Relația dintre semiotică și

comunicare
Psihiatrul american Jürgen Reusch distingea, pe la
jumătatea secolului trecut, 40 de discipline din perspectiva
cărora ar putea fi studiată comunicarea. Ceea ce a devenit
limpede, cu timpul, este faptul că studierea unui fenomen atît
de complex nu se poate epuiza în spaţiul nici uneia dintre
ele. Această stare de lucruri forţează la o strictă delimitare a
oricărui demers de acest fel, în sensul unei opţiuni clar
formulate şi constant urmărite, privind perspectiva din care
se studiază fenomenul prins sub numele de “comunicare”.

Comunicarea. Avem de-a face cu un termen ambiguu,

utilizat pentru a evoca lucruri/situaţii dintre cele mai diverse.
Două utilaje comunică (unul transmite un semnal şi
declanşează la celălalt executarea unei operaţii), două văi
comunică printr-un defileu, două încăperi comunică printr-o
uşă, două generaţii comunică prin intermediul genelor.
Urcînd o treaptă într-o ierarhie imaginară a înţelesurilor
termenului, vom spune că animalele comunică între ele sau
cu omul. Deja, în aceste cazuri, faţă de cele din prima
enumerare, se poate constata existenţa semnificării. Cînd
însă vorbim despre comunicarea dintre oameni, avem o
activitate de creare de semnificaţii, mereu noi, uneori
surprinzătoare (deşi niciodată în afara sistemului, adică a
codului!). Apare procesul de semioză, cel definit de Peirce
drept "acţiune, influenţă care constituie sau implică o
cooperare între trei subiecţi - de exemplu, un semn, obiectul
său şi interpretantul său - aşa încît o astfel de influenţă să nu
poată fi redusă la o acţiune între perechi de subiecţi". Ca
activitate umană, comunicarea este un proces continuu şi
dinamic: ea are la bază atitudini care sînt intenţionale şi care
implică ideea de schimb.
 S-a spus adesea că întrega cultură este comunicare. La
baza unei astfel de opinii stă constatarea că toate aspectele
culturii pot fi studiate ca simple conţinuturi ale activităţii
semiotice (cf. U. Eco, Tratat…). Umberto Eco semnalează
un fapt greu de contestat: "De vreme ce oamenii comunică, a
explica ce, cum şi de ce fac ei acest lucru astăzi echivalează cu
a determina modul şi motivele comunicării lor de mîine".

Este limpede că a explica ce, cum şi de ce cade în sarcina

unei abordări semiotice. Semantica va servi la a determina
referinţa discursului (despre ce vorbim); sintaxa va servi la a
alege cele mai potrivite unităţi şi structuri şi la a le potrivi
împreună în modul cel mai potrivit intenţiei noastre de
comunicare (adică ne va spune cum să construim discursul);
pragmatica va servi la a determina chiar intenţia de
comunicare, adică ce se urmăreşte prin discursul produs (deci,
de ce se angajează instanţa de discurs respectivă).

Dezvoltarea cercetării semiotice a fost însoţită de o

diversificare a abordărilor, astfel încît, în toate domeniile în
care semiotica a fost chemată să deschidă o perspectivă sau să
dea soluţii (precum şi în teritoriile născute la interferenţa
semioticii cu alte discipline), şi-au făcut apariţia importante
contribuţii la studiul semnelor. Ne gîndim, între multe altele, la
semiotica culturii, a muzicii, a arhitecturii, ca să nu mai
amintim vechea şi binecunoscuta semiotică medicală. Mai
mult, bio-semiotica (cu Thomas Sebeok), proxematica şi
corelaţiile semioticii (cu retorica), semiotica literară (cu
studiul narativităţii, al limbajului poetic), semiotica artei în
general şi a comunicării (mai ales a comunicării de masă!)
cunosc o dezvoltare rapidă şi tind să ocupe avanscena
cercetării semiotice actuale. semiotica nu va fi luată cu sensul
de "domeniu" (adică aria cercetărilor semiotice), ci cu sensul
de ştiinţă, acea ştiinţă care are drept cîmp realitatea propriu-
zisă a faptelor semiotice (realitate ce poate fi imaginată ca o
listă de comportamente comunicative: totalitatea demersurilor
culturale văzute ca procese de comunicare). Desigur, această
ipoteză de lucru poate fi citită şi în sens invers: un proces de
comunicare există pentru că dincolo de el se află un sistem de
semnificare ce se instaurează la interacţiunea a două sau mai
multe inteligenţe uman,. Pe de altă parte, nu se poate evita
luarea în calcul a interferenţei dintre disciplinele care acoperă
studiul comunicării. Aspecte discutate în spaţiul sociologiei
(precum faptul că în comunicare se joacă roluri, faptul că
participarea la actul comunicării se face prin schimbare de
roluri, apoi importanţa unor elemente ca rasa, clasa, sexul sau
puterea) apar dimpreună cu chestiuni ce ţin de psihologia
comunicării (atenţia, memoria, intenţia, inferarea unor lucruri
din altele) şi cu altele ce aparţin teoriei relevanţei.

