Sunteți pe pagina 1din 12

COLEGIUL BIBLIC EST EUROPEAN

Teologie şi educaţie creştină

Divinitatea lui Cristos


- Lucrare semestrială la Teologie Sistematică -

Student:
Iuliu Florin Copil
anul 2

Oradea, 2011
CUPRINS

INTRODUCERE ...............................................................................................................................1

DOVEZI BIBLICE ............................................................................................................................2


Conştienţa de Sine a lui Isus ................................................................................................2
Termenul Theos ...................................................................................................................4
Termenul Kurios ..................................................................................................................4
Alte afirmaţii în favoarea divinităţii lui Cristos ...................................................................4

EREZII ...............................................................................................................................................7
Ebionismul ...........................................................................................................................7
Arianismul ...........................................................................................................................7

CONCLUZII ......................................................................................................................................9

BIBLIOGRAFIE ..............................................................................................................................10
INTRODUCERE

Pentru un creștin autentic este foarte ușor să-L prezinte pe Cristos pentru că-L cunoaşte atât
teoretic, din Scripturi, cât și practic, dintr-o vieţuire zilnică conform învăţăturilor Lui. Credinţa are
un rol determinant în a-L accepta ca Domn şi Dumnezeu.
Sfânta Scriptură e cea dintâi carte ce-L prezintă şi descrie în mod suficient pe Dumnezeu.
Nu omul l-a creat pe Dumnezeu pentru a avea pe Cineva superior căruia să se închine, ci Dumnezeu
l-a inventat pe om. Scriptura spune că omul e asemenea lui Dumnezeu după chip şi asemănare.
Domnul Isus S-a făcut asemenea omului pentru al îndreptăţi înaintea Tatălui şi totodată pentru ca
omul să fie consolat şi încurajat în vieţuirea creştină. Cristos a trăit şi a simţit ceea ce fiecare om
experimentează, dar El a făcut-o perfect. E un model pentru fiecare din Noi.
Lucrarea de faţă îşi propune să argumenteze divinitatea lui Isus Cristos în timpul vieţii sale
pământene, înainte de ea şi după ea. Sursa inspiratoare e Sfânta Scriptură, ea fiind singură perfectă
şi demnă de încredere. Poziţiile contrare dumnezeirii lui Cristos sunt abordate tot din perspectivă
biblică şi sunt combătute cu vehemenţă.

1
DOVEZI BIBLICE

Profesorul Millard Erickson spunea despre divinitatea lui Cristos: „(ea) se află în centrul
credinţei noastre. Căci credinţa noastră se sprijină pe faptul că Isus este de fapt Dumnezeu în carne
umană, şi nu numai un om extraordinar, chiar dacă El este cea mai neobişnuită persoană care a trăit
vreodată.”1
Problema divinităţii lui Isus Cristos a fost în atenţia Bisericii încă din primele secole
creştine. Chiar dacă în Scriptură nu apare exact expresia „Isus Cristos este Dumnezeu” sunt foarte
multe versete care susţin afirmaţia aceasta direct sau indirect. Dovezile biblice extrase din
manualele de teologie ale lui Erickson, Grudem Stăniloae, Ţon şi Horton le vom grupa în câteva
categorii: conştienţa de Sine a lui Isus, termenul „Theos”, termenul „Kurios”, alte afirmaţii în
favoarea divinităţii.

Conştienţa de Sine a lui Isus


Deşi Domnul nu a spus direct „Eu sunt Dumnezeu” a făcut-o în multe rânduri în mod
indirect. Matei 13.41 Îl prezintă pe Isus spunând că „va trimite pe îngerii Săi, şi ei vor smulge din
Împărăţia Lui toate lucrurile, care sunt pricină de păcătuire şi pe cei ce săvârşesc fărădelegea”, pe
când Luca spune că îngerii şi Împărăţia sunt proprietatea lui Dumnezeu (Luca 12.8-9, 31).
Au fost situaţii în care Domnul a vindecat bolnavi, dar le-a iertat şi păcatele. Cărturarii şi
preoţii ce au fost martori ai acestor evenimente au înţeles aluzia Lui şi au considerat drept blasfemie
cuvintele Mântuitorului condamnându-L la moarte. Conform învăţăturii pe care ei o aveau din
Scripturi numai Dumnezeu poate ierta păcatele, şi Isus ştia aceasta, dar nu a încercat să se explice.
El a spus clar: „Fiul omului are putere pe pământ să ierte păcatele” (Marcu 2.5-12).
Matei 25 Îl prezintă pe Cristos – Fiul omului – drept judecător al tuturor oamenilor .
„Puterea de a judeca starea spirituală şi de a evalua destinul etern al tuturor oamenilor Îi aparţine
Lui.”2 Această autoritate o are doar Dumnezeu. Pavel spune în Romani 2.3: „Şi crezi tu, omule, care
judeci pe cei ce săvârşesc astfel de lucruri, şi pe care le faci şi tu, că vei scăpa de judecata lui
Dumnezeu?” în concluzie, Domnul Isus spune în mod indirect în acest text că este Dumnezeu.
Sunt însă pasaje biblice în care se transmite foarte clar şi direct mesajul divinităţii lui
Cristos. De exemplu, la începutul lucrării Sale pe pământ, mesajul Domnului Isus era în principal

