CAPITOLUL I

1. NOŢIUNI GENERALE DE DREPT COMERCIAL

1.1. Noţiuni introductive

1.2 Definiţia dreptului comercial
1.3 Obiectul dreptului comercial
1.4.Izvoarele dreptului comercial
CAPITOLUL II
2. FAPTELE(ACTELE) DE COMERŢ
2.1. Raportul juridic de drept comercial.
2.2. Faptele de comerţ subiective:
2.3. Faptele de comerţ obiective ; Operaţiunile de intermediere în schimb sau circulaţie ;
Întreprinderile ca fapte de comerţ obiective:
2.4 Faptele de comerţ conexe:
2.5. Faptele de comerţ unilaterale sau mixte:
CAPITOLUL III
3. SUBIECTELE DREPTULUI COMERCIAL (COMERCIANŢII)
3.1. Noţiunea de comerciant:
3.2. Calitatea de comerciant: Dobândirea calităţii de comerciant:
3.3 Comerciantul persoană fizică
3.4. Fondul de comerţ
CAPITOLUL IV
4. SOCIETĂŢILE COMERCIALE
4.1. Noţiunea şi caracterele juridice ale societăţii civile:
4.2. Definiţia societăţii comerciale:
4.3. Elemente specifice ale contractului de societate care stau la baza societăţii
4.4. Formele societăţii comerciale: Dizolvare si lichidare, Clasificarea societăţilor comerciale:
CAPITOLUL V –
PROCEDURA INSOLVENŢEI ŞI A FALIMENTULUI
5.1 . Noţiuni generale despre procedura insolventei
5.2. Modalităţi de realizare a procedurii şi caracterele juridice ale acesteia.
5.3. Participanţii la procedura insolvenţei şi a falimentului
5.4. Declanşarea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului, Cererile introductive
(debitorul şi creditorul), Efectele deschiderii procedurii de reorganizare judiciară, Procedura
falimentului si a lichidării, Inchiderea procedurii
5.4. Legea 389/2010 privind concordatul preventiv si mandatul ad-hoc
CAPITOLUL VI
6. CONTRACTELE COMERCIALE SPECIALE
6.1. Consideraţii generale privind contractele comerciale speciale
6.2. Contractul de vânzare-cumpărare
6.3. Condiţiile validităţii contractului
6.4. Executarea contractelor comerciale
6.5. Contractul de leasing

1
 CAPITOLUL I

NOŢIUNI GENERALE PRIVIND DREPTUL COMERCIAL

1.1. Noţiuni introductive
Denumirea drept comercial sugerează ideea unui ansamblu de norme juridice care
privesc comerţul
În sens economic, comerţul se defineşte ca o activitate ce are ca scop schimbul si, prin
aceasta, circulaţia bunurilor de la producător la consumator.
În sens juridic, noţiunea de comerţ cuprinde nu numai operaţiunile de interpunere şi
circulaţia mărfurilor, pe care le realizează negustorii, ci şi operaţiunile de producere a
mărfurilor, prin transformarea materiilor prime, materialelor, etc. şi obţinerea unor rezultate
de o valoare mai mare, pe care le realizează fabricanţii sau, în general, întreprinzătorii.
Având în vedere accepţiunea juridică a noţiunii de comerţ, dreptul comercial
reglementează activitatea comercială, definită ca o activitate de producere şi circulaţie a
mărfurilor.
Prin comerţ, înţelegem totalitatea faptelor şi actelor juridice considerate de lege ca fiind
comerciale.
1.2.Definiţia dreptului comercial
Dreptul comercial poate fi definit ca reprezentând un ansamblu de norme juridice de
drept privat aplicabile raporturilor juridice izvorâte din actele juridice, faptele juridice şi
operaţiunile considerate de lege ca fiind fapte de comerţ, precum şi raporturilor juridice la
care participă persoanele care au calitatea de comerciant.
1.3.Obiectul dreptului comercial
În sistemul subiectiv, obiectul dreptului comercial este alcătuit din normele juridice la
care sunt supuşi comercianţii. Astfel, dreptul comercial este un drept profesional, aplicabil
tuturor persoanelor care au calitatea de comerciant.
În ceea ce priveşte sistemul obiectiv, obiectul dreptului comercial are în componenţă
normele juridice aplicabile comerţului, adică acelor acte juridice, fapte şi operaţiuni, pe care
legea le consideră ca fapte de comerţ, indiferent de persoana care le săvârşeşte.
Codul comercial român are la bază, ca principiu, sistemul obiectiv.
În concluzie, dreptul comercial are ca obiect normele juridice care reglementează
faptele de comerţ şi comercianţii, norme care aparţin dreptului privat ca şi normele dreptului
civil.
1.4. Izvoarele dreptului comercial
Codul Comercial, potrivit art.1. dispune: “In comerţ se aplică legea de faţă. Unde ea nu
dispune se aplică Codul civil.”
Izvoarele dreptului comercial se împart în două categorii: izvoare normative (izvoare
formale de drept; izvoare creatoare) şi izvoare interpretative (destinate interpretării actelor
normative sau a voinţei părţilor în raporturile juridice comerciale).
Izvoarele formale de drept comercial sunt: Constituţia României, Codul comercial,
legile comerciale speciale şi în subsidiar, Codul civil şi legile civile speciale.
Izvoare normative – izvoatre scrise
Constituţia României.
Codul comercial român în vigoare
Legile comerciale speciale.
Actele normative emise după 1990 se clasifică în:
• Legi stricto sensu;
• Decrete-legi;
• Ordonanţe de urgenţă ale guvernului;
• Ordonanţe ale guvernului;

2
 • Hotărâri ale guvernului;
• Norme, regulamente şi ordine adoptate sau emise de organele competente.
Codul civil şi legile civile speciale.
Convenţiile internaţionale.
2) Izvoare interpretative (izvoare nescrise)
a) Uzurile comerciale
Uzuri legislative
Uzuri interpretative
b) Doctrina –
c)Jurisprudenţa.
CAPITOLUL II
FAPTELE(ACTELE) DE COMERŢ
2.1. Raportul juridic de drept comercial
Astfel putem defini raportul juridic comercial, ca fiind acea relaţie socială din cadrul
activităţii de comerţ reglementată de o normă de drept comercial caracterizată prin drepturi şi
obligaţii ce pot fi realizate la nevoie, prin forţa coercitivă a statului. La baza acestui raport stă
acordul de voinţă al părţilor ce se află pe poziţie de egalitate juridică.
Premizele raportului juridic sunt:
- existenţa unor fapte de comerţ (împrejurări) care să producă efecte juridice
- existenţa unor norme juridice de drept comercial care să reglementeze relaţiile sociale
respective;
- existenţa unor participanţi la aceste relaţii.
Elementele ce alcătuiesc raportul juridic de drept comercial sunt:
1. Părţile : persoanele fizice (comercianţii) şi persoanele juridice (societăţile
comerciale, regiile autonome şi organizaţiile cooperatiste) între care se stabileşte
raportul juridic comercial.
2. Conţinutul; este alcătuit din drepturile şi obligaţiile pe care le au părţile în
activitatea de comerţ.
3. Obiectul ; îl constituie acţiunile şi inacţiunile la care au dreptul părţile, ori pe
care acestea trebuie să le respecte.
2.2. Faptele de comerţ ;
Art. 3 C.com. prevede: „Legea consideră ca fapte de comerţ:
- Cumpărările de producte sau de mărfuri spre a se revinde, fie în natură, fie după ce se vor fi
lucrat sau pus în lucru, ori numai spre a se închiria; asemenea şi cumpărarea, spre a se
revinde, de obligaţiuni ale statului sau de alte titluri de credit circulând în comerţ;
-Vânzările de producte, vânzările şi închirierile de mărfuri în natură sau lucrate şi vânzările de
obligaţiuni ale statului sau alte titluri de credit circulând în comerţ, când vor fi fost
cumpărate cu scop de revânzare sau închiriere;
-Contractele de report asupra obligaţiunilor de stat sau a altor titluri de credit circulând în
comerţ;
-Cumpărările sau vânzările de părţi sau de acţiuni ale societăţilor comerciale;
-Orice întreprinderi de furnituri;
-Întreprinderile de spectacole publice;
-Întreprinderile de comisioane, agenţii şi oficii de afaceri;
-Întreprinderile de construcţii;
-Întreprinderile de fabrici, de manufactură şi imprimerie;
-Întreprinderile de editură, librărie şi obiecte de artă, când altul decât autorul sau artistul
vinde;
-Operaţiunile de bancă şi schimb;
-Operaţiunile de mijlocire (sămsărie) în afaceri comerciale;

3
-Întreprinderile de transporturi de persoane sau de lucruri pe apă sau pe uscat;
-Cambiile şi ordinele în producte sau mărfuri;
-Construcţia, cumpărarea, vânzarea şi revânzarea de tot felul de vase pentru navigaţia
interioară şi exterioară şi tot ce priveşte la echiparea, armarea şi aprovizionarea unui vas;
-Expediţiunile maritime, închirierile de vase, împrumuturile maritime şi toate contractele
privitoare la comerţul pe mare şi la navigaţie;
-Asigurările terestre, chiar mutuale, în contra daunelor şi asupra vieţii;
-Asigurările, chiar mutuale, contra riscurilor navigaţiunii;
-Depozitele pentru cauză de comerţ;
-Depozitele în docuri şi antrepozite, precum şi toate operaţiunile asupra recipiselor de depozit
(warante) şi asupra scrisorilor de gaj, eliberate de ele."
În continuare, art. 4 C. com. mai prevede că sunt socotite „fapte de comerţ" şi
„celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă
contrariul nu rezultă din însuşi actul."
De asemenea, art. 56 C. com. prevede: „Dacă un act este comercial numai pentru una din
părţi, toţi contractanţii sunt supuşi legii comerciale, afară de dispoziţiunile privitoare la
persoana chiar a comercianţilor şi de cazurile în care legea ar dispune altfel."
Astfel, codul stabileşte, în principal, actele şi operaţiunile calificate drept fapte de comerţ
şi care vor fi reglementate de legea comercială, indiferent de calitatea părţilor (comercianţi sau
necomercianţi). Prin stabilirea faptelor de comerţ se determină şi persoanele care au calitatea de
comerciant: potrivit art. 7 C.com., este comerciant orice persoană care săvârşeşte cu caracter
profesional una din faptele de comerţ prevăzute de art. 3 C.com. Odată dobândită calitatea de
comerciant, toate actele şi operaţiunile persoanei respective sunt prezumate a fi comerciale, în
temeiul art. 4 C.com., şi se vor supune legii comerciale.
Ştim că faptele juridice sunt evenimente şi acţiuni săvârşite fără intenţia de a produce
efecte juridice. Dar acestea se produc în puterea legii şi astfel ele dau naştere, modifică sau
sting raporturile juridice. Actul juridic, este manifestarea de voinţă a unei sau mai multor
persoane, făcută cu intenţia de a da naştere, modifica sau stinge un raport juridic.
În urma acestor precizări se poate da o definiţie a faptului de comerţ ca fiind orice
activitate ce dă naştere la raporturi juridice guvernate de legea comercială şi se întemeiază pe
ideea de schimb de mărfuri şi valori, fiind calificată ca o activitate de intermediere în
operaţiunile de schimb.
Definiţie
Actele de comerţ sau faptele de comerţ sunt actele juridice, faptele juridice şi
operaţiunile economice prin care se realizează producerea de mărfuri, executarea de lucrări
ori prestarea de servicii sau o interpunere în circulaţia mărfurilor, cu scopul de a obţine
profit.
Clasificarea faptelor de comerţ
Faptele de comerţ au fost clasificate în două categorii:
1. fapte de comerţ obiective – sunt determinate şi produc efecte în temeiul legii
indiferent de calitatea persoanei(comerciant sau nu) care le săvârşeşte.
2. fapte de comerţ subiective – cele ce dobândesc caracter comercial, datorită
faptului că au fost săvârşite de o persoană cu calitate de comerciant.
2.3. Fapte de comerţ subiective
Aceste fapte de comerţ sunt reglementate de legiuitor în art. 4 C. comercial care
dispune: “Se socotesc, afară de acestea (adică cele prevăzute în art. 3), ca fapte de comerţ
celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă
contrariul nu rezultă din însuşi actul”.
Prin urmare, pe lângă faptele de comerţ obiective, a căror comercialitate este
independentă de calitatea persoanei care le săvârşeşte, Codul comercial reglementează şi

