Universitatea "Lucian Blaga" din Sibiu

Facultatea de Ştiinţe Politice, Relaţii Internaţionale şi Studii

Europene

EXTRĂDAREA ŞI
EXPULZAREA

Îndrumător:
Prof.univ.dr. Stelian Scăunaş

Autor:
Maria-Mădălina Petrescu
Master, An I, SRI

Sibiu
-2010-
1
 EXTRĂDAREA ŞI EXPULZAREA

CUPRINS

1. EXTRĂDAREA
1.1. DEFINIŢIA EXTRĂDĂRII
1.2. CONDIŢII REFERITOARE LA INFRACŢIUNE ÎN CAZUL
EXTRĂDĂRII
1.3. CONDIŢII REFERITOARE LA PERSOANA INFRACTORULUI
1.4. PROCEDURA EXTRĂDĂRII
1.5. EXTRĂDAREA ÎN REGLEMENTAREA CONVENŢIEI EUROPENE

2. EXPULZAREA
2.1. DEFINIŢIA EXPULZĂRII
2.2. CONDIŢII REFERITOARE LA INFRACŢIUNE ÎN CAZUL
EXPULZĂRII
2.3. PROCEDURA EXPULZĂRII

3. ASEMĂNĂRII ŞI DEOSEBIRI DINTRE EXTRĂDARE ŞI EXPULZARE

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

2
 1. EXTRĂDAREA

1.1. DEFINIŢIA EXTRĂDĂRII

Lupta contra infracţiunilor este o problemă care interesează nu numai un stat,
ci şi alte state. De multe ori, efectele infracţiunii săvârşite într-un stat se răsfrâng,
într-un fel sau altul şi asupra altor state.
Există numeroase situaţii când anumiţi infractori, după ce au comis infracţiuni
sau după ce au fost condamnaţi pe teritoriul unui stat, se refugiază în alt stat,
căutând în acest fel, să scape de urmărire sau condamnare, ori de executarea
pedepsei. Statul pe teritoriul căruia s-a refugiat infractorul va trebui ca, pe baza
solicitării adresate, să-l predea statului pe teritoriul căruia s-a comis fapta sau
acelui care a fost lezat prin infracţiune, ori al cărui cetăţean este făptuitorul, în
vederea judecării, condamnării sau executării pedepsei, contribuind astfel la lupta
comună dusă pe plan internaţional împotriva criminalităţii.
În ştiinţa dreptului penal român extrădarea este definită ca fiind un act bilateral,
politic şi juridic prin care statul, pe al cărui teritoriu se află un infractor străin,
predă pe acesta statului unde s-a săvârşit infracţiunea ori statului ale cărei interese
au fost afectate prin comiterea faptei sau al cărui cetăţean este, în vederea tragerii
la răspundere penală ori a executării pedepsei la care a fost condamnat printr-o
hotărâre definitivă.
Dreptul internaţional defineşte extrădarea ca fiind un act de asistenţă juridică
interstatală, în materie penală, care urmăreşte transferul unui individ urmărit sau
condamnat penal, din domeniul suveranităţii judiciare a unui stat în domeniul
celuilalt stat.
Sub raportul finalităţii sale, extrădarea este un act de reciprocă asistenţă
juridică internaţională şi poate fi acordată numai in baza unei convenţii
internaţionale sau în condiţii de reciprocitate.
Din punctul de vedere al dreptului internaţional, extrădarea se realizează fie:
• pe baza unor convenţii internaţionale, de regulă prin convenţii bilaterale
de asistenţă juridică, dar şi prin convenţii multilaterale, cum este cea încheiată, în
13 decembrie 1957, între statele membre ale Consiliului Europei, ori Convenţia
Interamericană de extrădare din 15 februarie 1982;
• pe baza de reciprocitate, în raporturile dintre două state, chiar în lipsa
unor convenţii speciale în care să se menţioneze expres obligaţia de extrădare;
• în temeiul unor dispoziţii din legea internă a statului care acordă
extrădarea (articolul 9, Codul penal român).
De asemenea, pentru a acorda extrădarea se respectă condiţia dublei
incriminări (fapta pentru care se solicită extrădarea să fie incriminată şi de
legislaţia statului care o acordă), cât şi principiul specialităţi (persoana extrădată să
nu fie judecată şi condamnată decât pentru infracţiunea pentru care s-a cerut
extrădarea).
Potrivit dispoziţiilor din articolul 9 Codul penal român, extrădarea se acordă
sau poate fi cerută de statul nostru unui alt stat fie în baza unei convenţii încheiate
cu acest stat, fie pe bază de reciprocitate, fie, în lipsa convenţiei sau reciprocităţii,
în temeiul legii privitoare la extrădare.
3
 1.2. CONDIŢII REFERITOARE LA INFRACŢIUNE ÎN CAZUL
EXTRĂDĂRII
O primă condiţie este aceea de a se fi comis o infracţiune pe teritoriul statului
solicitant sau prin fapta săvârşită să fie lezate interesele acelui stat. Pentru
lămurirea noţiuni “să fi comis o infracţiune “, se recurge la dispoziţiile
interpretative ale articolul 144 Codul penal, care precizează că este vorba de
săvârşirea oricărei fapte incriminată în lege ca infracţiune şi pedepsită ca tentativă
sau infracţiune consumată şi la care s-a participat în calitate de autor, instigator sau
complice.
O a doua condiţie referitoare la extrădare este ca fapta săvârşită să fie
considerată infracţiune atât de legislaţia statului solicitant, cât şi de cea a statului
solicitat să efectueze extrădarea, cu alte cuvinte, se cere condiţia dublei incriminări
fără de care statul solicitant n-ar avea temei să-l ceară pe făptuitor, iar statul
solicitat nu l-ar preda, întrucât nu l-ar putea considera infractor. Această condiţie
este prevăzută în articolul 3 alineatul 1, Legea privind extrădarea nr. 4 / 1971.
O a treia condiţie care trebuie îndeplinită este ca infracţiunea să prezinte o
anumită gravitate, în sensul că ea este pedepsită, de legislaţiile ambelor state, cu o
pedeapsă privativă de libertate, de regulă, mai mare de doi ani sau persoana
solicitată să fi fost condamnată printr-o hotărâre definitivă la o pedeapsă privativă
de libertate mai mare de un an sau mai grea (articolul 3 alineatul 2, Legea nr. 4 /
1971).
Prin introducerea acestei condiţii s-a urmărit ca să nu fie folosită extrădarea,
pentru fapte cu o periculozitate socială redusă.
Deasemenea, nu se admite extrădarea infractorului de către statul român dacă
potrivit statului solicitant, pentru infracţiunea săvârşită, se prevede pedeapsa cu
moartea sau aplicarea torturi. Deşi, această condiţie negativă în acordarea
extrădării nu este prevăzută în tratatele şi convenţiile în vigoare, încheiate de
România, ea trebuie considerată ca atare, deoarece în dreptul penal român de după
Revoluţia din decembrie 1989, a fost abolită pedeapsa cu moartea şi incriminată
tortura ca urmare a aderări României la Convenţia Internaţională împotriva torturi
şi a altor pedepse or tratamente cu cruzime, inumane sau degradante din 1984.