1
Millard J. Erickson, Teologie creştină, vol.2 (Oradea: Editura Cartea Creştină, 1998), p.255
2
Ibid., p.257

2
despre Tatăl şi Împărăţia Cerurilor, pe când, la sfârşitul vieţii pământene, Domnul vorbeşte mai
mult despre Persoana Lui (Matei 26.26-29).
Legile pe care evreii le-au primit în vechime prin Moise au suferit unele modificări sau
abrogări ulterioare în perioada nou-testamentară. Acestea puteau fi făcute doar de Dumnezeu însuşi,
dar Domnul Isus Cristos a spus de multe ori: „aţi auzit că s-a spus în Lege… dar Eu vă spun…”.
Sabatul este una din rânduielile avute în atenţie de Domnul, specificând clar că „Fiul omului este
Domn chiar şi al Sabatului” (Marcu 2.27). El avea pretenţia de a „deţine puterea de a rosti o
învăţătură la fel de plină de autoritate ca cea a profeţilor Vechiului Testament.”3 Deosebirea este
însă că nu a rostit cuvinte precum „aşa vorbeşte Domnul”, specifice profeţilor, ci „Eu va spun…” –
o autoritate ca cea a lui Dumnezeu.
Domnul a mai spus că „El e învierea” (Ioan 11.25) şi are puterea să învie morţii şi să le dea
viaţă precum Tatăl face (Ioan 5.25). Oricare evreu ştia că puterea vieţii şi a morţii o are doar
Dumnezeu (1 Samuel 2.6, Psalmul 119), dar Isus Îşi atribuie public această performanţă făcându-se
pe Sine Dumnezeu. Din acest motiv au fost iritaţi iudeii. Ei au înţeles aluzia Lui şi nu puteau
pricepe şi crede că Isus este Dumnezeu: „Tocmai de aceea căutau şi mai mult Iudeii să-L omoare,
nu numai fiindcă dezlega ziua Sabatului, dar şi pentru că zicea că Dumnezeu este Tatăl Său, şi Se
făcea astfel deopotrivă cu Dumnezeu” (Ioan 5.18). Pentru acelaşi motiv a fost acuzat şi de Marele
Preot (Ioan 19.7). Isus nu l-a corectat, ci contrar, a pus profeţia din Daniel 7.14 în dreptul Său: „Şi
marele preot a luat cuvântul şi I-a zis: «Te jur, pe Dumnezeul cel viu, să ne spui dacă eşti Cristosul,
Fiul lui Dumnezeu.» «Da», i-a răspuns Isus, «sunt! Ba mai mult, vă spun că de acum încolo veţi
vedea pe Fiul omului şezând la dreapta puterii lui Dumnezeu, şi venind pe norii cerului.»” (Matei
26.63-64).
Când ucenicul Filip L-a rugat pe Învăţătorul să le arate pe Tatăl, El i-a răspuns: „Cine M-a
văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl.” (Ioan 14.9). Acesta nu e singurul moment când Domnul s-a
prezentat ucenicilor „una cu Tatăl” (Ioan 10.30). El a acceptat închinarea lui Toma fără a-l corecta:
„Domnul meu şi Dumnezeul meu” (Ioan 20.28). Din acest motiv, preotul Dumitru Stăniloae spune
că „lui Hristos I se cuvine o singură închinare, ca lui Dumnezeu” 4. De altfel, „Biserica Îl includea
pe Iisus Hristos în doxologiile sale împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt încă din perioada apostolică
[…] În închinarea adusă lui Hristos ca lui Dumnezeu e implicată egalitatea Lui şi unitatea Lui cu
Tatăl şi cu Duhul Sfânt.”5 Apostolul Pavel spune în Coloseni 2.9 că „în El (Isus) locuieşte trupeşte
toată plinătatea Dumnezeirii”. Termenul folosit în limba greacă pentru plinătate este pleroma6, şi