4
faptele de comerţ subiective care dobândesc caracter comercial din calitatea de comerciant a
persoanei care le săvârşeşte. Legiuitorul a creat astfel prezumţia legală că toate actele
săvârşite de comerciant sunt de natură comercială. Această prezumţie încetează în două
cazuri:
- dacă actul este de natură civilă: căsătoria, adopţia ( aceste acte rămân civile chiar
dacă nu sunt făcute de un comerciant)
- dacă, contrariul nu rezultă din act( acte expres civile acte în care se stipulează în
mod expres cauza civilă )
Potrivit dispoziţiei legale cf. art. 5. „ nu se poate considera ca fapt de comerţ cumpărarea de
producte sau de mărfuri ce se pot face pentru uzul sau consumaţiunea cumpărătorului ori a
familiei sale”.
- nu sunt fapte de comerţ acele acte juridice care aparent „ sunt de comerţ”, dar
vizează satisfacerea intereselor cumpărătorului ori familiei sale
- nu sunt fapte de comerţ activităţile agricole sub diferite forme : culturi vânzarea
produselor cultivate chiar de producător
2.4. Faptele de comerţ obiective
Faptele de comerţ obiective sunt actele juridice sau operaţiunile prevăzute de art.3
Cod comercial. Ele sunt denumite obiective deoarece legiuitorul le-a considerat comerciale
datorită naturii lor şi pentru motive de ordine publică. Ele sunt determinate şi produc efecte în
temeiul legii indiferent de calitatea persoanei(comerciant sau nu) care le săvârşeşte.
Faptele de comerţ obiective, pot fi împărţite în trei mari grupe:
1. operaţiuni de intermediere în schimb asupra mărfurilor şi titlurilor de credit,
care se pot numi fapte(acte) obiective constitutive de comerţ;
2. acte de intermediere în operaţiuni de schimb purtând asupra muncii organizate
(întreprinderile);
3. fapte de comerţ conexe(accesorii).
CAPITOLUL III
SUBIECTELE DREPTULUI COMERCIAL -COMERCIANŢII
a. Noţiunea de comerciant:
Potrivit Codului Comercial Român, subiecte ale raporturilor comerciale pot fi atât
comercianţii, cât şi necomercianţii.).
Codul comercial prevede că “sunt comercianţi aceia care fac fapte de comerţ, având
comerţul ca profesiune obişnuită şi societăţile comerciale.” (art. 7 C.com)
Calitatea de comerciant implică un statut juridic diferit de cel al necomercianţilor, cu
consecinţe deosebite asupra raporturilor juridice la care participă:
a. legea instituie anumite obligaţii pentru comercianţi, considerate obligaţii
comerciale astfel, înainte de începerea comerţului, comerciantul este obligat să ceară
înmatricularea în registrul comerţului, iar în cursul exercitării şi la încetarea comerţului să
ceară înscrierea în registru a menţiunilor privind actele şi faptele a căror înregistrare este
prevăzută de lege; orice comerciant are obligaţia să ţină anumite registre de contabilitate (art.
22 C. com) şi de asemenea să desfăşoare activitate comercială în condiţiile unei concurenţe
loiale;
b. legea instituie o prezumţie de comercialitate; toate actele şi operaţiunile săvârşite
de comerciant sunt prezumate a fi fapte de comerţ şi deci supuse legilor comerciale (art.4
C.com);
c. actele comerciale încheiate de comerciant sunt supuse unor reguli speciale,
derogatorii de la regimul actelor juridice civile;
d. în cazul încetării plăţilor pentru datoriile sale comerciale, comerciantul poate fi
declarat în faliment; procedura falimentului este aplicabilă numai comercianţilor ea nu se
aplică necomercianţilor, chiar dacă s-au obligat prin acte comerciale;

5
 e. comercianţii pot participa la constituirea unor camere de comerţ şi industrie, ca
organizaţii autonome, destinate să promoveze şi să apere interesele lor;
f. comercianţii sunt supuşi impozitului pe profitul realizat prin activitatea comercială;
Fiecare dintre aceste categorii de comercianţi se supune unor reguli specifice privind
dobândirea, dovada şi încetarea calităţii de comerciant.
b. Calitatea de comerciant: dobândirea calităţii de comerciant
In temeiul Codului comercial, calitatea de comerciant se dobândeşte în mod diferit, după cum
este vorba de o persoană fizică sau de o persoană juridică.
- persoana fizică trebuie să se înmatriculeze în registrul comerţului-
Dobândirea calităţii de comerciant:
1. Dobândirea calităţii de comerciant de către o persoană fizică: “ trei condiţii:
- să săvârşească anumite fapte de comerţ obiective; efective. Si licite.
- să săvârşească fapte de comerţ ca profesiune
- să fie săvârşite ca o „profesiune obişnuită”;
2. Dobândirea calităţii de comerciant de către societăţile comerciale:
Legea Nr. 31/1990: societatea, în nume colectiv, societatea în comandită simplă,
societatea pe acţiuni, societatea în comandită pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată.
3. Calitatea de comerciant a altor persoane juridice:
1. Statul şi unităţile sale administrativ teritoriale:
2. Regiile autonome:
3. Organizaţiile cooperatiste:
Dovada calităţii de comerciant
În cazul persoanelor fizice, calitatea de comerciant se poate proba numai prin prezentarea
unor dovezi din care să rezulte că persoana în cauză a săvârşit în mod efectiv una sau mai multe
fapte de comerţ prevăzute de art. 3 C.com. ca o profesiune obişnuită şi în nume propriu. Existenţa
autorizaţiei administrative de exercitare a comerţului, înmatricularea în registrul comerţului,
dobândirea unui fond de comerţ sau plata unor obligaţii fiscale specifice comercianţilor nu
constituie decât simple prezumţii ale existenţei calităţii de comerciant, care pot fi combătute cu
proba contrară. De aceea, ele trebuie folosite împreună cu alte mijloace de probă din care să
rezulte exerciţiul efectiv al comerţului ca o profesiune obişnuită.
În cazul societăţii comerciale, calitatea de comerciant se probează prin dovedirea
constituirii societăţii, în condiţiile prevăzute de lege, un mijloc de probă putând constitui copia
certificatului de înregistrare a societăţii în registrul comerţului, potrivit dispoziţiilor Legii nr.
26/1990.
În cazul regiei autonome şi al organizaţiei cooperatiste, calitatea de comerciant se poate
proba în mod asemănător, prin dovedirea înfiinţării în condiţiile stabilite de lege, putându-se
utiliza copia certificată de pe înregistrarea în registrul comerţului.
Încetarea calităţii de comerciant
În cazul persoanei fizice- încetarea calităţii de comerciant are loc în momentul în care nu
se mai săvârşesc fapte de comerţ ca profesiune obişnuită.
Calitatea de comerciant a societăţilor comerciale încetează în momentul când acestea
încetează să mai existe ca persoane juridice. Societatea comercială îşi încetează existenţa prin
dizolvare şi lichidare
Regiile autonome îşi încetează activitatea prin hotărârea guvernului sau prin decizia
organului administraţiei publice locale, iar organizaţiile cooperatiste îşi încetează existenţa prin
hotărârea adunării generale, privind dizolvarea sau reorganizarea ca societate comercială.

6
 Obligaţiile profesionale ale comercianţilor
Obligaţiile profesionale ale comercianţilor. Consideraţii generale.
Principalele obligaţii profesionale ale comercianţilor sunt:
a. publicitatea prin registrul comerţului;
b. organizarea şi ţinerea contabilităţii activităţii comerciale;
c. exercitarea comerţului în limitele concurenţei licite.
a. Înmatricularea în registrul comerţului.
Potrivit legii registrului comerţului, înmatricularea se efectuează în temeiul unei cereri
care se adresează oficiului registrului comerţului din municipiul Bucureşti sau din judeţul în care
comerciantul va avea sediul.
În cazul comerciantului persoană fizică, înmatricularea va cuprinde:
a) menţiuni privind numele şi prenumele, codul numeric personal, domiciliul,
cetăţenia, data şi locul naşterii, starea civilă şi activitatea comercială anterioară;
b) menţiuni privitoare la firma comercială şi sediul acesteia;
c) obiectul comerţului, cu precizarea domeniului şi activităţii principale, astfel cum sunt
prevăzute în autorizaţia pentru exercitarea comerţului;
d) numărul, data şi organul emitent al autorizaţiei pentru exercitarea comerţului.
Potrivit art. 14 din Legea nr. 26/1990, înmatricularea unei societăţi comerciale în registrul
comerţului va cuprinde, după caz, datele conţinute în mod obligatoriu în actul său constitutiv.
b. Înregistrarea menţiunilor în registrul comerţului
Art. 21 din Legea nr. 26/1990 prevede că se vor înregistra în registrul comerţului
menţiuni privitoare la:
a) donaţia, vânzarea, locaţiunea sau garanţia reală mobiliară constituită asupra
fondului de comerţ, precum şi orice alt act prin care se aduc modificări înregistrărilor în
registrul comerţului sau care face să înceteze firma ori fondul de comerţ;
b) numele şi prenumele, cetăţenia, codul numeric personal, pentru cetăţenii români,
seria şi numărul paşaportului, pentru cetăţenii străini, data şi locul naşterii împuternicitului
sau a reprezentantului fiscal, dacă este cazul; dacă dreptul de reprezentare este limitat la o
anumită sucursală, menţiunea se va face numai în registrul unde este înscrisă sucursala;
c) brevetele de invenţii, mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu, denumirile de
origine, indicaţiile de provenienţă, firma, emblema şi alte semne distinctive asupra cărora
societatea comercială, regia autonomă, organizaţia cooperatistă sau comerciantul persoană
fizică sau asociaţie familială are un drept;"
d) hotărârea de divorţ a comerciantului, precum şi cea de împărţire a bunurilor
comune, pronunţate în cursul exercitării comerţului;
e) hotărârea de punere sub interdicţie a comerciantului sau de instituire a curatelei
acestuia, precum şi hotărârea prin care se ridică aceste măsuri;
f) deschiderea procedurii de reorganizare judiciară sau de faliment, precum şi
înscrierea menţiunilor corespunzătoare;
g) hotărârea de condamnare a comerciantului, administratorului sau cenzorului pentru
fapte penale care îl fac nedemn sau incompatibil să exercite această activitate;
h) orice modificare privitoare la faptele sau menţiunile înregistrate.
Totodată, la încetarea activităţii comerciale, comerciantul este obligat să ceară
oficiului registrului comerţului radierea înmatriculării din registrul comerţului.

7
 c. Procedura efectuării înregistrărilor în registrul comerţului.
În ceea ce priveşte înmatricularea comerciantului, cererea de înmatriculare în registrul
comerţului trebuie făcută în 15 zile (dacă legea nu prevede alt termen): (a) pentru comercianţi,
persoane fizice (vezi Procedura de înregistrare în registrul comerţului pagina 36); (b) pentru
societăţile comerciale, de la data încheierii actului constitutiv; (c) pentru regii autonome,
companii naţionale, societăţi naţionale şi organizaţii cooperatiste, de la data actului de
înfiinţare.
Cererea de înmatriculare a comerciantului persoană fizică va fi făcută personal sau
prin împuternicit cu procură specială şi autentică.
Cererea de înmatriculare a unei societăţi comerciale va fi semnată de cel puţin un
administrator sau, după caz, de reprezentantul acestuia ori, în condiţiile legii, de oricare dintre
asociaţi, iar pentru regii autonome, companii naţionale, societăţi naţionale sau organizaţii
cooperatiste, de către persoanele împuternicite, potrivit legii, să le reprezinte.
Cererile de înmatriculare vor indica şi:
a) denumirea sucursalei şi numele/denumirea filialei, forma şi sediul comerciantului
din străinătate;
b) numele şi calitatea persoanelor care pot reprezenta faţă de terţi şi în justiţie
comerciantul din străinătate, precum şi ale celor dintre ele care se ocupă nemijlocit de
activitatea sucursalei;
c) ultima situaţie financiară a comerciantului din străinătate aprobată, verificată sau
publicată potrivit legislaţiei statului în care comerciantul are domiciliul/sediul.
Dacă este cazul, se vor înregistra şi menţiuni referitoare la:
a) deschiderea unei proceduri judiciare sau extrajudiciare de insolvenţă asupra
comerciantului din străinătate;
b) dizolvarea societăţii din străinătate, numele şi puterile lichidatorilor;
c) închiderea sucursalei.
Toate aceste formalităţi se vor face la sediul oficiului registrului comerţului de la
sediul sucursalei.
La înmatriculare, solicitanţilor li se eliberează certificatul de înregistrare conţinând
numărul de ordine în registrul comerţului şi codul unic de înregistrare atribuit de către
Ministerul Finanţelor Publice.
2. Organizarea şi ţinerea contabilităţii activităţii comerciale. Rolul şi reglementarea
contabilităţii activităţii comerciale
Obligaţiile ce le revin comercianţilor privind evidenţa activităţii comerciale sunt stabilite
prin Legea contabilităţii nr. 82/1991 cu modificările şi completările ulterioare, care însă nu abrogă
expres dispoziţiile Codului comercial referitoare la aceste obligaţii (cuprinse în Cartea I, Titlul IV
,Despre registrele comercianţilor", art. 22-34). Pe cale de consecinţă, dispoziţiile acestuia sunt
aplicabile, în măsura în care nu sunt contrare Legii nr. 82/1991.
Registrele de contabilitate reprezintă principalul instrument de cunoaştere, gestiune şi
control al patrimoniului comerciantului şi al rezultatelor obţinute în activitatea comercială.
Registrele de contabilitate obligatorii sunt: Registrul-jurnal, Registrul-inventar şi
Cartea mare. Întocmirea, editarea şi păstrarea registrelor de contabilitate se efectuează
conform normelor elaborate de Ministerul Finanţelor Publice.
Răspunderea pentru organizarea şi ţinerea contabilităţii revine administratorului sau
altei persoane care are obligaţia gestionării patrimoniului, în cazul în care contabilitatea nu se
ţine de persoane autorizate, răspunderea revine comerciantului, potrivit Legii nr. 82/1991.

