constiinta lucida,
tragicul e constiinta care se stie pe sine abdurda, iar sublimul este principiul
vietii absurde. Replica lui Oedip infatiseaza intocmai experienta sublimului:
“ <<Socot că totul e bine>>, spune Oedip, şi aceste cuvinte sînt sacre. Ele
răsună în universul sălbatic si limitat al omului. Ele îl învaţă că totul nu este, n-a fost
epuizat. Ele izgonesc din această lume un Dumnezeu care pătrunsese în ea o
dată cu insatisfacţia şi cu gustul pentru durerile inutile. Ele fac din destin o
problemă a omului, care trebuie rezolvată între oameni.”
Fericirea se naste din absurd, isi probeaza taria prin tragic si devine in
ultima instanta sublimul existential uman, semnul autenticitaii umane de a fi.

“Sînt deci îndreptăţit să spun că sentimentul absurdităţii nu ia naştere din


simpla examinare a unui fapt sau a unei impresii, ci că el ţîşneşte din comparaţia
făcută între o stare de fapt şi o anumită realitate, între o acţiune şi lumea care o
depăşeşte. Absurdul este, în esenţă, un divorţ. El nu există în nici unul din
elementele comparate. El se naşte din confruntarea lor. Pe planul inteligentei,
pot deci să spun că absurdul nu este în om (dacă o astfel de metaforă ar putea avea
vreun sens), nici în lume, ci în prezenţa lor comună. Pentru moment, el e singura
legătură care-i uneşte.”

Text: