Sunteți pe pagina 1din 85

Castel din Pănet – Pănet, Mures

Castelul nu mai exista astazi desi el este el este in arhivele Direcţiei Monumentelor
Istorice.
Dacă vă aflaţi cumva în comuna Pănet cu scopul de a vă pierde niţeluş timp prin zonă, nu
întrebaţi de castel. Nu de alta, dar n-are rost. Într-adevăr, construcţia cu pricina figurează de
vreme îndelungată pe lista monumentelor istorice, dar asta n-are a face cu realitatea.
Localitatea e chiar arătoasă şi are o mulţime de puncte de atracţie: biserica ortodoxă,
veche de sute de ani, sediul primăriei care luceşte mai abitir decât un sediu de bancă, chiar şi
bodega comunală care a deschis pe timp de vară o ditamai terasa cu umbreluţe şi televizor.
Castelul, în schimb, lipseşte cu desăvârşire. De cât timp, nimeni n-are habar. “Poate de
vreo sută de ani”, încearcă o estimare primarul Mihaly Bartha. Oamenii privesc tâmp când îi
întrebi. Ridică din umeri şi nu pricep nimic. Asemenea dihănii de clădiri au văzut doar în filme,
nicidecum pe plaiurile lor. Mult mai arţăgoşi se arată a fi bătrânii. Pentru ei, simplul fapt că un
străin îi prinde cu lecţia neînvăţată, îi scoate din minţi: “Fugi dom’le de-aici, îţi arde de glume?
Noi aici ne-am născut şi am crescut, dar de aşa ceva n-am auzit... Iar dacă niciunul din noi nu
are habar, înseamnă că ceea ce cauţi dumneata nu există!”
Şi totuşi, conacul din Pănet a existat. Satul apare în registre oficiale încă din anul 1332,
sub forma unei cetăţi cu zece porţi. În acest aşezământ, un rol deosebit de important l-au jucat
de-a lungul timpului, două familii nobiliare: Alardy şi Bethlen. Mai târziu, întreaga moşie a ajuns
în posesia principalului judecător regesc Gaspar Janos, a cărui văduvă a donat în anul 1630
casa, moara şi o parte din domeniu lui György Bethlen.
Se povesteşte că după primul război mondial, schimbarea economică a zdruncinat atât de
mult starea materială a familiei Bethlen încât aceasta a pierdut practic tot ce avea. Aşa a intrat
în posesia întregii averi economistul şef, Farkas I. Despre conacul nobiliar, scrierile vremii
notează că era pe cât de mic, pe atât de cochet. Aici exista, lucru total neobişnuit în acele
vremuri, un loc special pentru fumat. Se spune că la conac se fuma cu pasiune, dar cu toate
acestea nimeni n-ar fi îndrăznit să o facă în altă parte decât în locul special amenajat. Şi pentru
ca plăcerea tutunului să fie savurată la maxim, meşteri din sat lucrau cu mare migală cozi de
pipă, din lemn de piper. Acum, de toate n-a mai rămas nici amintirea.
Sursa: Ziarul de Mures

Castelele Apafi – Tomeşti, Harghita


Dateaza din secolul XVII si apartine familiei Apafi din Transilvania.
Este este parţial ruinat.

Castelele Apafi - Dumbrăveni, Salaj


Localitatea Dumbraveni au fost atestata documentar in 1374. Multa vreme a fost domeniu
al familiei Apafi. In secolul XVII localitatea a fost colonizata cu armeni care au dezvoltat o
intensa activitate comerciala si edilitara.
Castelul Apafi din Dumbraveni a fost construit in sec. al XVI-lea in stilul Renasterii, de
familia Apafi, din care s-a ridicat principele Transilvaniei Mihail Apafi (1681 - 1690). A suferit
interventii succesive, pastrandu-se planimetria si unele detalii decorative.
La 1552 puternicul feudal Grigore Apaffy, care pe atunci era prefect al judetului Dobica si
loctiitorul maresalului curtii din Martinuzzi, guvernatorul Transilvaniei, cumpara toate mosiile
existente in Dumbraveni si construieste castelul cetate de aici. In acest timp se formeaza
domeniul cetatii Dumbraveni. La 1590 Nicolae Apaffy, prefectul comitatului Cetatea de Balta
(Tirnava) isi muta sediul oficial la castelul din Dumbraveni. Din acest moment domeniul cetatii
Dumbraveni capata tot mai mult functia domeniului din Cetatea de Balta. Dupa ce Mihai Apaffy
infringe incercarile adversarilor de al rasturna, se instaleaza o lunga vrema la domnie, iar tirgul
Dumbraveni prin aceasta devine resedinta domneasca.

Castelul Alexius şi Georgius Bethlen - Sânmiclăuş, Alba


Castelul Bethlen, construit intre anii 1668 si 1683, este o constructie reprezentativa pentru
Renasterea tarzie din Transilvania.
Edificiul, proiectat de M. Bethlen, care a studiat arhitectura in Olanda, are doua niveluri,
inscriindu-se intr-un plan patrulateral. Remarcabila este loggia etajata de pe fatada
sudica. Incinta de aparare, prevazuta cu cinci bastioane, a fost ridicata intre 1692-1699.

Castelul Alexius şi Georgius Bethlen din Criş - Criş, Mures


Prima atestare documentara a localitatii dateaza din anul 1305 si se refera la trecerea
mosiei în posesia unei ramuri a dinastiei Bethlen, numita ulterior ramura de Cris.
Castelul Alexius si Georgius Bethlen a fost construit între secolele XIV si XVI, fiind cel mai
frumos exemplar arhitectural al unei constructii destinate apararii si locuirii din Transilvania.
Resedinta nobiliara a fost construita în mai multe etape. Cea mai veche parte e donjonul
cilindric cu cinci niveluri, din care ultimul etaj slujea ca punct de observatie. În 1559, consilierul
principelui, Georgius Bethlen, si sotia sa, Clara de Nagykároly, au construit un nou corp,
continuat de fiul lor Michael, care pastreaza numeroase ancadramente sculptate de usi si
ferestre, galeria cu arcade pe 15 coloane masive de piatra si scara de onoare, sculptate de un
mester scolit în Italia.
Tot din secolul XVI provine si cladirea ce cuprinde intrarea principala. În secolul XVII,
prefectul comitatului, Alexius Bethlen a întarit castelul cu bastioane înalte, poligonale la colturile
incintei. La constructia acestui castel s-a vazut interesul pentru cultura, stilul si rafinamentul
nobililor Bethlen. Pe lânga confort si siguranta, ei au pus mare pret pe decorarea edificiului. Sali
precum "palatul de aur", "turnul bastion de zi" sau "camera aurita" erau bogat ornamentate cu
blazoane, "tavane curcubeu" picturi, inscriptionari, portrete si tapiserii, iar mobilierul autentic era
pictat si slefuit cu mare maiestrie.
În curtea cetatii se afla o gradina cu flori, iar în jurul complexului se întindea un mare parc
englezesc. Nu lipsea nici pavilionul pentagonal cu pereti împodobiti cu imagini pictate.
Farkas Bethlen, eminentul istoriograf, a adus aici chiar si o tipografie pentru editarea cartii sale,
care ulterior a fost mutata la Sighisoara.
Castelul a fost locuit pâna la data nationalizarii, 3 martie 1948, toate încaperile fiind
amenajate conform traditiei familiare. Se spune ca în ziua nationalizarii, în curte au intrat
camioane mari care au carat neîntrerupt patru zile si patru nopti, toate obiectele de valoare din
castel. Restul lucrurilor, care nu prezentau interes pentru jefuitori, au fost arse în curte.
Începând cu aceasta data, domeniul a ajuns în gestiunea Sfatului Popular din Danes. Astfel a
început distrugerea celui mai frumos castel renascentist din Ardeal. Organele de ocrotire a
monumentelor istorice au declansat în anii 1970 si dupa 1990 lucrari de renovare, lucrari ce au
fost întrerupte în mai putin de doi ani. Acest splendid monument s-a ruinat prin nationalizare,
reavointa unor persoane si lacomia dusa la extrem a altora.
În iunie 2007, dupa ani întregi de procese, castelul si parcul au fost restituite oficial
mostenitorilor familiei Bethlen, în stare deplorabila. Astazi, nobilul edificiu renaste încet dar sigur
din propria-i cenusa.
Sursa: Allain Cucu – Ziarul de Mures

Castelul Alexius şi Georgius Bethlen - Dragu, Salaj


Castelul dateaza din secolele XVIII-XIX

Castelul Alexius şi Georgius Bethlen - Mădăraş, Mures


A fost construit in anul 1517 si a apartinut familiei transilvanene Bethlen.

Castelul Apaffy - Coştiui, Maramures


Castelul Apaffy, vechea fortareata, ridicata la inceputul secolului XV, este singurul castel
care s-a pastrat din Maramuresul istoric.
Acesta avea rol in a asigura protectia ocnelor regale insa astazi nu au mai ramas decat
fundatia castelului si zidurile cetatii din secolele XVIII-XIX.
A fost folosit în trecut de conducerea minei de sare si în prezent este şcoală.

Castelul Apor - Turia, Covasna


Dateaza din sec. XVI, a fost modificat ulterior in 1693 si 1820

Castelul Apor - Abuş, Mures


Castelul a fost construit în secolul XVIII, insa modificat ulterior.

Castelul Banloc - Banloc, Timis


Castelul Banloc (în trecut Castelul familiei Karátsonyi) este un monument istoric din
localitatea Banloc, judeţul Timiş.
Deşi o seamă de mărturii sugerează că Banlocul ar fi fost între anii 1552-1716 sediul paşei
de la Timişoara, despre castelul actual se poate afirma cu certitudine că a fost clădit pe temelii
vechi în anul 1793 de către contele Lázár Karátsonyi. Atât clădirea cât şi parcul au fost decorate
pe întreg parcursul secolului XIX şi până în primii ani ai sec. XX. După Primul Război Mondial
ocupaţia sârbă aduce primele devastări, prefigurând parcă jaful la scară mai mare ce va urma
în anii 1948-1989. Grevat de datorii, ultimul conte Karátsonyi-Keglevich Imre vinde, în anul
1935, ceea ce a rămas din domeniu, inclusiv castelul şi parcul, ex-Reginei Elisabeta a Greciei,
sora Regelui Carol al II-lea al României. Aceasta renovează întregul complex, castelul
cunoscând astfel o ultimă perioadă de glorie.
În articolul intitulat: "Banlocul. Povestea unui grof - Castelul istoric - Stăpâna de azi, A.S.R.
Principesa Elisabeta", apărut în ziarul "Dacia" din 7 august 1939, părintele Ioan B. Mureşianu
face câteva consideraţii de natură estetică şi istorică: "Frumuseţea Banlocului o dă parcul ce ia
o bună parte din aripa dreaptă a satului, sfârşindu-şi zidurile înconjurătoare - ca de cetate - spre
centru. La răscrucea aleilor veghează statui şi inscripţii lapidare romane, dăltuite în primele
decenii după cucerirea Daciei, luate de la Sarmizegetuza, după cât mă lămureşte un studiu
german de paleografie. Printre liniile de brazi, stă legat în cercuri şi cu rănile cimentate, unul din
cei 100 de acaţi, aduşi din America sub Maria Thereza (1740-1780). Castelul îşi ridică zidurile
cu linie gotică îndulcită, cu vârful de săgeată ascuţită, în faţa parcului. A fost zidit pe temelii
bătrâne, în 1783. [...] Sunt adăpostite aici o sumedenie de antichităţi, tablouri rococo, preţioase
picturi în miniatură, sculpturi în marmoră, executate de celebri sculptori italieni şi o frumoasă
colecţie de arme. O curiozitate deosebită o prezintă colecţia de caricaturi, mumia adusă din
Egipt şi un arc de care se leagă o întreagă poveste..."
Elemente din decoraţiunile castelului au devenit pentru Prinţesă sursă de inspiraţie pentru
decorarea Palatului Elisabeta din Bucureşti. Grifonul înaripat, întâlnit atât pe blazonul familiei
Karátsonyi cât şi la piesele de mobilier în stil Empire din castel, poate fi văzut şi în decoraţiunile
palatului din Bucureşti în diferite ipostaze. După piesele de mobilier de renaştere spaniolă (o
parte păstrate la Muzeul de Artă din Timişoara) au fost realizate cópii ce există şi în prezent în
palatul de la Şoseaua Kisseleff.
După anul 1948 începe pustiirea. Imediat după plecarea reginei şi alungarea angajaţilor,
statuile parcului sunt vandalizate cu bâtele, arhiva şi biblioteca - arse. Clădirea castelului a fost,
pe rând apoi, atribuită Gospo¬dăriei Agricole de Stat (1950-1956), Ocolului Sil¬vic (1956-1958),
apoi a devenit Casă de bă¬trâni (1958-1964). A stat abandonat aproape doi ani, apoi a devenit
orfe¬linat (1966-1983) şi, prin schimb între Inspecto¬ratul şcolar şi Leagănul de copii, şcoală cu
cla¬sele I-X (1983-1991). O parte a parcului este atribuită fermei agricole. În anul 1997 când am
vizitat ultima oară Banlocul, printre turmele de vaci costelive şi şoproanele de paie mucegăite,
zăreai din loc în loc câte o statuie albă fără braţe şi cu chipul mutilat, martor tăcut al vremurilor
apuse.
Construit pe un plan în formă de "U", castelul din Banloc este o clădire masivă, cu ziduri
groase (cca. 1,25 m) din cărămidă arsă, cu faţada principală orientată spre sud, iar spre nord cu
două aripi formând o curte terasată (curtea de onoare). Realizat în stil Renaissance, pe faţada
de sud ca unic ornament, castelul avea un atic prevăzut cu blazonul din piatră al familiei
Karátsonyi. Acest însemn heraldic a fost păstrat şi după ce castelul a devenit propietatea Casei
Regale a României, fiind dat jos după anul 1948. În fapt, a fost literalmente aruncat în fosa
septică a castelului, unde părţi din el mai sunt şi acum (în 1997). Acelaşi însemn heraldic exista
şi pe un mozaic aflat în curtea de onoare a castelului. Tot aici mai era menţionat anul
"MDCCLIX". Aticul a căzut definitiv la cutremurul din anul 1991, când a spart acoperişul şi
tavanul salonului de la etaj, făcându-se bucăţi pe pardoseala camerei.
Comparativ cu simplitatea faţadei de sud, faţada de nord a castelului (dinspre parc) - în
special cele două aripi care închid curtea de onoare - prezintă mai multe elemente de
decoraţiuni: ferestrele podului de formă barocă, altoreliefurile cu tematică bine definită (motive
heraldice şi cu tematică inspirată din mitologia greco-romană) încastrate în zidărie. Pe lângă
acestea importante sunt feroneria de secol XVIII ce închidea curtea de onoare precum şi
lampadarele din fier forjat (câte unul pe fiecare colţ al curţii) şi care în structura lor decorativă
aveau specificat anul 1793. Interesante din punct de vedere arhitectonic sunt intrările la
demisolul clădirii. Realizate în rezalid acestea creează o ruptură în planul faţadei şi sunt
alcătuite dintr-o arhitravă ce se sprijină pe imitaţii de coloane dorice. Porţile sunt din lemn sunt
prevăzute cu feronerie de secol XVIII iar deasupra lor, în zid, există câte un altorelief cu
tematică diferită pentru fiecare intrare, în funcţie de utilitatea pe care pivniţa o primea. Intrarea
în pivniţa de vin este sugerată de prezenţa ciorchinelui de strugure pe care un putto (amoraş) îl
dăruie unui personaj feminin redat în poziţie aşezată, în timp ce la intrarea în pivniţa de lemne
se află reprezentarea zeului Pan cântând la syrinx (nai). Deşi nu există mărturii în acest sens,
se pare că desele reprezentări ale zeului Pan (în parc au existat cel puţin două statui ale căror
fragmente se găsesc în prezent la Muzeul Banatului din Timişoara) sunt strâns legate de
numele localităţii: Panloch - Panloc - Banloc nume care s-ar traduce prin "Locul stăpânului".
Castelul are pivniţă, parter, etaj şi pod. Sistemul de organizare spaţială atât la parter cât şi la
etaj, este identic şi se compune - în centrul tractului principal (sud) - dintr-o sală dominantă,
perpendiculară cu faţada, care trece prin întregul corp al clădirii. La parter această sală s-a
format prin zidirea unei mai vechi intrări boltite, fapt observat în zidăria clădirii. În stânga şi în
dreapta acestei săli principale, sunt câte 2 odăi - în total 5 încăperi - iar în aripile de est şi de
vest ale clădirii, alte 3 încăperi deservite de câte un coridor în fiecare aripă. În colţurile moarte
sunt scările, iar la capetele nordice ale coridoarelor sunt băile. O caracteristică aparte a
castelului era dată, pe partea de nord, de cele două ferestre de la pod de inspiraţie barocă, dar
care au fost drastic modificate în perioada 1948-1989 prin transformarea lor în două deschideri
pătrate şi lipsite de stil.
Cândva, în secolul XIX, după călătoria făcută în Egipt de către nepotul lui Lázár, Jenő
Karátsonyi(1861-1933), faţada castelului este încadrată de două por¬ţi masive, ce prezintă din
punct de vedere stilistic o interesantă combinaţie de elemente inspirate de antichitatea
egipteană şi neogoticul englezesc. În parcul din jurul castelului a existat, până la cutremurul din
anul 1991, o clădire construită în acelaşi stil neogotic şi denumită în vremea contelui maghiar
„Camera egipteană”, aici fiind adusă, printre multe alte obiecte de artă, mumia amintită de
părintele Mureşianu.
În afara porţilor amintite mai sus, alte două porţi permiteau accesul în parcul castelului. Din
acestea doar una mai există în prezent, cealaltă fiind demolată în perioada 1948-1989.
Venind de la Deta spre Banloc, la capătul unei impresionante alei de aproape 500 de
metri, străjuită de pini - din specia Pinus Nigra - se afla Poarta Andrássy sau Poarta leilor.
Denumirea din urmă se datora celor doi grifoni care decorau pilonii principali. Numele porţii şi al
aleii este inspirat de cel al Carolinei Andrássy, soţia contelui Karátsonyi Jenő (Eugen) şi a fost
adaptat de locuitorii comunei sub denumirea de „Drumul Andraşului”. În prezent poarta mai
există doar în fotografii şi vederi de epocă. A fost demolată prin anii '70 ai secolului trecut şi
odată cu ea au dispărut şi grifonii. O parte din aleea de pini a supravieţiuit până în anul 1997,
oferind o privelişte unică prin înălţimea de peste 20 de metri a arborilor. Datorită brizei care adie
aproape permanent dinspre dealurile Vârşeţului, o simplă plimbare pe alee devine o experienţă
greu de redat în cuvinte. Pitită printre pini, o ciupercă din lemn prevăzută cu băncuţe, oferea -
cândva - adăpost în caz de vreme nefavorabilă. Aflată în exteriorul parcului propriu-zis, această
alee completa intregul ansamblu peisagistic al castelului din Banloc. Deşi declaraţi monument al
naturii (sic!), pinii ce formează aleea dispar de la an la an, datorită nepăsării democratice. În
anul de graţie 2006 doar pâlcuri de 2-3 arbori, răsfirate pe o distanţă de aproximativ 100 de
metri, mai amintesc de fostul "Drum al Andraşului".
Situată pe latura de nord a parcului, o poartă ce există şi azi, asigura accesul spre şi
dinspre gara aflată la aproape 2 km spre nord. "Inventarul general" realizat la data de 27
ianuarie 1948 de "Comisia de inventariere a Administraţiei Domeniului Banloc" descrie acest
obiectiv ca fiind o "construcţie masivă de cărămidă arsă; tencuită; ornamentată în stil neogotic
englezesc [...]", atribuindu-i (în anul 1948) o vechime de 60 de ani. Proiectul original al porţii,
aflat la Arhivele Statului Timişoara, pare a demonstra însă, altceva. Deasupra cheii de boltă,
într-un plan patrulater, proiectul amintit mai sus prevedea, în basorelief, anul 1903. Atât cât
permite calitatea imaginii precum şi din relatările localnicilor, se pare că în realitate s-a optat
pentru un însemn heraldic, fie blazonul conţilor Karátsonyi, fie elemente disparate din blazon,
cel mai uzual după grifon fiind cel al sirenei ce ţine în mână o cruce dublă (de menţionat că
ansamblul castelului mai purta şi numele de "Sirena"). După 1947 poarta a rămas în picioare,
dar basorelieful a fost nivelat aşa încât, toate detaliile desenului au dispărut. Poarta exista încă
în anul 1997, zidul lateral dreapta fiind aproape demolat. De asemenea, în această imagine se
poate observa care era structura zidurilor ce înconjurau parcul pe latura de nord, fotografia fiind
realizată în jurul anului 1914.
Parcul castelului
În Banatul primei jumătăţi a secolului al XIX-lea spiritul socio-artistic predominant este cel
neoclasic. Castelele împreună cu parcurile ce le înconjoară sunt produsele tiparului clasicist şi
demonstrează, prin dimensiuni şi calitate, greutatea economică a zonei precum şi capacitatea
de adaptare a acesteia la marile curente artistice ale Europei centrale. Spre deosebire însă de
fastuoasele parcuri ce aveau rolul de a satisface doar apetenţe estetice, parcurile bănăţene
sunt substituite funcţionalului, comanditarii renunţând la orice ostentaţie de modelaj,
prefererând o creativitate adaptată locului respeciv. Se naşte astfel ceea ce în limbajul uzual al
secolului al XIX-lea sunt denumite, deşi impropriu, grădinile sau parcurile englezeşti. Diferite de
la un domeniu la altul, tiparul după care acestea au fost realizate este comun, după o formulă
consacrată epocii:
• Terenul din faţa castelului păstrează tradiţia peisagistică a secolului al XVIII-lea cu spaţii
florale deschise, amenajate în figuri geometrice şi arbescuri perfecte, rondouri trasate cu
compasul. Acest spaţiu de onoare este plasat, de regulă, în spatele castelului, spre grădină, pe
axul principal al clădirii, cunoscut fiind şi sub denumirea de „gradina franceză”. Este urmat de
grădina engleză care se detaşează de planurile geometrice riguros întocmite, continuând parcul
într-un amestec pictural de exotism şi mitologie, de un naturalism bine controlat împotriva
oricărei exagerări manieriste.
• Castelul estre construit pe baza unui plan neoclasic chiar dacă se fac anumite concesii
romantismului prin prezenţa unui turn crenelat sau a unui pinion în trepte.
• Alăturarea unei grădini de configuraţie romantică.
În zona Banatului această schemă compoziţională este ilustrată de castelele Csekonics
din Jimbolia (în prezent demolat), Nako din Sânnicolau Mare, şi poate cel mai important ca
suprafaţă şi amenajare, castelul familiei Karátsonyi din Banloc.
Acesta din urmă se detaşează oarecum de celelalte castele datorită unui anumit complex
de împrejurări prin care a trecut de-a lungul timpului. În primul rând datorită istoriei lui ca
reşedinţă a familiei Karátsonyi timp de 142 de ani, mai apoi ca domeniu regal a fost mereu în
atenţia contemporanilor, din aprecierea acestora nelipsind elogii precum parc de toată
frumuseţea, amenajat după toate regulile unui parc romantic. În al doilea rând pentru faptul că
până acum - cu excepţia unor reconstituiri - nu a fost întocmită o evidenţă foarte riguroasă,
bazată pe documente care să ateste soarta valoroaselor bunuri adunate în acest castel de-a
lungul deceniilor.