8
3. Concurenţa comercială. Exercitarea comerţului în limitele concurenţei licite.
Potrivit prevederilor Legii nr. 11/1991, comercianţii sunt obligaţi să-şi exercite
activitatea cu bună-credinţă şi potrivit uzanţelor cinstite. Orice act sau fapt contrar uzanţelor
cinstite în activitatea comercială sau industrială, constituie concurenţă neloială. Încălcarea
obligaţiei de exercitare a activităţii cu bună-credinţă şi potrivit uzanţelor cinstite atrage
răspunderea civilă, contravenţională ori penală.
Fondul de comert
Noţiunea şi natura juridică a fondului de comerţ
Fondul de comerţ a fost definit ca ansamblul bunurilor mobile şi imobile, corporale
şi incorporale, pe care comerciantul le afectează desfăşurării activităţii comerciale, în
scopul atragerii clientelei şi al obţinerii de profit; jurisprudenţa a definit fondul de comerţ drept
universalitate de fapt de bunuri corporale şi incorporale.
II. 4. 2. Elementele fondului de comerţ
Elementele fondului de comerţ sunt:
- corporale, cum ar fi: imobilul în care se exercită comerţul, dacă el este obiect al
dreptului de proprietate al comerciantului; maşini, unelte, instalaţii, mărfurile şi ambalajele
împreună cu dotările care sunt destinate să le păstreze sau să le prezinte, inclusiv mobilierul,
materiile prime, materialele etc.;
- incorporale, cum sunt: drepturile asupra numelui comercial (firma), asupra emblemei
sau a altor semne distinctive, drepturile asupra mărcilor de fabrică, de comerţ şi de serviciu,
asupra brevetelor de invenţii, a denumirilor de origine, a indicaţiilor de provenienţă; drepturile
asupra contractelor de locaţiune pentru spaţiile destinate activităţii de comerţ; clientela şi vadul
comercial; drepturile de autor etc.
Firma
Este un element de identificare a comerciantului în câmpul activităţii comerciale. Ea
constă, potrivit Legii nr. 26/1990, în numele sau, după caz, denumirea sub care un comerciant
este înmatriculat în registrul comerţului, îşi exercită comerţul şi sub care semnează.
În cazul comerciantului individual (persoană fizică), firma se compune din numele
comerciantului, scris în întregime, adică numele de familie şi prenumele (sau numele şi iniţiala
prenumelui
Emblema
Emblema este un alt atribut de identificare a comerciantului în activitatea comercială,
definită de Legea nr. 26/1990 ca fiind semnul sau denumirea care deosebeşte un comerciant
de altul de acelaşi gen.
Clientela şi vadul comercial
Clientela este definită în doctrină ca fiind totalitatea persoanelor fizice şi juridice care
apelează în mod obişnuit la acelaşi comerciant, adică la fondul de comerţ al acestuia, pentru
procurarea unor mărfuri şi servicii. Clientela constituie o valoare economică, datorită relaţiilor
ce se stabilesc între titularul fondului de comerţ şi persoanele care apelează la el pentru
procurarea mărfurilor şi serviciilor.
CAPITOLUL IV SOCIETĂŢILE COMERCIALE
. Noţiunea şi caracterele juridice ale societăţii civile
Din dispoziţiile art. 1491, 1492 C.civ. rezultă că societatea este un contract în temeiul căruia
două sau mai multe persoane (asociaţi) se înţeleg să pună în comun anumite bunuri pentru a
desfăşura împreună o anumită activitate, în vederea realizării unui profit şi împărţirii
beneficiilor care vor rezulta.
Contractul de societate- actul constitutiv, are următoarele elemente esenţiale care îl
deosebesc de alte contracte :
a) fiecare asociat se obligă să pună în comun o valoare patrimonială (aport);
b) asociaţii se obligă să desfăşoare împreună o activitate care constituie obiectul societăţii;

9
 c) toţi asociaţii participă la realizarea şi împărţirea beneficiilor.
Din definiţia dată rezultă caracterele juridice ale contractului de societate:
a) contractul este plurilateral, în sensul că la încheierea sa participă două sau mai multe
persoane, fiecare asumându-şi anumite obligaţii;
b contractul este cu titlu oneros; fiecare asociat urmăreşte realizarea unui folos patrimonial,
adică obţinerea de beneficii;
c) contractul este comutativ; întinderea obligaţiilor fiecărui asociat este cunoscută în
momentul încheierii contractului;
d) contractul este consensual, ceea ce înseamnă că se încheie prin simplul acord de voinţa al
părţilor; forma scrisă este cerută ad probationem.
Definiţia societăţii comerciale:
Societatea comercială poate fi definită ca o grupare de persoane constituită pe baza unui
contract de societate- act constitutiv şi beneficiind de personalitatea juridică, în care asociaţii
se înţeleg să pună în comun anumite bunuri, pentru exercitarea unor fapte de comerţ, în
scopul realizării şi împărţirii beneficiilor rezultate
Elemente specifice ale contractului de societate(act constitutiv) care stau la baza
societăţii comerciale
-Aporturile asociaţilor
Sub aspect juridic, prin aport se înţelege obligaţia pe care şi-o asumă fiecare asociat de a
aduce în societate un anumit bun, o valoare patrimonială. În limita aportului, asociatul devine
debitor al societăţii cu toate consecinţele care decurg din această calitate.
-Obiectul aportului îl poate constitui:
- aportul în numerar;
- aportul în natura;
- aportul în industrie, care constă în muncă sau activitatea pe care asociatul promite să o
efectueze în societate,
-Capitalul social şi patrimoniul societăţii
Prin capitalul social al unei societăţi comerciale se înţelege expresia valorică a totalităţii
aporturilor asociaţilor care participă la constituirea societăţii. Capitalul social mai este
denumit şi capital nominal.
Capitalul social are o dublă semnificaţie: contabilă şi juridică. El constituie gajul general al
creditorilor societăţii. De aceea, este fix pe toată durata societăţii.
Capitalul subscris reprezintă valoarea totală a aporturilor pentru care asociaţii s-au obligat
să contribuie la constituirea societăţii. Capitalul subscris coincide cu capitalul social.
Capitalul vărsat este valoarea totală a aporturilor efectuate şi care au intrat în patrimoniul
societăţii.
Capitalul social al societăţii este divizat: părţi de interes, părţi sociale, acţiuni.
-Patrimoniul societăţii, în lumina dreptului civil, îl constituie totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor cu valoare economică aparţinând societăţii. Intre capitalul social şi patrimoniul
societăţii există anumite deosebiri. Astfel, în timp ce capitalul social este expresia valorică a
aportului asociaţilor, patrimoniul societăţii este o universalitate juridică, în care sunt cuprinse
toate drepturile şi obligaţiile, precum şi bunurile societăţii.
-Realizarea şi împărţirea beneficiilor
Pentru a putea fi repartizate, beneficiile trebuie să fie reale (art.37 din Legea nr.31/1990).
Aceasta înseamnă ca trebuie să se fi înregistrat un excedent, adică o sumă de bani care să fie
mai mare decât capitalul social, deoarece nu pot fi distribuite beneficii din capitalul social.
Criterii de împărţire a beneficiilor
Potrivit legii, în contractul de societate trebuie să se prevadă „partea fiecărui asociat la
beneficii şi la pierderi” (art. 3) sau „modul de distribuire a beneficiilor” (art. 8). , criteriul
care este avut în vedere este contribuţia asociaţilor la formarea capitalului social al societăţii.

10
 Formele societăţii comerciale. Dizolvarea si lichidarea
Potrivit art. 2 din Legea nr. 31/1990, societatea comercială îmbracă una din
următoarele forme juridice:
a) societatea în nume colectiv este aceea societate ale cărei obligaţii sociale sunt
garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor asociaţilor;
b) societatea în comandita simpla este societatea ale cărei obligaţii sociale sunt garantate
cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitata şi solidara a asociaţilor
comanditaţi; asociaţii comanditari răspund numai până la concurenta aportului lor;
c) societatea pe acţiuni este societatea al cărui capital social este împărţit în acţiuni, iar
obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social; acţionarii răspund numai în limita
aportului lor;
d) societatea în comandita pe acţiuni este societatea al cărui capital social este împărţit în
acţiuni, iar obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea
nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditati; asociaţii comanditati răspund numai până la
concurenta aportului lor;
e) societatea cu răspundere limitata este societatea ale cărui obligaţii sociale sunt
garantate cu patrimoniul social; asociaţii răspund numai în limita aportului lor.
Clasificarea societăţilor comerciale:
Societăţi de persoane şi societăţi de capitaluri
Societăţile de persoane se constituie dintr-un număr mic de persoane, pe baza cunoaşterii şi
încrederii reciproce a calităţilor personale ale asociaţilor. Fac parte din această categorie :
societatea în nume colectiv şi societatea în comandita simpla.
Societăţile de capitaluri se constituie dintr-un număr mare de asociaţi, impus de nevoile
acoperirii capitalului social, fără să prezinte interes calităţile personale ale asociaţilor.
Elementul esenţial îl reprezintă cota de capital investita de asociat. Intră în această categorie:
societatea pe acţiuni şi societatea în comandita pe acţiuni..
Societăţi în care asociaţii au o răspundere nelimitată şi societăţi în care asociaţii au o
răspundere limitată
Răspunderea asociaţilor pentru obligaţiile sociale este diferită în raport de forma
juridică a societăţii. In societatea în nume colectiv, asociaţii răspund nelimitat şi solidar
pentru obligaţiile societăţii. In societatea pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată,
asociaţii răspund până la concurenta aportului lor. In privinţa societăţii în comandita simplă
sau pe acţiuni răspunderea asociaţilor este diferită: asociaţii comanditati răspund nelimitat şi
solidar, iar asociaţii comanditari numai în limita aportului lor.
Societăţi cu părţi de interes şi societăţi pe acţiuni
După structura capitalului social şi modul de împărţire a acestuia, societăţile comerciale se
clasifică în două categorii: societăţi în care capitalul social se divide în părţi de interes şi
societăţi în care capitalul social se împarte în acţiuni. Capitalul social se divide în părţi de
interes în cazul societăţii în nume colectiv şi societăţii în comandita simplă, precum şi cazul
societăţii cu răspundere limitată (părţi sociale). Capitalul social este împărţit în acţiuni în
cazul societăţii pe acţiuni şi societăţii în comandita pe acţiuni.
Societăţi care emit titluri de valoare şi societăţi care nu pot emite asemenea titluri
Societăţi care emit titluri de valoare pot fi societatea pe acţiuni, societatea în comandita pe
acţiuni şi societatea cu răspundere limitată. In cea de a două categorie sunt cuprinse
societatea în nume colectiv şi societatea în comandita simpla. Titlurile de valoare au un
element comun: ele materializează dreptul asociaţilor asupra unei fracţiuni din capitalul
social. Între aceste titluri de valoare exista o deosebire esenţială: acţiunile fac parte din
categoria titlurilor de valoare negociabile, iar certificatele de părţi sociale nu sunt titluri
negociabile, ci titluri de legitimare.

11
 Societăţi cu capital românesc şi societăţi cu participare străină
Societăţile cu capital românesc sunt societăţile în care asociaţii sunt cetăţeni români ori
persoane juridice de naţionalitate română. Societăţile cu capital străin sunt societăţile care se
constituie cu capital integral străin sau în asociere cu persoane fizice sau juridice romane.
Dizolvarea si lichidarea societatilor comerciale
Dizolvare a societăţii comerciale:
Dizolvarea este operaţiunea prin care o societate comercială după ce este divizata,
"intră în lichidare si transferă mai multor societăţi comerciale, totalitatea patrimoniului său, în
schimbul unei plăţi în numerar maximum 10% din valoarea nominală a acţiunilor astfel
repartizate".
Prin deschiderea procedurii de lichidare şi interdicţia desfăşurării de operaţii comerciale noi,
societatea nu se desfiinţează, ea isi continua existenţa juridică, însă numai pentru operaţii de
lichidare, deschiderea procedurii de lichidare se face de administratori care au obligaţia de a
convoca Adunarea Generală pentru desemnarea lichidatorilor. În anumite cazuri, dizolvarea
are loc fără lichidare prin fuziunea societăţii comerciale. Interdicţia unor operaţiuni
comerciale noi presupune că administratorii nu mai pot întreprinde noi operaţiuni.
Societatea se dizolvă prin:
a) trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii;
b) imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societăţii sau realizarea acestuia;
c) declararea nulităţii societăţii;
d) hotărârea adunării generale;
e) hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat, pentru motive temeinice, precum
neînţelegerile grave dintre asociaţi, care împiedică funcţionarea societăţii;
f) falimentul societăţii;
g) alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al societăţii.
Societatea pe acţiuni se dizolvă:
a) în cazul şi în condiţiile prevăzute de art. 1531 al Legii nr. 31/1990;
b) când capitalul social se reduce sub minimul legal;
c) când numărul acţionarilor scade sub minimul legal.
Societatea în comandită pe acţiuni sau cu răspundere limitată se dizolvă:
a) în cazul şi în condiţiile prevăzute de art. 153 (vezi nota 1) al Legii nr. 31/1990;
b) când capitalul social se reduce sub minimul legal
Societăţile în nume colectiv sau cu răspundere limitată se dizolvă prin falimentul,
incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul unuia dintre asociaţi, când, datorită acestor
cauze, numărul asociaţilor s-a redus la unul singur.
Dispoziţiile aliniatelor precedente se aplică şi societăţilor în comandită simplă sau în
comandită pe acţiuni, dacă acele cauze privesc pe singurul asociat comanditat sau comanditar.
Dizolvarea societăţii are ca efect deschiderea procedurii lichidării. Dizolvarea are loc
fără lichidare, în cazul fuziunii ori divizării totale a societăţii sau în alte cazuri prevăzute de
lege.
La cererea oricărei persoane interesate, precum şi a Oficiului Naţional al registrului
comerţului, tribunalul va putea pronunţa dizolvarea societăţii, în cazurile în care:
a) societatea nu mai are organe statutare sau acestea nu se mai pot întruni;
b) societatea nu a depus, în cel mult 6 luni de la expirarea termenelor legale, situaţiile
financiare anuale sau alte acte care, potrivit legii, se depun la oficiul registrului comerţului;

1
Art. 153 (1) Dacă administratorii constată că în urma unor pierderi activul net, determinat ca diferenţă între
totalul activelor şi datoriile societăţii, reprezintă mai puţin de jumătate din valoarea capitalului social, vor
convoca adunarea generală extraordinară, pentru a hotărî reîntregirea capitalului, reducerea lui la valoarea
rămasă sau dizolvarea societăţii.