1.3. CONDIŢII REFERITOARE LA PERSOANA INFRACTORULUI

Potrivit legii, străinului care încalcă legea română, sau care prin atitudine ori
comportamentul lui prejudiciază interesele statului român i se poate ridica sau
anula dreptul de şedere in România de către Ministerul de Interne. Această măsură
este prevăzută şi în înţelegerile internaţionale încheiate de ţara noastră cu alte ţări
şi se găseşte reglementată în legislaţia internaţională a altor state. Străinul căruia i
s-a ridicat dreptul de a rămâne în ţară şi care nu părăseşte teritoriul României în
termenul prevăzut de lege poate fi expulzat prin ordinul Ministerului de Interne.
Pentru cazul când străinului împotriva căruia s-a luat măsura expulzării nu i se
permite accesul pe teritoriul statului în care urmează să intre sau să treacă, se
precizează că, prin ordin al Ministrului de Interne, i se va stabili obligaţia şederii
într-o localitate determinată, interzicându-i-se deplasarea în afara acesteia.

4
 Potrivit legii, ieşirea străinului din România se poate face, ca şi intrarea, în
baza actelor prevăzute de legea pentru trecerea frontierei de statul român. Legea
prevede însă posibilitatea interzicerii ieşirii din România a străinilor împotriva
cărora se efectuează acte de urmărire penală sau există un proces penal, până la
încetarea motivelor care au determinat această măsură. Mergând pe linia trecerii
unor fapte legale care prezintă un pericol social redus în categoria abaterilor
administrative, legea stabileşte contravenţiile ce se săvârşesc prin încălcarea
prevederilor legale, precum şi sancţiuni corespunzătoare.

CONDIŢII DE EXTRĂDARE A INFRACTORULUI

În primul rând infractorul trebuie să fie cetăţean străin sau o persoană fără
cetăţenie ce domiciliază în străinătate. Potrivit prevederilor Constituţiei române
(articolul 19, paragraful 1), persoanele de cetăţenie română nu pot fi extrădate.
Dacă acestea vor săvârşi infracţiuni în străinătate vor fi pedepsite de legea penală
română potrivit principiului personalităţii (articolul 4 – legea penală).
În al doilea rând, infractorul trebuie să se găsească pe teritoriul străin solicitat,
adică a părţii căreia i se cere extrădarea. În convenţiile internaţionale se stipulează
că statele se obligă să-şi extrădeze reciproc, la cerere, persoanele aflate pe teritoriul
lor, pentru a fi trase la răspundere penală. Totodată făptuitorul să nu fi obţinut
drept de azil pe teritoriul României, situaţie în care extrădarea nu poate fi admisă.
În al treilea rând, faţă de infractor trebuie să nu se fi pronunţat în România,
pentru această infracţiune o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare, de
achitare sau de încetare a procesului penal, ori să se fi emis o ordonanţă de scoatere
de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale. Dacă persoana a cărei
extrădare se cere este învinuită sau inculpată pentru o altă infracţiune, în faţa
organelor de urmărire penală ori a instanţelor judecătoreşti române sau are de
executat o pedeapsă privativă de libertate aplicată de instanţele române, extrădarea
nu poate avea loc decât după procesul penal sau executarea pedepsei a luat sfârşit.