Castelul Bathyanyi - Aleşd, Bihor


In 1779 imparateasa Maria Tereza doneaza domeniul Alesdului contelui Iosif Batthyany.
In afara de aceasta familie vor mai avea mosii in zona Alesdului si familiile: Bethlen, Zichy
(cei care au construit castelul de vanatoare de la Poiana Florilor), precum si familiile Richter si
Iacob.
Palatul Batthyany a fost construit de contele Iosif Batthyany la inceputul secolului al XIX-
lea, in anul 1894, in stil baroc.
Astazi este spital.
Castelul Bay - Treznea, Salaj
Bantuite inca de fantoma lui Bay Ferenc, autoritatile locale din comuna Treznea vor sa
rada pur si simplu de pe fata pamantului castelul ce i-a apartinut grofului maghiar considerat
autorul moral al masacrului hortyst ce avut loc in satul cu acelasi nume, in 1940, ignorand
valoarea istorica a monumentului si faptul ca o cladire nu se poate face vinovata de faptele
proprietarului sau. Primaria intentioneaza sa demoleze castelul pentru a dezvolta in perimetrul
respectiv centrul civic la comunei, ce ar urma sa includa, printre altele, sediul institutiei amintite,
un dispensar, locuinte ANL si o baza sportiva moderna.
Castelul cu „puntea suspinelor”
Construit pe la mijlocul secolului IXX, castelul are in componenta doua corpuri principale,
legate intre ele de o reproducere a celebrei „punti a suspinelor” din Venetia, unica in Romania,
sunt astazi departe de stralucirea de altadata. Zabrele de fier, asezate in cruce, suplinesc ceea
ce a fost odata usa de la intrarea principala a castelului, in vreme ce pe treptele din fata ei
creste nestingherit, dar parca stingher, un scaiete de o dimensiune impresionanta. O parte din
geamuri sunt batute in scanduri, in vreme ce altele ranjesc hidoase asemeni unor dinti lipsa
dintr-o imensa gura de capcaun. Acelasi personaj de poveste pare a fi muscat serios si din
corpul de cladire din spatele castelului, pe jumatate ruinat si cu acoperisul luat de vant. In fata
castelului, doi molizi gemeni sunt tot ce a ramas din gradina „ca din rai”, de care satenii mai
batrani isi mai amintesc inca. A disparut ca si cand n-ar fi fost si elesteul din apropiere, unde
familia grofului maghiar se imbaia in zilele toride de vara. In locul lui a „rasarit” terenul de fotbal
al satului, imprejmuit de un gard de sarma sustinut de stalpi de fier vopsiti in alb. Revenind la
castel, acesta are, in opinia avocatului Calin Harza, un pasionat al constructiilor de acest gen
din Salaj, o structura si o forma legata strict de genealogia familiei ce a locuit in el. Desi atat
batranul Bay cat si sotia acestuia proveneau din familii nobiliare, Ferenc era cu o treapta mai
sus in ierarhie, fapt pentru care corpul de cladire rezervat lui era mai mare, ea fiind a
„adevaratului” nobil. Mai mult decat atat, cel rezervat sotiei nu este doar mai mic, ci a fost legat
de cel al sotului printr-o „punte a suspinelor” ce simbolizeaza innobilarea prin casatorie a partii
feminine a familiei.
„Batranul Bay era pontos tare”
La cei 76 de ani ai sai, Florian Breban e unul din supravietuitori tragediei din 1940 si,
probabil, singurul in viata dintre satenii din Treznea care l-au cunoscut personal pe Bay Ferenc,
pe domeniul caruia a lucrat, pret de cativa ani, ca ingrijitor al oilor mosierului maghiar. Anii si
nenorocirile care au trecut peste el nu i-au infrant spiritul de taran neaos, iar copilaria petrecuta
pe camp, cu oile grofului, si-o aminteste ca si cum ar fi fost ieri. „Bunicul a fost purcarul grofului,
tata a lucrat la el ca biris, adica un fel de carutas, iar eu, desi eram doar de vreo 10-11 am, ca
ingrijitor la oi, pentru ca era o treaba mai usoara. Chiar daca eram un copil, pentru munca mea
eram platit corect de batranul Bay, ce era administratorul domeniului. Cei care lucrau pe mosia
lui primeau, in fiecare luna, 100 de kilograme de grau, 25 de kilograme de malai si cate un car
cu lemne, vara cu craci si iarna cu metri steri. Eu primeam jumatate din toate astea. Batranul
Bay era pontos tare si ne platea partea ce ni se cuvenea. Altfel, era cam fricos, mai ales dupa
cele intamplate in 1940”, isi aminteste batranul. Detinand mai mult de jumatate din „hotarul”
satului, familia Bay crestea pe langa castel turme impresionante de vaci, porci si miei si avea
chiar o distilerie unde producea alcool.
„Nu mai vreau sa vad castelul acela rapanos”
Situat chiar in centrul satului Treznea, castelul este legat ombilical, am putea spune, de
familia grofului Bay Ferenc, ce a locuit in el pana in 1944, an in care, cu doar cateva saptamani
inainte ca frontul celui de-al doilea razboi mondial sa ajunga in zona, a fost parasit. Groful,
alaturi de fiul si sotia acestuia, de cei doi nepoti, dar si de o parte din animalele pe care le avea
la momentul respectiv s-a retras din fata armatei romane la Curtuiseni, in judetul Bihor, aproape
de granita cu Ungaria, in localitatea natala a nurorii sale. Satenii spun astazi ca se pare ca de
acolo familia Bay a fugit in Elvetia, unde batranul grof ar fi avut o sora.
Dupa venirea comunistilor la putere, castelul a fost sediul CAP-ului din localitate, perioada
in care a fost cat de cat intretinut. Dupa 1990 insa, locatia a fost abandonata si lasata in voia
sortii. Actualmente, desi inclus pe lista monumentelor istorice, ansamblul arhitectural este, in
opinia administratiei locale, doar un perimetru infect, ce sta in calea dezvoltarii centrului civic al
nou infiintatei comune Treznea. „Castelul este in prezent o ruina, un pericol social si o infectie in
centrul satului. Chiar zilele trecute, un copil ce se juca pe langa el a fost ranit, din fericire doar
usor, de o bucata de tencuiala desprinsa din zidurile sale, iar bani la bugetul local pentru
renovarea lui nu sunt. Existenta in centrul satului a ruinei unui conac ce a apartinut grofului Bay
Ferenc, declarat criminal de razboi pentru atrocitatile din 1940, nu este privita cu ochi buni de
localnicii care au fost martorii acelor crunte momente si nici de urmasii lor. In plus, in planul
urbanistic general, am prevazut construirea in acea zona a centrului civic al comunei. Drept
pentru care am cerut de la Ministerul Culturii declansarea cladirii pentru a putea fi scoasa din
lista monumentelor istorice si pentru a putea apoi sa o demolam. In locul ei vrem sa facem un
sediu nou pentru primarie, un dispensar si locuinte ANL, iar in apropiere o moderna baza
sportiva. Nu mai vreau sa vad castelul acela rapanos”, afirma Ionel Stanciu, primarul comunei
Treznea. Edilul nu spune insa de ce s-a ajuns la acest stadiu de degradare, de vreme ce
imobilul este in proprietatea primariei, iar legea spune ca proprietarul este cel ce trebuie sa
asigure intretinerea cladirilor.
Sursa: Magazin Salajean

Castelul Bánffy - Bontida, Cluj


Castelul Bánffy de la Bonţida, este un ansamblu arhitectonic construit de familia Bánffy în
comuna Bonţida, judeţul Cluj. A fost denumit "Versailles-ul Transilvaniei".
Istoric
Domeniul de la Bonţida a fost donat familiei Bánffy de către regele Sigismund de
Luxemburg în anul 1387. Se bănuieşte că pe acest loc a existat o reşedinţă nobiliară încă din
secolul XIV, iar construcţia la castel a început în 1437, când baronul Banffy a primit din partea
regelui Albert permisiunea de a-şi ridica o cetate, şi a fost finalizată în 1543. Prima atestare
documentare a castelului datează însă din secolul XVII, când, potrivit unui raport militar (1680),
exista un sistem de fortificaţii care înconjura conacul. Stilurile cele mai vizibile în structura
ansamblului sunt cel renascentist şi cel baroc.
Denes Bánffy (1638-1674), comite de Dăbâca şi Cluj şi consilier al principelui Transilvaniei
Mihai Apafi I a fost cel care a iniţiat construcţia ansamblului la aceste dimensiuni, sub controlul
arhitectului italian Agostino Serena. Această primă clădire a fost proiectată ca un ansamblu
fortificat, cu bastioane în cele 4 colţuri, un turn înalt la intrare şi o grădină dispusă în sudul
ansamblului.
Moştenitorul său, Denes Bánffy II a iniţiat recontrucţia castelului, începând din 1745 în stil baroc
austriac, după planurile arhitectului vienez Joseph Emmanuel Fischer von Erlach. În primă fază
reconstrucţia s-a concentrat asupra curţii de onoare din faţa clădirii porţii, inspirându-se din
arhitectura barocă vieneză au fost create noi clădiri: manejul, grajdul, remiza şi locuinţele
servitorilor. Tot el a dat o nouă formă castelului, sub forma a două aripi aşezate în poziţia literei
U. Acum va fi creat şi parcul de egrement de pe malul Someşului (proiectat de Johann Christian
Erass), în acelaşi stil baroc, cu alei, lac, statui şi fântâni arteziene.
Următorul descendent Bánffy, József Bánffy, va demola în 1820 turnul de poartă, din
materialul rezultat fiind ridicată o moară de apă, pusă la dispoziţia sătenilor. Tot la dispoziţia sa,
în 1850 arhitectul Antal Kagerbauer a ridicat o nouă aripă a clădirii, perpendicular pe latura
sudică a incintei castelului, totodată remodelând parcul prin redefinirea formelor sobre baroce
cu altele mai libere, romantice, specific englezeşti.
Tot în secolul XVII sculptorul Johann Nachtigall a transpus "Metamorfoza" de Ovidiu în
grandioase statui de piatră care decorau poarta.
În anul 1944, trupele germane i-au evacuat pe proprietari, pentru a folosi castelul ca spital
militar. Imobilul a fost serios afectat la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, când trupele
germane aflate în retragere, au atacat, jefuit şi incendiat întreg ansamblul. A fost distrus întreg
mobilierul, pinacoteca, bine-cunoscuta galerie de portrete şi biblioteca. Baronul Nicolae (Miklós)
Bánffy, proprietarul castelului la acel moment şi ultimul proprietar al castelului, iniţiase o
negociere a Ungariei cu România pentru ca ambele state să schimbe tabăra şi să întoarcă
armele împotriva Germaniei, devastarea castelului se presupune a fi o acţiune de vendetă a
guvernului german la adresa baronului. O parte din statuile parcul baroc de odinioară sunt
păstrate la Muzeul de Istorie din Cluj-Napoca.
Perioada comunistă
Într-o latură încă funcţională a castelului a fost instalată în anii 1950 Cooperativa Agricolă
de Producţie ("C.A.P.") Bonţida. Naţionalizarea şi lipsa oricărei întreţineri a clădirilor şi parcului
au dus la degradarea gravă a castelului. Sătenii au folosit cărămizile castelului drept material de
construcţie. Muzeul de Artă din Cluj-Napoca a reuşit să salveze statuile din parcul odinioară
baroc, depozitându-le în cadrul instituţiei (secţia donaţii, str. I. C. Brătianu), unde se găsesc şi
astăzi.
În perioada anilor 60 Direcţia Monumentelor Istorice a încercat reabilitarea castelului, dar din
lipsă de fonduri nu a putut efectua nici o acţiune concretă în acest sens. Castelul a fost folosit
mai departe ca depozit de materiale de construcţii, iar parcul a devenit treptat în păşune,
copacii devenind lemn de foc.
Perioada postcomunistă
După căderea regimului comunist a început restaurarea ansamblului în 1999. Decisivă în
acest sens a fost acordul semnat de Ministerul Culturii si Cultelor din România, "Institute of
Historic Building Conservation" din Marea Britanie şi Oficiul pentru Protecţia Patrimoniului
Cultural din Ungaria. Lucrările de restaurare s-a făcut sub înaltul patronaj al Prinţului Charles de
Wales, care a vizitat în mai multe rânduri şantierul şi au fost premiate cu premiul "Europa
Nostra" de către Uniunea Europeană.
În 2007 Principesa Margareta a României şi-a asumat rolul de Patron Spiritual al Centrului
de Specializare în Reabilitarea Patrimoniului construit la Bonţida.
Familia Bánffy a fost o familie nobiliară din Transilvania. Principalul membru al ei a fost
Miklós Bánffy (1873–1950), politician, ultimul proprietar al castelului de la Bonţida.
O ramură a familiei (cea de Alsólendva) a fost ridicată la rangul de baroni în 1660, iar o altă
ramură (cea de Losoncz) a fost ridicată la rangul de conţi în 1855.

Castelul Bánffy - Borşa , Cluj


Castelul din Borşa, judeţul Cluj, o fostă proprietate a familiei Bánffy, a devenit, în anul
1957, Spital de Boli Psihice Cronice, iar din 2003 a intrat în patrimoniul Consiliului Judeţean
Cluj.
Castelul a fost construit în secolul XIX în stil eclectic cu elemente neobaroce şi neoclasice. A
fost revendicat de moştenitoarea familiei Bánffy, care locuieşte în Ungaria. Castelul nu poate fi
de aceea renovat, fiind în curs de retrocedare.
Clădirea are formă dreptunghiulară, fiind dispus pe nivelul parterului, etajului şi şarpantei,
cu un turn dreptunghiular în colţul de sud-vest. Accesul se face printr-un portic neoclasic
mărginit de 5 coloane dorice, deasupra cărora este plasată terasa. Din portic se intră în hol şi
încăperile parterului, iar o scară asigură accesul la etaj. La parter se mai găseşte în hol
mobilierul original de lemn, decorat cu oglinzi veneţiene.
Castelul se află pe un domeniu întins din care au mai rămas aleile principale mărginite de
arbori. La sud-vest de castel se află un mic minument comemorativ dedicat lui Dániel Bánffy (14
mai 1812 - 29 aprilie 1888), ridicat de soţia sa Anna Gyárfás şi fii săi, Deszö, Jenö şi Ernö.
Castelul este înscris pe lista Monumentelor Istorice ale judeţului Cluj, elaborată de Ministerul
Culturii si Cultelor din România în anul 2004.
Familia Bánffy a fost o familie nobiliară din Transilvania. Principalul membru al ei a fost
Miklós Bánffy (1873–1950), politician, ultimul proprietar al castelului de la Bonţida.
O ramură a familiei (cea de Alsólendva) a fost ridicată la rangul de baroni în 1660, iar o altă
ramură (cea de Losoncz) a fost ridicată la rangul de conţi în 1855.

Castelul Bánffy - Nuşfalău, Salaj


Castelul dateaza din secolul XVIII. In perioada feudala, localitatea Nusfalaul era la rang de
targusor, acesta datorandu-se si prezentei unei manastiri iar apoi a resedintei nobiliare a
familiei Banffy.
Se spune despre Castelul Banffy din Nusfalau ca ar fi fost resedinta principilor
Transilvaniei, Rakoczi Gyorgy si Tokolyi Imre.