12
 c) societatea şi-a încetat activitatea sau nu are sediu social cunoscut ori nu îndeplineşte
condiţiile referitoare la sediul social sau asociaţii au dispărut sau nu au domiciliu ori reşedinţă
cunoscută;
d) societatea nu şi-a completat capitalul social, în condiţiile legii.
Pe data rămânerii irevocabile a hotărârii prin care s-a admis dizolvarea, societatea va fi
radiată din oficiu din registrul comerţului
Fuziunea şi dizolvarea societăţii, sunt procedee tehnico-juridice prin care se realizează
restructurarea societăţilor.
Fuziunea: se realizează printr-o concentrare a societăţilor şi are 2 forme:
Absorbţia:
Divizarea:
Desprinderea - înseamnă divizarea parţială adică separarea unei părţi din patrimoniul
unei societăţi care nu îşi încetează existenţa, continuă să îşi desfăşoare activitatea cu un
patrimoniu mai mic – are numai efect creator. Pot fi implicate în fuziune sau divizare numai
societăţile nu şi sucursalele şi filialele.
specificitatea obligaţiilor comerciale faţă de cele civile:
Preţul: în dreptul comercial va fi potrivit articolului 40 codul comercial, cel din listele
bursei din locul unde s-a încheiat contractul respectiv, al locului cel mai apropiat.
Locul executării contractului: o obligaţie comercială se execută în locul prevăzut în
contract. Locul executării poate rezulta şi din natura operaţiunilor sau din intenţia părţilor
contractuale. Dacă obligaţia este o sumă de bani, în dreptul comercial plata este portabilă spre
deosebire de dreptul civil unde plata este cherabilă.
Dobânzile: în dreptul comercial, dobânzile curg din ziua în care devin exigibile, adică
de la data scadenţei. Condiţia obligaţiei este ca plata să constea într-o sumă de bani lichidă şi
exigibilă.
Lichidarea societăţii: operaţiile ce fac obiectul lichidării sunt realizate de persoane
investite, şi anume lichidatori. Bunurile societăţii sunt transformate în bani pe calea licitaţiei
publice. Lichidarea presupune următoarele operaţiuni:
- terminarea operaţiunilor comerciale aflate în curs la data dizolvării societăţii;
- încasarea creanţelor societăţii;
- transformarea bunurilor societăţii în bani;
- plata datoriilor societăţii;
- împărţirea activului net între asociaţi.
Principiile generale ale lichidării societăţii comerciale:
- personalitatea juridică subzistă pentru nevoile lichidării;
- lichidarea se face în interesul asociaţilor – prin aceasta se deosebeşte de procedura
falimentului care este menită să ocrotească exclusiv interesele creditorilor;
- lichidarea poate fi cerută numai de asociaţi cu excluderea creditorilor;
- lichidarea societăţii este obligatorie, nu facultativă.
Efectele lichidării :
- obiectul de activitate se restrânge – activitatea societăţii se limitează la realizarea
operaţiunilor comerciale aflate în derulare în momentul dizolvării societăţii;
- administratorii se înlocuiesc cu lichidatorii;
- administratorii predau gestiunea societăţii către lichidatori.
Statutul lichidatorilor: lichidatorul poate fi o persoană fizică sau juridică. Sunt numite
prin hotărârea adunării asociaţilor. În cazul SNC, SCS, SRL hotărârea se ia în unanimitate
dacă actul constitutiv nu prevede altfel. Pentru SA şi SCA hotărârea trebuie să se adopte cu
majoritatea prevăzută de lege pentru modificarea actului constitutiv.
Natura juridică a funcţiei lichidatorilor: legea prevede că lichidatorii au aceeaşi
răspundere ca şi administratorii dacă sunt mandatari ai societăţii. Lichidatorii îşi îndeplinesc

13
mandatul lor sub controlul cenzorilor. Pentru societatea unde nu există cenzori controlul
aparţine asociaţilor.
Puterea lichidatorilor: ei trebuie să execute şi să termine operaţiunile de comerţ
referitoare la lichidare, să încaseze creanţele societăţii. Sunt îndreptăţiţi să vândă prin licitaţie
publică bunurile mobile şi imobile aparţinând societăţii (bunurile se vând singular).
Pot să contracteze obligaţii şi pot să facă împrumuturi neipotecare şi orice act necesar
lichidării. Lichidarea patrimoniului: presupune încasarea activului şi plata pasivului; prin
lichidare activul se transformă din bunurile societăţii în bani pe calea licitaţiei publice. Fiecare
bun trebuie evaluat în mod individual, lichidatorul trebuie să încaseze creanţele de la debitori
la scadenţă. Plata pasivului societăţii presupune plata datoriilor societăţii către creditori. Plata
se face cu banii rezultaţi din lichidarea activului societăţii. În ce priveşte SRL cu unic asociat
dizolvarea ei nu duce la lichidarea părţilor sociale. Dizolvarea acestei societăţi atrage
transmiterea universală a patrimoniului societăţii către asociatul unic.
CAPITOLUL V
PROCEDURA INSOLVENŢEI ŞI A FALIMENTULUI
Reglementată de legea 85-2006
Notiunea si caracterele procedurii falimentului
Conform art. 695. Cod comercial; " comerciantul care a încetat plăţile pentru datoriile
sale comerciale, este în stare de faliment". Insolventa este definită de către lege ca fiind acea
stare a patrimoniului, debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti
disponibile pentru plata datoriilor exigibile. Insolvenţa este prezumată ca fiind vădită dacă
debitorul, după 30 de zile de la scadenţă nu îsi plăteşte datoriile faţă de unul sau mai multi
creditori.Insolvenţa este iminentă dacă se dovedeşte că debitorul nu are disponibil la data
scadentă pentru a putea plăti datoriile exigibile angajate .
Procedura generală, reprezintă procedura prin care un debitor care îndeplineşte condiţiile
prevăzute de art 1 alin 1 din lege,( societăţi comerciale, societăţi cooperatiste, organizaţii
cooperatiste, societăţi agricole, grupuri de interes economic, orice altă persoană juridică de
drept privat care desfăşoară şi activităţi economice) fără a le îndeplinii simultan pe cele de la
art 1 alin 2 (acest alin. dispune ; procedura simplificată care se referă la debitorii aflaţi în
stare de insolvenţă ce se încadreaza la una din următoarele categorii ; comercianţi persoane
fizice acţionând individual, asociaţii familiale, societăti dizolvate anterior formulării cererii
introductive, debitori care si-au declarat prin cererea introductiva intrarea in faliment sau care
nu pot beneficia de procedura de reorganizare judiciară prevazută de lege) intră după perioada
de observaţie succesiv în procedura de reorganizare judiciară şi în procedura falimentului sau
separat numai în procedura judiciară, ori, doar în procedura falimentului.(art 1-4 special 3).
Procedura simplificată reprezintă procedura prin care debitorul care indeplineşte condiţiile
prevazute la art 1 alin 2(enunţate mai sus) intră, direct în procedura falimentului, fie odată cu
deschiderea procedurii insolvenţei fie după o perioadă de observaţie de maxim 60 zile.
Reorganizarea judiciară, este procedura care se aplică debitorului persoană juridică
în vederea achitării datoriilor acestuia conform programului de plată a creanţelor. Ea
presupune intocmirea, aprobarea, implementarea unui plan numit plan de reorganizare.
Scopul procedurii reorganizării este redresarea activităţii debitorului şi plata creanţelor
creditorilor.
Procedura reorganizării judiciare se poate realiza prin urmatoarele modalitati :
-restructurarea operatională şi/sau financiară a debitorului -restructurarea corporativă prin
modificarea structurii de capital social
-restrângerea activităţii debitorului prin lichidarea unor bunuri din averea debitorului până
la acoperirea creanţelor creditorilor
Prin programul de platăa al creanţelor se înţelege tabelul de creanţe menţionate în planul
de reorganizare şi care cuprinde cuantumul sumelor pe care debitorul se obligă să le

14
 platească creditorului prin raportul la tabelele definite de creanţe şi la fluxul de numerar
aferent planului de reorganizare, acesta cuprinde :
-cuantumul sumelor datorate creditorului conform tabelului definit de creanţe pe
care debitorul se obligă să le platească acestora
-termenele la care debitorul urmează să plătească aceste sume
Procedura falimentului, care este definită ca fiind procedura de insolvenţă concursuală,
colectivă şi egalitară ce se aplică debitorului în vederea lichidării averii acestuia pentru
acoperirea pasivului fiind urmată de radierea debitorului din registrul în care a fost
înmatriculat.
Caracterele procedurii insolvenţei sunt :
1.Caracter judiciar- procedura insolvenţei la care este supus debitorul, reprezintă procedura
judiciară ce se desfăşoară sub controlul direct si imediat al instanţelor judecătoreşi,
judecătorul sindic, administratorul judiciar şi a lichidatorului
2.Caracter egalitar – prin procedura insolvenţei se satisfac în acelaşi timp toţi creditorii,
proporţional cu marimea creanţelor deţinute.
3.Caracter colectiv, concursual (interesul individual al fiecărui creditor intră în conflict cu
interesul celorlalţi), concursual (acordul partilor)
4.Caracter general – regulile prin care se realizează reorganizarea activităţii debitorului
sau, după caz, cele legate de lichidarea patrimoniului acestuia, se aplică tuturor bunurilor
din patrimoniul debitorului. Şi ,sub acest aspect, aceasta procedură se diferenţiază de
executarea silită din dreptul comun, care are ca obiect unul sau mai multe bunuri ale
debitorului.
5.Caracter profesional -procedura se aplica comerciantilor, persoane fizice şi societati
comerciale. Deci aceasta se plica numai comerciantilor, nu şi necomerciantilor
6.Caracter de remediu sau după caz de execuţie silită– aceasta procedura are drept scop
redresarea debitorului şi plata pasivului sau lichidarea patrimoniului acestuia. Reprezinta
un remediu sau, dupa caz, un instrument al executarii silite asupra patrimoniului
defunctului.
Participantii la procedura insolventei si a falimentului ;
instanţele judecătoresti, Judecătorul sindic, Adunarea creditorilor şi comitetul
creditorilor,Administratorul special, Administratorul judiciar, Lichidatorul

Cererile introductive
Procedura va începe pe baza unei cereri introduse la tribunal de către debitor sau de
către creditori si de orice alte persone sau instituţii prevăzute expres de lege. Comisia
Naţională a Valorilor Mobiliare va putea introduce cerere împotriva entităţilor aflate sub
supravegherea şi controlul acestora, care, potrivit datelor de care dispun, îndeplinesc criteriile
prevăzute de dispoziţiile legale speciale pentru pornirea procedurii prevăzute de prezenta lege.
Cererea debitorului
Debitorul aflat în stare de insolvenţă este obligat să adreseze tribunalului o cerere
pentru a fi supus dispozitiilor legii insolventei , în termen de maximum 30 de zile de la
apariţia stării de insolvenţă. Va putea să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus
dispoziţiilor acesteia şi debitorul în cazul căruia apariţia stării de insolvenţă este iminentă.
Cererea debitorului va trebui sa fie însoţită de următoarele acte:
a) bilanţul certificat de către administrator şi cenzor/auditor, balanţa de verificare
pentru luna precedentă datei înregistrării cererii de deschidere a procedurii ;
b) o listă completă a tuturor bunurilor debitorului, incluzând toate conturile şi băncile
prin care debitorul îşi rulează fondurile; pentru bunurile grevate se vor menţiona datele din
registrele de publicitate;

15
 c) o listă a numelor şi a adreselor creditorilor, oricum ar fi creanţele acestora: certe
sau sub condiţie, lichide sau nelichide, scadente sau nescadente, necontestate sau contestate,
arătându-se suma, cauza şi drepturile de preferinţă;
d) o listă cuprinzând plăţile şi transferurile patrimoniale efectuate de debitor în cele
120 de zile anterioare înregistrării cererii introductive;
e) o listă a activităţilor curente pe care intenţionează să le desfăşoare în perioada de
observaţie ;
f) contul de profit şi pierderi pe anul anterior depunerii cererii;
g) o listă a membrilor grupului de interes economic sau, după caz, a asociaţilor cu
răspundere nelimitată, pentru societăţile în nume colectiv şi cele în comandită;
h) o declaraţie prin care debitorul îşi arată intenţia de intrare în procedura simplificată
sau de reorganizare, conform unui plan, prin restructurarea activităţii sau prin lichidarea, în tot
sau în parte, a averii, în vederea stingerii datoriilor sale; dacă această declaraţie nu va fi
depusă până la expirarea termenului de 10 zile, se prezumă că debitorul este de acord cu
inţierea procedurii simplificate;
i) o descriere sumară a modalităţilor pe care le are în vedere pentru reorganizarea
activităţii.
j) o declaraţie pe propria răspundere, autentificată de notar sau certificată de avocat,
sau un certificat de la registrul societăţilor agricole ori, după caz, oficiul registrului comerţului
în a cărui rază teritorială se află domiciliul profesional/sediul social, din care să rezulte dacă a
mai fost supus procedurii prevăzute de prezenta lege într-un interval de 5 ani anterior
formulării cererii introductive.
k) o declaraţie pe propria răspundere, autentificată de notar sau certificată de avocat,
din care să rezulte că nu a fost condamnat definitiv pentru fals sau pentru infracţiuni
prevăzute în Legea concurenţei nr.21/1996 şi că administratorii, directorii şi / sau asociaţii nu
au fost condamnaţi definitivi pentru brancrută frauduloasă, gestiune frauduloasă, abuz de
încredere, inşelăciune, mărturie mincinoasă, infracţiuni de fals ori infracţiuni prevăzute în
Legea nr.21/1996, în ultimii 5 ani anteriori deschiderii procedurii.
l) Un certificat de admitere la tranzacţionare pe o piaţă reglementată a valorilor
mobiliare sau a altor instrumente financiare emise.
Cererile creditorilor
Orice creditor care are una sau mai multe creanţe certe, lichide şi exigibile poate
introduce la tribunal o cerere împotriva unui debitor care este prezumat de insolvenţă din
cauza încetării plăţilor faţă de acesta timp de cel puţin 30 de zile, în următoarele condiţii:
a) dacă creanţele izvorăsc din raporturi de muncă, acestea trebuie să aibă un cuantum
superior valorii însumate a 6 salarii medii pe economie, stabilite în condiţiile legii şi calculate
la data formulării cererii introductive;
b) în celelalte cazuri creanţele trebuie să aibă un cuantum minim de 10.000 lei
( RON )calculat la data formulării cererii introductive;
După înregistrarea unei cereri introductive, repartizarea cauzei se realizează potrivit
art.53 din Legea 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, în mod aleatoriu, în
sistem informatizat.
Dacă s-a deschis o procedură într-un dosar, celelalte eventuale dosare aflate pe rol, cu
acelaşi obiect vor fi conexate la primul dosar.
Deschiderea procedurii şi efectele deschiderii procedurii
Dacă cererea debitorului corespunde condiţiilor stabilite de lege, judecătorul-sindic va
pronunţa după caz o încheiere de deschidere a procedurii generale sau de intrare în procedura
simplificată. Prin aceeaşi încheiere, judecătorul-sindic dispune ca administratorul judiciar, sau
după caz lichidatorul să facă notificările către toţi creditorii debitorului şi Oficiului
Registrului Comerţului sau, după caz, registrului societăţilor agricole ori altor registre unde

