Sunteți pe pagina 1din 6

Postul

Însuşi mântuitorul a predicat postul; El a postit patruzeci de zile


înainte de începutul activităţii Sale publice: „şi după ce a postit patruzeci
de zile şi patruzeci de nopţi…” (Matei IV, 2) şi i-a învăţat pe ucenicii Săi
atât prin cuvânt, cât şi prin faptă că postul este inseparabil prin rugăciune:
„Iar El, răspunzând, a zis: Scris este: nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu
tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei IV, 4; Marcu IX, 29).
El a recomandat postul ca pe un mijloc de luptă împotriva ispitelor şi a
puterii diavolului: „Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu
rugăciune şi post” (Matei XVII, 21), stăruind că nu trebuie practicat numai
cu forme externe, după obiceiul iudeilor, ci cu voie bună şi cu conştiinţa că,
postind săvârşeşti o faptă bună, o faptă bine plăcut lui Dumnezeu.
În epoca Noului Testament, respectarea postului se lămureşte şi se
desăvârşeşte deci prin autoritatea Mântuitorului.
Celui care posteşte, Mântuitorul îi impune o seamă de condiţii:
corelaţia între ceea ce gândeşte şi ceea ce face. „Când postiţi, nu fiţi trişti ca
făţarnicii; căci ei îşi smolesc feţele, ca să arate oamenilor că postesc.
Adevărat grăiesc vouă: îşi iau plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul
tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău,
Care este în ascuns şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie”
(Matei IX, 14-15).
Credinciosul care posteşte, să răspândească în jurul său o atmosferă
de iubire, de respect şi de gânduri alese.
Comportarea modestă şi plină de bunăvoinţă este o cale spre înnoire a
celui ce posteşte. Nu este vorba să se micşoreze demnitatea credinciosului
prin întrelăsarea grijii faţă de trup, ci să se preţuiască valoarea persoanei,
nici adăugând, nici scăzând ceva.

1
Postul, de asemenea, trebuie practicat nu din făţărnicie pentru lauda
semenilor, ci în taină. „Postiţi? Arătaţi-Mi-o prin fapte. Cum? De vedeţi
un sărac, aveţi milă de el, un duşman, împăcaţi-vă cu el, un prieten
înconjurat de un nume bun, nu-l invidiaţi, o femeie frumoasă, întoarceţi
capul. Nu numai gura şi stomacul vostru să postească, ci şi ochiul şi
urechile, şi picioarele şi mâinile voastre şi toate mădularele trupului
vostru. Mâinile voastre să postească, rămânând curate şi de răpire de
lăcomie. Picioarele nealergând la privelişti urate şi în calea păcătoşilor.
Ochii neprivind cu ispitire frumuseţile străine. Gura trebuie să postească
de sudalme şi de alte vorbiri ruşinoase”1.
Prin post se ajunge la înfrânarea poftelor trupului şi întărirea voinţei,
fiind, aşadar, o faptă de virtute, dar şi o formă de pocăinţă. Este o jertfă
oferită în cinstea lui Dumnezeu şi aduce desăvârşirea crediciosului.
Din cuvintele Mântuitorului „acest soi de rele nu iese decât cu post şi
rugăciune” (Matei XVII, 21), rezultă că în situaţiile grele starea celui care
posteşte îl apropie de rugăciune. El nu poate sta pasiv, simte nevoia să se
roage.
Se poate spune că postul este oarecum o pregătire pentru rugăciune.
Orientându-ne după Mântuitorul în toate ocaziile, postul apare
împreunat cu rugăciunea, căci precum „Nu sunt dulci bucatele fără sare, aşa
nici postul fără rugăciuni”2.
Sfinţii Apostoli au practicat şi ei postul. Aşa, de exemplu, Sfântul
Apostol Pavel a postit şi a îndemnat pe fiii săi duhovniceşti să practice

1
Sfântul Ioan Gură de Aur, Către poporul Antiohian, Cuvântarea a III-a , în P.G., XLIX, col. 53, în
„Studii Teologice”, s eria II, XVII, nr. 9-10, 1965, p. 550.
2
Pr. Pror. Ene Branişte, Posturile din cursul anului Bisericesc, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul
LXXXII, nr. 1-2, 1964, p. 122.

2
postul unit cu rugăciunea (Faptele Apostolilor IX, 9; XIII, 2-3; XIV, 23; I
Corinteni VII, 5).
„Şi trei zile au fost fără vedere; şi n-a mâncat, nici n-a băut”.
„Şi pe când slujeau Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis:
«Osebiţi-Mi pe Barnaba şi pe Saul, pentru lucrul pe care i-am chemat».
Atunci postind şi rugându-se, şi-au pus mâinile peste ei şi i-au lăsat să
plece”.
„Şi hirotonindu-le preoţi în fiecare Biserică, rugându-se cu postiri,
i-au încredinţat pe ei Domnului în care crezuseră”.
„Să nu vă lipsiţi unul pe altul, decât cu bună învoială pentru un
timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea, şi iarăşi să fiţi
împreună, ca să nu vă ispitească Satana din pricina neînfrânării voastre”.
Postul este conceput şi practicat în creştinism ca un act de cult, ca o
jertfă vie şi de evlavie, de căinţă, de supunere şi de adorare a lui
Dumnezeu. El nu este numai un efort numai de a supune, de a domina şi
birui ceea ce este rău şi inferior în noi, ci şi o dorinţă de a ne apropia de
modul de viaţă îngeresc, ca şi de Dumnezeu, de a-I plăcea şi de a ne
asemăna cu El.
Postul este o dovadă a dragostei faţă de Dumnezeu, „căci în dragoste
stă toată strălucirea şi desăvârşirea arătându-ne că pe de o parte ea naşte
viaţa în Hristos, iar pe de altă parte că o astfel de viaţă este rod al
strădaniei omeneşti.
De aceea, nimeni nu se înşeală când îi zice «viaţă», pentru că numai
viaţa ne împreună cu Dumnezeu, câtă vreme despărţirea de Dumnezeu nu