3
Ibid., p.259
4
Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă (II) (Bucureşti: Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, 2003), p.105
5
Ibid., p.109
6
http://strongsnumbers.com/greek/4138.htm, accesat în 15.01.2011

3
înseamnă plenitudine, împlinire. Cu alte cuvinte, În Cristos locuieşte Dumnezeirea în întregime, în
plinătate.

Termenul Theos
Cuvântul Theos e folosit de obicei în Noul Testament cu referire la Dumnezeu Tatăl. Theos7
înseamnă Dumnezeu, Creatorul şi Stăpânul (proprietarul) tuturor lucrurilor. Sunt însă câteva
versete în care Domnul Isus este numit Theos. Ioan 1.1 prezintă divinitatea Logosului, „Divin
[Dumnezeu] este Cuvântul”. Ordinea grecească a cuvintelor din această afirmaţie face termenul să
fie deosebit de puternic. El arată divinitatea Cuvântului şi în acelaşi timp distincţia dintre Cuvânt şi
Dumnezeu.8
Alte versete din această categorie sunt Romani 9.5, Tit 2.13, Evrei 1.8 şi 2 Petru 1.1. Wayne
Grudem prezintă în acest context şi un verset mesianic din Vechiul Testament: „Căci un Copil ni s-a
născut, un Fiu ni s-a dat, şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu
tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii.” (Isaia 9.6).9

Termenul Kurios
Cuvântul Kurios10 înseamnă domn, stăpân al unui slujitor sau al unui sclav sau apelativul de
politeţe domnul. El este folosit în traducerea greacă a Vechiului Testament (Septuaginta) de 6814
ori11 pentru a înlocui numele Yahweh, Yehova sau forma reverenţioasă Adonai. În Noul Testament,
Kurios este folosit ca să Îl desemneze atât pe Dumnezeu Tatăl, Dumnezeul suveran (Matei 1.20;
9.38; 11.25; Fapte 17.24; Apocalipsa 4.11), cât şi pe Isus (Matei 22.44; Luca 2.11, 18; Ioan 20.28;
Fapte 10.36; 1 Corinteni 2.8; 8.6; Filipeni 2.11; Evrei 1.10-12; Iacov 2.1; Apocalipsa 19.16).
Scriitorii Noului Testament au şocat prin atribuirea acestui nume Domnului Isus. Evreii ştiau
că Yahweh e un nume sfânt ce-l reprezintă pe Dumnezeul Creator şi Susţinătorul cerului şi al
pământului, Dumnezeul omniprezent. Numindu-L astfel pe Isus declarau fără ezitare că Domnul lor
este cu adevărat Dumnezeu, egal cu Tatăl – Cel ce s-a prezentat pe Sine ca fiind Yahweh (Exod
3.14).

Alte afirmaţii în favoarea divinităţii lui Cristos


Pe lângă argumentele prezentate mai sunt şi alte versete care susţin divinitatea lui Cristos. El
le-a spus iudeilor într-o confruntare că deşi nu are nici măcar cincizeci de ani „mai înainte ca să se
nască Avraam, sunt Eu” (Ioan 8.58). Reacţia lor (v. 59) ne ajută să înţelegem ce se petrecea în
7
http://strongsnumbers.com/greek/2316.htm, accesat în 15.01.2011
8
Millard J. Erickson, op.cit., p.260-261
9
Wayne Grudem, Teologie Sistematică: Introducere în doctrinele biblice (Oradea: Editura Făclia, 2004), p.572
10
http://strongsnumbers.com/greek/2962.htm, accesat în 16.01.2011
11
Wayne Grudem, op.cit., p.572