1.4. PROCEDURA EXTRĂDĂRII

SISTEME DE ACORDARE A EXTRĂDĂRII
În teoria dreptului penal şi în legislaţiile în vigoare sunt cunoscute trei sisteme
de acordare a extrădării:
• Sistemul zis politic sau guvernamental, în care extrădarea este
considerată un act exclusiv politic şi de aceea ea trebuie să se acorde de guvernul
statului solicitat, pe baza datelor culese de organele administrative sau judiciare;
• Sistemul jurisdicţional, în care extrădarea este considerată un act
exclusiv jurisdicţional şi în consecinţă instanţele judecătoreşti din statul solicitat
sunt acelea care trebuie să decidă asupra admiterii sau respingerii cererii de
extrădare;
• Sistemul mixt, în care se recunoaşte extrădării un caracter politic cât şi
jurisdicţional, la soluţionarea cererii de extrădare participând atât organe judiciare
care verifică existenţa condiţiilor extrădării, cât şi autoritatea guvernamentală care,
ca purtătoare a suveranităţii de stat, are dreptul să decidă asupra admiterii sau
respingerii cererii de extrădare. De aceea, ea se acordă sau nu de către statul

5
solicitat, după ce, în prealabil, organele judiciare au verificat existenţa condiţiilor
extrădării.
Sistemul mixt a fost considerat şi în dreptul penal român, prin dispoziţia
Legii nr. 4/1971 şi celelalte convenţii de asistenţă juridică internaţională, încheiată
de România cu alte state. Însă, în raport de dispoziţiile articolul 19 din Constituţia
României care prevăd că “Expulzarea şi extrădarea cetăţenilor străini şi apatrizi se
va hotărî în justiţie”, instituţia extrădării va fi reglementată, în detaliu, în sensul
prevederilor Constituţiei, prevăzându-se sistemul jurisdicţional. Potrivit acestui
sistem, hotărârea instanţei nu mai are caracterul unui aviz, ci este definitivă şi
obligatorie.

PROCEDURA ÎN CAZUL IN CARE ROMÂNIA ESTE STATUL

SOLICITANT
Cazul în care extrădarea este analizată de pe poziţia statului care o solicită,
aceasta este denumită extrădare activă.
Solicitarea extrădării se face de către statul român unui stat străin, la
propunerea motivată a procurorului în faza de urmărire penală, iar în faza de
judecată sau de punere în execuţie a hotărârii, la propunerea motivată a instanţei.
Ordonanţa procurorului ori încheierea instanţei prin care se propune a se cere
extrădarea însoţită de actele arătate în articolul 9 din Legea extrădării, o copie
certificată a mandatului de arestare, când extrădarea se cere pentru executare,
precum şi de orice alte acte necesare pentru obţinerea extrădării, este înaintată
după caz, procurorului general sau ministrului justiţiei, care, dacă socoteşte că
extrădarea propusă a fi cerută este necesară, întocmeşte cererea de extrădare şi
intervine prin Ministerul de Externe pentru obţinerea acesteia.
Conform articolului 10 cererea de extrădare adresată de statul român unui stat
străin se face potrivit articolul 3 şi 5 care se aplică în mod corespunzător astfel,
conform articolul 3 : “extrădarea poate fi admisă numai de fapta pentru care este
învinuită sau pentru care a fost condamnată persoana a cărei extrădare se cere este
prevăzută ca infracţiune şi de legea penală română. Extrădarea cerută în vederea
urmăririi penale sau judecătoreşti poate fi admisă numai dacă, potrivit legii statului
solicitant cât şi legii penale române, fapta atrage o pedeapsă privată de libertate
mai mare de 2 ani sau o pedeapsă mai grea, iar dacă este cerută în vederea
executării pedepsei, numai dacă pedeapsa pronunţată este mai mare de un an sau
mai grea.”
În cazul extrădării cerute de statul român, se aplică dispoziţia articolelor 7 şi 8
privitoare la efectele extrădării (articolul 10).
Conform prevederilor articolul 7 “persoana extradată nu poate fi obligată să se
înfăţişeze la urmărire sau judecată pentru o altă infracţiune decât aceea pentru care
s-a obţinut extrădarea.
De asemenea, persoana extrădată nu poate fi supusă la executarea altei pedepse
decât aceea pentru care extrădarea a fost obţinută.
Dispoziţiile alineatelor precedente nu se aplică dacă există acordul prealabil al
statului român sau dacă persoana extrădată, deşi a avut posibilitate, nu a părăsit
teritoriul statului solicitant în termen de o lună de la sfârşitul procesului penal ori
de la executarea pedepsei sau dacă, părăsind acel teritoriu, a revenit ulterior”.
6
 În articolul 8 se precizează că “persoana care a fost extrădată unui stat nu poate
fi extrădată de acesta altui stat, în afara cazurilor prevăzute de articolul 7
alineatul 3”.

