Sunteți pe pagina 1din 7

UNIVERSITATEA VALAHIA DIN TÂRGOVIŞTE

Facultatea de Teologie Ortodoxă

Ortodoxie şi cultură
Lucrare de seminar – Misiologie

Întocmită de Feniuc Iohan


Student in anul IV la sectia Teologie Pastorală

Sub îndrumarea
ÎPS Prof. Dr.NIFON Mihaita
- 2011 -

De la cult la cultură

Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este,


pogorându-se de la Părintele luminilor, la Care nu este schimbare sau umbră
de mutare. După voia Sa ne-a născut prin cuvântul adevărului, ca să fim
începătură făpturilor Lui. ( Iacob 17, 18 )
Bucuria convorbirii cu Dumnezeu, dăruită nouă prin Întruparea şi Învierea
lui Hristos, este temeiul întregii noastre învăţături creştineşti revelate şi
arvună a vieţii celei veşnice. Evanghelia după Ioan ne arată că Dumnezeu –
Tatăl a făcut Lumea prin Fiul, adică prin Cuvântul Său Cel veşnic: "toate s-
au făcut prin El şi fără de El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut"(Ioan 1,3),
iar Sfântul Apostol Pavel, în Epistola sa către Coloseni, arată că Hristos este
"Chipul lui Dumnezeu Celui nevăzut", adică icoana Sa. (Col. 1,15).
Sfânta Liturghie celebrează deodată pe Cuvântul cel viu şi
mântuitor Care ni Se dă nouă de-a pururi ca hrană nemuritoare, spre întărire
în urcuşul cel duhovnicesc şi împărtăşire cu sfinţii, dar şi pe Hristos – icoană
a Tatălui. În creştinism, cultul lui Dumnezeu se exprimă atât prin cuvânt,
cât şi prin imagine şi de aici derivă o imensă bogăţie de forme, de stiluri şi
de expresii, create de-a lungul timpului şi în contexte diferite, în care se
îmbracă viaţa liturgică şi arta creştină, creând perspectiva diversităţii în
unitate. Taina lui Hristos rămâne însă centrul spiritual unificator, căci
Persoana Sa, viaţa, învăţătura şi lucrarea Sa mântuitoare în lume trebuie
înţelese atât ca mărturie a Sfintelor Scripturi, cât şi ca plenitudine de viaţă a

2
întregii Tradiţii, văzute în caracterul ei dinamic, în experienţa şi misiunea
Bisericii în lume.

Fără comuniunea tainică a sufletului cu Hristos, fără perspectiva religioasă,


transcendentală, societatea se secularizează, devine individualistă, narcisistă
şi autosuficientă, nu mai caută chipul lui Dumnezeu din om şi nici lumina
din icoanele sfinţilor. În lumea contemporană, imaginea mediatică a eului
narcisist, construită pe exaltarea puterii, a plăcerii şi a ştiinţei atotputernice,
a devenit ea însăşi un idol, căci omul secularizat ajunge să caute Infinitul în
lucrurile finite. El pierde cultura interiorităţii, care este rugăciunea, pentru
că, deşi acceptă existenţa lui Dumnezeu, nu construieşte o relaţie personală
cu Acesta, situându-L undeva în afara istoriei; lipsindu-se de această
legătură sfântă, omul contemporan pierde şi simţul comuniunii, care este, de
fapt, chinovia Duhului Sfânt.

Cu atât mai mult astăzi, în contextul acestei crize spirituale,


Biserica are misiunea esenţială să semnaleze necesitatea unei înnoiri
spirituale profunde şi autentice, care să reafirme vocaţia sfinţeniei, făcând
distincţia dintre ceea ce este esenţial şi profund şi ceea ce este secundar,
dintre ceea ce este autentic şi ceea ce este artificial. Secularizarea trebuie
înţeleasă drept chemare a lui Dumnezeu spre aprofundarea credinţei, prin
redescoperirea izvoarelor uitate.

Experienţa noastră culturală, ca popor, ne oferă cel mai edificator


exemplu, căci, vreme de secole, cultul şi cultura sunt aproape identice. Omul
medieval al acestui spaţiu românesc îşi înţelege profund rostul său, de a-L
reprezenta şi preamări pe Creatorul după al Cărui chip a fost creat aici, pe
pământ, şi-n veşnicia luminii şi vede creaţia ca mijloc de comunicare cu El,

3
ca dar şi ca responsabilitate dată sieşi. Cultura şi credinţa constituie, firesc,
două realităţi care se întrepătrund şi se conţin, cultura oferind un sol fertil
credinţei, iar aceasta făcând să rodească perenitatea culturii ca o liturghie a
istoriei unui popor, săvârşită în devenire şi dăinuire spre slava lui
Dumnezeu.

Arta sacră s-a născut în Biserică, luând multiple forme: muzica,


poezia şi literatura religioasă, miniatura, caligrafia, tiparul bisericesc,
arhitectura, sculptura bisericească, iconografia, broderia ş.a. Toate acestea au
inspirat şi luminat apoi cultura poporului român: şcoala, limba, literatura,
arta, folclorul, onomastica, toponimia, sărbătorile legale, cultul eroilor,
stema ţării, imnul naţional, dar mai ales jertfelnicia şi răbdarea românilor cu
speranţa biruinţei asupra răului, ca tărie a legăturii dintre Crucea şi Învierea
lui Hristos, arătată în viaţa poporului drept-credincios. Tot prin Liturghie a
fost inspirată şi susţinută o cultură a continuităţii creştine, iar circulaţia
cărţilor de cult în limba română, în toate provinciile româneşti, a contribuit
la dezvoltarea conştiinţei naţionale, încât putem spune că formarea României
creştine este rodul tainei sfinte a Liturghiei.