Comunicarea trebuie văzută ca paradigmă a

interacţiunii sociale. De altfel, orice teorie sociologică face
apel la comunicare, incluzînd precizări despre cine şi ce
comunică, cui, cînd, cum, de ce, dar se merge mai departe,
către un nivel mai profund, unde se explică mecanismele de
bază care fac posibilă comunicarea. Este prezentată
comunicarea – şi relaţiile publice, ca formă de comunicare
publică – din perspectivă semiotică.

Semiotica îşi propune să abordeze corelativ structura

abstractă a sistemelor desemnificare (codurile grafice, iconice,
limba naturală etc.) şi procesul prin care utilizatorii aplică
regulile acestor sisteme pentru a comunica. Dacă cele trei
provincii sau dimensiuni ale semioticii:

1. sintaxa – studiul combinării semnelor

2. semantica – raportul semn-realitatea denotată

3. pragmatica – relaţia dintre semne şi utilizatorii lor ;

ar rămâne într-o “parnasiană” izolare, ele s-ar transforma în

discipline perverse.In schimb, dacă semantica (dedicată în
esenţă sistemului de semnificare) cooperează cu pragmatica
(vizând procesul de comunicare), ea va procura, pe lângă
nume, şi “scheme de acţiune” (cf. C.S. Peirce). Această
corelare între semn, lucru, regulă şi acţiune are un răspuns
pozitiv nu doar în pragmatismul modern al lui C.S. Peirce, ci şi
în filosofia Sfântului Augustin pentru care “Pe de o parte,
cunoaştem lucrurile cu ajutorul semnelor,iar pe de altă parte,
nu am putea cunoaşte semnificaţia semnelor dacă nu am avea
experienţa lucrurilor”.

Semiotica lui Charles Morris

Instituie semiotica drept stiință precizând că avem
de-a face cu o stiință care prezintă o interesantă tripartiție
internă.Cele trei subdomenii ale semioticii fiind in strânsă
legătură unele cu altele:

1. Sintaxa:acea parte a semioticii ce studiează relația

semnelor cu alte semne.Modul de compunere a unor
semne de întindere mai mare din semne de întindere
mai mica.

2. Semantica:studiează relația dintre semne si obiectele

lumii înconjurătoare.Modul în care un semn îți arată
un obiect din lumea înconjurătoare.

3. Pragmatica:acea parte a semioticii care studiează relația

dintre semne si utilizatori de semne.Este un sistem
de semne cu semnificația lor împărtăsită si o
cunoaștere a celuilalt(metaprezentare) ex:Îmi
va spune ce semne să aleg pentru ca efectul in
comunicare să fie maxim.

Morris a avansat și pe curentul filosofic behaviorism.În

societatea umană totul se bazează pe
comportamentul(voit/involuntar)ce transmite mesaje de
tot felul celor din jur și astfel comunicăm.Pragmatica lui
Morris prezintă comunicarea ca un comportament
comunicațional.
 Constatarea lui Morris
Utilizarea primară a semnelor nu este foarte eficace
în activitățtile discursive;utilizările secundare ar fi cele mai
productive:cele cu eficiența cea mai ridicată și cu
importanța mai mare.

”Decât să-ți dau o descriere pentru a informa,mai bine

faci o prescriere”

Conchid prin a spune că în acest eseu am prezentat

relația dintre semiotică și comunicare atingând
majoritatea punctelor de teorie din cursul d-lui Prof. Dan
Stoica.