PROCEDURA ÎN SITUAŢIA ÎN CARE ROMÂNIA ESTE STAT

SOLICITAT
În cazul în care extrădarea este analizată din punctul de vedere al statului
solicitat, acesta este denumită extrădare pasivă.
Potrivit Legii nr. 4/1971, cererea de extrădare adresată statului român, este
transmisă de Ministerul de Externe Procuraturii Generale care o trimite
procurorului-şef al procuraturii judeţene în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul
persoana a cărei extrădare se cere sau în cazul în care nu are domiciliul cunoscut,
procurorul-şef al Procuraturii municipiului Bucureşti (articolul 12). Când
procurorul constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în articolul 9 poate
dispune arestarea persoanei a cărei extrădare se cere, afară de cazul în care, din
cuprinsul acestor acte rezultă în mod neîndoios că extrădarea nu este admisibilă
(articolul 13). Când din actele care însoţesc cererea statului străin nu rezultă
suficiente datele prevăzute în articolul 9, procurorul poate dispune, de asemenea,
arestarea, cerând, totodată, completarea actelor şi fixând termenul până la care
acestea trebuie trimise. Termenul nu va putea depăşi 2 luni, dar se va putea
prelungi de câtre procuror cu 15 zile, la cererea motivată a statului solicitant
(articolul 14).
Când procurorul a dispus arestarea în condiţiile menţionate, măsura luată nu
poate dura mai mult de o lună. În cazul în care cererea de extrădare a fost facută
telefonic sau telegrafic, la actele pe care se sprijină cererea de extrădare, trimise
ulterior, se va ataşa şi cererea de extrădare, formulată în scris (articolul15);
procurorul strânge datele necesare pentru a stabili dacă sunt îndeplinite condiţiile
extrădării şi dispune să fie ridicate obiectele care, în mod vădit, provin din
infracţiuni ori au servit la săvârşirea actelor (articolul 16). Persoana a cărei
extrădare se solicită este chemată de îndată înaintea procurorului pentru a fi
ascultată. Declaraţia acesteia se consemnează printr-un proces-verbal. Procurorul
este obligat să administreze probele care sunt în ţară, dacă acestea pot servi la
verificarea condiţiilor prevăzute în articolele 3, 4 şi 5, sau dacă persoana a cărei
extrădare se solicită are motive temeinice să ceară administrarea acestora.
Procurorul dispune punerea în libertate a persoanei arestate cănd constată că nu
s-au primit în termen, actele suplimentare prevăzute în articolul 14 ori actele care
trebuie trimise conform articolul 15. Totodată, procurorul, dacă apreciază că în
lipsa acestor acte cercetările nu mai pot continua, dă ordonanţă de încetare a
procedurii de extrădare, iar atunci când constată că extrădarea nu este admisibilă,
dispune punerea în libertate a persoanei arestate. Ordonanţa de încetare a
procedurii de extrădare, prevăzută în alineatele 1 şi 2 se înaintează procurorului
general, care în cazul când constată că cercetările nu sunt complete, o infirmă şi
restituie lucrările procurorului, indicându-i completările ce urmează a fi făcute.
Dispoziţia privitoare la punerea în libertate a persoanei arestate în cazul arătat
în alineatul 1 se execută de îndată, iar în cazul prevăzut de alineatul 2 se execută
după confirmarea ordonanţei de către procurorul general. Când procurorul general
7
 confirmă ordonanţa procurorului, ea va fi trimisă Ministerului de Externe, pentru
ca acesta să comunice statului solicitant cauzele care au determinat încetarea
procedurii de extrădare. Dacă actele ce trebuie să însoţească cererea de extrădare
sau actele suplimentare sunt primite după încetarea proceduri de extrădare, ori dacă
persoana a cărei extrădare se cere este găsită ulterior, procedura de extrădare este
reluată, iar persoana a cărei extrădare se cere poate fi arestată. În cazul când s-a
făcut Ministerului de Externe comunicarea prevăzută în alineatul precedent, se va
aduce la cunoştinţă că procedura de extrădare a fost reluată (articolul 18);
procurorul, pe baza actelor pe care se sprijină cererea de extrădare, a declaraţiei
persoanei a cărei extrădare se solicită şi a probelor adunate potrivit articolul 17
alineatul 2, dă o ordonanţă motivată, prin care constată că lucrările efectuate în
vederea soluţionării cererii de extrădare au fost terminate şi înaintează dosarul
cauzei, pentru a se constata dacă condiţiile extrădării sunt îndeplinite
(articolul 19).
Tribunalul fixează un termen de urgenţă şi ia măsuri să se desemneze un
apărător din oficiu persoanei a cărei extrădare se cere, dacă aceasta nu are apărător
ales. La termenul fixat, în şedinţă secretă, tribunalul ascultă persoana a cărei
extrădare se cere şi, după concluziile procurorului şi ale apărătorului, constată, prin
hotărâre, dacă sunt întrunite sau nu condiţiile extrădării. Când instanţa constată că
sunt îndeplinite condiţiile extrădării, dispune arestarea persoanei a cărei extrădare
se cere, dacă măsura arestării nu a fost luată de procuror. Hotărârea instanţei nu
este supusă recursului (articolul 21); în cazul când instanţa constată că nu sunt
îndeplinite condiţiile extrădării, dispune punerea în libertate a persoanei arestate.
Hotărârea instanţei este înaintată Ministerului Justiţiei pentru a fi trimisă
Ministerului de Externe, care comunică statului solicitant rezultatul cererii. În
cazul admiterii cererii de extrădare se comunică data la care se va face extrădarea
şi locul unde aceasta se va efectua.