16
debitorul este înmatriculat/înregistrat. Notificarea se publică într-un ziar de largă circulaţie şi
în Buletinul procedurilor de insolvenţă . În cazul în care creditorii se opun deschiderii
procedurii în termen de 15 de zile de la notificare, judecătorul-sindic va ţine, în termen de 10
zile, o şedinţă la care vor fi citaţi administratorul judiciar, debitorul şi creditorii care se opun
deschiderii procedurii, în urma căreia va soluţiona, deodată, printr-o sentinţă, toate opoziţiile.
La cererea debitorului, judecătorul-sindic îi poate obliga pe creditorii care au introdus
cererea să consemneze, în termen de 15 zile, la o bancă, o cauţiune de cel mult 10% din
valoarea creanţelor. Cauţiunea va fi restituită creditorilor, dacă cererea lor va fi admisă. Daca
cererea va fi respinsă, cauţiunea poate fi folosită pentru a acoperi pagubele suferite de debitor.
Dacă nu este consemnată în termen cauţiunea, cererea introductivă va fi respinsă.
În termen de 48 de ore de la înregistrarea cererii creditorilor, judecătorul-sindic va
comunica cererea, în copie, debitorului. Debitorul are posibilitatea ca în termen de 10 zile de
la primirea acesteia, să conteste sau să recunoască existenţa stării sale de insolvenţă. În cazul
în care alege calea contestaţiei judecătorul-sindic este chemat să o soluţioneze:
- în cazul în care stabileşte că debitorul este în stare de insolvenţă, îi va respinge
contestaţia şi va deschide procedura printr-o sentinţă.
- dacă stabileşte că debitorul nu este în stare de insolvenţă, respinge cererea
creditorilor , aceasta va fi considerată ca lipsită de orice efect chiar de la înregistrarea ei.
Dacă debitorul nu contestă în termen de10 zile că ar fi in stare de insolvenţă şi îsi
exprimă intenţia de a-şi reorganiza activitatea judecătorul-sindic va da o sentinţă de
deschidere a procedurii generale. Dacă din declaraţia debitorului rezultă că el se încadrează în
una din categoriile prevăzute la art.1 alin.2 sau a mai beneficiat de reorganizare în ultimii 5
ani anterior deschiderii procedurii, se va pronunta o sentinţă de deschidere a procedurii
simplificate.
Prin sentinţa de deschidere a procedurii generale, judecătorul sindic va desemna un
administrator judiciar, iar in cazul procedurii simplificate un lichidator provizoriu.
În termen de 10 zile de la deschiderea procedurii, debitorul este obligat să depună la
dosarul cauzei actele şi informaţiile2 menţionate de art. 28 alin. (1) din Legea nr. 85/2006.
2
Cf. articolului 28 alin.1 din Legea 85/2006 cererea debitorului va trebui sa fie însoţită de următoarele
acte:
a) Bilanţul certificat de către administrator şi cenzor/auditor, balanţa de verificare pentru luna
precedentă datei inregistrării cererii de deschidere a procedurii;
b) o listă completă a tuturor bunurilor debitorului, incluzând toate conturile şi băncile prin care
debitorul îşi rulează fondurile; pentru bunurile grevate se vor menţiona datele din registrele de publicitate;
c) o listă a numelor şi a adreselor creditorilor, oricum ar fi creanţele acestora: certe sau sub condiţie,
lichide sau nelichide, scadente sau nescadente, necontestate sau contestate, arătându-se suma, cauza şi drepturile
de preferinţă;
d) o listă cuprinzând plăţile şi transferurile patrimoniale efectuate de debitor în cele 120 de zile
anterioare formulării cererii introductive;
e) o lista a activitatilor curente pe care intentioneaza sa le desfasoare in perioada de observatie;
f) contul de profit şi pierderi pe anul anterior depunerii cererii;
g) o listă a membrilor grupului de interes economic sau, după caz, a asociaţilor cu
răspundere nelimitată, pentru societăţile în nume colectiv şi cele în comandită;
h) o declaraţie prin care debitorul îşi arată intenţia de intrare în procedura simplificată sau de
reorganizare, conform unui plan, prin restructurarea activităţii sau prin lichidarea, în tot sau în parte, a averii, în
vederea stingerii datoriilor sale; dacă această declaraţie nu va fi depusă până la expirarea termenului de 10 zile,
se prezumă că debitorul este de acord cu inţierea procedurii simplificate;
i) o descriere sumară a modalităţilor pe care le are în vedere pentru reorganizarea activităţii.
j) o declaraţie pe propria răspundere, autentificată de notar sau certificată de avocat, sau un certificat
de la registrul societăţilor agricole ori, după caz, oficiul registrului comerţului în a cărui rază teritorială se află
domiciliul profesional/sediul social, din care să rezulte dacă a mai fost supus procedurii prevăzute de prezenta
lege într-un interval de 5 ani anterior formulării cererii introductive.
k) o declaraţie pe propria răspundere, autentificată de notar sau certificată de avocat,din care să rezulte
că nu a fost condamnat definitiv pentru fals sau pentru infracţiuni prevăzute în Legea concurenţei nr.21/1996 şi

17
 De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare sau
extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale.De asemenea,
deschiderea procedurii suspendă orice termen de prescripţie a unor astfel de acţiuni.
După ce s-a dispus deschiderea procedurii este interzis administratorilor debitorilor,
persoane juridice, sub sancţiunea nulităţii, să înstrăineze, fără acordul judecătorului-sindic,
acţiunile sau părţile lor sociale sau de interes, deţinute la debitorul care face obiectul acestei
proceduri.
Judecătorul-sindic va dispune indisponibilizarea acţiunilor sau a părţilor sociale ori de
interes, în registrele speciale de evidenţă sau în conturile înregistrate electronic.
Debitorul are obligaţia de a pune la dispoziţia administratorului judiciar sau, după caz,
lichidatorului, toate informaţiile cerute de acesta cu privire la activitatea şi averea sa, precum
şi lista cuprinzând plăţile şi transferurile patrimoniale făcute de el în cele 120 de zile
anterioare deschiderii procedurii.
După rămânerea irevocabilă a hotărârii de deschidere a procedurii, toate actele şi
corespondenţa emise de debitor, administrator judiciar sau lichidator vor cuprinde în mod
obligatoriu şi cu caractere vizibile, în limba română, engleză şi franceză, menţiunea „în
insolvenţă, in insolvency, en procedure collective”. După intrarea în reorganizarea judiciară
sau faliment, actele şi corespondenţa vor purta, în aceleaşi condiţii, menţiunea „în
reorganizare judiciară, in judicial reorganisation, en redressement ” sau, după caz, „în
faliment, in brankruptcy, en faillite”. După intrarea în procedura simplificată se va face
aceeaşi menţiune ca la faliment.
În afară de cazurile prevăzute lege sau de cele autorizate de judecătorul-sindic, toate
actele, operaţiunile şi plăţile efectuate de debitor, ulterior deschiderii procedurii, sunt nule.
Judecătorul-sindic va putea ordona ridicarea, în tot sau în parte, a dreptului de
administrare al debitorului odată cu desemnarea unui administrator judiciar, indicând totodată
şi condiţiile de exercitare a acestuia.
Dreptul de administrare al debitorului încetează de drept la data la care se dispune
începerea falimentului.
Creditorii, comitetul creditorilor ori administratorul judiciar, pot oricând adresa
judecatorului-sindic o cerere de a se ridica debitorului dreptul de administrare, având ca
justificare pierderile continue din averea debitorului sau lipsa probabilităţii de realizare a unui
plan raţional de activitate. Judecătorul-sindic va examina în termen de 15 zile cererea, într-o
şedinţă la care vor fi citaţi administratorul judiciar, comitetul creditorilor şi administratorul
special.
Judecătorul sindic va da dispoziţii tuturor băncilor la care debitorul are disponibil în
conturi să nu dispună de acestea fără un ordin al său sau al administratorului
judiciar/lichidatorului.
După deschiderea procedurii de insolvenţă, administratorul judiciar sau dupa caz
lichidatorul va întocmi şi va supune judecătorului-sindic, în termenul stabilit de judecătorul-
sindic, dar care nu va putea depăşi 60 de zile de la desemnarea sa, un raport amănunţit asupra
cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia insolvenţei debitorului, cu menţionarea
persoanelor cărora le-ar fi imputabilă. Raportul va indica dacă există o posibilitate reală de
reorganizare efectivă a activităţii debitorului ori, după caz, propunerea de intrare în faliment.

că administratorii, directorii şi / sau asociaţii nu au fost condamnaţi definitiv pentru brancrută frauduloasă ,
gestiune frauduloasă, abuz de încredere, inşelăciune, mărturie mincinoasă, infracţiuni de fals ori infracţiuni
prevăzute în Legea nr.21/1996, în ultimii 5 ani deschiderii procedurii.
l) un certificat de admitere la tranzacţionare pe o piată reglementată a valorilor mobiliare sau a altor
instrumente financiare emise.

18
 În cel din urmă caz, raportul prin care se propune intrarea în faliment a debitorului în
procedura generală va fi supus aprobării adunării generale a creditorilor la prima şedinţă a
acesteia. Judecătorul-sindic va dispune, în termen de 3 zile de la primirea acestui raport,
publicarea unui anunţ referitor la raport în Buletinul proceduilor de insolvenţă, cu indicarea
datei şedinţei adunării creditorilor, într-un termen de maxim 10 zile de la prima sedinţă a
adunării generale a creditorilor. În această şedinţă se va supune spre vot propunerea
administratorului judiciar şi punctul de vedere al comitetului creditorilor referitor la aceasta.
Administratorul judiciar va asigura posibilitatea consultării raportului la sediul său, pe
cheltuiala solicitantului. O copie de pe raport va fi depusă la grefa tribunalului şi la registrul
comerţului sau, după caz, la registrul în care este înmatriculat debitorul şi va fi comunicată
debitorului.
În baza hotărârii adunării generale a creditorilor de aprobare a raportului, judecătorul
sindic va decide, prin sentinţă, intrarea în faliment a debitorului.
Planul de reorganizare
Următoarele categorii de persoane vor putea propune un plan de reorganizare în
condiţiile de mai jos:
a) debitorul,
b) administratorul judiciar
c) unul sau mai mulţi creditori care deţin împreună cel puţin 20% din valoarea totală a
creanţelor
Planul va putea sa preveda: fie restructurarea şi continuarea activităţii debitorului, fie
lichidarea unor bunuri din averea acestuia, fie o combinaţie a celor două variante.
Nu vor putea propune un plan de reorganizare debitorul care, într-un interval de 5 ani
anterior formulării cererilor introductive, a mai fost subiect al procedurii instituite în baza
legii şi nici debitorul care a fost condamnat definitiv pentru falsificare sau pentru infracţiunile
prevăzute de Legea concurenţei 21/1996 sau ai căror administratori, directori şi/sau asociaţi
au fost condamnaţi definitiv pentru: bancrută frauduloasă, gestiune frauduloasă, abuz de
încredere, înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, infracţiuni de fals ori infracţiuni
prevăzute în Legeanr. 21/1996, în ultimii 5 ani anterior deschiderii procedurii.
Planul de reorganizare va indica perspectivele de redresare în raport cu posibilităţile şi
specificul activităţii debitorului, cu mijloacele financiare disponibile şi cu cererea pieţei faţă
de oferta debitorului şi va cuprinde măsuri concordante cu interesele creditorilor şi ale
membrilor sau asociaţilor/acţionarilor, precum şi cu ordinea publică, inclusiv în ceea ce
priveşte modalitatea de selecţie, desemnare şi înlocuire a administratorilor şi directorilor.
Planul de reorganizare va cuprinde în mod obligatoriu un tabel de creanţe în care sunt
incluse cuantumul sumelor datorate creditorilor conform tabelului definitiv de creanţe pe care
debitorul se obligă să le platească acestora şi termenele la care debitorul urmeaza să plătească
aceste sume .
Executarea planului de reorganizare nu va putea depăşi 3 ani, socotiţi de la data
confirmării.
Planul de reorganizare va menţiona:
a) categoriile de creanţe care nu sunt defavorizate, in sensu legii;
b) tratamentul categoriilor de creanţe defavorizate;
c) dacă şi în ce măsură debitorul, membrii grupului de interes economic, asociaţii din
societăţile în nume colectiv şi asociaţii comanditaţi din societăţile în comandită vor fi
descărcaţi de răspundere;
d) ce despăgubiri urmează a fi oferite titularilor tuturor categoriilor de creanţe, în
comparaţie cu valoarea estimativă ce ar putea fi primită prin distribuire în caz de faliment;
valoarea estimativă se va calcula la data propunerii planului.
Planul va specifica măsurile adecvate pentru punerea sa în aplicare.