Odată cu secolul al XVI-lea, când tiparul va constitui modalitatea


principală de răspândire a culturii, ţările române devin un centru de apărare a
ortodoxiei şi a întregii spiritualităţi răsăritene, într-o lume mereu asaltată,
aflată la graniţa marilor imperii, otoman şi habsburgic. Mult mai prolific în
Ţara Românească şi în Moldova decât în Transilvania acelui Unio Trium
Nationum, istoria tiparului dovedeşte lupta pe care Biserica şi domnii o duc
acum în plan spiritual, de apărare a credinţei şi a românismului, de zidire
sufletească şi de păstrare a nădejdii în biruinţă. Lumina tiparului este lumină
a jertfei euharistice, lumină a Cuvântului Celui viu din Evanghelie, de aceea

4
majoritatea cărţilor tipărite la noi până în secolul al XIX-lea sunt cărţi de
cult, cea dintâi fiind chiar un Liturghier. Răspândirea culturii creştine se face
prin dăruire de sine, ca răspuns către Dumnezeu Creatorul, căci atât cultul
liturgic, cât şi arta sunt ofrande ale iubirii omului faţă de Dumnezeu,
frumuseţe creată de om ca răspuns la frumuseţea creată de Dumnezeu pentru
om.Ctitorirea de biserici, de aşezăminte sociale şi de instituţii de cultură
teologică, patronarea tipăririi de carte românească şi scrierea acesteia afirmă
vocaţia întemeierii pe care o moştenesc domnii şi mitropoliţii români.
Căderea Imperiului Bizantin nu a însemnat dispariţia lui totală, căci el
rămâne, prin Biserică, oglindit în tot ceea ce a dat spiritualitatea monahilor şi
a teologilor în spaţiul răsăritean, îndeosebi românesc, ceea ce-l făcea pe
mare cărturar N. Iorga să vorbească despre un „Bizanţ după Bizanţ".
Modelul bizantin se păstrează nu doar la nivel eclesial, ci şi în legătura
benefică dintre Biserică şi puterea politică a vremii, atât de necesară
devenirii integre a unui popor. În sens duhovnicesc însă, expresia trebuie
înţeleasă în legătură cu Împărăţia Cerurilor cea care nu cade niciodată şi a
cărei pecete este sfinţenia. Şi când fac istorie, şi când îndură istoria, copleşiţi
„sub vremi", lăsând credinţa să lucreze în sufletele lor, voievozii şi
mitropoliţii se fac ei înşişi purtători de har, chipuri ale sfinţeniei prin
asemănarea cu Dumnezeu, aşa cum ne sunt pildă Martirii Brâncoveni,
Neagoe Basarab, domnitorul isihast, luminaţii mitropoliţi Varlaam, Antim
Ivireanul sau Grigorie Dascălul. Înţelegerea istoriei de către conducătorii,
învăţătorii aflaţi în diferite trepte ale ierarhiei noastre bisericeşti şi de
poporul nostru drept-credincios este, de la început şi până în Evul Mediu
târziu, vizibil influenţată de viziunea Eclesiastului, a deşertăciunii gloriei şi a
bogăţiei lumeşti, dar fructificată în perspectivă hristologică, ca dar şi prilej
de veşnică vieţuire cu Dumnezeu. Timpul istoric devine timp liturgic şi

5
timp-scară, adică succesiune de momente favorabile, prin care omul,
primind şi dăruind cuvântul lui Dumnezeu, se împărtăşeşte din bucuria cea
veşnică a sfinţilor, căci „celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a
dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu" (Ioan 1, 12). Cuvântul lui
Dumnezeu, prin Care „toate s-au făcut" este şi Cel întru Care ele devin
(„Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor"- Ioan, 1,4).

Unit cu Hristos prin Botez încă de la formare, poporul român poartă


laolaltă, în devenirea sa, taina Crucii şi a Învierii. Destinul naţiei noastre a
cunoscut, din timp în timp, răstignirea, dar temeiul învierii sale a fost şi va
rămâne mereu ortodoxia vie şi lucrătoare care-l ţine aproape de Dumnezeu.

Biserica, realitate aflată în lume şi, în acelaşi timp, în afara ei, are
rolul să inspire, nu să domine, să-i ajute pe oameni să simtă iubirea Sfintei
Treimi şi nevoia comuniunii izvorâte din ea, să binecuvânteze creativitatea şi
să vindece rănile păcatelor personale şi colective, prin redescoperirea
dialogului viu al omului cu Dumnezeu, ca relaţie fundamentală a persoanei
şi a societăţii.

6
Bibliografie:

1. Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii

Ortodoxe Române, Bucureşti,1997;


2. Nicolae Grigoraş, Nicolae Iorga.Omul şi opera, Editura Junimea,

Iaşi, 1981.
3. Pr. Prof. Mircea Păcurariu, Istoria bisericii ortodoxe române, Editura

Institutului Biblic şi de Misiune, Bucureşti, 2002.


4. Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, Edit. Institutului Biblic şi de

Misiune, Bucureşti, 2005;


5. Studia Theologica 1 - Teologie si spiritualitate in gandirea

Sfantului Maxim Marturisitorul, Editura Mitropoliei Olteniei, 2009.