Castelul Bánffy - Răscruci, strada Principală nr. 484, Cluj


Castelul Bánffy din Răscruci, a fost construit în secolul XVIII, în stil eclectic.
Pe vremuri, aici se afla unul dintre cele mai frumoase parcuri ale domeniilor familiei Bánffy.
Exista aici inclusiv un lac, astăzi doar un teren mâlos. Cronicile familiei Bánffy spun că în
mijlocul acestui parc era amplasat un columbar (porumbar) în stil japonez şi că domeniul era
folosit ca reşedinţă domnească de vară. Între anii 1752-1755 au fost restaurate casa de oaspeţi
şi grajdul, iar clădirea actuală, realizat în stil eclectic, datează din 1809, ridicată fiind pe locul
unei vechi reşedinţe de vară[3]. Castelul a fost locuit de baronul Adam Bánffy, un pasionat al
artei.
Castelul de la Răscruci are o valoare istorică importantă. Este format din două corpuri de
clădire, plus alte anexe. Pavilionul (subsol, parter, etaj şi şarpante înalte) este de inspiraţie
romană. Accesul principal al castelului se află prin două scări dispuse în partea sudică, urmate
de o terasă încadrată de opt coloane dorice.
Piesa de rezistenţă rămâne salonul de primire sau sufrageria. Aici s-a păstrat un bufet din
lemn cu acelaşi tip de sculpturi şi o vitrină cu o valoare artistică aparte, în secolul XX fiind
expusă la o expoziţie de la Paris. Salonul, tipic renascentist, are pereţii îmbrăcaţi în lemn, cu
tavan din lemn casetat. Casetele din tavan sunt sculptate în stilul Renaşterii germane, fiind
imprimate forma blazonului şi genealogiei familiei Bánffy, precum şi numele celor mai
reprezentative personalităţi din istoria Ungariei şi Transilvaniei. Deasupra unei uşi este
sculptată inscripţia "Salus intratibus pax exeuntibus".
O altă piesă interesantă ca valoare artistică în încăpere este soba din teracotă verde. Se
pare că aceasta ar fi fost realizată după modelul renascentist aflat în salonul împăratului Franz
Josef. Pe cele trei laturi din partea superioară ale sobei sunt sculptate scene care zugrăvesc
alegerea căpeteniei Arpad, întemeierea Ungariei şi adunarea de la Ópusztaszer. Cele trei
scene în relief de deasupra brâului imortalizează pierderea bătăliei din 1526 de la Mohács.
La etaj se ajunge prin scara cu balustradă din lemn masiv, după trecerea prin foaierul cu
lambriuri renascentiste. Sunt dispuse aici nouă coloane cu capiteluri care zugrăvesc motive
vegetale, uşile din lemn masiv, blazonul familiei şi diverse alte motive sulpturale.
Din balconul castelului se poate vedea întreg domeniul Banffy. Terenul de 4,5 ha, din care
881 metri pătraţi construiţi, stă nefolosit. Domeniul împreună cu castelul, urmează a fi scos spre
valorificare, Şcoala Specială care funcţionează aici din 1967 fiind desfiinţată în anul 2007,
conform unui proiect al Consiliului Judeţean Cluj de concesionare a domeniului.
Familia Bánffy a fost o familie nobiliară din Transilvania. Principalul membru al ei a fost
Miklós Bánffy (1873–1950), politician, ultimul proprietar al castelului de la Bonţida.
O ramură a familiei (cea de Alsólendva) a fost ridicată la rangul de baroni în 1660, iar o altă
ramură (cea de Losoncz) a fost ridicată la rangul de conţi în 1855.

Castelul Bánffy - Urmeniş, Bistrita-Nasaud


Localitatea Urmeniş apare in documente inca din anul 1329. A apartinand in secolele
urmatoare familiei Bánffy. Castelul impozant a fost construit de familia Bánffy, intre anii 1664–
1669.

Castelul Béldy - Geaca, Cluj


Castelul a aparţinut familiei Béldy, stabilită în zonă în sec. XIX. Akos Béldy (1846-1932),
membru al familiei Béldy a deţinut rangul de prefect al Clujului între 1888 şi 1905, motiv pentru
care s-a mutat aici cu familia, ridicând castelul.
În 1880 a fost ridicat edificiul, în stil neoclasic, cu elemente de arhitectură populară. Este
frmat din parter, subsol, etaj şi şaspantă dispuse pe un plan dreptunghiular de 17 X 11 metri.
Intrarea este flancată de coloane dorice, care susţin terasa cu parapet metalic.
Interiorul clădirii este distrus, scările spre subsol şi etaj fiind ambele nepracticabile.
Clădirea a fost revendicată de către urmaşii familiei conţilor Béldy.
Castelul Béldy - Jibou, Salaj
Castel monument istoric ce a apartinut grofului maghiar Beldy, situat in apropierea
localitatii Jibou. Conform unei hotarari aprobate in cadrul ultimei sedinte de CJ, consilierii au
alocat suma de 2,5 milioane de lei din bugetul judetului pentru achizitionarea imobilului si a
parcului de circa patru hectare de teren care il inconjoara.
Datand de la inceputul secolului XX, castelul Beldy se afla intr-o frumoasa padure de
stejar, la circa 2-3 km de centrul orasului Jibou.
Dupa nationalizarea din 1948 a avut mai multe destinatii: sediul Spitalului raional Jibou,
Caminul de batrani Jibou, iar in prezent este Centrul de Integrare prin Terapii Ocupationale.

Castelul Béldy Ladislau - Budila, Brasov


Construit in 1731 de groful Beldy Ladislau, din caramida, castelul are doua intrari, subsol
si etaj. Declarat monument istoric, castelul se afla in patrimoniul comunei, impreuna cu poarta
veche si parcul dendrologic de trei hectare.
Urmasii lui Beldy Ladislau au locuit la castel pina prin anii ’40. Cind au plecat din Romania,
au vindut proprietatea amiralului inginer Barbu Pantazi. Nici el nu s-a bucurat prea mult timp de
castel, l-a pierdut la nationalizare. Dar cit a stat in Budila, a dat receptii invitind lumea buna din
Brasov si Bucuresti, ba chiar a organizat o expozitie de arta. N-a avut urmasi, a emigrat si a
murit in strainatate. Asa ca niciunul din fostii proprietari n-a revendicat castelul. Dupa Pantazi,
aici a functionat o tabara de pionieri si scolari renumita in judet, pina in 1985. Zeci de generatii
de copii s-au zbenguit prin incaperile castelului. S-au construit si anexe, pentru cantina si
dormitoare, in 1953.
Vreo doi ani, in castelul Beldy Ladislau a functionat scoala generala, pina s-a construit cea
noua.
In prezent este sediul Primariei. S-a montat o centrala termica, dar nici vechile sobe de
teracota n-au fost demolate. Ca masura de rezerva, dar si fiindca au citeva sute de ani si sint
adevarate opere de arta. Activitatea functionarilor se deruleaza la parter. La etaj, inca nu se
poate sta. Se lucreaza la amenajarea salii de consiliu, in fostul salon de dans. Dar mai sint inca
multe de facut pentru ca cele 12 incaperi sa fie locuibile. Pina si gardul abia se mai tine in
picioare. Singurul element arhitectonic ramas aproape intact, la fel de frumos si impunator ca
acum 300 de ani, singurul loc mai greu de devastat, e tavanul. Sculptat in lemn, cu arabescuri,
luceste de parca ieri ar fi fost lacuit.

Castelul Béldy-Mikes - Ozun, Covasna


Castelul a fost construit in 1755 dar modificat in secolul XX

Castelul Beldy Pál - Budila, Brasov


A fost construit de unul din cei 4 proprietari din Budila, groful Beldy Pál, în 1751. Astăzi se
află în ruine.

Castelul Bethlen - Aiud, Alba


Castelul Bethlen face parte din fosta Cetate a Aiudului.
Castelul voievodal dateaza din sec. XV - XVI, si a fost modificat in stil renascentist tarziu in
sec. XVII, intre 1668-1683. A aparţinut principelul ardelean Gabriel Bethlen (între anii 1612-
1629).
În palat funcţionează în prezent un muzeu de istorie.

Castelul Bethlen - Ilia, Hunedoara


In secolul al XV-lea, Stefan Bathory, regale poloniei, a construit aici un castel de inspiratie
renascentista in care s-a nascut in 1580 Gabriel Bethlen, viitorul principe al Transilvaniei (1613-
1629). Astazi acest castel mai poate fi vazut in curttea spitalului din Ilia.
Acest spital este, de fapt, un castel in stil classic tarziu, construit la mijlocul secolului al
19-lea.
Castelul Bethlen - Arcalia, Bistrita-Nasaud
Castelul contelui Bethlen din Arcalia, comuna Sieu-Magherus, este singurul dintre cele 12
castele din judetul Bistrita-Nasaud, care in ultimii ani a avut o soarta mai buna, dupa ce a fost
preluat de Universitatea Babes-Bolyai din Cluj-Napoca, care l-a transformat in Centru regional
al francofoniei.
Situat la 15 kilometri de municipiul Bistrita, castelul a fost construit in jurul anului 1850 si a
apartinut unei familii de grofi maghiari, care mai avea inca doua castele in Bistrita-Nasaud - cel
de la Beclean si cel din satul Sieu-Cristur.
Castelul Bethlen din Arcalia a fost preluat in 1947 de stat si transformat in magazin satesc,
statiune de masini agricole, apoi in tabara pentru pionieri, iar, din 1963, a fost preluat de
Universitatea Babes-Bolyai. Timp de trei decenii, aici a functionat Centrul de Cercetari Biologice
si Geologice, constituind, in acelasi timp, o baza pentru practica de vara a studentilor. Cladirea,
care prin stilul mauro-bizantin in care a fost construita este unica in Transilvania, adaposteste
Centrul regional al francofoniei, format dintr-o sala de conferinte, o sala de seminar, o sala de
lectura si biblioteca. Langa castel au fost construite dormitoarele, cu o capacitate de 70 de
locuri, cantina si anexele.
O alta particularitate a cladirii o constituie parcul dendrologic care inconjoara castelul si
unde, pe o suprafata de circa 16 hectare, vizitatorii pot vedea peste 150 de specii de arbori si
arbusti, din diferite colturi ale globului, cum ar fi bradul argintiu, molidul caucazian sau salcamul
japonez.
Castelul a fost revendicat de un cetăţean maghiar, pretinzând că este urmaşul lui Bethlen
Balazs, ultimul proprietar al imobilului, care a fost expropriat în anul 1945.

Castelul Bethlen - Bahnea, Mures


O construcţie impresionantă, veche de sute de ani se degradează sub ochii neputincioşi ai
autorităţilor. În cele mai frumoase vise ale proprietarilor, construcţia ar putea fi refăcută abia
peste zece ani. Ca şi cum n-ar fi destul, câteva familii de rromi şi-au stabilit reşedinţa în clădirea
rămasă goală, întregind lugubrul tabloului. La vederea camerei de fotografiat, “noii locatari” au
devenit brusc violenţi, agresând reporterul Ziarului de Mureş.
Este unul dintre cele mai impresionante edificii transilvănene. Chiar şi după cinci sute de
ani de la construcţie, acesta emană încă nobleţe şi impune respect. Castelul Bethlen din
Bahnea are o istorie impresionantă, ce rivalizează cu scenariile celor mai îndrăzneţe filme şi
care sfidează parcă trecerea înverşunată a timpului. Cu toate acestea, viitorul se prefigurează
în cele mai sumbre culori.
“Castelanii”
Chiar dacă figurează pe site-ul primăriei ca fiind un important obiectiv istoric al comunei,
castelul nu poate fi vizitat cu nici un chip de vreun eventual turist, rătăcit prin cine ştie ce
împrejurare nefericită pe aceste meleaguri. Clădirea este ocupată în mod abuziv de câteva
familii de rromi, lor adăugându-li-se alţi câţiva pierde-vară ce-şi fac veacul pe terenul de fotbal
din imediata vecinătate. În astfel de condiţii, importantul “obiectiv turistic” seamănă mai degrabă
a peşteră de tâlhari, decât a centru de interes pentru excursioniştii iubitori de istorie. Un
exemplu cât se poate de grăitor, în ce priveşte siguranţa turiştilor ce s-ar aventura aici, îl
reprezintă reporterul Ziarului de Mureş care a fost bruscat de câţiva indivizi, doar pentru că a
avut tupeul să fotografieze edificiul fără aprobarea lor.
Calul de dar nu se caută la dinţi…
O obişnuinţă destul de bizară, la care subscriu mai toţi moştenitorii de castele, este aceea
de a se lupta până în pânzele albe pentru moştenireile care le aparţin, de a scoate chiriaşii cu
paie, cu gunoaie din ele şi doar la urmă, de a evalua situaţia şi de a face un plan referitor la
clădirea proaspăt redobândită. Cei mai mulţi se împotmolesc aici şi fie din lipsă de bani, fie din
lipsă de idei, renunţă. Metoda ideală de a scăpa de o astfel de ruină, este de a o dona bisericii.
Biserica, după principiul “calul de dar nu se caută la dinţi”, acceptă imediat donaţia cu gândul că
odată şi odată, moşia tot va folosi la ceva. Ajuns în acest stadiu, pe castelul cu pricina nu-l
aşteaptă zile prea bune.
Este şi situaţia domeniului din Bahnea. Câştigat în instanţă în 2005, acesta a fost donat în
2007 Episcopiei Reformate din Cluj-Napoca. Aici pare să se sfârşească orice speranţă şi să
înceapă resemnarea…
De la Cluj la Bahnea e cale lungă…
La o primă estimare, costul lucrărilor de renovare se învârte în jurul sumei de două
milioane de euro. Chiar şi în cazul accesării unor fonduri europene, episcopia din Cluj Napoca,
tot ar trebui să scoată din buzunar măcar un million de euro, bani la care, înaltele feţe
bisericeşti nici nu cutează să viseze. Pe lângă aceasta, cu fiecare zi care trece, clădirea se
degradează tot mai mult, agravând situaţia şi mai tare.
“Singurul lucru pe care-l putem face, este să încercăm să conservăm castelul în actualul
stadiu de distrugere. Chiar şi această investiţie minoră este peste puterile noastre financiare,
darămite o renovarea din temelii a clădirii. Cred că nici în zece ani de zile nu vom putea face
mai mult decât atât…”, e de părere consilierul tehnic al episcopiei, Adam Mahsay.
În privinţa chiriaşilor nepoftiţi ce s-au aciuiat în castel, consilierul economic, Karoly Veress,
ne-a asigurat că problema şi-a găsit rezolvarea de ceva timp:
“Am făcut acum câteva săptămâni o sesizare la poliţia din localitate şi din câte ştiu eu, cei
care ocupau spaţiul în mod ilegal au fost evacuaţi”.
Rămâne totuşi o întrebare: dacă într-adevăr chiriaşii ilegali au fost evacuaţi, atunci cine
sunt personajele misterioase care colcăie prin întreaga clădire?... Să fie fantomele nobililor
Bethlen care bântuie castelul, sau doar noii “castelani” care au scăpat printr-un noroc chior de
ochiul vigilent al autorităţilor?... Se vede treaba că, de la Cluj la Bahnea e totuşi o distanţă
destul de frumuşică…
Viitor încurcat
Aşa cum se prefigurează, viitorul domeniului din Bahnea nu arată deloc bine. Actualii
proprietari nu dispun de nici o leţcaie care ar putea fi folosită în vederea renovării edificiului. În
plus, nici măcar planuri de viitor la nivel teoretic nu se pot lăuda că au. În timp ce primăria
vorbeşte de un azil pentru bătrâni ce ar putea să funcţioneze aici, aceştia se opun din start ideii.
În opinia lor, în castel ar urma să funcţioneze “ceva cultural”. Ce anume, nimeni nu are nici cel
mai mic habar.
În previzibilul caz în care Episcopia Reformată nu va reuşi să administreze clădirea,
primăria localităţii ar avea prioritate în cumpărarea ei. Primarul Ioan Jors, se leapădă însă de
această idee, ca de un gând rău: “Localitatea dispune şi de şcoală şi de Cămin Cultural şi de
dispensar, aşa că nu am avea ce să facem cu ea. Şi chiar dacă am avea nevoie de spaţiu, cu
banii pe care i-am băga în renovarea castelului, am face altă clădire mult mai modernă şi mult
mai utilă.”
Vreau o minune…
În toate situaţiile analizate, soarta moşiei Bethlen din Bahnea nu pare să fie prea fericită.
Episcopia Reformată este de mult depăşită de situaţie, iar primăria comunei preferă să nu se
bage într-o problemă din care nu întrevede nici o ieşire. În aceste condiţii, singura salvare a
castelului este doar o minune. O minune care să sfideze orice logică şi care să fie suficient de
puternică încât să învingă greutăţile sistemului încâlcit de la noi.
Istoria impresionantului edificiu
Localitatea Bahnea este atestată documentar din anul 1291, sub numele Bahna. Numele
satului derivă din germanicul „bachnem”, care înseamnă „văi”.
În anul 1441, în Bahnea se stabileşte familia latifundiarului Bethlen. Castelul, apare un
secol mai târziu, în 1545, când nobilul Bethlen Farcas îi pune piatra de temelie. Construit în stil
renascentist, acestuia îi sunt adăugate de-a lungul timpului,atât aripa estică şi cea vestică, cât
şi bastionul în opt laturi, asfel încât, astăzi edificiul se prezintă ca o combinaţie fascinantă de
stiluri arhitectonice: renascentist, gotic, romantic şi baroc.
În 1848, iobagii români şi maghiari de pe moşia din Bahnea sunt împroprietăriţi cu pământ,
suprafeţele alocate fiind calculate după numărul de zile de muncă efectuate şi după suprafaţa
de pământ lucrată în dijmă pe moşia grofului.
După cel de-al doilea război mondial, întreg domeniul este confiscat şi trecut în
proprietatea statului. Aici au funcţionat ani la rând primăria, Căminul Cultural, Biblioteca şi
depozitul CAP-ului. Deşi a avut întrebuinţări dintre cele mai diverse, clădirea a fost destul de
bine întreţinută şi, în comparaţie cu ruinele celorlalte castele transilvănene, aceasta arată încă
destul de bine. În 2005, proprietatea a fost retrocedată moştenitorilor familiei Bethlen, care, în
anul 2007 au donat-o Episcopiei Reformate din Cluj. În prezent, edificiul este fără nici o
întrebuinţare şi din acest motiv, se degradează rapid.
Sursa: Ziarul de Mures

Castelul Bethlen - Beclean, Bistrita-Nasaud


Castelul contelui Bethlen dateaza din secolul XIX si a apartinut unei familii de grofi
maghiari, care mai avea inca doua castele in Bistrita-Nasaud - cel de la Arcalia si cel din satul
Sieu-Cristur.

Castelul Bethlen - Cristur-Şieu, Bistrita-Nasaud


Castelul contelui Bethlen dateaza din secolul XIX si a apartinut unei familii de grofi
maghiari, care mai avea inca doua castele in Bistrita-Nasaud - cel de la Arcalia si cel din satul
Beclean.