19
 După admiterea planului, judecătorul-sindic va dispune administratorului judiciar
convocarea adunării generale a creditorilor si a debitorului într-un termen cuprins între 20 si
25 de zile, dar nu mai devreme de afişarea tabelului definitiv al creanţelor.
Judecătorul-sindic va dispune administratorului judiciar, ca în termen de 5 zile de la
admitere să fie publicat un anunţ referitor la propunerea planului în Buletinul procedurilor de
insolvenţă, cu indicarea celui care l-a propus, a datei cănd se va vota cu privire la plan şi a
faptului că este admisibilă votarea prin corespondenţă, precum şi a datei de confirmare a
planului, care va avea loc în maximum 15 zile de la data exprimării votului asupra planului.
Acţionarii şi creditorii cu titluri de valoare la purtător vor trebui să depună originalele
la administrator cu cel puţin 5 zile înainte de data fixată pentru exprimarea votului, sub
sancţiunea decăderii din dreptul de a vota.
Din momentul publicării, toate părţile interesate vor fi socotite că au cunoştinţă despre
plan şi data de exprimare a votului. În toate cazurile, debitorul va asigura posibilitatea
consultării planului la sediul său, pe cheltuiala solicitantului.
La începutul şedinţei de vot, judecătorul-sindic va informa creditorii prezenţi despre
voturile valabile primite în scris.
La data stabilită, un plan va fi confirmat sau nu, de către judecătorul-sindic .
Când hotărârea care confirmă un plan intră în vigoare, activitatea debitorului este
reorganizată în mod corespunzător; creanţele şi drepturile creditorilor şi ale celorlalte părţi
interesate sunt modificate astfel cum este prevăzut în plan. În cazul falimentului, planul
confirmat va fi socotit ca o hotărăre definitivă si irevocabilă împotriva debitorului. Pentru
executarea silită titlu executoriu îl va reprezenta sentinţa de confirmare a planului.
Reorganizarea
Scopul procedurii reorganizării este redresarea activităţii debitorului şi plata creanţelor
creditorilor.
În urma confirmării de către judecătorul-sindic a unui plan de reorganizare, debitorul
îşi va conduce activitatea sub supravegherea administratorului judiciar şi în conformitate cu
planul confirmat, până când judecătorul-sindic va dispune, motivat, , după caz :
- încheierea procedurii insolvenţei si reiserţia debitorului în activitatea comercială;
sau
- reorganizarea să înceteze şi să se treacă la faliment.
Pe parcursul reorganizării, debitorul va fi condus de administratorul special, sub
supravegherea administratorului judiciar.
Falimentul
Procedura falimentului are ca scop transformarea în bani a bunurilor din patrimoniul
debitorului, în vederea satisfacerii creanţelor creditorilor. Ea constă într-un ansamblu de acte
şi operaţiuni care privesc stabilirea masei active, stabilirea masei pasive, efectuarea lichidării
bunurilor din patrimoniul debitorului şi distribuirea sumelor realizate prin lichidarea bunurilor
din patrimoniul debitorului.
Judecătorul-sindic va decide, prin încheiere, intrarea în faliment în următoarele cazuri:
A. a) debitorul şi-a declarat intenţia de a intra în procedura simplificată ;
b) debitorul nu şi-a declarat intenţia de reorganizare sau, la cererea creditorului de
deschidere a procedurii , a contestat că ar fi în stare de insolvenţă iar contestaţia a fost
respinsă de judecătorul sindic;
c) nici unul dintre celelalte subiecte îndreptăţite nu a propus un plan de reorganizare
sau nici unul dintre planurile propuse nu a fost acceptat şi confirmat;
B. debitorul şi-a declarat intenţia de reorganizare, dar nu a propus un plan de
reorganizare ori planul propus de acesta nu a fost acceptat şi confirmat;

20
 C. obligaţiile de plată şi celelalte sarcini asumate nu sunt îndeplinite, în condiţiile
stipulate prin planul confirmat, sau desfăşurarea activităţii debitorului în decursul
reorganizării aduce pierderi averii sale;
D. a fost aprobat raportul administratorului judiciar prin care se propune intrarea în
faliment a debitorului.
Prin hotărărea prin care se decide intrarea în faliment, judecătorul-sindic va pronunţa
dizolvarea societăţii debitoare şi va dispune:
a) ridicarea dreptului de administrare al debitorului;
b) în cazul prcedurii generale, desemnarea unui lichidator provizoriu, precum şi
stabilirea atribuţiilor şi a remuneraţiei acestuia, în conformitate cu criteriile aprobate prin
hotărâre a Guvernului;
c) în cazul procedurii simplificate, confirmarea în calitate de lihidator al
administratorului judiciar desemnat;
d) termenul maxim de la intrarea în faliment în cadrul procedurii generale, de
predare a gestiunii averii de la debitor/administrator judiciar către lichidator, împreună cu lista
actelor şi operaţiunilor efectuate după deschiderea procedurii;
e) întocmirea de către administratorul judiciar şi predarea către lichidator, în termen
de maximum 10 zile de la intrarea în faliment, în cadrul procedurii generale, a unei liste
cuprinzând numele şi adresele creditorilor şi toate creanţele acestora la data intrării în
faliment, cu indicarea celor născute după deschiderea procedurii;
f) notificarea intrării în faliment.
După intrarea în faliment în procedura generală, lichidatorul va trimite o notificare
tuturor creditorilor menţionaţi în lista depusă de debitor/administrator judiciar, debitorului şi
oficiului registrului comerţului sau, după caz, registrul societăţilor agricole unde debitorul
este înmatriculat, pentru efectuarea menţiunii.
Vor fi supuse verificării toate creanţele asupra averii debitorului, inclusiv cele
bugetare, născute după data deschiderii procedurii sau al căror cuantum a fost modificat faţă
de tabelul definitiv de creanţe sau faţă de programul de plată din planul de reorganizare, ca
urmare a plăţilor făcute dupa data deschiderii procedurii.
În cazul întrării în faliment după confirmarea unui plan de reorganizare, titularii
creanţelor participă la distribuiri cu valoarea acestora, astfel cum au fost prezentate în planul
confirmat, mai puţin cota încasată în cursul reorganizării.
Măsuri premergătoare lichidării
Vor fi puse sub sigilii: magazinele, magaziile, depozitele, birourile, corespondenţa
comercială, arhiva, dispozitivele de stocare şi prelucrare a informaţiei, contractele, mărfurile
şi orice alte bunuri mobile aparţinând averii debitorului.
Când debitorul are bunuri şi în alte judeţe, documentele întocmite de alte tribunale,
certificând că sigiliile au fost aplicate, vor fi trimise judecătorului-sindic.
În timpul acţiunii de sigilare, lichidatorul va lua măsurile necesare pentru conservarea
bunurilor.
Dacă averea debitorului poate fi inventariată complet într-o singură zi, lichidatorul va
putea proceda imediat la inventariere, fără a aplica sigiliile. În toate celelalte cazuri el va
proceda la inventariere în cel mai scurt timp posibil. Debitorul va trebui să fie de faţă şi să
asiste la inventar, dacă judecătorul-sindic dispune astfel. Dacă debitorul nu se va prezenta, el
nu va putea contesta datele din inventar.
Lichidatorul, pe măsura desfăşurării inventarierii, ia în posesie bunurile, devenind
depozitarul lor judiciar.
Inventarul va trebui să descrie toate bunurile debitorului chiar şi pe cele nepuse sub
sigiliu, şi să indice valoarea lor aproximativă la data inventarului. Cu aprobarea comitetului

21
 creditorilor, lichidatorul va angaja un expert evaluator, pe cheltuiala averii debitorului, pentru
evaluarea bunurilor.
Actul de inventar va fi semnat de lichidator si de debitor, dacă participă la
inventariere, prin administratorul special.
Efectuarea lichidării
Lichidarea bunurilor din averea debitorului va fi efectuată de lichidator sub controlul
judecătorului-sindic.
Cu excepţia cazurilor prevăzute expres de lege, lichidarea va începe de îndată după
finalizarea de către lichidator a inventarierii bunurilor din averea debitorului. Bunurile vor
putea fi vândute în bloc - ca un ansamblu în stare de funcţionare sau individual. Bunurile pot
fi vândute prin licitaţie publică, prin negociere directă sau o combinaţie a celor două.
Lichidatorul la recomandarea comitetului creditorilor va propune metoda de vănzare, iar
aceasta va fi supusă spre aprobare adunării generale a creditorilor.
Lichidatorul va angaja, în numele debitorului un evaluator, persoană fizică sau
juridică, sau va utiliza un evaluator propriu, ce va evalua bunurile din averea debitorului, în
conformitate cu standardele internaţionale de evaluare.
În caz de necesitate sau utilitate învederată a vânzării în bloc, lichidatorul va prezenta
comitetului creditorilor un raport în care vor fi indicate, descrise şi evaluate bunurile ce
urmează a fi vândute împreună, precizându-se şi sarcinile de care, eventual, sunt grevate,
însoţit de propuneri vizând modalităţile de vânzare. O copie de pe raport va fi depusă la grefa
tribunalului, unde va putea fi studiată de orice parte interesată.
Lichidatorul va convoca adunarea generală a creditorilor în termen de maximum 20 de
zile de la data şedinţei comitetului creditorilor, înştiinţându-i pe aceştia despre posibilitatea
studierii raportului şi a procesului verbal al sedinţei comitetului creditorilor privind raportul.
Dacă adunarea generală a creditorilor aprobă raportul, judecătorul-sindic va da,
printr-o încheiere, dispoziţie lichidatorului să efectueze actele şi operaţiunile de lichidare, în
condiţiile propuse prin raport.
Aceste prevederi se aplică, în mod corespunzător, şi pentru autorizarea vânzării în bloc
a creanţelor deţinute de debitor împotriva unor terţe persoane.
Imobilele vor putea fi vândute direct, în urma propunerii lichidatorului, aprobată de
adunarea generală a creditorilor.
Propunerea lichidatorului va trebui să identifice imobilul prin situaţia de pe teren şi
prin datele din registrele de publicitate imobiliară, să arate sarcinile de care este grevat şi să
indice pasul de supraofertare.
Lichidatorul va încheia contracte de vânzare-cumpărare; sumele realizate din vânzări
vor fi depuse în contul prevăzut de lege şi recipisele vor fi predate judecătorului-sindic. În
cazul vănzării la licitaţie, procesul verbal de adjudecare constitue titlu de proprietate.
Distribuirea sumelor realizate în urma lichidării
Fondurile obţinute din vânzarea bunurilor din averea debitorului, grevate, în favoarea
creditorului, de ipoteci, gajuri sau alte garanţii reale mobiliare, ori drepturi de retenţie, de
orice fel, vor fi distribuite în următoarea ordine:
1. taxe, timbre şi orice alte cheltuieli aferente vânzării bunurilor respective, inclusiv
cheltuielile necesare pentru conservarea şi administrarea acestor bunuri, precum şi plata
retribuţiilor persoanelor angajate în condiţiile legii;
2. creanţele creditorilor garantaţi, cuprinzând tot capitalul, dobânzile, majorările şi
penalităţile de orice fel; precum şi cheltuielile.
La fiecare 3 luni, calculate de la data începerii lichidării, lichidatorul va prezenta
comitetului creditorilor un raport asupra fondurilor obţinute din lichidare şi din încasarea de
creanţe şi un plan de distribuire între creditori. Raportul va prevedea şi plata retribuţiei sale şi

22
a celorlalte cheltuieli, prevăzute de lege. Împotriva raportului şi planului orice creditor poate
formula contestaţie în termen de 15 zile de la afişare.
Creanţele vor fi plătite, în cazul falimentului, în următoarea ordine:
1. taxele, timbrele şi orice alte cheltuieli aferente procedurii instituite prin lege,
inclusiv cheltuielile necesare pentru conservarea şi administrarea bunurilor din averea
debitorului precum şi plata remuneraţiilor persoanelor angajate conform legii;
2. creanţele izvorăte din raporturi de muncă ;
3. creanţele reprezentând creditele, cu dobânzile şi cheltuielile aferente, acordate de
instituţiile de credit după deschiderea procedurii, precum şi creanţele rezultând din
continuarea activităţii debitorului după deschiderea procedurii;
4. creanţele bugetare;
5. creanţele reprezentând sumele datorate de către debitor unor terţi în baza unor
obligaţii de întreţinere, alocaţii pentru minori sau de plată a unor sume periodice destinate
asigurării mijloacelor de existenţă;
6. creanţele reprezentând sumele stabilite de judecătorul-sindic pentru întreţinerea
debitorului şi a familiei sale, dacă acesta este persoană fizică;
7. creanţele reprezentând credite bancare, cu cheltuielile şi dobânzile aferente, cele
rezultate din livrări de produse, prestări de servicii sau alte lucrări, precum şi din chirii;
8. alte creanţe chirografare;
9.. creanţele subordonate, în următoarea ordine de preferinţă:
a) creditele acordate persoanei juridice debitoare de către un asociat sau acţionar
deţinând cel puţin 10% din capitalul social, respectiv din drepturile de vot în adunarea
generală a asociaţilor, ori, după caz, de către un membru al grupului de interes economic;
b) creanţele izvorând din acte cu titlu gratuit;
Sumele de distribuit între creditori în acelaşi rang de prioritate vor fi acordate
proporţional cu suma alocată pentru fiecare creanţă.
Titularii de creanţe dintr-o categorie li se vor putea distribui sume numai după ce
creanţele din categoria ierarhic superioară au fost integral achitate.
După ce bunurile din averea debitorului au fost lichidate, lichidatorul va supune
judecătorului-sindic un raport final însoţit de situaţiile financiare finale; copii de pe acestea
vor fi comunicate tuturor creditorilor şi debitorului şi vor fi afişate la uşa tribunalului.
Judecătorul-sindic va convoca adunarea creditorilor la un termen de maximum 30 de zile de la
afişarea raportului final. Creditorii pot formula obiecţii la raportul final cu cel puţin 5 zile
înainte de data convocării.
La data şedinţei, judecătorul-sindic va soluţiona, prin încheiere, toate obiecţiunile la
raportul final, îl va aproba sau va dispune, dacă este cazul, modificarea corespunzătoare a
acestuia.
După ce judecătorul-sindic aprobă raportul final al lichidatorului, acesta va trebui să
facă distribuirea finală a tuturor fondurilor din averea debitorului. Fondurile nereclamate în
termen de 90 de zile de către cei îndreptăţiţi la ele vor fi depuse de către lichidator la bancă, în
contul averii debitorului, iar extrasul de cont, la tribunal.

Închiderea procedurii
O procedură de reorganizare prin continuarea activităţii sau lichidare pe bază de plan
va fi închisă, printr-o sentinţă, în urma îndeplinirii tuturor obligaţiilor de plată asumate în
planul confirmat. Dacă o procedură începe ca reorganizare, dar apoi devine faliment, aceasta
va fi închisă atunci când judecătorul-sindic a aprobat raportul final, când toate fondurile sau
bunurile din averea debitorului au fost distribuite şi când fondurile nereclamate au fost depuse
la bancă. În urma unei cereri a lichidatorului, judecătorul-sindic va pronunţa o sentinţă,
închizând procedura şi, după caz, dispunând radierea societăţii comerciale.