ORDINEA DE PREFERINŢĂ ÎN ACORDAREA EXTRĂDĂRII ŞI

TRANZITAREA EXTRĂDAŢILOR
În ipoteza în care toate statele interesate în sancţionarea infractorului au adresat
cererii de extrădare statului solicitat, se pune problema determinării ordinii de
preferinţă în soluţionarea acestor cereri.
Referindu-se la ipoteza în care România este stat solicitat, Legea nr. 4/1971
prevede în dispoziţia din articolul 24 următoarea ordine de preferinţă în
soluţionarea cererilor de extrădare:
• statul pe al cărui teritoriu a fost săvârşită infracţiunea avându-se în
vedere faptul că pe teritoriul acestuia a fost încălcată ordinea de drept, s-a vătămat
sau pus în pericol valoarea socială care a făcut obiectul infracţiunii, s-a creat starea
de insecuritate care trebuie înlăturată prin înfăptuirea justiţiei penale;
• statul contra intereselor căruia a fost săvârşită infracţiunea intrând în
această categorie infracţiunile contra statului, a intereselor acestuia ori contra
cetăţenilor lui;
• statul al cărui cetăţean este infractorul.
Dacă statele se află în acelaşi rang de preferinţă, se acordă prioritate statului
care a solicitat mai întâi extrădarea.
8
 Condiţiile extrădării precum şi procedura prevăzută în Legea nr. 4/1971, se
aplică în mod corespunzător şi în cazul tranzitului pe teritoriul României al unei
persoane extrădate unui stat de către un alt stat (articolul 27). Totodată cheltuielile
de tranzit sunt suportate de statul solicitant (articolul 28).

1.5. EXTRĂDAREA ÎN REGLEMENTAREA CONVENŢIEI

EUROPENE
Intrând în rândul membrilor Consiliului Europei, România a ratificat Convenţia
Europeană de extrădare încheiată la Paris la 13 martie 1957 şi a protocoalelor
adiţionale, încheiate la Strasbourg la 15 octombrie 1975 şi 17 martie 1978,
acceptând unele reguli uniforme în domeniu şi prin aceasta înscriindu-se în marea
operă de unificare a legislaţiei comunitare.
Cum la data ratificării convenţiei ţara noastră avea o legislaţie internă în
materia extrădării, şi anume articolul 9 din Codul penal şi Legea nr. 4 din 18
martie 1971, privind extrădarea, se pune firesc întrebarea care norme se vor aplica,
cele convenţionale, sau cele interne?
Potrivit articolul 9 din Codul penal, extrădarea se acordă sau poate fi solicitată
pe bază de convenţie internaţională, pe bază de reciprocitate şi, în lipsa acestora, în
temeiul legii.
Articolul 2 din actul normativ privind extrădarea stabileşte că, dispoziţiile
prezentei legi se aplică în măsura în care nu se stabileşte astfel prin convenţii
internaţionale sau pe bază de reciprocitate.
Norma constituţională pare a fi mai categorică în această privinţă, stabilind
prin articolul 19 alineatul 2 că, cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai în
baza unei convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate.
S-ar putea deduce din cele menţionate că normele convenţionale se impun faţă
de cele interne, situaţia care nu corespunde realităţii, întrucât chiar prin articolul 22
din aceste norme se prevede că, în afara unor dispoziţii contrare ale prezentei
convenţii, legea părţii solicitante este singura aplicabilă procedurii de extrădare,
precum şi cele a arestării provizorii.
Iată de ce se socoteşte că în domeniul la care se face referire se vor aplica
prevederile convenţiei europene, privind condiţiile de fond şi de formă ale
extrădării iar cele interne vor cârmui procedura, evident cu excepţia celor care
contravin regulilor uniforme.

9
 2. EXPULZAREA

2.1. DEFINIŢIA EXPULZĂRII

Expulzarea este o măsură de siguranţă care se poate lua faţă de o categorie
limitată de persoane, şi anume, cea a cetăţenilor străini şi persoanelor fizice fără
cetăţenie, care nu au domiciliul în ţară.
Conform Codului penal, articolul 117, prin expulzare se înţelege “măsura de
siguranţă potrivit căreia un cetăţean străin sau o persoană fără cetăţenie care nu are
domiciliul în ţara noastră şi care a comis o infracţiune în ţara noastră i se interzice
în condiţiile legii rămânerea sa pe teritoriul ţării “.
Expulzarea constă în îndepărtarea silită de pe teritoriul ţării a infractorului,
cetăţean străin sau persoană fără cetăţenie, care nu domiciliază în România, dacă în
urma săvârşirii infracţiunii, prezenţa lui pe acest teritoriu prezintă pericol social.
Această măsură de siguranţă este destinată să înlăture starea de pericol ce decurge
din teama că cetăţeanul străin sau apatridul domiciliat în afara teritoriului ţării, care
a săvârşit o infracţiune de competenţa instanţelor ţării noastre, ar putea, rămâne în
continuare pe acest teritoriu să săvârşească noi infracţiunii (de exemplu,
infracţiunii împotriva statului, contra autorităţii, infracţiuni economice). Starea de
pericol se deduce din fapta săvârşită şi din împrejurările comiterii acesteia, din
legătura ei cu mediul social în care a fost săvârşită. Înlăturarea acestei stări este
posibilă prin ruperea infractorului de acest mediu, adică, ţinând seama de condiţia
sa de străin, prin interzicerea de a mai rămâne pe teritoriul ţării, şi, ca urmare, prin
îndepărtarea silită de pe acest teritoriu.
Corespunzător dreptului statului de a stabili condiţiile de intrare a străinilor,
este dreptul statului de a refuza unui străin continuarea şederii pe teritoriul naţional
şi, ca urmare, de a recurge la expulzarea sa. Prin expulzare se înţelege obligarea
străinului să părăsească teritoriul statului unde îşi are reşedinţa.
În ceea ce priveşte însă condiţiile de exercitare a dreptului statului de a expulza
străinii, dreptul internaţional impune anumite limite. Se consideră, astfel, că aceste
condiţii nu trebuie să fie inutil de drastice, să se permită, eventual, expulzatului, să-
şi aleagă statul spre care să fie expulzat, să se respecte, în legătură cu expulzarea,
drepturile elementare ale persoanei, cum ar fi excluderea violenţei, a detenţiei
ilegale.
Articolul 13 al Pactului internaţional privind drepturile civile şi politice adoptat
de Adunarea Generală a O.N.U. în 1966, stabileşte că “Un străin care se află în
mod legal pe teritoriul unui stat, parte la acest pact nu poate fi expulzat decât ca
urmare a unui decizi luate, în conformitate cu legea şi dacă raţiuni imperioase de
securitate naţională nu se opun, el trebuie să aibă posibilitatea de a prezenta
motivele care pledează împotriva expulzări sale şi de a obţine reexaminarea
cazului său de către o autoritate competentă “.
Există însă şi alte limite ale expulzării. Astfel, potrivit articolul 33 din
Convenţia privind statutul refugiaţilor din 28 iulie 1951 adoptată de Conferinţa
O.N.U a plenipotenţiarilor, “un străin nu trebuie expulzat într-o ţară sau un
teritoriu în care persoana sau libertatea sa ar fi ameninţate pe motiv de rasă, religie,
cetăţenie sau opinii politice”.
10
 Expulzarea, ca măsură de siguranţă, se deosebeşte de expulzarea ca măsură
administrativă, prin faptul că cea dintâi se ia numai fată de străinul care a săvârşit
o infracţiune şi prezintă pericolul săvârşiri unor noi fapte şi numai de către
instanţele de judecată prin hotărârea de condamnare. Expulzarea administrativă se
ia, aşa cum o arată şi denumirea, de către organele administrative, faţă de străini
consideraţi indezirabili pe teritoriul ţării, deşi nu au săvârşit fapte ilicite.