4
mintea lor. Au luat pietre ca să-L omoare pentru că s-a numit pe Sine „Eu sunt – Yahweh” (Exod
3.14).
Apocalipsa 1.8 spune despre Tatăl Dumnezeu că e „Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul,
Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Cel Atotputernic”. Aceleaşi lucruri le spune Domnul Isus
despre Sine la finalul cărţii: „Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Începutul şi
Sfârşitul” (Apocalipsa 22.13). Domnul nu a spus direct „Eu sunt Dumnezeu”, dar şi în această
situaţie a spus-o indirect.
Expresia „Fiul lui Dumnezeu, când Îi este aplicată lui Cristos, afirmă cu tărie divinitatea Sa
ca şi Fiu etern în Trinitate, unul egal cu Dumnezeu Tatăl în toate atributele Sale.”12 Câteva din
versetele reprezentative sunt: Matei 11.25-30; Ioan 1.14, 18; 8.19; 14.9; 1 Corinteni 15.28 ş.a.
Evrei 1.2-3 foloseşte termenul grecesc charakter pentru a defini „întipărirea Fiinţei Lui
(Dumnezeu Tatăl)”. Charakter13 înseamnă reproducere exactă, exact duplicatul, reprezentare,
unealtă pentru gravat sau tipărit. Apostolul sugerează prin termenul acesta egalitatea Fiului cu
Tatăl în natura Lor, în orice atribut.
Domnul Isus Cristos a avut şi are toate atributele divinităţii chiar dacă a renunţat la câteva în
perioada întrupării Lui (Filipeni 2.5-7). El este omnipotent: a potolit furtuna (Matei 8.26), a
transformat apa în vin (Ioan 2), dar minunile acestea nu le-a făcut pentru a arăta puterea Duhului ci
însăşi puterea Lui divină. Aceasta o înţelegem din afirmaţiile: „Acest început al semnelor Lui l-a
făcut Isus în Cana din Galileea. El Şi-a arătat slava Sa, şi ucenicii Lui au crezut în El” (Ioan 2.11)
şi „Oamenii aceia se mirau, şi ziceau: Ce fel de om este acesta, de-L ascultă până şi vânturile şi
marea?” (Matei 8.27).
Cristos este etern pentru că a spus despre Sine: „Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de
pe urmă, Începutul şi Sfârşitul.” (Apocalipsa 22.13). Pe lângă această afirmaţie se poate adăuga
Ioan 1.1; 8.58. El este şi omniscient. Experienţa avută de Natanael în Ioan 1.48 şi de Petru în Ioan
21.17 confirmă acest adevăr. Omniprezenţa Sa e afirmată de Domnul prin promisiunea de a fi
întotdeauna cu ai Lui (Matei 18.20; 28.10).
Prin folosirea Cuvintelor Sale ca şi completare la textul Scripturilor, Cristos dovedeşte
suveranitatea Lui. Nimeni nu a putut spune ca şi El: „Aţi auzit că s-a zis… dar Eu vă spun…”
(Matei 5).
Imortalitatea e de asemenea unul dintre atributele divine pe care Domnul le are. El a spus
ucenicilor: „Tatăl Mă iubeşte, pentru că Îmi dau viaţa, ca iarăşi s-o iau. Nimeni nu Mi-o ia cu sila,
ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau, şi am putere s-o iau iarăşi: aceasta este porunca, pe care
am primit-o de la Tatăl Meu.” (Ioan 10.17-18).

12
Wayne Grudem, op.cit., p.575
13
http://strongsnumbers.com/greek/5481.htm, accesat în 16.01.2011

5
La fel ca Tatăl, şi Domnul Isus e vrednic să primească închinare (Filipeni 2.9-11; Evrei 1.6;
Apocalipsa 5.12-13). Aceasta nu o poate primi nici măcar îngerii ci numai Dumnezeu (Apocalipsa
19.10).
Iosif Ţon se întreabă, iar mai apoi răspunde: „Atunci cine este Isus Cristos? Isus Cristos este
Dumnezeul întrupat, a doua Persoană din Trinitate venind pe pământ şi trăind ca om. Isus din
Nazaret a fost în acelaşi timp Om adevărat şi Dumnezeu adevărat.”14

14
Iosif Ţon, Să ne cunoaştem crezul (Oradea: Editura Cartea Creştină, 1998), p.194

6
EREZII

În încercarea Bisericii de a afla cine este cu adevărat Isus Cristos şi care este relaţia Lui cu
Dumnezeu Tatăl au apărut câteva erezii. Cele mai importante sunt ebionismul şi arianismul.