Castelul Bethlen - Boiu-Topa, Mures


Situat in comuna Albesti, satul Topa, castelul Bethlen a fost construit in anul 1617 de
Farkas Bethlen, consilierul principelui Gabriel Bethlen, iar stilul renascentist care l-a inclus in
randul celebrelor castele de pe Valea Loirei i-a fost dat in anii 1640-1641 fiului lui Farkas
Bethlen.
Acum, din castelul de la Topa au ramas doar niste ruine, iar hotii de caramida nu se sfiesc
sa le fure si pe acestea.
Oamenii din comuna dau din umeri la fel ca si autoritatile locale care au privit ani la rand,
neputincioase, distrugerea monumentului istoric. "Vor sa distruga istoria Ardealului de pe
timpuri. si intentionat s-o lasat sa se duca tot ce se poate de acolo. Tiganii cu caruta, caramida,
fier-beton, absolut tot, si de ani de zile tot cara. Se fura draga, ca asa scanduri o furat, caramizi,
lemnarie, tigla, care o putut o furat", spun oamenii din sat, care acuza Primaria ca nu si-a dat
interesul sa faca ceva pentru castelul care ar fi putut sa atraga turisti in zona. Iar primarul si
viceprimarul de la Albesti, Aurel Boitos si Nicolae sovrea, confirma si ei starea de fapt existenta
la Topa, fara insa a da vreo solutie pentru reabilitarea castelului. "Ati fost ati vazut la fata locului
ca este o ruina.
Este, poate, si un pericol pentru cei care inca mai sustrag materiale din temelie si din
zidurile ramase", spune viceprimarul Aurel Boitos, in timp ce primarul sovrea este de parere ca
"ar fi nevoie de un investitor nebun, pe care sa nu-l intereseze ce face cu banii pentru
reabilitarea castelului". Totusi, ambii edili de la Albesti sunt de parere ca varianta reabilitarii va fi
in cele din urma exclusa si vor trece la daramarea controlata a ruinelor. "Ne gandim ca, pana la
urma, va trebui sa il daramam", spune Aurel Boitos, care este sustinut de Nicolae sovrea, care
considera ca "cladirea e distrusa aproape in totalitate si ar costa enorm refacerea ei", iar
demolarea controlata ar fi solutia cea mai buna pentru evitarea unor accidente.
Sursa: Adrian A. Giurgea – Romania Libera

Castelul Bethlen-Haller - Cetatea de Balta, Alba


Descriere generala
Atestata documentar pentru prima data in 1202-1203 cu numele de villa Cuculensis castri,
localitatea Cetatea de Balta a fost resedinta a comitatului Tarnavei pana in anul 1866, cand
administratia este mutata la Tarnaveni. In sec. XII a existat o asezare cunoscuta ca ''satul cetatii
Tarnavei'', cetate reconstruita in sec. XIV care apoi va fi stapanita de Stefan cel Mare si domnii
ce i-au urmat, timp de 50 ani, dupa care in 1544 a fost aruncata in aer.
Castelul nobiliar Bethlen-Haller, mentionat documentar din secolul XVI, se construieste
intre anii 1570 - 1580 intr-o prima forma, dar infatisarea de astazi o are din anii 1615 - 1624
cand a fost refacut radical de catre Gabriel Bethlen, dupa modelul castelului Chambord din
Franta. Din anul 1769 intra in stapanirea lui Eugen Haller. O noua refacere, in stil baroc, are loc
intre 1769-1773, cand este amenajat si parcul, ansamblul fiind inconjurat cu un zid prevazut cu
o monumentala poarta de acces.
Cetatea de Balta a trait si efervescenta revolutiei de la 1848, cand administratia
comitatului este inlocuita cu tineri din scolile Blajului, iar la 23 noiembrie 1848, Comitetul
National il numeste pe Vasile Moldovan comisar al romanilor pe langa prefectura. La 15
ianuarie 1849, armatele generalului Bem ocupa Cetatea de Balta.
Castelul a fost, de-a lungul timpului, grădiniţă, închisoare, cantină, carmangerie şi secţie
de şampanizare.
In a doua jumatate a sec. XX castelul Bethlen-Haller este nationalizat de catre conunisti si
i se aduc niste modificari improprii.
Proprietar actual al castelului Bethlen-Haller din Cetatea de Baltă este omul de afaceri
Claudiu Necşulescu si se pare ca va ajunge hotel de lux.
Legenda castelului
După cum spun legendele, fantoma contelui Haller, ucis în 1927 de şoferul său, care avea
o legătură amoroasă cu contesa, încă mai bîntuie pe holurile lungi ale castelului. Nepotul
ultimului grof Haller a vîndut proprietatea cu condiţia conservării sale.
Noii proprietari, care doresc introducerea castelului în circuitul turistic, au înţeles că
păstrarea tradiţiei şi a specificului locului este marea avere a zonei. De aceea, ei sprijină
financiar toate formele de cultură populară - festivaluri, concursul “Strugurele de aur”, cîntece şi
costume specifice şi, în general, tot ce se găseşte “prin lada de zestre a bunicilor”.

Castelul Blomberg - Gârdani, Maramures


Situata pe malul drept al Somesului, comuna Gardani si-a plimbat vatra satului in
numeroase locatii de-a lungul timpului. Daca la inceput bastinasii locuiau in poienile padurii, in
clanuri de familii inrudite, dupa 1700 noile locatii preferate erau in Dealul Satului, pe Diuta, pe
Iertas, la Izvor etc. Pe Dealul Satului, localnicii construiesc o biserica de lemn, pe care o vand in
1790, localitatii Arduzel.
In 1780, contele Blomberg primeste ca danie de la imparatul Imperiului Habsburgic, Iosif al
III-lea, un domeniu in Gardani de 500 de hectare teren si 1.500 de hectare de padure. In acelasi
an, a inceput constructia castelului Blomberg, care s-a terminat in 1821. In jurul aestei
proprietati, gardalenii au pus bazele unei noi asezari (Muzeografie Gardani, 2007)
Familia Blomberg paraseste Romania dupa 1945, iar castelul este transformat in scoala.
Din 1957 pana in 1963, pe perioada verii, devine gazda unor tabere scolare republicane.
In 1963, scoala speciala pentru copii cu deficiente mintale de la Costiui este transferata in
fostul castel al baronului Blomberg din Gardani.
Patru decenii mai tarziu, cand casele de copii (inventia regimului comunist) se
desfiinteaza, castelul isi recapata linistea si sobrietatea de altadata.
Aurul de sub podele
Ciurtiu Liviu are 52 de ani si, de aproape trei decenii, de cand s-a angajat la scoala
ajutatoare din Gardani e pasionat de povestea aurului lasat in urma de groful Blomberg.
A auzit povestea de Lelea Marisca si de atunci regreta mereu ca nu putut gasi el comoara:
„Era o casa mica langa castel unde o stat Lelea Marisca, asa o chemat-o. Si io am tat intrebat-o
de o suta de ori de aur, ca eram tare curios, de-l aflam eram om pa veci. Cand s-o facut
instalatiile, de s-o bagat caloriferele puteam da de aur ca io am spart tat-tat-tat, da n-o fost sa
fie. Barbatul lui Lelea Marisca era paznic acolo, la castel. Si odata o venit fetele grofului, ori
nepoate, nu stiu ce-o fost. Si batrana o dat de rand ca ar fi oarece acolo, ca ele tare s-o hututat
pa podele, ca si cum acolo ar fi ceva. Se stia ca o ramas aur, ca groful o plecat in fuga. Si
noaptea, s-o dus Lelea Marisca cu lompasu, o desfacut podelele, ca era prins in holz-suruburi si
o gasit un cos de nuiele plin cu tacamuri de aur. Da’ s-o scapat de i-o dat o lingura de aur la un
muncitor si acela o fi parat-o. Ca avea o casa prapadita si n-avea cum sa aiba linguri de aur.
Apoi o vinit militia si o dus-o si pa ea si pa barbat in Baia Mare la inchisoare si i-o luat tat aurul.
Da’ ea o apucat de-o ascuns o furculita in strujacul de la pat, si n-o aflat-o nici cu detectorul de
metale. Bugatu-ti bugat, ca pa fundul cosului era un inventar in ungureste a tacamurilor. Si i-o
spus ca mai trebe sa fie una. Ea, smechera, ca n-o fost proasta baba, o zas ca da daca s-o
jucat fata cu ea. O lasat-o sa vina pana acasa, da’ pa barbat l-o tanut la puscarie. O vinit si o
dus furculita. S-poi s-o ales numai cu o gradina ajutatoare si doua pite. Poate de aflam io aurul,
ma duceau pa mine in puscarie, mai stii?”
Sursa: Ioana Lucacel, Mircea Crisan - Gazeta de Maramures

Castelul Bocskai - Aghireşu , Cluj


Castelul Gábor Bocskai a fost construit în localitatea Aghireşu din judeţul Cluj în anul
1572, în stilul Renaşterii transilvănene. De plan patrulater, cu turnuri la colţuri, cu o amplă curte
interioară, el se particularizează prin frumuseţea ancadramentelor de piatră.
Actualmente castelul este ruinat.

Castelul Bohuş - Şiria, Arad


Comuna Siria se mândreste cu bogate traditii istorice medievale. Localitatea, atestata
documentar inca din secolul al XIV-lea, a fost resedinta unui cnezat sau voievodat. In secolul
urmator devine resedinta unui vast domeniu, care cuprindea o mare parte din actualele judete
Arad si Hunedoara. Acest domeniu a apartinut o vreme si lui Iancu de Hunedoara.
Deasupra Siriei se vad si acum ruinele cetatii feudale, ridicata probabil in secolul al XIII-
lea, la care se poate ajunge pe un drum practicabil ce porneste din centrul comunei. Se pare ca
partea cea mai veche a fost donjon-ul, restul zidurilor fiind adaugate treptat pâna in secolul al
XVI lea. La construirea cetatii au fost utilizate si caramizi romane, care poarta insemnele legiunii
a XIII-a Gemina.
Sub dealul cetatii se poate vizita Castelul Bohus, construit in prima jumatate a secolului al
XIX-lea. Acesta este constituit dintr-un singur corp de cladire, cu 30 de camere. Partea
principala are o fatada si terasa prevazute cu coloane dorice, reprezentând tipul conacului de
câmpie, ridicat in stil neoclasic. In aceasta cladire au fost duse tratative intre generalul Gorgey,
comandantul suprem al armatei revolutionare maghiare din 1848-1849, si generalul Frolov,
imputernicitul tarist, in preajma capitularii neconditionate din 13 august 1849.
Castelul adaposteste in prezent Muzeul memorial Ioan Slavici, marele scriitor român fiind
nascut la Siria. A fost inaugurat in 1960.
Tot in castelul Bohus se gaseste si o expozitie permanenta consacrata compozitorului
Emil Montia (1887-1965). Nascut la Sicula, cea mai mare parte a vietii sale a petrecut-o in
comuna Siria, traind in casa din strada Spiru Haret nr. 130. Expozitia prezinta o serie de
exponate care oglindesc viata si prodigioasa lui activitate muzicala, inspirata din nesecatul izvor
al creatiei populare. Se poate vedea aici mobilierul camerei de lucru, pianul si violoncelul
compozitorului, ca si diferite editii ale principalelor sale lucrari: "Fata de la Cozia", "Cercel",
"Mostenitorul", "La fantana cu galeata", etc.
Castelul este incadrat de trei monumente artistice: bustul lui Ioan Slavici (1848-1925),
executat de Ioan Tolan, bustul lui Mihai Eminescu (1850-1889), de acelasi sculptor si statuia lui
Ion Russu-Sirianu (1864-1909), opera sculptorului C. Balacescu.
La o mica distanta de castel se ridica monumentul Antoniei Bohus, ce s-a facut cunoscuta
datorita sprijinirii revolutionarilor inchisi dupa 1849, printre care si Eftimie Murgu, si activitatii
duse pentru emanciparea femeilor.

Castelul Bolyai - Buia, Salaj


Castelul din Buia, unul dintre cele mai importante monumente istorice ale Sibiului, a fost
lãsat în paraginã. În urmã cu 30 de ani aici era sediul CAP-ului.
A apartinut unor mari familii nobiliare, principelui Transilvaniei si lui Mihai Viteazul, a
gãzduit un dispensar, maternitatea si depozitele CAP-ului. Martor tãcut al istoriei, castelul din
Buia este acum în pragul prãbusirii. , Aflat într-o continuã degradare de la mijlocul anilor '70,
castelul nu mai are acum nici o sperantã de supravietuire desi, de ani buni, este inclus în Planul
National de Restaurare al Ministerului Culturii si pe listele mai multor ONG-uri, a Consiliului
Judetean sau a Directiei pentru Culturã si Culte Sibiu, ca monument istoric aflat în mare pericol.
Singurii care deplâng situatia jalnicã a monumentului sunt sãtenii din Buia, bãtrânii care au
apucat sã vadã castelul în toatã splendoarea sa.
Bãtrânul de 600 de ani
Desi acum este catalogat drept monument în "stare de ruinã, cu probleme statice
deosebite si în pericol de prãbusire", castelul de la Buia s-a aflat, secole de-a rândul, printre
cele mai vechi si impunãtoare realizãri arhitectonice sibiene.
"Eu consider acest castel drept unul dintre cele mai importante monumente istorice
sibiene si chiar din întreaga Transilvanie. L-am inclus în fiecare an, începând cu 2001, pe lista
obiectivelor incluse în Planului National de Restaurare dar nu am primit deocamdatã nici un
ajutor de la minister. Cred cã pentru lucrãrile extrem de urgente e nevoie de aproximativ 50.000
de euro. Pentru o restaurare generalã sunt necesare însã milioane bune", crede Ovidiu
Calborean, consilier în cadrul Directiei pentru Culturã Sibiu. Desi primirea acestor bani aduce
mai mult a utopie, Calborean se declarã încrezãtor si afirmã solutia va fi gãsitã. Când si cum nu
stie însã nimeni.
Cadou pentru Mihai Viteazul
Buia este o veche posesiune nobiliarã ce apartinea comitilor de Calvasar, mentionatã
pentru prima oarã într-un document din 1296 . Castelul, pe care îl va stãpâni si Mihai Viteazul, a
fost construit, potrivit cronicilor familiei Bolyai, în cursul secolului al XV-lea.
În secolul urmãtor, ajunge în posesia comitelui sasilor Marcus Pemflinger, care îl pierde
însã, prin confiscare în 1529, Buia devenind astfel posesiune princiarã.
În ianuarie 1597, în cursul unei vizite la Alba Iulia, principele Sigismund Bathory îi
dãruieste întreg domeniul Buia, ce cuprindea aproximativ 30 de sate situate între Târnave si Olt,
lui Mihai Viteazul.
Odatã cu trecerea lui Mihai, prin Sibiu, spre Buia, consemnatã în 27 ianuarie 1597, domnul
muntean initiazã lucrãri de înfrumusetare a castelului. Obtine ulterior un statut superior în
privinta impozitãrii si confirmarea stãpânirii domniei muntene în cadrele unei imunitãti depline.
Dupã numai doi ani însã, dupã venirea cardinalului Andrei Bathory în fruntea Principatului,
toate posesiunile din Transilvania ale domnului tãrii Românesti sunt confiscate. Mihai le
redobândeste în toamna aceluiasi an dupã victoria de la selimbãr asupra lui Andrei Bathory dar
le pierde din nou dupã lupta de la Mirãslãu.
Mostenirea pierdutã
Dupã moartea marelui voievod, fiul sãu Nicolae Pãtrascu, cu toate cã se considera
mostenitorul de drept al castelului, nu poate intra în stãpânirea domeniului. Castelul era cerut, la
14 sptembrie 1602 împãratului Rudolf al II-lea, si de Radu serban, succesorul lui Mihai Viteazul.
Nobilimea maghiarã se opune însã si de aceastã datã.
Vãduva lui Nicolae Pãtrascu, Doamna Ana, va încerca si ea dupã moartea fiului lui Mihai
Viteazul (1627), în 1635, sã obtinã confirmarea dreptului asupra acestor posesiuni. Castelul de
la Buia nu avea sã mai intre însã nicodatã în stãpânirea urmasilor domnului muntean, cu toate
demersurile acestora. "A rãmas al ungurilor. Pe ultimul grof maghiar, Bela, l-am cunoscut si eu
prin '29. Dupã moartea lui la castel a fost dispensarul si casa de nasteri. Copii mei s-au nãscut
acolo în '58 si '59. Mare pãcat cã s-a ales praful de el", spune cu amãrãciune Irom Nistor, un
sãtean de 76 de ani ce a trãit toatã viata în Buia.
Magazie pentru CAP
În anii '60 dispensarul a fost mutat la scoala maghiarã iar castelul vechi de jumãtate de
mileniu a fost luat de CAP.
"L-am luat noi, colectivul, si am fãcut magazii din camerele alea. Am primit niste bani de
reparatii prin '65, cu care am refãcut biserica si am schimbat tiglele. În 1974 ne-am mutat si noi
de la castel si s-a ales praful de tot", povesteste Irom Nistor, fost sef al CAP-ului local.
Nici dupã Revolutie situatia nu s-a ameliorat. "Necesarã interventie de urgentã s...t se impune
un proiect de reabilitare generalã, restaurãri si reconversie", recomanda Consiliul Judetean
Sibiu acum câtiva ani. Timpul a trecut si nu s-a întâmplat nimic.
"Castelul este în administrarea comunei seica Mare dar nu ne-am ocupat de el aproape
deloc. Nu avem fonduri pentru asa ceva. Acum câteva sãptãmâni am discutat cu domnii de la
serviciul de patrimoniu imobil din cadrul Directiei Judetene pentru Culturã dar au ridicat din
umeri. Am înteles cã nu mai are rost sã întreb si cã ar trebui sã o las baltã", explicã impasul
primarul din seica, Ioan Anghelinã.
Desi Ovidiu Calborean, consilier în probleme de Patrimoniu Imobil, din cadrul Directiei
pentru Culturã, este încrezãtor în viitorul castelului, declarat monument istoric încã din 1956,
situatia de la fata locului îl contrazice. Ruina care a rãmas pe locul unde odatã era
impunãtoarea constructie nu lasã loc de îndoialã.
Dezamãgirea sãtenilor
Când vine vorba de "castelul lor" sãtenii din Buia sunt extrem de interesati. În majoritatea
caselor din sat gãsesti date despre istoria edificiului si persoane preocupate de soarta sa.
Bãtrânii subliniazã în cãrtile de istorie paragrafele în care e mentionat Castelul Bolyai si au
consemnat în caiete legendele legate de secularul edificiu.
"Sunt în Buia de numai patru ani si mi se pare un monument extraordinar. Nu înteleg cum
a putut ajunge în halul ãsta. Eu am strâns dosare întregi cu date despre castel, am xeroxat cãrti
publicate la începutul secolului si am discutat cu mai multi profesori din Cluj pe tema asta. Am
fost ghid OJT în Cluj 17 ani si nu pot sã cred cã dintr-un asemenea monument a rãmas doar o
ruinã", spune revoltat septuagenarul Mircea Horia Santa.
Sursa: sibianulonline.ro

Castelul Bornemisza - Gurghiu, Mures


Fortareata regala din Gurghiu a fost o fortificatie importanta in Transilvania medievala.
Prima datare este din secolul a XVI-lea, cand regina Izabela a cerut restaurarea cladirii.
Castelul din Gurghiu si-a schimbat destul de des proprietarul: Zsigmund Bathori a fost
urmat de Istvan Bocsai, apoi Zsigmund Rakoczi, iar mai tarziu, fortareata si domeniul au ajuns
in proprietatea lui Gabor Bathori, principe al Transilvaniei.
In 1638, pamantul a fost vandut lui Gyorgy Rakoczi I, care avea o mare pasiune pentru
gradini, insa in 1708, cand rebelii maghiari au pierdut batalia impotriva trupelor imperiale
austriece, comandatul militar habsburgic Rabutin a dat ordin ca fortareata sa fie distrusa.
Rascoala lui Rakoczi a contribuit si mai mult la degradarea castelului, cladirea ramanand
nelocuita timp de cativa ani.
Castelul de la Gurghiu, cu parc dendrologic, asa cum il stim astazi a fost ridicat in anul
1731 la baza vestica a dealului din comuna, folosindu-se ca materie prima daramaturile vechii
fortificatii de pe deal. Cladirea principala a fost folosita initial ca pavilion de vanatoare, careia i-
au mai fost adaugate treptat si alte aripi de catre membrii familiei Bornemisza, care au luat in
arenda domeniul pe o perioada de 99 ani.
A fost proprietatea mai multor familii nobiliare - Rakoczi, Teleki si Bornemisza - iar in 1881
a intrat in posesia Casei de Habsburg, fiind folosit ca si castel de vanatoare de Rudolf de
Habsburg. Acesta s-a sinucis in 1883, iar apoi castelul a intrat in posesia statului.
Castelul a gazduit Scoala Sivica, care insa s-a mutat intr-o noua cladire in anul 1969. Din
aceea perioada castelul gazduieste apartamentele profesorilor si un muzeu. Parcul dendrologic
din jurul castelului are o functie educationala inca din 1893, fiind foarte bine intretinut. Conform
unei relatari din 1971, in acest parc pot fi gasite 29 de familii si aproape 100 de specii exotice
de plante.
Intrucat exista un act de donatie catre scoala din localitate, castelul nu va fi retrocedat.