23
 Efectele închiderii procedurii :
- judecătorul sindic, administratorul/ lichidatorul precum şi toate persoanele care i-au
asistat sunt descărcaţi de orice îndatoriri sau responsabilităţi cu privire la procedură, debitor si
averea lui, creditori, titulari de garanţii, acţionari sau asociaţi.
- debitorul persoană fizică va fi descărcat de obligaţiile pe care le avea înainte de
intrarea in faliment, cu condiţia să nu fie găsit vinovat de săvăşirea infracţiunilor de brancrută
frauduloasă sau de plată ori transferuri frauduloase.
CONCORDATUL PREVENTIV SI MANDATUL AD-HOC

Lege nr. 381/2009 privind introducerea concordatului preventiv si mandatului ad-hoc.

În cursul procedurii instituite de lege, debitorul are la dispoziţie două instituţii juridice prin
care poate suspenda sau amâna executarea hotărârii de declanşare a acestora. Acestea sunt
MORATORIUL şi CONCORDATUL.
Moratoriul este instituţia juridică prin care este suspendată executarea hotărârii de
declanşare a procedurii falimentului, la cererea debitorului. Pentru obţinerea moratoriului,
debitorul trebuie să demonstreze în faţa tribunalului că este solvabil şi că faptele ce s-au
produs nu îi sunt imputabile. Moratoriul poatefi instituit decătre judecătorul-sindic pe o
perioadă de cel mult 6 luni, cu consultarea prealabilă a adunării creditorilor.
Concordatul este denumirea purtată de înţelegerea survenită între debitor şi adunarea
creditorilor, în virtutea căreia debitorul se obligă să îşi achite datoriile la termenele şi în
condiţiile pe care le-a stabilit cu masa credală. Dacă concordatul a fost omologat de tribunal,
starea de faliment încetează, masa credală este desfiinţată, iar debitorul poate fi urmărit, în
mod individual, în limita sumelor convenite prin concordatul respectiv. Din necesitatea
redresarii economiei societatilor comerciale, a fost elaborata Legea 389/2009 concordatului
preventiv si a mandatului ad-ho, in scopul reorganizarii activitatii acestora fara a intra in
procedura de insolventa.
In esenta, aceasta lege se adreseaza debitorului care este victima unor conjuncturi
nefavorabile, dar care merita protectie, intrucat afacerea sa are sanse de redresare, in
beneficiul salariatilor sai, al creditorilor sai (inclusiv statul, pentru creantele bugetare),
al comunitatii locale si al sau personal, disparitia sa prin faliment putand avea consecinte
nefavorabile pentru intregul mediu social si economic in care activeaza, incepand cu salariatii
(care risca sa-si piarda locurile de munca), comunitatea locala, (care pierde venituri din taxe si
impozite si care urmeaza sa suporte amplificarea somajului pe plan local), statul roman (care
pierde un contribuabil si urmeaza sa suporte cheltuielile de somaj si de reconversie
profesionala a celor disponibilizati), pentru furnizori si banci, etc.
B. Prezentare generala
Cum insasi titulatura actului normativ o arata, legiuitorul are in vedere doua proceduri
distincte, si anume:
- mandatul ad-hoc, care este o procedura confidentiala declansata la cererea debitorului, prin
care un mandatar ad-hoc propus de acesta si desemnat de instanta, negociaza cu creditorii in
scopul realizarii unei intelegeri intre unul sau mai multi dintre acestia si debitor, in vederea
depasirii starii de dificultate in care se afla intreprinderea debitorului;
- concordatul preventiv, care este un contract incheiat intre debitor, pe de o parte, si
creditorii care detin cel putin doua treimi din valoarea creantelor acceptate si necontestate, pe
de alte parte, prin care debitorul propune un plan de redresare a intreprinderii sale si de
acoperire a creantelor acestor creditori impotriva sa, iar creditorii accepta sa sprijine eforturile
debitorului de depasire a dificultatii in care se afla intreprinderea sa.

C. Mandatul ad-hoc

24
Debitorul adreseaza presedintelui tribunalului o cerere de numire a unui mandatar ad-hoc ales
dintre practicienii in insolventa, autorizati conform legii, pe baza unei descrieri detaliate a
motivelor care fac necesara numirea acestuia.
Avantajele acestei proceduri sunt urmatoarele:
1. Procedura se desfasoara in camera de consiliu si se mentine confidentiala, in mod
obligatoriu, pe toata durata sa, atat pentru institutiile si persoanele care iau parte la ea, cat si
pentru cele care sunt implicate adiacent.
2. Mandatarul ad-hoc are un teremen maxim de 90 zile sa realizeze o intelegere intre debitor
si unul sau mai multi creditori ai sai, in vederea depasirii starii de dificultate in care sa afla
intreprinderea debitorului, salvgardarii intreprinderii, pastrarii locurilor de munca si acoperirii
creantelor asupra debitorului.
3. Pentru realizarea acestui obiect, mandatarul poate propune stergeri, reesalonari sau reduceri
partiale de datorii, continuarea sau incetarea unor contracte in curs, reduceri de personal,
precum si orice alte masuri pe care le considera a fi necesare.
4. Onorariul mandatarului ad-hoc se fixeaza provizoriu de presedintele tribunalului, pe baza
propunerii debitorului si cu acordul mandatarului ad-hoc.
Bineinteles ca elementul consensual este cheia succesului acestei proceduri, credibilitatea
masurilor propuse de mandatarul ad-hoc fiind intarita cu autoritatea tribunalului care l-a
desemnat.
D. Concordatul preventiv
Legea prevede restrictii pentru aplicarea acestei proceduri, inlaturand posibilitatea de a
recurge la ea pentru debitorii care au fost condamnati pentru infractiuni economice, care s-au
aflat in insolventa cu pana la 5 ani anteriori, care au mai beneficiat de un concordat preventiv
cu pana la 3 ani anteriori, care au inscrise fapte in cazierul fiscal, sau daca el, asociatii,
actionarii, administratorii, membrii organelor de conducere ori de supraveghere a debitorului
au fost condamnati pentru anumite infractiuni in ultimii 5 ani, ori li s-a atras raspunderea in
baza legii privind procedura insolventei.
De mentionat ca aceste restrictii nu sunt prevazute la procedura mandatului ad-hoc.
Cererea de deschidere a procedurii de concordat preventiv se introduce la tribunal de orice
debitor, cu exceptiile aratate anterior. Odata cu formularea cererii, se propune si un conciliator
provizoriu, dintre practicienii in insolventa autorizati conform legii.
Dupa numirea acestuia de catre judecatorul sindic, in termen de 30 zile, conciliatorul
elaboreaza impreuna cu debitorul, lista creditorilor si oferta de concordat preventiv.
Proiectul de concordat preventiv trebuie sa prezinte in mod detaliat situatia analitica a
activului si pasivului debitorului, certificata de un expert contabil sau de un auditor autorizat,
cauzele starii de dificultate financiara si masurile luate de debitor pana la acel moment,
proiectia evolutiei financiar contabile pe urmatoarele 6 luni.
Totodata, proiectul de concordat preventiv trebuie sa includa si un plan de redresare ce
cuprinde minimum urmatoarele masuri:
a) reorganizarea activitatii debitorului prin restructurarea conducerii acestuia, modificarea
structurii functionale, reducerea personalului sau orice alte masuri considerate a fi necesare;
b) modalitatile prin care debitorul intelege sa depaseasca starea de dificultate financiara,
precum: majorarea capitalului social, imprumut bancar, obligational sau de alta natura,
infiintarea sau desfiintarea unor sucursale ori puncte de lucru, vanzarea de active, constituirea
de garantii, etc;
c) procentul preconizat de satisfacere a creantelor, care nu poate fi mai mic de 50%, ca urmare
a implementarii masurilor propuse.
Proiectul de concordat preventiv se considera aprobat de creditori daca sunt intrunite voturile
creditorilor care reprezinta majoritatea de doua treimi din valoarea creantelor acceptate si

25
necontestate, cu exceptia celor care ar putea sa nu fie independenti, conform exceptiilor
prevazute de lege.
Avantajele acestei proceduri sunt urmatoarele:
1. debitorul poate propune masuri de amanare sau reesalonare la plata a creantelor contra sa;
2. poate propune stergerea in tot sau in parte a unor creante sau numai a dobanzilor ori a
penalitatilor de intarziere;
3. poate propune compensari si novatii prin schimbare de debitor;
4. poate propune si reduceri partiale pentru obligatiile fiscale de plata; in aceasta situatie,
acordul Agentiei Nationale de Administrare Fiscala trebuie exprimat in termen de 30 zile, iar
in caz contrar acordul se prezuma;
5. debitorul poate obtine de la judecatorul sindic suspendarea provizorie a urmaririlor silite,
pe baza ofertei de concordat preventiv; suspendarea provizorie se mentine pana la publicarea
concordatului preventiv aprobat sau pana la respingerea ofertei debitorului da catre
majoritatea creditorilor;
6. pe perioada concordatului preventiv nu se poate deschide procedura insolventei fata de
debitor;
7. omologarea concordatului preventiv de catre judecatorul sindic determina suspendarea
tuturor procedurilor de executare silita;
8. de la data comunicarii hotararii de constatare a concordatului preventiv se suspenda de
drept urmaririle individuale ale creditorilor semnatari asupra debitorului;
9. de la aceeasi data se suspenda de drept curgerea prescriptiei dreptului de a cere executarea
silita a creantelor acestora contra debitorului;
10. de la aceeasi data se suspenda de drept fata de creditorii semnatari curgerea dobanzilor, a
penalitatilor si a oricaror alte cheltuieli aferente creantelor;
11. sub conditia acordarii de garantii creditorilor de catre debitor, judecatorul sindic poate
impune creditorilor nesemnatari ai concordatului preventiv un termen maxim de 18 luni de
amanare a scadentei creantei lor, perioada in care nu vor curge dobanzi, penalitati, precum si
orice alte cheltuieli aferente creantelor;
12. masurile cuprinse in concordatul preventiv, inclusiv modificarile creantelor, profita si
codebitorilor, fideiusorilor si tertilor garanti;
13. in cursul procedurii, debitorul isi desfasoara activitatea in limitele afacerii sale obisnuite,
in conditiile concordatului preventiv, sub supravegherea conciliatorului;
14. procedura concordatului preventiv dureaza pana la 18 luni si poate fi prelungita cu
maximum 6 luni, la propunerea conciliatorului aprobata de creditori;
15. modificarile creantelor prevazute in concordatul preventiv raman irevocabile daca
procedura se finalizeaza cu succes.
E. Sanctiuni
Legea nu prevede sanctiuni in situatia mandatului ad-hoc, ci doar constatarea incetarii sale de
catre presedintele tribunalului, in situatia in care nu s-a reusit intermedierea incheierii unei
intelegeri intre debitor si creditorii sai.
In ceea ce priveste concordatul preventiv, legea prevede urmatoarele sanctiuni:
1. creditorii care au votat impotriva concordatului preventiv pot cere anularea contractului in
termen de 15 zile de la data mentionarii contractului in registrul comertului;
2. cand se invoca motive de nulitate absoluta, dreptul de a cere constatarea nulitatii apartine
oricarei persoane interesate si este imprescriptibil;
3. instanta poate dispune suspendarea concordatului preventiv prin ordonanta presedintiala;
4. in situatiile in care se constata incalcarea grava de catre debitor a obligatiilor asumate prin
concordatul preventiv, adunarea creditorilor concordatari poate hotari introducerea actiunii in
rezolutiune a concordatului preventiv;

26
5. cand conciliatorul apreciaza ca este imposibila realizarea obiectivelor concordatului din
motive neimputabile debitorului, in cursul derularii procedurii si inaintea termenului de 18
luni, el poate cere judecatorului sindic constatarea nereusitei concordatului preventiv si
inchiderea procedurii.
Chiar daca legea prevede ca este aplicabila oricarei persoane juridice care organizeaza o
intreprindere aflata in dificultate financiara, consideram ca ea va avea ca tinta indeosebi
intreprinderile medii si mari, deoarece atat mandatul ad-hoc, cat si concordatul preventiv
presupun costuri suplimentare semnificative constand in remuneratia mandatarului ad-hoc,
conciliatorului, expertului contabil sau auditorului autorizat, mai greu de suportat de catre o
intreprindere mica, iar implicatiile economice, financiare, fiscale si sociale sunt mai
importante pentru intreprinderile medii si mari, datorita specializarii presupuse de
dimensiunile intreprinderii si a dificultatilor de reorientare al obiectului de activitate al
acestora.
CAPITOLUL VI
CONTRACTE COMERCIALE SPECIALE
Consideraţii generale privind contractele comerciale
Cele mai utilizate contracte comerciale sunt cele de vânzare-cumpărare şi leasingul.
Principala trăsătură caracteristică a vânzării-cumpărării comerciale o constituie intenţia de
revânzare: cumpărarea este făcută cu scopul revânzării ori închirierii, iar vânzarea este
precedată de o cumpărare făcută în scop de revânzare.
Leasingul este un contract prin care o parte, denumită locator/finanţator, transmite
pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun al cărui proprietar este,
celeilalte parţi, denumită utilizator, la solicitarea acesteia, în schimbul unei plaţi periodice,
denumită rată de leasing, iar la sfârşitul perioadei de leasing, locatorul/finanţatorul se obligă
să respecte dreptul de opţiune al utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de
leasing ori de a înceta raporturile contractuale.

Consideraţii generale
În conţinutul sintagmei "contracte comerciale" legiuitorul român de la 1887 a înţeles
să includă:
• Vânzarea-cumpărarea comercială - (art. 60-73 C. com.);
• Reportul - (art. 74-76 C. com.);
• Contul curent - (art. 370-373 C. com.);
• Mandatul - (art. 374-393 C. com.);
• Comisionul - (art. 405-412 C. com.);
• Transportul - (art. 413-441 C. com.);
Toate contractele comerciale sunt supuse condiţiilor de validitate cerute de art. 948 C.
civ.:
• Consimţământul valabil al părţii care se obligă;
• Capacitatea de a contracta;
• Un obiect determinat şi licit;
• O cauză legitimă.

1. Contractul de vânzare-cumpărare comercială

Din punct de vedere al fizionomiei sale structurale, vânzarea-cumpărarea comercială
este similară vînzării-cumpărării civile, ambele fiind contracte prin intermediul cărora se
transmite, în schimbul unui preţ, proprietatea asupra unui lucru.