Ebionismul15
Această erezie poate fi identificată în grupurile iudeizatorilor din perioada apostolică. Ebioniţii
negau divinitatea reală sau ontologică a lui Cristos. Ei erau puternic monoteişti respingând orice
învăţătură cu privire la dumnezeirea lui Cristos. E posibil ca Epistola lui Pavel către Galateni să
ţintească tocmai în această doctrină eretică.
Potrivit ebioniţilor, Isus este fiul natural al lui Iosif şi al Mariei, El nefiind născut de o
fecioară. Momentul esenţial în viaţa Lui a fost botezul, când Cristos s-a coborât peste El în chip de
porumbel, iar spre sfârşitul vieţii s-a depărtat din El. „Isus a fost un om obişnuit care poseda daruri
neobişnuite, dar nu supraumane sau supranaturale, cum ar fi darul neprihănirii şi al înţelepciunii.”16
Prin perspectiva ebionită s-a încercat rezolvarea dilemei: monoteismul şi divinitatea lui Cristos
şi a lui Dumnezeu Tatăl în acelaşi timp. Pentru a sta în picioare această teorie a fost nevoie de negarea
unor părţi din Scriptură, inclusiv epistolele pauline. Biserica însă nu a acceptat acest compromis
declarând ebionismul drept mişcare eretică.

Arianismul
Arianismul a apărut în secolul al patrulea şi a avut şansa să reprezinte poziţia oficială a
Bisericii. Cu toate acestea, a fost socotit erezie la Conciliul de la Niceea din 325 şi la conciliile
ulterioare.
Concepţia ariană susţinea unicitatea Dumnezeului Creator. Dumnezeu nu poate împărţii esenţa
sau substanţa Sa cu nici o făptură. Doar El e Dumnezeu. Dacă ar exista divizare în Dumnezeu atunci
nu ar mai fi Dumnezeu. Cristos nu e Dumnezeu ci o creaţie aparte a Tatălui. E o Fiinţă mai sus pusă
dintre celelalte. E agentul – Cuvântul – prin care Dumnezeu a creat lumea, şi El Însuşi a fost creat din
nimic prin fiat17 (născut), dar nu are existenţă în Sine.

15
Millard J. Erickson, op.cit., p.267
16
Ibid., p.267
17
Ibid., p.269

7
Conform acestei concepţii, Cristos a fost creat la un moment dat, chiar înainte de timp, dar a
existat un moment în care El nu era. El nu e coetern cu Tatăl. Cristos e un dumnezeu creat, dar nu
Dumnezeul, Fiinţa eternă necreată.
Argumentele pe care sunt fondate aceste afirmaţii sunt extrase dintr-un spectru destul de larg
de referinţe biblice, după cum spune Atanasie18: Fiule este o creatură (Proverbe 8.22; Fapte 2.36;
Romani 8.29; Coloseni 1.15 şi Evrei 3.2); Tatăl este singurul Dumnezeu adevărat (Ioan 17.3); Cristos
este inferior Tatălui (Ioan 14.28); Fiul e imperfect (Marcu 13.32). În concluzie, Cristos este un
semidumnezeu – creatura cea mai înaltă în rang dintre toate, numit Dumnezeu doar din curtoazie.
Sunt două răspunsuri majore ce se pot da teologiei ariene. Unul e ignoranţa faţă de dovezile
aduse în favoarea divinităţii lui Cristos sau tratarea lor în mod inadecvat. Al doilea răspuns e
răstălmăcirea ariană a versetelor care prezintă subordonarea funcţională temporară19 a Fiului în timpul
încarnării Lui.
„Cel întâi născut” din Coloseni 1.15 nu înseamnă în primul rând primul în timp, ci primul în
rang sau cel mai proeminent. Aceasta se poate înţelege din contextul lui Coloseni 1: Isus a fost
mijlocul prin care au venit în fiinţă toate lucrurile create, nu toate celelalte lucruri create. Fapte 2.36,
de asemenea nu spune nimic despre crearea Fiului ci despre poziţia şi funcţia Sa, adică sarcina
mesianică.
Din contextul lui Ioan 17.3 se poate observa că Cristos Îl compară pe Tatăl cu ceilalţi
dumnezeu falşi, pretendenţi la divinitate, dar El e de partea Tatălui.
Ioan 14.28 trebuie văzut în lumina subordonării funcţionale a Fiului în timpul încarnării Lui.
Cu altă ocazie El a spus: „Eu şi Tatăl una suntem” (Ioan 10.30; 17.21). În Matei 28.19 Isus prezintă
autoritatea în care creştinii să fie botezaţi: „În numele Tatălui, al Fiului, şi al Sfântului Duh.” Pavel
pune întreaga Trinitate la un loc când îi binecuvântează pe corinteni în a doua epistola 13.14. aceste
câteva argumente sunt în favoarea egalităţii Persoanelor Sfintei Treimi în esenţa Lor. La Conciliul de
la Nicea din325 s-a conchis să Isus este la fel de mult şi într-un mod la fel de adevărat Dumnezeu ca
Tatăl. El nu este de o substanţă diferită sau nici măcar de o substanţă similară; El este chiar de aceeaşi
substanţă cu Tatăl (homoousios20 – aceeaşi natură, iar nu homoiousios – natură similară).
Afirmaţiile ce se referă la slăbiciune, ignoranţă şi suferinţă trebuie înţelese ca afirmaţii ce
autentifică încarnarea. Ca om, în cursul şederii pe pământ, Isus nu a cunoscut cu adevărat momentul
venirii Lui a doua oară (Marcu 13.32), dar aceasta nu înseamnă că nu a fost Dumnezeu, ci că
divinitatea Lui era exercitată şi trăită doar în armonie cu umanitatea Lui. Tot în această perioadă,
copilul Isus a trebuit să se dezvolte fizic şi intelectual, deşi avea în El natură divină (Luca 2.52).
Arianismul a fost condamnat ca erezie la Niceea, iar apoi la conciliile ulterioare.