Castelul Bran
Castelul Bran (în germană Törzburg, în maghiară Törcsvár) este un monument istoric şi
arhitectonic, situat în Pasul Bran-Rucăr, la 30 de kilometri de Braşov.
Un document emis de regele Ludovic I al Ungariei (1342-1382) la 19 noimebrie 1377 în
Zvolen confirmă saşilor din Scaunul Braşovului (totaque communitas Saxonum sedis
Brassouiensis) dreptul de a ridica, conform promisiunii, pe cheltuiala şi cu meşterii lor, o nouă
cetate de piatră la Bran (promiserunt novum castrum in lapide Tydrici edificare). Cu această
ocazie, regele promite braşovenilor că, dacă Ţara Românească va ajunge "în mâinile noastre",
atunci vama va fi mutată de la Rucăr (Ruffa Arbor) la Bran. Referinţa din textul documentului din
1377 cu privire la o "nouă cetate de piatră", permite deducţia că fortificaţia de piatră, ce urma să
fie edificată pe acest loc, a fost precedată de o întăritură de graniţă mai veche. Această cetate,
probabil din lemn, va fi fost ridicată de cavalerii teutoni între 1211-1225. Ea este atribuită
magistrului Theodorikus. În secolul al XIII-lea teritoriul cetăţii Bran a fost supus jurisdicţiei
comitatului regal de Alba Iulia.
În anul 1395 Sigismund de Luxemburg, împărat german şi rege al Ungariei, a folosit
castelul Bran ca bază strategică pentru o incursiune în Ţara Românească, în urma căreia l-a
îndepărtat pe voievodul Vlad Uzurpatorul, rivalul lui Mircea cel Bătrân, vasalul său.
În 1407 Sigismund îi acordă lui Mircea stăpânirea castelelor Bran (fără domeniul aferent)
şi Bologa. Branul rămâne sub autoritatea Ţării Româneşti până în 1419.
În anul 1427 castelul Bran a trecut din proprietatea scaunului Braşovului în cea a coroanei
Ungariei, care a finanţat lucrările de fortificare şi de extindere. În 1498 cetatea Branului a fost
închiriată de regalitatea maghiară către scaunul Braşovului.
În 1920, Consiliul Orăşenesc Braşov a donat Castelul Bran reginei Maria a României, în
semn de recunoştinţă faţă de contribuţia sa la înfăptuirea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918.
Regina l-a amenajat şi l-a lăsat moştenire fiicei ei, principesa Ileana, sora regelui Carol al II-lea.
Castelul Bran a fost si unul din locurile favorite ale Reginei Maria, a carei inima, aflata intr-
o caseta de argint, a fost gasita intr-o nisa a edificiului.
După expulzarea din ţară a familiei regale, în 1948, Castelul Bran a intrat în proprietatea
statului român, fiind abandonat şi devastat. Castelul s-a redeschis apoi vizitelor publice în 1956,
fiind parţial amenajat ca muzeu de istorie şi artă feudală. În 1987 a intrat în restaurare, lucrare
terminată în linii mari în 1993.
Deşi a intrat în circuitul şi folclorul turistic drept castelul lui Dracula, aici turnându-se şi un
film, Interviu cu un vampir, se pare că Vlad Ţepeş nu a locuit niciodată la castel. Recent el a
fost restituit în natură de statul român lui Dominic de Habsburg şi celor două surori ale sale, în
calitate de moştenitori ai principesei Ileana. Proprietarii s-au angajat ca timp de trei ani să nu-i
schimbe destinaţia de muzeu. România şi-a asumat şi costurile renovării şi întreţinerii castelului
şi are un drept de preempţiune pentru achiziţia viitoare a castelului.
Citadela are patru turnuri amplasate in cele patru puncte cardinale. Ca si zidurile
castelului,turnurile sunt construite din piatra masiva. Camerele si coridoarele din incinta
Branului formeaza un labirint misterios,iar in curtea interioara se afla o fantana care face
legatura cu ascunzatorile subterane.
Iniţial, castelul Bran a fost o cetate de „trecătoare” cu scop militar, patrulateră neregulată.
În timp, cetatea a suferit numeroase modificări cum ar fi: adăugarea turnului de sud (în 1622
după planurile principelui Gabriel Bethlen), construcţia unui turn dreptunghiular la est, iar între
1883 şi 1886 acoperişul a fost îmbrăcat cu ţiglă.[necesită citare]
Cetatea a fost transformata în castel în anul 1920 pe când era în proprietatea reginei
Maria, perioadă în care s-au realizat cele mai importante lucrări de restaurare.
Castelul Dracula – Legenda
In 1897 Bram Stoker a scris o povestire terifianta despre Contele Dracula. Un secol dupa,
inca sunt oameni care cred in ea. Chiar si cercetatorii inceaca sa afle adevarul despre Dracula.
Toti incearca sa elucideze misterul: a fost sau nu un vampir in Transilvania?
Cate dintre aceste povesti extraordinare sunt legende si care adevarate?
Iata legenda despre Dracula:
Povestea lui Stoker este bazata pe viata lui Vlad Tepes (1431 - 1476), un conducator
venerat de romani pentru ca a tinut piept Imperiului Otoman. Cunoscut ca unul dintre cei mai
cranceni dusmani ai turcilor, Vlad a inceput organizarea statului si impunerea legii prin aplicarea
pedepsei cu moartea si prin tragerea in teapa a tuturor celor ce erau considerati inamici: hotii,
preotii vicleni, cersetorii, tradatorii, uzurpatorii saxoni. De fapt el s-a luptat cu oricine incerca sa-l
inlocuiasca pe el sau pe fratele sau vitreg. Istoricii l-au poreclit Vlad Tepes, in timp ce oamenii
spun ca era Contele Dracula deoarece obisnuia sa se semneze cu numele tatalui sau, Dracul.
Castelul Dracula a fost construit la marginea trecatorii Bran, iar in zilele de azi reprezita o
momeala pentru oaspetii de pretutindeni ce vor sa ia parte la legenda Contelui Dracula.

Castelul Brâncoveanu - Sâmbăta de Sus, Brasov


Castelul a fost construit la 1800 de un urmas al domnitorului Constantin Brancoveanu, din
ramura refugiata in Transilvania.
Castelul pastreaza o locatie unde primul castel a fost construit la 1708 chiar de catre
Constantin Brancoveanu, satul Sambata din Tara Fagarasului aflandu-se de mai mult timp in
proprietatea personala a voievozilor de la Bucuresti.

Castelul Brukenthal - Avrig, Salaj


Palatul de vara al baronului Samuel von Brukenthal (1721-1803), guvernator al
Transilvaniei, a fost construit intre 1780 si 1785 dupa modelul palatului Schönbrunn din Viena.
Cladirea in stil baroc are forma de U cu un corp central si 2 aripi laterale. Aici a fost expusa
renumita colectie a baronului Brukenthal formata din 212 tablouri si 129 gravuri, in prezent
gasindu-se la Muzeul Brukenthal. Din pacate, dupa moartea baronului cladirea, avand mai multi
proprietari nepasatori, s-a degradat cu repezeciune.
Astazi doar tavanele decorate amintesc de luxul de altadata. Palatul a detinut si unul dintre
cele mai frumoase parcuri, organizat in terase care coboara spre lunca Oltului. Suprafata de
peste 20 hectare a fost amenajata dupa modelul gradinilor frantuzesti, cu fantani arteziene, o
scara splendida si mai multe alei laterale, vaze, banci, statui de piatra, si o oranjerie, in care se
cultivau curmali, migdali, nucsoara, pepeni si ananas.

Castelul Brukenthal - Micăsasa, Salaj


Castel detinut de baronul Brukenthal dateaza din secolul XVIII.
A fost transformat in CAP, in perioada comunista. Lucrarile agricole din acea epoca au dus
la distrugerea castelului, din care a mai ramas un singur turn, care sta sa cada.

Castelul Brukenthal - Sâmbăta de Jos, Brasov


Castelul Brukenthal din incinta hergheliei din Sâmbăta de Jos a fost construit între 1750-
1760 în stil baroc de contele Jozef von Brukenthal, fratele lui Samuil von Brukenthal. Castelul
are o construcţie solidă, zidurile lui ajung la 1.2 m, are 35 de încăperi, în care au fost ridicate
sobe de teracotă foarte frumoase, pardoseala este din stejar, iar oamenii povestesc că pe un
perete există şi o frescă frumoasă acoperită prin anii ’70 cu un strat de zugrăveală.
Construirea castelului a durat mulţi ani, iar terenul ( cca.1700 ha) a fost a fost atribuit în
arendă contelui de către împărăteasa Maria Thereza, pentru o perioadă de 99 de ani.
Pentru a-şi arăta recunoştinţa, Brukenthal a ridicat castelul, nu există însă dovezi că Maria
Thereza ar fi fost vreodată la Sâmbăta. Localnicii povestesc chiar despre o relaţie pasională
între cei doi, au apărut de-a lungul timpului multe legende. Unii spun că, împărăteasa niciodată
nu a trecut de pragul castelului, alţii susţin că Maria Thereza şi-a petrecut cîteva veri la castel,
dar s-a plictisit repede de conte.
In momentul de fata castelul este intr-o stare de degradare continua. Doar ornamentele de
pe pereţii ce stau să cadă şi sobele din ceramică adusă de la Viena mai amintesc de ceea ce
cândva a fost un palat ce trebuia să o impresioneze pe împărăteasa Austriei. În secolul al XX-
lea castelul a avut de suferit în urma unui incendiu. Atunci a ars acoperişul iar în anii '40, cei
care l-au reparat, au acoperit celebrele picturi de pe pereţi.
Tot aici este si herghelia de cai lipitani, cea mai importanta pepiniera de lipitani din
Europa.

Castelul Cantacuzino - Buşteni, strada Zamora nr. 1, Prahova


Castelul Cantacuzino a fost cladit in anul 1911 in parcul al carui proprietar a fost Printul
Gheorghe Grigore Cantacuzino ca o replica la ctitoria regelui Carol I - Castelul Peles. Lui
Gheorghe Grigore Cantacuzino, fost ministru al Romaniei intre 1899-1900, 1904-1907, i se mai
zicea si “Nababul” din cauza averii sale impresionante. Se spunea ca ar fi putut pava intreaga
curte aferenta castelului cu monedele sale de aur.
Castelul este inconjurat de cascade, grote si fantani arteziene si este in topul primelor
castele din Romania din punct de vedere architectural.
A fost realizat in stil romanesc cu elemente neobrancovenesti si este inconjurat de un parc
imens, cu alei care duc inspre mici grote, cascade si fantani arteziene. Sala de primire
adaposteste o colectie de heraldica unica in Romania, formata din stemele tuturor familiilor
boieresti cu care se inrudea familia Cantacuzino si tablourile in marime naturala ale stramosilor
Cantacuzinilor, pictate pe piele de Cordoba.
Castelul a pastrat imensa loggie de pe latura vestica, cu arcade trilobate si coloane
ornamentate, scarile monumentale, vitraliile si frescele originare. In 1927, sotia printului
construieste in preajma o frumoasa bisericuta de lemn.
In prezent castelul functioneaza ca sediu al Sanatoriului Ministerului de Interne, urmand ca
dupa finisarea noului sediu al sanatoriului, sa fie repus in circuitul turistic.

Castelul Cernovici - Macea, Arad


Castelul este construit in stil neoclasic, cu un singur nivel si un plan dreptunghiular, in
prima jumatate a secolului al XIX-lea, prezinta o arhitectura sobra. Atat terasa din fata, cat si
cea din spate, sunt strajuite de coloane cu capitele de rezonanta dorica.
Castelul este inconjurat de un parc. Un alt obiectiv important il constituie biserica ortodoxa
(nr. 1085) care dateaza de la mijlocul secolului al XVIII-lea, reconstruita in secolul urmator. In
interior si exterior caracteristicile dominante apartin barocului.
In interior se remarca si icoanele praznicale in stil bizantin donate de ctitorul bisericii in
1759.
In prima jumatate a secolului al XIX-lea, aici a fost temporar catedrala episcopala unde isi
avea periodic resedinta Nestor Ioanovici, primul episcop roman din Arad (1829 - 1830). Aceasta
poarta hramul "Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul".
Castelul Macea a fost construit in doua etape principale, acum avand in intregime forma
literei "L". Prima parte, pana la turnul cel mare, decorata pe frontispiciu cu stema familiei
Cernovici, sculptata in piatra, provine dinainte de 1862, fiind precedata de o cladire datand din
secolul al XVIII-lea. Aripa dreapta, dincolo de turn, s-a ridicat intre 1862 si 1886 cand i s-au
adaugat si cladirile anexe cu care ocazie complexul a primit amprenta secessionului. Incepand
cu 1956-1957, castelul, de proportii impunatoare, a fost restaurat.
Un frumos parc inconjoara castelul pe o suprafata de 17 ha. Creat cu aproximativ 100 de
ani in urma, el reprezinta un adevarat parc dendrologic, prin raritatea speciilor de arbori si
arbusti existenti aici. Dintre acestia amintim doua exemplare din Ginka biloba, numit si "arborele
pagodelor", originar din China de Est, opt exemplare diferite din Taxus baccata (Tisa), patru
exemplare din Juglans nigra (nucul negru) originar din America de Nord, cinsprezece
exemplare din Corila colurna (alunul turcesc), originar din Asia de Vest, etc. Parcul prezinta
importanta si prin gigantismul unor specii de quercinee, platan, tei, s.a., fiind totodata si un
excelent loc de recreere. Intr-un colt al parcului se gaseste si monumentul si mormantul comun
al generalilor I. Damjanics si E. Lahner din armata revolutionara maghiara, executati la Arad la
6 octombrie 1849 din ordinul habsburgilor.
Legaturile lui Petru Cernovici cu cativa lideri ai miscarii nationale sarbe si romanesti cat si
cu o serie de diplomati straini rezidenti la Belgrad, sunt privite cu ochi rai de catre politia
austriaca. Aspectele contrastante ale vietii lui Petru Cernovici, acumulate mai ales in anii de
schimbare a politicii interne a imperiului habsburgic (1860–1861), ii vor aduce dizgratia
aristocratiei maghiare. In imprejurari pe care nu le cunoastem destul de exact va fi nevoit sa si
vanda cea mai de pret proprietate: mosia de la Macea, situata in nord vestul fostului comitat
Arad (actualmente nord vestul judetului Arad). Noul proprietar, contele Karolyi de "Nagy Karoly"
(Careii mari), intra in posesie in anul 1862. Fiind una din persoanele cele mai de vaza ale
Ungariei, isi va imparti timpul – sejurul pre-dilect de vara – la Macea si celelalte proprietati ale
sale. In anul 1867 avea sa fie reconfirmat in postul sau de comite suprem in Satmar.
Intre anii 1862 – 1886 este construita cea de a doua aripa a castelului. Mult mai ampla, cu
elemente eclectice, ea da amprenta intregii constructii, asema¬nandu se cu modelele in voga
din Franta. Daca tinem seama de faptul ca, initial, parcul a avut 10 ha. atunci cresterea de inca
aproximativ 10 ha (in total 40 de holde) trebuie sa fi avut loc pana in anul 1897 cand este
redactata monografia comitatului Arad. La sfarsitul secolului al XIX–lea proprietar era Karolyi
Tibor, fiul lui Gyorgy. Separate de parc cele 100 de hectare de padure plantata (si populata cu
fazani) existau deja in acel moment. Este mai mult decat sigur ca angajarea "cunoscutului
gradinar Prohaska" in anul 1900 determina contopirea parcului cu aceasta padure plantata sub
noul stapan, Karolyi Gyula, fiul lui Tibor. Din motive de ordin familial (casatoria cu rudenia sa
Karolyi Melinda) Karolyi Gyula tinde sa locuiasca mai mult timp aici, mai ales in sezonul cald.
Dorind sa imortalizeze pentru marele public, aspecte din parc si castelul de la Macea, il cheama
pe fotograful Ruhm Odon din Arad, la inceputul sec. XX, sa execute cliseele necesare
reproducerii imaginii negative de pe sticla pe hartie. Una dintre imagini surprinde ochiul de apa
din fata laturii de vest a aripii principale, inainte de bordurarea in ciment a acestuia. Iedera
decoreaza amplu turnul inalt si unul din cele doua turnuri joase, si anume, cel pe terasa caruia
se afla amplasata imensa stema nobiliara (din ceramica) a familiei Karolyi. In perioada relativ
scurta de sedere a cunoscutului gradinar Iosef Prohaska la Macea, este amenajat ochiul de apa
cu o "fantana arteziana, (cu) bazinul de inot; se amenajeaza terenul de tenis, ronduri de flori, se
mareste reteaua de alei si se introduc noi plante ornamentale". Tot in aceasta perioada se
adauga la corpul vechi al castelului o terasa metalica ampla, la care se accede din exterior pe
trepte metalice.
Dupa primul razboi mondial parcul trece printr o perioada de regres. Nu se mai fac
amenajari iar lucrarile de intretinere sunt reduse ca volum. Unul dintre motive il constituie
exproprierea terenului agricol detinut de mosierul Karolyi, cu exceptia parcului si a unei
suprafete de aproximativ 900 iugare cadastrale (in jurul a 500 ha n.n.), ceea ce insemna o
reducere a suprafetei agricole (implicit a veniturilor castelului) cu peste 4/5, daca tinem seama
de datele din anul redactarii monografiei comitatului Arad (1897). În anul 1939 parcul ajunge in
proprietatea medicului Adam Iancu din Curtici care defriseaza o suprafata de aproximativ 10 ha.
Este inceputul starii de regres a parcului. Ea va continua pana in anul 1968 cand "intreaga
suprafata, fiind declarata parc dendrologic, se iau masuri energice de protectie si reamenajare".
Dupa anul 1990 posibi¬litatile mentinerii personalului muncitor de intretinere a parcului au
scazut mult. O soarta intrucatva asemanatoare cunoaste castelul. Explicatia este valabila in
ambele cazuri. Ea rezida in posibilitatile financiare ale statului. Prima mare reparatie intreprinsa
pe cheltuiala statului, dateaza din anii 1956 – 1957, fara a se cunoaste in mod cert natura
interventiilor reparatoare. Procesul de degradare treptata a construc¬tiilor fostei mosii unica
dealtfel, la Macea, nu a fost, pana in prezent, stopat. Faptul, ingrijorator in sine, merita o
reflectare mai atenta decat pana acum. Incepand din 1990, intentia binevoitoare a Universitatii
"Vasile Goldis" din Arad tinde sa se infiripe intru salvarea si valorificarea corespunzatoare a
acestui ansamblu de arhitectura. Valoarea sa de monument (complexul constructiv si parcul
dendrologic) n a fost nici o clipa pusa la indoiala in ultimii 50 de ani. Ansamblul castelului, cu
cele doua corpuri de cladire (castelul propriu-zis, cu cele doua aripi ale sale si casa de
vinatoare din apropiere), cladirile anexa (fosta spalatorie si garajul fostei scoli speciale de copii),
bazinul de inot, gradina cu sere si parcul – rezervatie dendrologica, constituie elementele
compo¬nente care sunt supuse regimului de protectie. Daca cele doua aripi ale castelului n au
suferit modificari ale structurii constructive, in schimb cladirea pavilionului de vanatoare,
terminata la sfarsitul secolului al XIX–lea, a suferit transformari interioare si exterioare
importante. Acestea s-au datorat probabil noului bene¬ficiar postbelic (Cooperativa Agricola de
Productie). Lipsa elementelor si pieselor initiale de mobilier ale ansamblului constructiv nu
impiedica o valorificare cultural instructiva in concordanta cu cerintele ocrotirii patrimoniului.
In apropiere de Simand se gasea locul unei cetati medievale, azi disparute. Aici a incercat
zadarnic in 1552 viteazul comandant al Timisorii sa induplece nobilimea dintre comitatele Arad
si Zarand sa participe la apararea capitalei Banatului impotriva turcilor.