27
 Principala trăsătură caracteristică a vânzării-cumpărării comerciale o constituie
intenţia de revânzare: cumpărarea este făcută cu scopul revânzării ori închirierii, iar vânzarea
este precedată de o cumpărare făcută în scop de revânzare.
Întrucât Codul comercial român nu oferă o definiţie a contractului de vânzare-
cumpărare comercială, prin aplicarea dispoziţiilor art. 1 C. Com., care statuează că acolo
unde legea comercială nu dispune se va aplica legea civilă, contractul va fi definit pe baza
dispoziţiilor Codului Civil: „vinderea este o convenţie prin care două părţi se obligă între sine,
una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru şi aceasta a plăti celei dintâi preţul lui”.
Caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare comercială sunt:
1. este un contract bilateral (sinalagmatic) dând naştere la obligaţii reciproce între
părţi;
2. este un contract cu titlu oneros, prin încheierea lui fiecare parte urmărind
obţinerea unei contraprestaţii, a unui folos patrimonial;
3. este un contract comutativ, pentru că fiecare parte cunoaşte de la început existenţa
şi întinderea prestaţiei la care se obligă;
4. este un contract consensual, întrucât se încheie pe baza simplului acord de voinţă
al părţilor contractante;
5. este un contract translativ de proprietate, prin intermediul acestuia transmiţându-
se dreptul de proprietate.
Condiţiile de validitate a contractului de vânzare-cumpărare sunt:
- consimţământul părţilor. Acordul de voinţă al părţilor (consimţământul), în sensul
transmiterii de la vânzător la cumpărător a dreptului de proprietate asupra unui bun, în
schimbul preţului trebuie sa fie liber şi neviciat.
- capacitatea de a încheia contractul de vânzare-cumpărare comercială. Încheierea valabilă a
contractului de vânzare-cumpărare comercială este condiţionată şi de existenţa capacităţii
cerută de lege pentru părţile contractante: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
- obiectul contractului de vânzare-cumpărare comercială. Caracterul bilateral al contractului
de vânzare cumpărare comercială face ca acesta să dea naştere la obligaţii în sarcina ambelor
părţi, fiecare obligaţie având ca obiect o anumită prestaţie: obligaţia vânzătorului – lucrul
vândut, iar obligaţia cumpărătorului – preţul.
- cauza legitimă.
Obligaţile părţilor în contractul de vânzare-cumpărare comercială sunt:
- obligaţia vânzătorului este aceea de a pune la dispoziţia cumpărătorului bunul cumpărat,
conservat şi păstrat până la momentul predării şi să-l garanteze de evicţiune şi de viciile
bunului pe cumpărător. De asemenea vânzătorul are obligaţiile de informare şi de securitate.
Conform principiului autonomiei de voinţă, părţile pot conveni şi alte obligaţii în sarcina
vânzătorului (ex: locul predării, termenul predării, cheltuielile predării).
- obligaţia cumpărătorului e aceea de a plăti preţul.

2. Contractul de leasing
Potrivit O. G. nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing cu
completările şi modificările ulterioare, prin termenul de leasing sunt desemnate operaţiunile
„prin care o parte, denumită locator/finanţator, transmite pentru o perioadă determinată
dreptul de folosinţă asupra unui bun al cărui proprietar este, celeilalte parţi, denumită
utilizator, la solicitarea acesteia, în schimbul unei plaţi periodice, denumită rată de leasing,
iar la sfârşitul perioadei de leasing, locatorul/finanţatorul se obligă să respecte dreptul de
opţiune al utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing ori de a înceta
raporturile contractuale“. Utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului înainte de
sfârşitul perioadei de leasing, dacă parţile convin astfel şi dacă sunt achitate toate obligaţiile
asumate în contract.

28
 Tipuri de contracte de leasing
A. Contract de leasing financiar
Conform Legii nr. 571/2003 – Codul Fiscal, contractul de leasing financiar este un
contract de leasing care îndeplineşte cel puţin una dintre următoarele condiţii:
- riscurile şi beneficiile dreptului de proprietate asupra bunului – obiect al contractului
– sunt transferate utilizatorului la momentul la care contractul de leasing produce efecte;
- prevede expres transferul dreptului de proprietate asupra bunului, către utilizator la
momentul expirării contractului;
- perioada de leasing depăşeşte 75% din durata normală de utilizare a bunului,
perioada de leasing incluzând orice perioadă pentru care contractul de leasing poate fi
prelungit.
B. Contract de leasing operaţional
Contractul de leasing operaţional este definit ca fiind orice contract de leasing încheiat
între locator şi locatar, care nu îndeplineşte condiţiile contractului de leasing financiar.
C. Contract de leasing intern
Contractul de leasing, financiar sau operaţional, încheiat între doi rezidenţi.
D. Contract de leasing extern (cross-border)
Contractul de leasing, financiar sau operaţional, încheiat între un locator/finanţator
non-rezident şi un utilizator rezident.
Operaţiunile de leasing au ca obiect bunuri imobile prin natura lor sau care devin
imobile prin destinaţie, precum şi bunuri mobile, aflate în circuitul civil, cu excepţia
înregistrărilor pe bandă audio şi video, a pieselor de teatru, a manuscriselor, a brevetelor, a
drepturilor de autor şi a bunurilor necorporale.
Locatorul (societatea de leasing3) achizitionează bunurile de care are nevoie
utilizatorul pentru a i le transmite în locaţiune. În acest sens, utilizatorul prezintă societaţii de
leasing o ofertă fermă, lista cuprinzând bunurile care vor constitui obiectul contractului de
leasing şi acte care să evidenţieze situaţia sa financiară.
În cadrul unei operaţiuni de leasing, poate avea calitatea de locator/finanţator o
societate de leasing, persoană juridică română sau străină. Orice persoană fizică sau juridică,
română sau străină, poate avea calitatea de locatar/utilizator, în condiţiile legii române.
Utilizatorul (beneficiarul leasing-ului) are facultatea de a alege furnizorul
bunului/bunurilor date în leasing şi societatea de asigurare, cu consimţământul societăţii de
leasing.
De regulă, bunul este cumpărat de la un terţ furnizor, cu excepţia cazului în care
societatea de leasing deţine şi această calitate. La expirarea duratei contractului, utilizatorul
poate fie să cumpere bunul, fie să reînnoiască închirierea pentru o nouă perioadă de timp, fie
să restituie bunul către locator (societatea de leasing).
Contractul de leasing trebuie să cuprindă pe lângă părţile contractante:
- locatorul/finanţatorul;
- utilizatorul;

cel puţin următoarele elemente:

a) clauza privind definirea contractului de leasing ca leasing financiar sau operaţional;

b) denumirea bunului care face obiectul contractului de leasing şi caracteristicile de
identificare a acestuia;

3
Societăţile de leasing sunt societăţi comerciale care au ca obiect principal de activitate desfăşurarea
operaţiunilor de leasing şi au un capital social minim, subscris şi vărsat integral în numerar, la înfiinţare, egal cu
echivalentul în monedă naţională – leu – a sumei de 200.000 euro.

29
 c) valoarea ratelor de leasing şi termenul de plată a acestora;
d) perioada de utilizare în sistem de leasing a bunului;
e) clauza privind obligaţia asigurării bunului;
f) valoarea totală a contractului de leasing.
Contractul de leasing financiar trebuie să cuprindă, pe lângă elementele prevăzute la
alin.(1), următoarele:
a) valoarea de intrare a bunului;
b) valoarea reziduală a bunului convenită de părţi, când este cazul;
c) valoarea avansului;
d) rata de leasing.”
Părţile pot conveni şi alte clauze dar, contractul de leasing nu se poate încheia pe un
termen mai mic de un an. Contractele de leasing constituie titlu executoriu, dacă utilizatorul
nu predă bunul în următoarele situaţii:
- la sfârşitul perioadei de leasing, dacă utilizatorul nu a formulat opţiunea cumpărării
bunului sau a prelungirii contractului;
- în cazul rezilierii contractului din vina exclusivă a utilizatorului.

Obligaţiile părţilor în cadrul unei operaţiuni de leasing

Locatorul/finanţatorul se obligă:
a) să respecte dreptul locatarului/utilizatorului de a allege furnizorul de bunuri, potrivit
intereselor sale;
b) să contracteze bunul cu furnizorul desemnat de locatar/utilizator, în condiţiile
expres formulate de către acesta sau, după caz, să dobândească dreptul definitiv de utilizare
asupra programului pentru calculator;
c) să încheie contract de leasing cu locatarul/utilizatorul şi să transmită acestuia, în
temeiul contractului de leasing, drepturile ce derivă din contract, cu excepţia dreptului de
dispoziţie, iar în cazul programelor pentru calculator, să transmită dreptul de utilizare asupra
programelor pentru calculator către locatar/utilizator, fără a-şi mai putea exercita acest drept
pe perioada derulării contractului de leasing;
d) să respecte dreptul de opţiune a locatarului/utilizatorului de a cumpăra bunul, de a
prelungi contractul de leasing fără a schimba natura leasingului, ori de a înceta raporturile
contractuale;
e) să îi garanteze locatarului/utilizatorului folosinţa liniştită a bunului, în condiţiile în
care acesta a respectat toate clauzele contractuale;
f) să asigure, printr-o societate de asigurare, bunurile oferite în leasing, dacă prin
contractul de leasing părţile nu au convenit altfel.

Utilizatorul se obligă:

a) să efectueze recepţia şi să primească bunul la termenul şi în condiţiile de livrare

agreate cu furnizorul;
b) să exploateze bunul conform instrucţiunilor elaborate de către furnizor şi să asigure
instruirea personalului desemnat să îl exploateze;
c) să nu greveze de sarcini bunul care face obiectul contractului de leasing, decât cu
acordul finanţatorului;
d) să achite toate sumele datorate conform contractului de leasing - rate de leasing,
asigurări, impozite, taxe - în cuantumul şi la termenele menţionate în contract;
e) să suporte cheltuielile de întreţinere precum şi orice alte cheltuieli aferente bunului
sau din contractul de leasing;

30
 f) să îşi asume pentru întreaga perioadă a contractului, în lipsa unei stipulaţii contrare,
totalitatea obligaţiilor care decurg din folosirea bunului direct sau prin prepuşii săi, inclusiv
riscul pierderii, distrugerii sau avarierii bunului utilizat, din cauze fortuite, şi continuitatea
plăţilor cu titlu de rată de leasing până la achitarea integrală a valorii contractului de leasing;
g) să permită locatorului/finanţatorului verificarea periodică a stării şi a modului de
exploatare a bunului care face obiectul contractului de leasing;
h) să îl informeze pe locator/finanţator, în timp util, despre orice tulburare a dreptului
de proprietate, venită din partea unui terţ;
i) să nu aducă modificări bunului şi să nu schimbe locul declarat în contract, fără
acordul locatorului/finanţatorului;
j) să restituie bunul în conformitate cu prevederile contractului de leasing.

În cadrul operaţiunilor de leasing drepturile şi obligaţiile părţilor vor fi stipulate în

contract şi nu vor fi limitate doar la prevederile menţionate deja.

În temeiul contractului de leasing utilizatorul are următoarele drepturi:

a) de acţiune directă asupra furnizorului, în cazul reclamaţiilor privind livrarea,

calitatea, asistenţa tehnică, service-ul necesar în perioada de garanţie şi postgaranţie,
locatorul/finanţatorul fiind exonerate de orice răspundere;
b) de a exercita acţiunile posesorii faţă de terţi.
Drepturile reale ale finanţatorului asupra bunului utilizat în baza unui contract de
leasing sunt opozabile judecătorului-sindic, în situaţia în care utilizatorul se află în insolvenţă,
în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 85/2006. Dacă utilizatorul se află în dizolvare şi/sau
lichidare, aceleaşi dispoziţii se aplică şi lichidatorului numit potrivit Legii nr. 31/1990 privind
societăţile comerciale.

Răspunderea părţilor

În cazul în care locatarul/utilizatorul refuză să primească bunul la termenul agreat cu

furnizorul şi/sau în contractul de leasing, sau dacă se află în stare de reorganizare judiciară
şi/sau faliment, locatorul/finanţatorul are dreptul de a rezilia contractul de leasing cu daune-
interese.
Locatorul/finanţatorul nu răspunde dacă bunul care face obiectul contractului de
leasing nu este livrat sau este livrat necorespunzător locatarului/utilizatorului de către
furnizor.

Dacă în contract nu se prevede altfel, în cazul în care locatarul/utilizatorul nu execută

obligaţia de plată integrală a ratei de leasing timp de două luni consecutive, calculate de la
scadenţa prevăzută în contractul de leasing, locatorul/finanţatorul are dreptul de a rezilia
contractul de leasing, iar locatarul/utilizatorul este obligat să restituie bunul şi să plătească
toate sumele datorate, până la data restituirii în temeiul contractului de leasing.

Dacă locatorul/finanţatorul nu respectă dreptul de opţiune al locatarului/utilizatorului,

aşa cum este prevăzut în prezenta ordonanţă, locatorul/finanţatorul datorează daune-interese
egale cu totalul prejudiciului produs prin încălcarea acestei obligaţii, iar instanţa
judecătorească învestită cu stabilirea daunelor-interese va putea pronunţa o hotărâre care să
ţină loc de act de vânzare-cumpărare.

31
 Dacă în timpul derulării contractului de leasing locatorul/finanţatorul înstrăinează
bunul, respectiv cesionează dreptul definitiv de utilizare asupra programului pentru calculator
altei societăţi de leasing, dobânditorul este legat de aceleaşi obligaţii contractuale ca şi
locatorul/finanţatorul care a înstrăinat bunul, respectiv transmiţătorul care a cesionat dreptul
definitiv de utilizare asupra programului pentru calculator.
Din momentul încheierii contractului de leasing şi până la expirarea acestuia şi
reintrarea în posesia bunului, locatorul/finanţatorul este exonerat de orice răspundere faţă de
terţi pentru prejudiciile provocate prin folosinţa bunului, fapta sau omisiunea
locatarului/utilizatorului.

32