2.2. CONDIŢII REFERITOARE LA INFRACŢIUNE ÎN CAZUL

EXPULZĂRII
Pentru ca instanţa de judecată să poată aplica măsura de siguranţa a expulzării,
trebuie să constate îndeplinirea anumitor condiţii.
În primul rând, instanţa trebuie să constate, că s-a săvârşit o infracţiune. Deşi,
legea un precizează natura şi gravitatea infracţiuni săvârşite, considerăm că
aceasta trebuie să prezinte un anumit grad de pericol social concret, pentru că, în
caz contrar, e greu de acceptat că dispunerea măsurii este justificată.
În al doilea rând, trebuie stabilit că infractorul are calitatea de cetăţean străin
sau apatrid cu domiciliul în străinătate. În principiu, această calitate trebuie
îndeplinită în momentul săvârşiri infracţiuni, dar calitatea este absolut necesară să
existe în momentul în care se dispune măsura. Prin urmare, dacă ipotetic
făptuitorul a dobândit calitatea de cetăţean român în intervalul scurs între
momentul săvârşirii infracţiuni şi momentul în care se pronunţă condamnarea,
măsura de siguranţă a expulzării nu mai poate fi luată pentru că un stat nu-şi poate
expulza proprii cetăţenii.
O altă condiţie se referă la constatarea pericolului în fiecare caz dat, în sensul
că rămânerea infractorului străin pe teritoriul ţării este o premisă obiectivă a
săvârşirii de noi infracţiunii.
A patra condiţie care poate fi îndeplinită se referă la faptul că înainte de a
aplica această măsură de siguranţă, instanţa trebuie să constate, că în ţara în care
urmează să fie expulzat străinul, nu există pericolul ca acesta să fie supus la tortură
sau să fie condamnat la moarte.

CONDIŢII DE EXPULZARE A INFRACTORULUI

Condiţiile legale ale expulzării sunt:
• să fie vorba de un cetăţean străin care nu are domiciliul în ţară;
• cetăţeanul străin a săvârşit o infracţiune la noi în ţară;
• dacă expulzarea însoţeşte pedeapsa închisorii, punerea în executare a
expulzării se face după executarea pedepsei (această măsură a expulzării nu
însoţeşte pedeapsa, ea se pune în executare de îndată).
Reiese din cele de mai sus că expulzarea este limitată de cetăţenii străini sau
persoane fără cetăţenie, care nu au domiciliul în ţară şi care au comis infracţiuni;
numai aceste persoane pot fi expulzate. În cazul când s-a aplicat şi pedeapsa
închisorii, măsura se aduce la îndeplinire după executarea pedepsei cu închisoarea.

11
 2.3. PROCEDURA EXPULZĂRII
DELIBERAREA ŞI LUAREA HOTĂRÂRII DE EXPULZARE
Luarea măsurii expulzării se face cu respectarea unor reguli. Astfel, instanţa
care dispune luarea măsurii expulzării trebuie sa constate care este cetăţenia
străinului infractor sau care este ţara unde îşi are domiciliul infractorul fără
cetăţenie, aceasta întrucât luarea măsurii respective trebuie să aibă o destinaţie
precisă, explicit sau implicit stabilită, astfel încât executarea măsurii să poată
practic avea loc. Primirea unui străin expulzat poate fi refuzată de orice stat al
cărui cetăţean nu este acel străin sau pe teritoriul căruia străinul fără cetăţenie nu
are domiciliu. Odată ieşit din ţară, străinul expulzat este liber să locuiască în orice
altă ţară în care s-ar îngădui aceasta.
Instanţa trebuie sa menţioneze în hotărâre că, măsura este luată pe durată
nedeterminată, deoarece în astfel de cazuri este foarte dificil să se stabilească mai
dinainte cât va dura starea de pericol. Deşi legea nu prevede posibilitatea luării
măsurii pe timp limitat totuşi principiile generale aplicabile în această materie nu
se opun ca expulzarea să fie luată temporar, atunci când se ştie cu siguranţă că
starea de pericol este temporară. În concret, în aceste cazuri nu se indică o dată, ci
un moment legat de producerea unui eveniment, care îşi încetează efectele odată cu
dispariţia împrejurărilor care făceau ca prezenţa infractorului pe teritoriul ţării sa
fie socotită ca reprezentând o stare de pericol.
Dacă persoana expulzată ar dobândi ulterior calitatea de cetăţean român (de
exemplu: prin căsătorie), măsura va putea, după caz, să fie ridicată sau înlocuită cu
altă măsură de siguranţă.