Castelul Corvinilor
Castelul Corvinilor sau Castelul Huniazilor este un castel din Hunedoara, cel mai important
monument de arhitectură gotică din Transilvania.
A fost ridicat în secolul XV de către Iancu Hunedoara, pe locul unei vechi întărituri, pe o
stâncă la picioarele căreia curge pârâul Zlaşti. Este o construcţie impunătoare, cu acoperişuri
înalte şi divers colorate, cu turnuri şi turnuleţe, ferestre şi balcoane împodobite cu dantelara
pietrei cioplite. Castelul a fost restaurat şi transformat în muzeu.
Fiind una dintre cele mai mari şi vestite proprietăţi ale lui Iancu de Hunedoara, castelul
cunoaşte în timpul acestuia însemnate transformări. El devine astfel o somptuoasă locuinţă, nu
numai un punct strategic intărit. Cu trecerea anilor, diverşii stăpâni ai castelului i-au modificat
înfăţişarea, îmbogăţindu-l cu turnuri, săli şi camere de onoare. Galeria şi donjonul - ultimul turn
de apărare (turnul "Ne boisa" = Nu te teme), rămase neschimbate de pe timpul lui Iancu de
Hunedoara, precum şi Turnul Capistrano (după numele lui Ioan de Capistrano, un vestit călugăr
de la curtea castelului) reprezintă câteva dintre cele mai semnificative părţi ale construcţiei. Mai
pot fi amintite Sala Cavalerilor (o mare încăpere de recepţii), Turnul buzduganelor, Bastionul alb
care servea drept depozit de bucate şi Sala Dietei, având medalioane pictate pe pereţi (printre
ele se găsesc şi portretele domnilor Matei Basarab din Ţara Românească şi Vasile Lupu din
Moldova).
Legende
În aripa castelului numită Matia se mai desluşeşte destul de vag, o pictură referitoare la legenda
cu corbul de la care se zice că îşi trag numele urmaşii lui Iancu de Hunedoara (Corvini).
Pe blazonul familiei Corvinilor este inscrptionat un corb care tine în cioc un inel de aur.
Atribuirea acestui simbol al familiei are o legenda. Se spune cã Ioan de Hunedoara era fiu
nelegitim al lui Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei, cu o frumoasa femeie din Tara
Hategului, pe nume Elisabeta.
Pentru a o feri de necinste, regele îi da de sot pe unul din vitejii sai, Voicu, daruindu-i
totodatã si un inel ca si dar pentru copilul nenascut, cu scopul de a fi recunoscut atunci când va
creste si va merge la curtea regala. In timpul unei calatorii facuta de familia lui Voicu, poposind
pentru a pranzi, inelul este uitat pe o margine a stergarului pe care erau puse merindele. Un
corb, atras de stralucirea inelului îl fura încercând sa plece cu el. Copilul Ioan de Hunedoara ia
un arc si sageteazã corbul, recuperand astfel inelul. Atunci cand creste si ajunge la curtea
regala, povesteste aceastã patanie, iar regele, impresionat de aceasta istorie, decide ca
simbolul familiei hunedorenilor sã fie corbul cu inel de aur în cioc.
De altfel, si numele familiei provine din latinescul "Corvus", care inseamna "Corb", o
pasare care simboliza cu totul altceva în evul mediu, si anume întelepciunea si longevitatea.
În curtea castelului, alături de capela zidită tot în timpul lui Iancu de Hunedoara, se află o
fântână adâncă de 30 de metri.
Se povesteste despre aceasta fantana ca a fost sapata de catre trei prizonieri turci pe care
Ioan de Hunedoara în tinea în castel. Ioan le promite celor trei ca ii va elibera daca vor sapa o
fantana cu apa buna. Prizonierii, animati de speranta eliberarii, sapa in stanca timp de 15 ani si
la 28 de metri adancime reusesc sa gaseasca pretioasa apa.
Numai ca intre timp Ioan murise iar sotia sa, Elisabeta Szilagyi, a decis sã nu respecte
cuvantul dat de sotul sãu si nu ii elibereaza pe cei trei turci, hotarand sa fie ucisi. Prizonierii, ca
ultima dorinta, cer permisiunea sa scrie pe cheile fantanii o inscriptie: "Apa ai, inima nu", ca un
repros pentru promisiune facuta si nerespectata.
De fapt, inscriptia descifrata de Mihail Guboglu glãsuieste astfel: "Cel ce-a scris-o este
Hassan, prizonier la ghiauri în cetatea de langa biserica". Caracterele vechi arabe continute de
inscriptie o dateaza la mijlocul secolului al XV-lea. Poziþia actuala a inscriptiei este pe unul
dintre contrafortii capelei.
Prima mentiune documetara a asezarii de la Hunedoara dateaza din anul 1278, în
legatura cu lista de decima papala, Hunedoara fiind mentionata printre cele mai importante
asezari din arhidiaconatul de Hunedoara, alaturi de Deva, Hateg sau Santamaria-Orlea.
Anterior, numele de Hunedoara apare în documente (1265, 1276) in legatura cu
arhidiaconatul de Hunedoara, o structura ecleziastica, subordonata episcopiei Transilvaniei, cu
sediul la Alba Iulia.
Actul de donatie din 1409.
O data cu stingerea din viata a familiei Corvin, arhiva acesteia a fost transferata, in
Germania, la Anspach de catre George de Brandenburg, o parte din documente ajungand la
sfarsitul secolului XVIII la Buda in cadrul celebrei Arhivum Camerae. Printre aceste documente
a existat si actul de donatie din 18 octombrie 1409, prin care regele Sigismund de Luxemburg
(1384-1437), doneaza posesiunea regala Hunedoara (lat. possessionem nostram regalem
Hwnyadwar) lui Voicu si familiei sale, aici fiind mentionat si numele lui Ioan, ca si fi al lui Voicu.
In acest fel, Hunedorenii deveneau, alaturi de familia Candea, cele dintai familii romanesti din
comitatul Hunedoarei care aveau proprietati cu drept nobiliar.
Document emis de Ioan de Hunedoara.
O serie de documente cu referire la Hunedoara trateaza probleme referitoare la prima
atestare a cetatii (1443), confirmari de privilegii, linii de mostenire ale cetatii, donatii, acte de
zalogire etc
Proprietarii castelului au fost:
Ioan de Hunedoara (proprietar al castelului între 1419 - 1456)
(Johannes de Hunyad), ramane unul dintre cei mai importanti lideri militari si politici ai
secolului al XV-lea din Europa. Intra in serviciul regelui Sigismund de Luxembourg. Este numit
ban de Severin, apoi voievod al Transilvaniei. Printre cele mai importante campanii militare
impotriva turcilor se numara „Campania cea lunga” (intreprinsa in Serbia, Bulgaria si Serbia
Herzegovina), desfasurata intre 1443-1444, la care se adauga celebra batalie de la Varna
(1446), in urma careia regele Vladislav I moare, iar Ioan este numit guvernator al Ungariei. Un
alt moment important pentru cariera militara si politica a lui Ioan de Hunedoara este batalia de
la Kosovo (Serbia)(1448), in urma careia este infrant de turci. Acest personaj ramane in
memoria contemporanilor prin batalia de la Belgrad din 1456, impotriva turcilor, in urma careia il
obliga pe sultanul Muhammad II (cuceritorul Constantinopolului) sa-si abandoneze ofensiva
spre vestul Europei. Ioan de Hunedoara a murit din cauza ciumei dupa aceasta batalie, pe 11
august si a fost inmormantat in catedrala catolica din Alba Iulia.
Ladislau (proprietar al castelului între 1456-1457)
Fiul mai mare al lui Ioan de Hunedoara si al Elisabetei Szilagyi. Are o scurta cariera
militara concretizata prin obtinerea titlurilor de capitan de Bratislava (1452), ban slavo-croat
(1453) si comite perpetuu al Bistritei. Cade victima a crizei interne de dupa moartea lui Ioan de
Hunedoara.
Matia Corvin (proprietar al castelului între 1457-1482)
Matthias Corvinus (1443-1490), rege al Ungariei intre 1458-1490, fiul lui Ioan de
Hunedoara si al Elisabetei Szilagyi. I-a urmat la tron lui Ladislau al V-lea si in vremea lui regatul
a cunoscut cea mai mare intindere teritoriala. In acelasi timp, curtea lui Matia de la Buda,
devine una dintre cele mai importante centre culturale europene. Fondeaza celebra Bibliotheca
Corvina si intensifica schimburile intre institutiile universitare. Creaza o puternica armata de
mercenari (Cavalerii negri) si catre sfarsitul vietii numeste pe Stefan Szapolyai guvernator al
teritoriilor cucerite in Austria.
Ioan Corvin (proprietar al castelului între 1482-1504)
Fiul nelegitim al regelui Matia Corvin, principalul candidat la tron in vremea tatalui sau.
Regele Matia Corvin ii doneaza domeniul Hunedoarei, Ioan devenind comite perpetuu de
Hunedoara. A detinut o serie de titluri nobiliare, intre care il mentionam pe cel de ban al
Croatiei, Sloveniei si Dalmatiei. O data cu moartea lui Ioan Corvin de Hunedoara si a urmasilor
sai minori, familia Hunedorenilor se stinge pe linie paterna.
Beatrix de Frangepan (1506)
Sotia lui Ioan Corvin de Hunedoara, recasatorita cu George de Brandenburg.
George de Brandenburg (1506-1526)
Prin casatoria cu vaduva lui Ioan Corvin de Hunedoara, mosteneste vastele proprietati ale
familiei Corvinilor. Marcgraf de Brandenbrug si tutore al regelui Ungariei, a participat activ la
inabusirea rascoalei condusa de Gheorghe Doja. Castelul este pierdut de catre George de
Brandenburg, in urma ocuuparii acestuia de regele Ioan Szapolyai, care al doneaza familiei
Török.
Enyengy Török Gaspar si Nicolae
Balint Török
Ioan si Francisc Török
Ioan Török junior
Stefan Török
Catalina Török
Gabriel Bethlen (1605, 1613-1629)
Principe al Transilvaniei si al Partiumului si comite al secuilor. A adus cele mai mari
modificari castelului inspirate de moda Renasterii târzii.
Stefan Bethlen (1629)
Stefan si Petru Bethlen (1630-1646)
Stefan Bethlen (1646-1648)
Catalina Bethlen, maritata Zolyomi (1648-1666)
Nicolae si Maria Zolyomi, casatorita dupa sot Bárkoczy (1666-1671)
Mihail Apaffy I
Principe al Transilvaniei începând din 1661.
Emeric Tököly
Conte si principe al Ungariei. Ordona întocmirea de catre Bajoni Janos a unui inventar al
castelului, reper important în ceea ce priveste viata de curte si istoria castelului.
Mihail Apaffy al II-lea
Catalina Apaffy (1713-1724)
Statul austriac (1724-1867)
Statul austro-ungar (1867- 1918)
Statul român (1918- prezent)

Castelul Csaky – Marghita, Bihor


Dateaza din secolul XVIII

Castelul Csáky - Almaşu, nr.316, Salaj


Castelul impreuna cu parcul dumprejurul lui au fost construite intre anii 1815 - 1819 si
apartineau grofului Csaky si familiei acestuia.

Castelul Cserey-Fischer - Tăşnad, Satu Mare


Castelul Cserey Fischer a fost reconstruit in secolul XVIII, cu o atestare mai exacta din
anul 1771, vechea cladire avand o functie rezidentiala boiereasca.
Cladirea functioneaza ca muzeu din 1978, colectiile sale prezentand istoria orasului
Tasnad: 4 sali expozitionale, grupate pe doua sectii: arheologie si istorie locala; etnografie.

Castelul cu turnurile de colt - Făgăraş, Brasov


Castelul Fagaras face parte din iar constructia lui incepe in secolul XIV.
Cetatea Fagarasului apare prima data in documente oficiale in anul 1455, insa constructia
ei incepuse inca de la sfarsitul secolului XIV, pe locul unei fortificatii din lemn si pamant din sec
XII-XIII. Prima constructie de piatra realizata a fost turnul rosu realizat in jurul anului 1331 de
catre voievodul transilvaniei, Ladislau Apor. In secolul al XV-lea, cetatii i se mai adauga 4
turnuri de colt, pentru o mai buna aparare. In secolul urmator Stefan Mailat (1528-1541)
transforma cetatea intr-un castel de aparare.
Din secolul al XVII-lea, cetatea devine resedinta princiara a lui Mihai Viteazul, care in anul
1600 daruieste atat cetatea cat si domeniul Fagarasului, sotiei sale, Doamna Stanca. La
mijlocul secolului al XVII-lea, principii Transilvaniei de pe atunci: Gabriel Bethlem (1613-1629) si
apoi Gheorghe Racozi I (1630-1648) au dat forma si dimensiunile actuale ale cetatii.
Destinatiile constructiei de-a lungul timpului au fost de: cetate militara de aparare, resedinta
princiara, cazarma pentru trupele austriece, inchisoare (1948 - 1962).

Castelul Daniel - Tălişoara, nr. 215, Covasna


Castelul dateaza din 1669 si a fost modificat in 1884

Castelul Daniel - Vârghiş, Covasna


Castelul Daniel a fost construit în sec. XVI, împletind mai multe stiluri arhitectonice.
A suferit modificari exterioare in anii 1670, 1723, 1850 si 1930.
Momentan este în curs de renovare.

Castelul Dózsa-Barátosi - Trei Sate, Mures


Castelul dateaza din secolul XVIII

Castelul de vânătoare - Lăpuşna, Mures


Castelul Lapusna este situat la o altitudine de 815m, in comunca Ibanesti, sat Lapusna, la
70 km de Targu Mures, intr-o zona muntoasa deosebita. Castelul se afla la 45 de km de
Reghin, in Muntii Gurghiului, pe valea cu acelasi nume.
Constructia castelului a fost realizata in anii 1925-1926. El a apartinut regilor Romaniei
(Ferdinand, Carol al 2-lea si Mihai I) pana in anul 1949.
Dupa nationalizarea din anul 1949, Castelul a fost trecut in proprietatea statului, in
administrarea comunei Ibanesti, in raza administrativa a careia era situat. Acesta, mai ales in
anii in care la conducerea statului s-a aflat Nicolae Ceausescu a functionat sub forma de “Casa
Prezidentiala”, in functiunea de “Castel de Vanatoare”, pentru cadrul cu functii inalte din
anturajul conducerii comuniste. Au vanat aici Hrusciov, Tito, Jivcov cu ocazia discutiilor
diplomatice si mai ales cu prilejul chefurilor de dupa.

Castelul Degenfeld - Cuci, Mures


Castelul Degenfeld, impreuna cu parcul dimprejurul lui, dateaza din secolul XIX.
Dupa nationalizare, cladirea a gazduit birourile municipale (in plus, conform altor surse,
exista inca centre veterinare si medicale, o biblioteca si unitati agricole). Conditiile fizice ale
castelului sunt in continua deteriorare, dar spatiile din interior pot fi utilizabile.

Castelul Degenfeld-Schomburg - Balc, Bihor


Castelul Degenfeld - Schomburg din localitatea Balc a fost construit in anul 1896

Castelul Dietrich-Sukowsky - Pancota, Arad


Renumit centru mestesugaresc al sec XIX Pancota, judetul Arad, a fost renumita pentru
targurile sale din secolul al XVIII-lea.
Localitatea Pancota este situata, in judetul Arad, in vestul Romaniei,se afla in extremitatea
nordica a Podgoriei Aradului, prin localitate trece paraul Sodom ce izvoreste din Muntii Highis
aflat le 25 km de Pancota. Traditia locala ne informeaza ca vechea vatra a localitatii era la
poalele Dealului Pelegului la "Ograzile Vechi", dar in urma unui cataclism (inundatii!) satul a
disparut iar locuitorii s-au mutat pe o noua vatra, cea actuala.
In centrul localitatii se afla castelul Dietrich-Sukowsky construit in anul 1840 in stil baroc.
Fatada aripii principale inspre strada este bogat ornamentata, acoperisul din faianta
colorata in forma de solzi iese in evidenta. Castelul are sali spatioase, iar sufrageria, usile din
fier forjat si grilajele de la ferestre sunt admirate de vizitatori.
Mosia castelului a fost al familiei Losonczy, pe urma Gyulay, Rajnáld, ajungand in
proprietatea printului modenei, de la care in 1822 a fost cumparat de baronul Dietrich József, de
la care a mostenit printul Sukowsky József. La ora actuala adapostste Primaria Pancota.

Castelul din Chendu - Chendu, Mures


A fost construit in secolul XIX.

Castelul din Eremitu - Eremitu, Mures


Castelul nu mai exista astazi desi el figureaza in arhivele Direcţiei Monumentelor Istorice.
Localnicii sunt uluiţi să afle că încă mai există ciudaţi care se interesează de “castelul” lor.
“Nu există aici aşa ceva”, îţi răspund privindu-te cu luare-aminte… Doar un nebun ar fi în
stare să caute cai verzi pe pereţi şi castele acolo unde nici urmă nu există. Primarul localităţii
însă e mult mai împăciuitor: “Probabil o fi existat cândva un castel pe aici, nu zic nu… Dacă s-ar
face săpături, e posibil să se găsească şi nişte resturi de fundaţie. Problema e, unde să faci
aceste săpături? Că nimeni nu are habar. Chiar nu-mi pot explica ce caută o fantomă de castel
pe listele clădirilor-monumente istorice… Probabil o fi rămas acolo de când lumea, fără să se
ştie că între timp clădirea nu mai există.”
Sursa: Ziarul de Mures
Castelul din Stremţ -Stremţ, Alba
Castelul din localitatea Stremt dateaza din sec. XIII-XVI si apartine fostei Cetati a Diodului.
Astazi au ramas doar ruine.