3
o putem numi decât moarte. Pentru aceea a şi zis Mântuitorul: «Porunca
mea este viaţă veşnică» (Ioan XII, 50)3.
Mântuitorul a trăit toate aceste trăsături ale firii omeneşti, desigur
însă în stare nepăcătoasă. Niciodată acestea nu au căzut prin ascultarea şi
veghea Duhului Sfânt, permanent au fost luminate şi susţinute de adevărul
lor ontic şi trăite în conştiinţa unei ispăşiri mântuitoare. O privire mai
atentă asupra ispitirii din Carantania ne aduce uşor la acest înţeles.
Flămânzind ca om, după un post de 40 de zile, demonul îi propune: „De eşti
Tu, Fiul lui Dumnezeu, zi acestei pietre să se facă pâine”. „Scris este”,
răspunde Iisus, „Nu numai cu pâine trăieşte omul, ci şi cu tot cuvântul care
iese din gura lui Dumnezeu” (Matei V, 3-4). Domnul nu micşorează aici
valoarea pâinii, căci pâinea face parte din adevăr, este materie din care se
zideşte şi se susţine templul uman, templul Duhului Sfânt, cum e numit
trupul în Sfânta Scriptură. Dar El pune în lumină unitatea sacră între pâine
şi cuvânt4.
Prin post omul se curăţă de păcat, păcatul e un noroi uscat ce se
aşează pe ochiul înţelegerii. El nu lasă pe om să vadă lumina dumnezeiască,
lumina adevărului, postul este apa curată care spală acest noroi şi permite
omului vederea clară, vederea luminii care ne asigură o viaţă viitoare,
lumina care ne conduce la mântuire5.
Prin post omul unit cu Hristos devine şi el lumină din lumină. E
copleşit de lumina lui Hristos, devine subiectul răspânditor al luminii lui
Hristos6.

3
Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii şi despre viaţa în Hristos, tradusă de pr. Prof. Ene
Branişte şi Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Editura Arhiepiscopiei Bucureştilor, 1989, p. 295.
4
Părintele Galeriu, Jertfă şi răscumpărare, Editura Harisma, Bucureşti, 1991, p. 190-191.
5
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 502.
6
Ibidem, p. 511.

4
Prin post omul face voia lui Dumnezeu, respectând legea lui şi
îndeplinind-o, omul urmând exemplul Fiului lui Dumnezeu Însuşi făcut om,
care constă în a pătimi şi a primi crucea pentru oameni.
Făcând aşa, omul slujeşte propria sa existenţă, căci făcând aşa, Dumnezeu
nu vrea decât binele omului. Slăvind astfel pe Dumnezeu, nu ne supunem
unui egoism despotic al lui Dumnezeu, sau nu lucrează împotriva Sa, ci
îndeplineşte condiţia propriei sale slăviri şi fericiri. Căci slava şi fericirea
persoanei umane nu stă în servirea egoismului propriu care-l izolează, ci în
comuniunea cu Dumnezeu şi cu semenii, pe care o realizează slujind
acelora7. „Căci pofta patimilor e cu adevărat întuneric şi făptuirea
păcatelor e o noapte adâncă”8.
Postul — zice Sfântul Vasile cel Mare — a fost arătat primului om în
rai: „să nu mâncaţi din pomul cunoştinţelor binelui şi a răului” (Facere II,
17). Primii noştri părinţi au fost alungaţi din paradis pentru că nu au păzit
această lege. Deci, noi suntem datori a posti, pentru a reintra în Paradisul
pierdut prin neascultare. Predicatorul vine acum cu exemplele biblice pentru
a convinge pe ascultătorii săi de foloasele acestei practici şi anume: prin
post Moise s-a pregătit pentru a se urca pe Muntele Sinai şi pentru a se
apropia de Dumnezeu; prin post profetul Ilie la Horeb a simţit prezenţa lui
Dumnezeu, prin post a dat el viaţă fiului văduvei din Sarepta Sidonului.
Înlănţuirea aceasta logică a exemplelor asupra foloaselor ce decurg
din practicarea postului dau farmecul şi înălţarea cuvântărilor oratorului
sfinţit.
Pentru a arăta foloasele postului, marele cuvântător spune că Postul
este cel mai bun străjer al sufletului, cel mai sigur tovarăş al corpului, arma
7
Ibidem, p. 667.
8
Simion Noul Teolog, Imnele iubirii dumnezeieşti, Imnul XXXIX (Z 12) tradusă de Pr. Prof. Dr. D.
Stăniloae,, în P.r Prof. D. Stăniloae, op. cit., p. 571.

5
cea mai tare a vitejilor, exerciţiul atleţilor, el alungă ispitele, îndeamnă la
pietate, face a iubi cumpătarea, inspiră modestia, dă curaj şi învaţă a iubi
pacea9.

9
Sfântul Vasile cel Mare, Omilia pentru post, în P.G.,XXXI, col. 172, B 6 după Magistrand Simion S.
Caplat, Aspecte Omiletice în cuvântările Sfântului Vasile cel Mare, în „Studii Teologice”, seria II, XVII,
nr. 7-8, 1965, p. 463.