18
Ibid., p.269
19
Ibid., p.271
20
Ibid., p.278

8
CONCLUZII

Ce a realizat Cristos prin întruparea Sa? A realizat totul. Tot planul de mântuire a lui
Dumnezeu s-a împlinit prin lucrarea făcută de Fiul.
Pentru ca împăcarea dintre Dumnezeu şi om în urma păcatului să fie posibilă a fost nevoie
de un reprezentant de ambele părţi. Nu a fost nici un om vrednic pentru a purta singur plata pentru
păcate (Romani 3.10) şi care să fi împlinit în acelaşi timp toate legile divine. Din partea lui
Dumnezeu era un reprezentant. El a acceptat, din proprie iniţiativă, să treacă drept reprezentant al
ambelor părţi, astfel s-a întrupat şi a devenit Dumnezeu-om. Isus Cristos este numele Lui. El este
Fiul lui Dumnezeu, „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”.
Cunoscându-l pe Cristos putem avea o cunoaştere reală a lui Dumnezeu, iar răscumpărarea
sufletelor noastre ne e la dispoziţie.
C. S. Lewis a spus despre Isus:

„Un om care nu ar fi fost decât un om şi care ar fi spus lucrurile pe care le-a spus Isus nu ar fi un mare
învăţător moral. Ar fi sau un nebun – la acelaşi nivel cu un om care spune despre sine că este un ou fiert – sau
ar fi însuşi Diavolul iadului. Trebuie să alegi. Fie că acest om a fost, şi este, Fiul lui Dumnezeu, fie că a fost un
nebun sau ceva mai rău. Îl poţi închide ca nebun, Îl poţi scuipa sau Îl poţi omorî ca demon; sau poţi să cazi la
picioarele Lui şi să-L numeşti Domn şi Dumnezeu. Dar să nu spunem cu un aer de superioritate, absurditatea
aceasta, că El a fost un mare învăţător uman. El nu ne-a lăsat deschisă această posibilitate.”21

21
C. S. Lewis, Creştinismul redus la esenţă (Oradea: Societatea Misionară Română, 1987), p.38

9
BIBLIOGRAFIE

ERIKSON, MILLARD J. Teologie creştină (II). Oradea: Editura Cartea Creştină, 1998

GRUDEM, WAYNE. Teologie Sistematică: introducere în doctrinele biblice. Oradea:


Editura Făclia, 2004

LEWIS, C. S. Creștinismul redus la esență, Oradea: Societatea Misionară Română, 1987

STĂNILOAE, Dumitru. Teologia dogmatică ortodoxă (II). Bucureşti: Editura Institutului


Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2003

ŢON, IOSIF. Să ne cunoaştem crezul. Oradea: Editura Cartea Creştină, 1998

10