Castelul Esterházy - Şard, Alba


Dateaza din secolul XVI

Castelul fermecat - Craiova, Parcul Romanescu, Dolj


Castelul fermecat a fost construit ca si când ar fi o ruina a unui castel medieval. A fost
construit odata cu Parcul Romanescu din Craiova, loc in care se si gaseste.
Parcul poate fi considerat drept cea mai grandioasă realizare arhitectonică a Craiovei din
ultimele veacuri.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, pe când era primar al Craiovei, Nicolae Romanescu a avut
iniţiativa amenajării unui mare parc destinat recreerii craiovenilor. Comanda a fost încredinţată
în 1899 arhitectului peisagist francez Emil Redont. La Expoziţia Universală de la Paris din 1900,
planurile acestui parc au obţinut medalia de aur.
Lucrările de amenajare au început în anul 1901, sub conducerea lui Redont, asistat de alţi
doi arhitecti peisagişti francezi, Jules Redont (fratele lui Emil) şi Emil Pinard. După doi ani,
lucrările erau finalizate. Inaugurarea parcului s-a făcut în mai 1903, iar serbările prilejuite de
acest eveniment au durat două săptămâni.

Castelul Foişor - Sinaia, Prahova


Cladit odata cu castelul Peles, castelul este fosta casa de vanatoare a regelui si are 42 de
camere decorate in stil elvetian. A fost locuit de Carol al-II-lea.

Castelul Ghiorac - Ghiorac, Bihor


Castelul a aparţinut baronului maghiar Tisa. A fost naţionalizat de comunişti, actualmente
fiind retrocedat urmşilor sai.
Castelul este folosit de Protecţia Copilului Bihor ca şi cămin-spital pentru copii cu
probleme psihice si fizice . Castelul este cunoscut sub denumirea de Cămin-spital Cighid.

Castelul Gilău - Gilău, Cluj


Castelul de la Gilău, datat secolul XII-XIII, a fost sediul reginei Isabella în secolul XVI.
Conform cronicarului secolului XIII Anonymus Notar, numele localităţii Gilău ar proveni de la cel
al voievodului Gelu, ai cărui 200 de oşteni s-au confruntat aici cu ceata lui Tuhutum. Potrivit
academicianului Ştefan Pascu numele Gilău, în magh. Gyalu, ar fi transliterarea maghiară a
substantivului "Dealu", în pronunţia românilor ardeleni "Ghialu".
În curtea castelului au fost descoperite ruinele castrului roman.

Castelul Guthman-Valenta - Hoghiz, Brasov


Zona Hoghizului a fost locuit din epoca bronzului. În documentele din 1312 Hoghiz apare
sub numele de Calida Aqua, după izvoare calde care au fost cunoscute şi de romanii care în
apropierea localităţii au ridicat un castru.
Numele satului apare în analele papale din 1235, ca fiind un sat catolic, în urma reformei
bisericii au devenit unitarieni, iar în 1722 când Bethlen Kata s-a mutat la Hoghiz satul a devenit
calvinist. Bethlen Kata a fost de fapt sora principelui Bethlen Gábor. Ea a construit în 1749
biserica reformată şi a fost un mare iubitor al literaturii. Din păcate colecţia ei de cărţi donată
colegiului din Aiud a fost distrusă în 1849. Ea este considerată prima doctoriţă a Ardealului. A
sprijinit şcolile, a fost printre cei care pentru prima data au luptat pentru şcolarizarea fetelor. În
castelul ei au fost educaţi 30 de fete pe serie. A donat foarte multe lucruri brodate bisericilor
reformate din Ardeal. A murit în 1759.
Castelul Guthman-Valenta, construit în secolul XVI a fost cumpărat si este in curs de
renovarea.
Castelul Gyulay Ferenc - Mintia, Hunedoara
Dateaza din secolul XVII. Castelul lui Gyulay Ferencz a fost retrocedat lui Horvath Toldy.

Castelul Gyulay-Fay-Ocskay - Simeria, Hunedoara


Domeniul Simeria a apartinut familiei Gyulay pana la sfarsitul anilor 1880, ulterior devenind
proprietatea familiei lui Bela Fay. Acesta a fost membru correspondent al Academiei Ungare de
Stiinte si este cel care s-a ocupat de gradina castelului, dezvoltand in mod stiintific un parc
dendrologic. La moartea sa, neavand urmasi, parcul a trecut in proprietatea lui Istvan Ocskay,
care l-a ingrijit cu afectiune si competenta pana in anul 1949. La 1 martie 1949 familia Ocskay a
fost fortata de paraseasca domeniul. Parcul castelului a fost salvat de la devastare prin
infiintarea, in 1954, a Institutului Silvic de Cercetare, care a declarat parcul rezerva
dendrologica.
In zilele noastre, castelul se afla in conditii satisfacatoare, desi decoratiunile interioare au
fost distruse in perioada comunista.

Castelul Haller - Matei, Bistrita-Nasaud


Castelul dateaza din secolul al XVII-lea, construit în stil baroc.

Castelul Haller - Coplean, Cluj


Castelul, cunoscut şi sub denumirea de Castelul cu scoici (de la ornamentele aflate
deasupra ferestrelor), a fost construit între anii 1725-1771, în stil baroc de către guvernatorul
Transilvaniei din perioada 1735-1755, Ioan Haller. A fost ridicat pe locul unui mai vechi conac,
clădirea formată din subsol, parter, etaj şi acoperiş este situată în mijlocul unui domeniu
dreptunghiular la intrarea căruia este un bastion. Se presupune că pentru ridicarea clădirii s-a
folosit piatră adusă din castrul roman de la Căşeiu. Joszef Kadar descria castelul în monografia
sa dedicată Comitatului Szolnok-Doboka: "În Coplean, castelul ţi biserica s-au construit din
pietrele acestui castru, ca şi biserica din Vad."
În faza iniţială castelul a fost construit în cel mai timpuriu stil baroc transilvănean, ulterior
fiindu-i adăugate ornamentaţii rococo realizate de sculptorul austriac Anton Schuchbauer (1719-
1789), realizator şi al statuii Fecioarei Maria din Cluj.
În 1920 castelul a suferit un incendiu, în urma căruia acoperişul baroc a fost distrus în
întregime.
Castelul a aparţinut familiei Haller de Hallerkö, până în 1948 când a fost confiscată de
guvernarea comunistă şi transformat în CAP şi spaţiu de ateliere. După 1989 clădirea a fost
abandonată, iar în prezent este în stare de ruină.
În prezent urmaşii familiei Haller au depus cerere de restituire a castelului şi a cinci
hectare din fostul parc cu plopi şi castani.
Clădirea are o lungime de 24,5 metri, cu o intrare marcată de şase coloane de piatră cu
capiteluri ionice. Coloanele susţin o terasă de 9,5 metri lunhime şi 2,5 lăţime. Zidurile sunt
masive, cu o grosime de 1 metru.
Incinta clădirii era înconjurată de un zid de piatră din care s-a mai păstrat o mică parte, iar
în partea din stânga a zidului de intrare se află ruinele turnului circular construit.

Castelul Haller - Gârbou, Salaj


Domeniul e construit intre 1718-1778, de asemenea in stil baroc transilvan.
O antecesoare a fostului vicepresedinte al SUA, Al Gore, s-a casatorit cu contele Haller de
Sanpaul, cel care construieste castelul de la Garbou.

Castelul Haller - Hoghiz, Brasov


Datand din anul 1553, acest monument de arhitectura a fost construit pe ruinele unei
manastiri atestata pentru prima data de un document in anul 1311.
A fost ulterior locuir de principele Bethlen Gábor.
Castel construit in primele veacuri ale mileniului nostru este asezat intr-un parc pitoresc,
cu vegetatie luxurianta, dominata de citiva stejari seculari.

Castelul Haller - Mihai Viteazu, Mures


Despre castelul Haller din Mihai Viteazu, majoritatea sătenilor habar nu au că există, deşi
acesta se află chiar la intrarea în sat. Construcţia a fost ridicată undeva la jumătatea secolului al
16-lea şi timp de patru secole a fost locuită de nobila familie transilvăneană Haller. După cel de-
al doilea război mondial acesta a fost naţionalizat şi până în 1989, aici a funcţionat sediul
C.A.P.-ului.
„Castelan” fără ştire Hazliu este faptul că un ţăran din localitate a cumpărat după revoluţie
întreaga proprietate, fără să ştie ce a cumpărat de fapt. A aflat 17 ani mai târziu, când era cât
pe ce să înfunde puşcăria datorită neştiinţei lui.
„Eu am cumpărat magazia C.A.P.-ului prin ’90 cu 13 milioane de lei. Erau bani grei pe
atunci, că atât costa un apartament la oraş. Timp de 17 ani m-am servit de clădire, drept
magazie de nutreţ pentru vite, până anii trecuţi, când am vrut să o renovez, ca să mă mut în ea.
Atunci era să dau de necaz.”
Cu ceva bani puşi deoparte şi cu mult simţ gospodăresc, omul nostru a început să-şi
transforme vechea „magazie” în casă de locuit. A dărâmat unde era de dărâmat, a turnat beton,
unde i se părea că pereţii sunt mai şubrezi şi şi-a făcut planul cum să-şi compartimenteze
încăperile. Numai că, după doar câteva zile de muncă susţinută, a primit pe neaşteptate vizita
inspectorilor de la Monumente Istorice.
„Când au văzut ce m-am apucat să fac, s-au luat cu mâinile de cap. Eu turnam betoane
unde mi se părea mie că e nevoie, n-aveam plan, nici studiu de fezabilitate, nici studiu istoric...
nimic. În timp ce ei îmi scriau amendă după amendă şi mă ameninţau cu puşcăria, eu nu
pricepeam nimic. De ce studii istorice trebuie să ai nevoie la ţară, ca să-ţi repari casa? Abia
după câteva ore de discuţii aprinse, am înţeles cum stă treaba şi le-am promis că n-o să mai
bat nici un cui. Aşa am scăpat de puşcărie.”
În urma acestei păţanii, bietul om a hotărât să se lepede cât mai repede cu putinţă de
statutul de „castelan”. Cu puţin noroc, a găsit nişte irlandezi interesaţi, cărora le-a vândut întreg
domeniul. Astăzi, castelul este din nou scos la vânzare şi de data aceasta, cu acte în regulă, ba
pe deasupra şi cu un studiu istoric, să ştie omul care-l cumpără pe ce dă banii.
Cu toate acestea, nimeni nu se îndeasă încă, la un statut de „castelan”. De vină ar fi preţul cam
piperat, pe care proprietarii îl cer pentru o grămadă de ruine şi un renume istoric...de care
nimeni habar nu are: 250.000 de euro.
Până una alta, de saloanele conacului se bucură cele câteva oi şi capre ale vechiului
proprietar.
„Când au cumpărat irlandezii clădirea, mi-au spus că nu au bani să plătească paznic, aşa
că m-au rugat pe mine să am grijă, să nu se fure nimic de aici, iar eu chiar asta fac” a încropit la
repezeală o scuză, paznicul de ocazie.
Ca să intri în castel, trebuie să fii cu adevărat bine motivat. Din scările intrării principale, n-
au mai rămas decât primele şi ultimele două. În total patru trepte. Între ele e hăul. Pe terasa din
faţa uşii dai exact de aceeaşi situaţie: pe margine se mai poate merge cu grijă, ca barza într-un
picior, pentru că în mijloc surpătura îţi dezvăluie, întunecoasă şi adâncă, pivniţa boierească.
Pe urmele grofilor, de la tanti Florica la moş Culiţă
„Ăsta nu-i castel, mamă, aici a fost C.A.P-ul”, îmi retează scurt vorba, tanti Florica. E micuţă,
mustăcioasă ca un flăcău şi aprigă nevoie mare. Are puţin peste 80 de ani. Câţi exact, nici ea
nu ştie. Încerc în zadar să o descos despre ultimii grofi care au trăit aici. Nu ştie şi pace bună.
„Nu ţi-am zis că aici a fost C.A.P-ul? Ce mă tot întrebi?” îşi zburleşte mustăţile spre mine. E
greu să o dai la pace cu ea, aşa că renunţ repejor. Câteva case mai sus, locuieşte nea Ilie,
fostul brigadier al C.A.P.-ului. E cam de aceeaşi vârstă cu tanti Florica, dar mult mai bucuros de
oaspeţi.
„Pe vremea C.A.P-ului, aici era o frumuseţe. Toată curtea era o livadă binecuvântată cu fel şi fel
de pomi, iar aleile erau străjuite de brazi tineri şi frumoşi.”
„Şi înainte de C.A.P?” încerc eu să-l aduc la subiect.
„Înainte locuia grofoaia cea bătrână, singură în tot castelul”, dar până să apuc să mă bucur...
„Eu doar atâta ştiu, că-n castel au locuit grofii Haller. Mai multe, poate să-ţi spună Culiţă, că
bunicul lui a fost slugă la castel.”
Moş Culiţă, are aproape 90 de ani şi locuieşte chiar în casa pe care bunicul său a
construit-o pe vremea când era slugă. Nici el nu-şi mai aminteşte prea multe despre castel şi
despre ai lui stăpâni. Bănuieşte doar că aceştia erau foarte omenoşi, de vreme ce i-au dăruit
bunicului său un loc de casă şi l-au ajutat să şi-o construiască, măreaţă ca o casă de chiabur.
„Bunicul meu nu mi-a povestit prea multe despre grofi. Aceştia nu stăteau tot anul aici, iar când
veneau, nu prea ieşeau în lume. Din câte îmi amintesc, aveau mai multe domenii, iar aici
veneau când vroiau linişte. De asta nici nu aveau mai multe slugi... Asta era casa bătrânei
baronese, mama lui Gábor”. (n.r. Gábor Haller)
“Era doar o poveste ce mi-o zicea moşul mereu. Odată, au venit nişte tâlhari, să fure de la
conac. Noroc că era el aici, că atunci grofoaia era singură. I-a alungat vitejeşte” îmi povesteşte
mândru moş Culiţă.
“Dar şi grofii au fost generoşi cu el. Altfel crezi că mai stăteam eu în casa asta, în curte de
castel?“
Epilog
După o zi de alergat prin zloată, de la castel la tanti Florica, de la tanti Florica la
brigadierul C.A.P.-ului şi de la el, la moş Culiţă am aflat în sfârşit că, probabil, grofii Haller au
fost oameni buni. La nici 500 de metri de castel, se află vechiul cimitir al familiei Haller. Sunt
extrem de puţini oameni, care ştiu de existenţa acestuia. La căpătâiul nobililor ce au stăpânit
cândva aceste locuri, străjuiesc acum ciulinii, gunoaiele, şi o dureroasă uitare, în timp ce ruinele
trezesc localnicilor, doar amintirea vremurilor când aici înflorea C.A.P.-ul.
Cu secole în urmă, castelul boieresc, înconjurat de o grădină de flori, era oaza de linişte a
nobililor. Astăzi, conacul mai stă în picioare doar pentru a adăposti o turmă de capre şi oi, noile
stăpâne ale domeniului. Concluzia o trage Ion, un fel de cetăţean turmentat al localităţii:
„Dom’le, eu cred că-n clădirea asta ar trebui să se facă un restaurant sătesc: aabarul lu’
HallerAA, dacă vrei... Atunci ai vedea dumneata, că tot satul ar şti de Haller şi de castelul lui... ”
Sursa: Allain Cucu – Ziarul de Mures

Castelul Haller - Ogra, Mures


La aproximativ 20 de km de Târgu Mureş, în comuna Ogra se află unul din puţinele
castele mureşene pe care ţi-e drag să le priveşti. Intrat pe mâna unor proprietari care ştiu „cu ce
se mănâncă” turismul, acesta învie încet, încet din propria-i ruină. Aici va fi amenajată o
pensiune cum numai prin străinătate mai vezi, cu 15 camere decorate în stil antic, cu o cramă
amenajată la demisol, băi termale şi doc la râul Mureş.
Castelul Haller din Ogra are o istorie impresionantă. Construit în secolul 16, acesta a fost,
pe rând, în proprietatea mai multor familii nobiliare. Poveştile bătrânilor spun că, după
naţionalizare, ultimul stăpân al domeniului a fost arestat şi obligat să muncească în rând cu
restul ţăranilor pe pământurile în care el fusese stăpân.
András bacsi avea doar 12 ani pe atunci, dar îşi aminteşte, de parcă ieri s-ar fi întâmplat
totul.
„Groful era de treabă. Nu exista om care să aibă o nevoie şi pe care să nu-l ajute. Părinţii mei
lucrau amândoi la el şi erau foarte mulţumiţi. De fapt, toată lumea îl vorbea numai de bine.
După război, prin 1946, au venit şi nu ştiu de ce l-au arestat. Noi ne-am speriat şi am fugit, că
eram copii, dar cei care au văzut ne-au povestit că l-au pus la cele mai grele munci. Mare păcat
şi-au făcut cu el.”
În faţa castelului, pe locul unde acum trece drumul erau aşezate, destul de ciudat, grajdurile
moşiei.
„Averea grofilor nimeni n-o ştia. Aveau şi moară la râu, pământurile erau tot timpul cultivate,
grajdurile erau pline de vite, plus că mai aveau şi alte moşii.”
Cu toate acestea, în castelul din Ogra, practic nu stătea nimeni. Toată familia Haller locuia
în Sânpaul, acolo unde aveau un castel mult mai mare şi mai frumos.
„Castelul de aici era folosit numai când veneau grofii la moşie. În rest, grija lui o purtau slugile.
Oamenii munceau de drag la conac şi o duceau foarte bine. Dar a venit naţionalizarea şi s-a
ales praful de tot.”
Istoria moşiei Ogra
Localitatea Ogra e atestată documentar din anul 1376, când apărea sub numele de
„Poss.Wgra,Vgra”. Aparţinând de-a lungul secolelor domeniului Sânpaul, istoricul de moştenire
a satului Ogra se leagă de proprietarii comunei din apropiere. Astfel, prima proprietară a celor
două moşii a fost familia Szentpáli. După dispariţia acestei familii, în anul 1479, regele Matei
Corvin a donat Sânpaul împreună cu Ogra şi cu alte sate lui Korvin János. Nu peste mult timp,
Ogra a intrat în posesia familiei Szengyörgyi, ca apoi, aceasta să fie preluată de familia
Hosszúaszói. Mai târziu, proprietarul satului devenea protopopul Barlabási János. El a fost
urmat de Alárdi Ferenc, apoi de Bátori Kristóf. Abia în anul 1609 domeniul Sânpaul şi Ogra a
intrat în posesia familiei Haller.
Edificiu luxos şi preoţi particulari
Interiorul castelului Haller arăta odinioară orbitor de luxos. Camerele erau boltite, iar
încăperile erau decorate cu stucatură şi pictură murală. Candelabrele erau aduse din Viena, iar
mobilierul din lemn masiv din Paris. În acest edificiu deosebit exista şi o capelă romano-catolică
privată în care slujeau călugări franciscani plătiţi şi ţinuţi de stăpânii castelului.
În secolul 20, după naţionalizare au avut loc schimbări majore în castel, frumuseţea
originală a fost distrusă în favoarea kitch-urilor impuse de noile timpuri. Pictura murală a fost
răzuită aproape complet, pereţii au fost zugrăviţi cu var sau cu humă, acoperişul împreună cu
tavanul au fost demolate şi înlocuite cu unele de o calitate îndoielnică, uşile şi ferestrele au fost
şi ele înlocuite cu altele mult mai potrivite mentalităţii vremii. Aici s-au adăpostit pe rând o
şcoală, un internat, sediul miliţiei şi Consiliul Popular până în 1950 când clădirea a fost
abandonată. Aşa a ajuns în ruină castelul care pe vremuri era curtat de întreaga nobilime
transilvăneană.
Castelul prinde viaţă
Starea actuală a edificiului este extrem de promiţătoare. La începutul lui 2007, acesta a
fost cumpărat de la moştenitori de o familie de oameni simpli, dar foarte inimoşi. „Castelul arăta
groaznic, acoperişul se dărâma, demisolul era plin de apă, iar ferestre şi uşi nu existau deloc.
Era descuranjant”, îşi aminteşte capul familiei Csaba Foris.
Cu toate acestea s-au încăpăţânat să-l cumpere. Văzuseră prin alte ţări astfel de castele
aşa că le-a intrat microbul în sânge. Au adunat toate economiile familiei, s-au împrumutat prin
bănci şi s-au apucat serios de treabă. Deşi rezultatele n-au întârziat să apară, greul abia
începe.
„Până-n prezent am făcut doar lucrările care erau urgente. Am întocmit toată
documentaţia, am schimbat acoperişul şi am început reparaţiile. Merge destul de greu, pentru
că e o clădire istorică şi totul trebuie făcut cu dichis. Întregul proiect e estimat undeva la
500.000 de euro, iar noi am investit până în prezent numai 100.000, aşa că suntem la început.”
În castelul de altădată, va fi amenajată o pensiune de trei margarete. Aici, noul şi vechiul
vor trebui să se împace pentru a oferi vizitatorilor atât un castel autentic, cât şi o foarte
confortabilă pensiune.
„Tencuitul clădirii se face cu mortar pe bază de var şi nisip, cum era tencuiala originală.
Pereţii vor fi îmbrăcaţi în lambriuri, iar mobila va trebui să fie făcută pe comandă doar din lemn
masiv şi doar în stilul antic al clădirii. Şi totuşi, de aici nu vor lipsi frigiderele în cameră,
televizoarele, cablul de internet sau aerul condiţionat. E destul de dificil de împăcat cele două
extreme, astfel încât să nu creăm kitch-uri, dar sunt sigur că vom reuşi.”
Statul român se implică, primăria nu prea
Din totalul investiţiei de 500.000 de euro, statul român ar trebui să contribuie cu
aproximativ 200.000. Şi lucrul acesta chiar pare să se întâmple. „Am depus deja toate
documentele necesare primirii fondului nerambursabil şi lucrurile încep să se mişte. În 24
ianuarie urmează să primim răspunsul.”
Un singur lucru a rămas ca pe vremea nobililor Haller: drumul. Desfundat şi plin de
noroaie, acesta nu s-a schimbat prea mult în ultima vreme. Primăria nu pare să acorde o atenţie
specială acestui drum:
„La noi în comună toată lumea e egală. Dacă e să asfaltăm drumuri comunale, o să o
facem în limita posibilităţilor, dar nu neaparat drumul care trece prin faţa castelului. În Ogra
nimeni nu are nici o prioritate faţă de alţi cetăţeni” a declarat Ioan Medieşan, primarul comunei.
„Ne facem noi drum”
Proprietarii castelului nu sunt deloc deranjaţi de lipsa de sprijin a primăriei. „Ne facem noi
singuri drum, direct de la şosea. În jurul castelului o să amenajăm un foarte frumos parc, o
parcare şi o grădină de vară. Să-ncepem să funcţionăm, că investiţii vom mai face. Mă gândesc
la nişte băi termale, la o ieşire la Mureş, unde turiştii se vor putea plimba cu bărcile pe râu.
Avem multe idei, important e să terminăm şi să ne vină turişti ” a adăugat Csaba Foris.
Sursa: Allain Cucu – Ziarul de Mures