REVOCAREA EXPULZĂRII
Măsura de siguranţă a expulzării însoţeşte de regulă pedeapsa închisorii, luarea
acestei măsuri implicând săvârşirea unei infracţiuni cu un grad de pericol mărit.
Executarea măsurii expulzării este reglementată în articolul 438 Codul de
procedură penală. Procedura de punere în aplicare diferă după cum măsura de
siguranţă însoţeşte sau nu pedeapsa închisorii.
Când prin hotărârea de condamnare la pedeapsa închisorii s-a aplicat şi măsura
de siguranţă a expulzării, în mandatul de executare a pedepsei închisorii, se va face
menţiunea ca la data eliberării, condamnatul sa fie predat organelor.
În practica judiciară pot exista situaţii când infractorilor străini, care execută
pedeapsa închisorii, li se acordă, din oficiu sau la cerere, eliberarea condiţionată.
Desigur, că în asemenea situaţii, motivele care au stat la baza eliberării
condiţionate trebuie să ducă şi la revocarea măsurii expulzării.
Revocarea poate să fie dispusă de către instanţă şi după executarea pedepsei cu
închisoarea, când, de exemplu, cetăţeanul străin devine prin căsătorie cetăţean
român.
De menţionat, că în practica judiciară, se ivesc numeroase dificultăţi în privinţa
executării acestei măsuri de siguranţă şi de aceea instanţele judecătoreşti
procedează în prealabil la verificări atente pentru a stabili dacă măsura respectivă
este executabilă.
Totodată, potrivit dispoziţiei din articolul 117 alineatul ultim Codul penal, aşa
cum a fost modificat prin Legea nr. 20/1990, ca urmare a aderării ţării noastre la
12
Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane
sau degradante, infractorii străini care au fost condamnaţi pentru infracţiuni
săvârşite în ţara noastră, nu vor fi expulzaţii dacă există motive serioase de a se
crede că vor fi supuşi la tortură în ţările în care vor fi expulzaţi.

3. ASEMĂNĂRII ŞI DEOSEBIRI DINTRE EXTRĂDARE ŞI

EXPULZARE
O primă asemănare între extrădare şi expulzare o presupune faptul că se
aplică numai infractorului cetăţean străin sau fără cetăţenie cu domiciliul în
străinătate.
Totodată nici una din cele două măsuri nu se va lua în eventualitatea în care
infractorul străin sau fără cetăţenie cu domiciliul în străinătate riscă să fie supus
torturii sau să i se aplice pedeapsa capitală.
De asemenea, în cazul ambelor instituţii trebuie să se fi comis o infracţiune
astfel încât, acestea să poată fi aplicate, deosebindu-se însă prin faptul că, în cazul
extrădării infracţiunea trebuie să se fi săvârşit pe teritoriul statului solicitant, pe
când în cazul expulzării infracţiunea trebuie să se fi săvârşit pe teritoriul statului
nostru.
O altă deosebire între cele două instituţii este din punct de vedere procedural.
Astfel, expulzarea se deosebeşte de extrădare întrucât cea dintâi se dispune din
oficiu de către autorităţile judiciare, ca urmare a comportării necorespunzătoare în
ţara noastră a străinului sau a persoanei fără cetăţenie care nu domiciliază în
România, în timp ce extrădarea se dispune la cererea unui stat, pe bază de
convenţii internaţionale de reciprocitate sau în temeiul legii de extrădare, datorită
faptului că persoana respectivă a avut o comportare necorespunzătoare în
străinătate.

13
 CONCLUZII

Dezvoltarea cooperării dintre state în lupta cu criminalitatea a condus la

instituirea, alături de extrădare, şi a altor forme mai simple şi mai puţin formale de
asigurare a înfăptuirii justiţiei penale. Una dintre acestea constă în acordul dintre
state de a urmări şi judeca pe un cetăţean propriu, la cererea celuilalt stat, pentru o
infracţiune săvârşită pe teritoriul acelui stat. Se evită astfel formalităţile pe care
le implică urmărirea penală şi judecarea făptuitorului pe teritoriul căruia s-a
săvârşit infracţiunea, fiind suficientă cererea adresată statului al cărui cetăţean este
infractorul pentru ca acesta să-l judece, potrivit legii sale, în virtutea principiului
personalităţii legii penale. Asemănătoare cu aceasta este şi măsura predării
infractorului spre a fi judecat de statul al cărui cetăţean este, pentru o infracţiune
săvârşită pe teritoriul celuilalt stat. In felul acesta, statul renunţă la judecarea
străinului infractor predându-l, spre a fi judecat, statului al cărui cetăţean este. Pe
măsura creşterii încrederii între state, pot fi aplicate şi alte forme de cooperare în
prevenirea şi combaterea criminalităţii.
Transformările revoluţionare care au avut şi au loc în continuare în ţara
noastră, crearea unei noi ordini de drept şi integrarea României în comunitatea
ţărilor europene sunt de natură să determine evoluţii importante şi în domeniul
formelor de cooperare internaţională în lupta cu criminalitatea. Extrădarea, deşi va
continua probabil să rămână şi în viitor principalul mijloc de realizare a acestei
cooperări, va ceda o parte din teren în favoarea mijloacelor mai simple de
cooperare. Astfel, dacă cele 19 convenţii privind extrădarea, încheiate de România
cu alte state, se menţin în vigoare, ele vor trebui să fie interpretate şi aplicate în
conformitate cu principiile de politică penală consacrate ulterior prin normele
dreptului penal, ca urmare a asumării de către ţara noastră a unor obligaţii
internaţionale în domeniul combaterii criminalităţii. Statul român nu va mai putea
admite extrădarea – aşa cum s-a mai precizat – dacă pentru infracţiunea săvârşită
este prevăzută, în statul solicitant, pedeapsa cu moartea sau dacă legislaţia acestuia
permite aplicarea torturii sau altor măsuri inumane. Dacă vor fi asumate de ţara
noastră şi alte obligaţii internaţionale de natura celor menţionate, ele se vor
răsfrânge şi asupra convenţiilor privind extrădarea, fiindcă nu este posibilă
respectarea acestor obligaţii în dreptul intern paralel cu nesocotirea lor prin
convenţii internaţionale.
În acelaşi timp, este posibil să devină o practică curentă judecarea cetăţeanului
sau rezidentului la cererea altui stat, pe al cărui teritoriu acesta ar fi săvârşit o
infracţiune.
Deciziile de îndepărtare a străinilor, cetăţeni ai unor state terţe, de pe teritoriul
statelor membre ale Uniunii Europene sunt recunoscute de statul român şi sunt
puse în aplicare de Oficiul Român pentru Imigrări în condiţiile O.U.G. nr.
194/2002 articolul 96, în următoarele cazuri:
a) decizia de îndepărtare este luată pentru motive de ordine publică şi
siguranţă naţională, astfel: când străinul a fost condamnat pentru săvârşirea unei
infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an şi ca
urmare a desfăşurării de către străini ori a existenţei unor indici temeinici că

14
străinul urmează să desfăşoare activităţi de natură să pună în pericol ordinea
publică sau siguranţa naţională;
b) decizia de îndepărtare este luată ca urmare a neîndeplinirii de către străin a
condiţiilor referitoare la intrarea şi şederea străinilor pe teritoriul statului membru
în cauză. În vederea aplicării acestui articol, Oficiul Român pentru Imigrări
cooperează şi face schimb de informaţii cu autorităţile competente ale statelor
membre ale Uniunii Europene.
Conform legii europene, "orice expulzare a unor cetăţeni din UE trebuie
motivată individual şi trebuie să poată face obiectul unui recurs judiciar", iar
"expulzările colective sunt interzise".
Conform unei directive din 2004, cetăţenii din UE au dreptul de a sta fără
condiţii pe teritoriul unui alt stat membru timp de trei luni. Însă un stat poate
restrânge acest drept din motive de "ordine publică, siguranţă publică sau sănătate
publică". Aceste măsuri trebuie să se bazeze exclusiv pe "comportamentul personal
al individului vizat", care trebuie să constituie "o ameninţare reală, actuală şi
suficient de gravă pentru un interes fundamental al societăţii". Persoanele vizate
trebuie să poată contesta o decizie luată împotriva lor, dar recursul nu presupune
suspendarea expulzării dacă "decizia de îndepărtate se bazează pe motive legate de
siguranţa publică", ce sunt definite de statele membre.
În fine, observăm că şi în Constituţia României (articolul 19, punctul 3) se
prevede că extrădarea se hotărăşte de justiţie, ceea ce implică instituirea pe viitor,
în materia extrădării, a sistemului jurisdicţional.

15
 BIBLIOGRAFIE

1. DECRETUL nr. 637 din 29 noiembrie 1973 pentru modificarea Legii nr.
25/1969 privind regimul străinilor în România. Monitorul oficial nr.: 187;
2. LEGEA nr. 83 din 5 aprilie 2006 pentru ratificarea Acordului dintre România şi
Republica Italiană asupra transferării persoanelor condamnate cărora li s-a aplicat
măsura expulzării sau aceea a conducerii la frontieră, semnat la Roma la 13
septembrie 2003;
3. LEGEA nr. 224/2006 din 1 iunie 2006 pentru modificarea şi completarea Legii
nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală;
4. OUG nr. 194/2002, ordonanţa de urgenţă privind regimul străinilor în România,
republicată în 2008, în Monitorul Oficial, Partea I nr. 421 din 05/06/2008;
5.http://www.advocate.ro/cabinet_avocat_cuvânt_Expulzarea_străinilor_ Dicţionar
juridic - Definiţie juridică;
6.http://www.dreptonline.ro/legislaţie/lege_modificare_lege_cooperare_penală_22
4_2006.php;
3.http://www.gândul.info/emigrant/expulzarea-se-aplică-imediat-recursul-il-
trimiţi-prin-poştă-2344010.

16