Castelul Haller - Sânpaul, Mures


Prima dată, în bătălia din Sânpaul, în 1575, castelul a fost ras aproape în întregime de pe
suprafaţa pământului.
A fost reconstruit, mai măreţ ca prima dată, dar, în timpul răscoalei lui Racocsi, castelul a
fost distrus încă o dată.
Un al treilea castel a fost construit, iar ruinele lui dăinuie până în zilele noastre.
În 1945, marşurile repetate ale soldaţilor ruşi au distrus clădirea atât de mult încât familia Haller
a mai putut folosi doar parterul.
În anul 1960, clădirea a fost refăcută, de către „Autoritatea pentru monumente istorice”.
Aceasta a fost ultima zvâcnire de orgoliu a castelului ce a fermecat generaţii de-a rândul, prin
luxul şi extravaganţa lui.
Acum, acesta arată ca ruina unui bloc comunist. Pereţii sunt în mare parte dărâmaţi, iar
acoperişul e de mult timp dat uitării.
Au rămas doar hornurile afumate şi pe jumătate surpate.
În jur a existat în vremurile bune un şanţ cu apă, destinat apărării. Acum însă şanţul e mai
degrabă băltoacă stătută prin care cresc felurite buruieni.
În ziua în care am vizitat ruina Haller, o echipă de muncitori golea harnică o vidanjă în
mlaştina cu pricina, aşa că pe lângă lugubrul tabloului, s-a mai adăugat şi un miros insuportabil.
La doar câţiva zeci de paşi de castel se găseşte o altă ruină: fostul depozit de grâne. Acesta e
foarte dărăpănat şi foarte periculos, deoarece nu e îngrădit nici măcar cu o panglică. Explicaţia
e foarte simplă: „Nu sunt bani şi oricum vechiul depozit nu se află pe lista de priorităţi.”
Istoria tumultoasă a castelului
Comuna Sânpaul este aşezământul cel mai vechi datat al regiunii: 1332. Primul proprietar
al satului a fost Szentpali Mihaly. După ce toţi urmaşii lui au murit, satul a fost luat de unul din fiii
regelui Matei Corvin.
În 1486 intră în proprietatea moşiei familia Szentgyörgy, pentru ca apoi, în 1511, fiii lui
Szentpali, Ferenc şi Marton, să fie următorii proprietari.
Au urmat alţii, până când satul a ajuns în proprietatea familiei Bathory.
În 1609, Gabor Bathory a donat întreaga proprietate lui Haller Istvan şi fraţilor acestuia:
György şi Zsigmond.
Familia Haller se trăgea din Nürnberg, Germania. În aprilie 1699, aceştia şi-au luat titlul de
baroni, iar la 15 ianuarie 1719, cel de conţi. Familia Haller a fost proprietară în Sânpaul până în
1949, când toate proprietăţile le-au fost confiscate şi naţionalizate.
Din câte se ştiu, reiese că primul castel ar fi fost construit de Alardi Ferenc. După
denumirile latineşti, se pare că aceasta era o construcţie din lemn şi piatră.
Bătălia din 1575 l-a avariat destul de mult, astfel că un nou castel a fost construit în locul
acestuia.
În 1610, Istvan Haller a început construcţia, ce a fost terminată de fiul acestuia, Janos
Haller, abia în 1674. Au urmat ani tulburi pentru castelul Haller şi pentru locuitorii lui. Dărâmat şi
rezidit încă o dată, castelul a fost în cele din urmă naţionalizat, în 1949.
Aici au funcţionat pe rând un centru agricol, o şcoală, un spaţiu de depozitare a legumelor
şi în sfârşit un bloc de locuinţe. Aşa a ajuns în ruină castelul ce odată uimea întreaga
Transilvanie prin frumuseţea şi strălucirea lui.
Ruina depozitului de grâne nu tulbură pe nimeni
Starea actuală a castelului şi a depozitului de grâne e jalnică.
Trei zile la rând, reporterii Ziarului de Mureş au încercat în fel şi chip să-l contacteze pe
primarul comunei Sânpaul, pentru a-i afla poziţia vizavi de această situaţie, dar inexplicabil
acesta nu a fost nicicum de găsit.
Nici reprezentantul Protopopiatului romano-catolic din Târgu-Mureş, deţinătorul fostului
depozit de grâne, nu a fost prea încântat de „indiscreţia” noastră, aşa că ne-a închis pur şi
simplu telefonul în nas şi de atunci nu a mai putut fi contactat.
Oamenii din sat sunt resemnaţi şi sunt siguri că depozitul de grâne al castelului nu va mai
fi vreodată refăcut.
„Primăria şi-a împărţit banii de renovare cu cei de la oraş. (n.r. Protopopiatul romano-
catolic) şi aici or să mai cânte ciorile mult timp de-acum încolo”, e de părere un localnic.
Nici faptul că ruina nu este împrejmuită cu nimic şi că aici oricând s-ar putea petrece o
tragedie, nu le dă prea mari bătăi de cap oamenilor.
„Aşa e de mult timp şi nu s-a întâmplat niciodată nimic”, mă linişteşte, zâmbind pe sub
mustăţi, Sandor bacsi.
Scos la vânzare
Nici castelului nu i se prevede o soartă mai bună. „Parohia romano-catolică nu a putut
decât să înconjoare construcţia cu un gard pentru că zidurile surpate s-ar putea dărâma în orice
clipă, aceasta e singura investiţie pe care am putut să o facem”, ne-a mărturisit preotul Bisericii
catolice din Sânpaul, Bertalan Laszlo. Proprietara castelului este în acest moment Arhiepiscopia
romano-catolică Alba-Iulia.
„Situaţia castelului din Sânpaul depăşeşte cu mult posibilităţile financiare ale
arhiepiscopiei. E adevărat că domnul Laszlo Borbely a declarat că statul român finanţează
refacerea acestor clădiri, dar aceasta nu e decât o simplă declaraţie. Până acum nu am fost
ajutaţi în nici un fel, iar noi nu avem bani nici măcar să întocmim proiectul. Am tot căutat
parteneri care să ne susţină în această problemă, dar nimeni nu pare dispus să arunce banii pe
fereastră. În momentul de faţă am fi dispuşi să vindem castelul doar la preţul terenului de sub
el, dar nici aşa nu se înghesuie nimeni” a declarat Szasz Janos, directorul financiar a instituţiei.
Bătrânii vorbesc cu mare drag despre vremea când grofii locuiau încă la castel. Părinţii
Annei Jenö au fost argaţi la boieri, iar Anna îşi aduce aminte foarte bine, cum era pe atunci.
„Parcul din jurul castelului era extraordinar. Cred că nici grădina botanică din Cluj, nu are atâtea
plante câte erau aici. Grofii aveau o caleaşcă frumoasă, îmbrăcată toată în pluş, cu care se
plimbau. Intrau în curte pe poarta din faţă şi ieşeau pe cea din spate. Nouă, copiilor, ne era drag
să-i privim, aşa că stăteam ore în şir la poartă şi ne zgâiam. Asta era marea noastră plăcere.”
Despre trăinicia deosebită a construcţiei mi-a povestit un localnic, ce i-a testat într-un mod
foarte inedit rezistenţa. „Nu ştiu cum au fost zidiţi pereţii, dar sunt atât de bine închegaţi, încât
nici o cărămidă nu poţi să scoţi, fără să o fărâmi. Am încercat să fur într-o noapte cărămizi din
castel şi n-am reuşit să fac nimic. Parcă erau sudate între ele. E o construcţie pe cinste. Ştiu că
mai demult exista un tunel secret, subteran, ce pornea din pivniţă şi care ducea până la
bi¬serica din deal. Probabil o mai exista şi acum tunelul, dar nimeni n-a avut curajul să se
avânte într-acolo.”
Cu toate acestea, oamenii sunt sceptici cu privire la viitor. Janos Biró a văzut cu ochii lui
ultimele zile de glorie ale castelului şi e foarte dezamăgit de prezent. „Am tot sperat că o să-l
refacă, acum zece ani, când i-au dat jos acoperişul. De atunci însă nu s-a mai mişcat nici un
pai. Am auzit că au venit bani suficienţi de la Bucureşti, dar eu nu am văzut până acum nimic.
Sunt sigur că banii au fost cheltuiţi în alte scopuri, iar construcţia o să se dărâme puţin
câte puţin. Probabil acesta e blestemul castelului Haller” a concluzionat el gânditor.
Legenda
Legende străvechi vorbesc despre un cumplit blestem ce mai bântuie şi astăzi castelul
Haller din Sânpaul.
Se spune că o vrăjitoare ţigancă, înfuriată de cruzimea grofului Alardi Ferenc ce i-a biciuit
pe nedrept soţul, a blestemat familia şi castelul contelui la pustiire veşnică. De atunci, zice-se
că necazurile s-au ţinut scai de nobilul edificiu şi de cei care l-au locuit. De trei ori a fost
construit castelul şi de trei ori a ajuns în paragină şi pustiire.
Sursa: Allain Cucu – Ziarul de Mures

Castelul Huniade - Timisoara, Piaţa Huniade, nr.1, Timis


Castelul Huniade sau Castelul Huniazilor este un monument istoric şi cea mai veche
clădire din Timişoara, construit între anii 1443 - 1447 de către Iancu de Hunedoara, pe ruinele
unui vechi castel din secolul XIV (construit în timpul domniei regelui Carol Robert de Anjou).
Astăzi adăposteşte Muzeul Banatului.
Istoric
În contextul frământărilor politice din Regatul Ungariei al secolului XIV, regele Carol
Robert de Anjou a decis, în urma unei vizite în 1307, să-şi stabilească provizoriu, reşedinţa la
Timişoara.
S-a impus astfel necesitatea edificării unui castel care să facă faţă necesităţilor regelui.
Construcţia a fost realizată probabil de constructori italieni şi terminată cel mai probabil în 1315,
pentru că, în 1316, regele era deja stabilit în noul său castel. Acesta a locuit aici pentru aproape
8 ani. Edificiul s-a dezvoltat in jurul unei curti patrulatere cu turnuri cilindidrice de colt. Asezat
fiind pe o insulă era legat de oraşul fortificat şi el de către rege printr-o punte mobilă. A cunoscut
refaceri importante în timpul comitelui Pippo Spano.
Noul castel
Între 1441 şi 1456, comite de Timişoara a fost Iancu de Hunedoara. Acesta şi-a stabilit aici
reşedinţa şi a dispus edificarea unui nou castel, pe ruinele vechiului palat-castel regal, grav
avariat de un cutremur. O contribuţie la edificarea lui a fost adusă de arhitectul italian Paolo
Santini de Duccio, aflat în acea perioadă în serviciul lui Iancu de Hunedoara. Atât castelul cât şi
fortificaţiile oraşului au fost dotate cu turnuri în plan semicircular adaptate artileriei. A servit
drept reşedinţă nobiliară pentru toţi regii care până în 1552 au poposit la Timişoara.În perioada
ocupaţiei otomane (1552-1716), a servit drept reşedinţă a beglerbegilor Paşalâcului de
Timişoara.
Reconstrucţia
Datorită asediului imperialilor, care a dus la recucerirea Banatului, castelul a fost
deteriorat, astfel că după 1716 s-a impus renovarea lui. Însă funcţia lui a fost schimbată, fiind
transformat în cazarmă de artilerie şi depozit militar.
În anul 1849, revoluţionarii maghiari, asediind Timişoara, au distrus castelul din temelii,
până la punctul în care a fost nevoie de o reconstruire a edificiului. Lucrările de reconstrucţie şi
renovare s-au terminat în 1856. Edificul a fost mult modificat, în special în ceea ce priveşte
faţada.
Stil
În ciuda numeroaselor modificări, castelul şi-a păstrat organizarea în jurul unei curţi
patrulatere, poziţia turnului-donjon şi "Sala Cavalerilor", detalii care care se regăsesc şi la
Castelul Corvineştilor de la Hunedoara. Faţada principală a fost refăcută într-un stil romantic.
Ferestrele, terminate în arc în plin cintru dar cu decoraţie neogotică deasupra, au luat locul
orificiilor pentru piesele de artilerie iar faţada a fost realizată în cărămidă aparentă. Primul etaj,
construit pe înălţimea a două caturi normale conţine două săli boltite în stil neogotic, una cu trei
nave iar cealaltă cu două ce sunt construite din cărămidă şi susţinute de un şir de coloane
masive.
Clădirea se termină în plan vertical printr-un etaj mansardă iar din punct de vedere al
plasticii exterioare, în partea superioară a faţadei se află un coronament crenelat.
Turnul castelului este de formă rectangulară, de mică înălţime, cu ferestre mici şi decorat
cu creneluri la extremitatea superioară astfel încât acoperişul nu este vizibil. Intrarea principală
a fost modificată şi este flancată de doi pilaştrii masivi ce au în partea superioară câte o colecţie
de arme specifice Evului Mediu care contribuie la aspectul gotic al castelului.
Cele doua capete ale faţadei principale sunt prevăzute cu rezalituri, ale căror colţuri sunt
accentuate printr-o imitaţie în tencuială a sistemului constructiv din piatră.
Muzeu
Din 1947, castelul a fost atribuit Muzeului Banatului şi găzduieşte secţiile de istorie şi de
ştiinţe ale naturii. Castelul se află din nou în renovare.
Castelul Huszar - Apalina, Mures
A dost construit in 1720.
In perioada medievala, manastirea benedicta stapanea regiunea, iar in timp, domeniul
Apalina a ajuns in posesia bisericii. Castelul a avut mai multi proprietari de-a lungul anilor, iar in
urma nationalizarii de la 1848, toate cladirile castelului au fost confiscate. Din 1953 au
functionat in cladire birouri si spatii cu destinatie agricola detinute de catre stat, iar mai tarziu,
un internat pentru copii cu probleme de sanatate mintala. In 1989 copiii au fost mutate intr-o
noua cladire construita in gardina castelului.
Mai mult, castelul a fost utilizat drept depozit, astazi cladirea si parcul aferent fiind in ruina.
Momentan adaposteste un centru pentru copii cu nevoi speciale.

Castelul Hye - Ilişua, Bistrita-Nasaud


Castelul dateaza din secolul XVIII. Astazi este spital de TBC

Castelul Iulia Hasdeu - Câmpina, Prahova


Castelul "Iulia Hasdeu" este un castel din municipiul Câmpina, Muntenia, România,
construit între anii 1893 şi 1896.
Muzeu memorial
Primul război mondial a afectat Castelul Iulia Hasdeu, care necesita reparaţii încă
dinaintea morţii constructorului său, savantul Bogdan Petriceicu Hasdeu (1896). Sarcina de
realizare a lucrărilor de restaurare sunt preluate în anul 1924 de către Ateneul Popular
"B.P.Hasdeu" din Câmpina. Cel de-al doilea război mondial agravează starea construcţiei până
în anul 1955, când numele său este înscris pe Lista Monumentelor Istorice.
Castelul a fost restaurat între anii 1962-1964, Comisia Monumentelor Istorice luând
decizia să-l transforme în muzeu. Graţie profesorului de istorie, Nicolae Simache, cel care a
fondat aproape toate muzeele din judeţul Prahova, aici va fi deschis la data de 9 aprilie 1965,
Muzeul Memorial "B.P.Hasdeu".
Afectat de cutremurul din 4 martie 1977, Castelul intră într-un lung proces de restaurare şi
consolidare. Ca urmare a eforturilor comune ale Inspectoratului pentru Cultură Prahova, ale
Consiliului Municipal Câmpina, ale Muzeului de Istorie şi Arheologie şi ale Fundaţiei "Hasdeu",
ritmul lucrărilor a fost grăbit. După ce în perioada 1977-1994 a suferit numeroase lucrări de
consolidare şi restaurare, la data de 17 iunie 1994, Muzeul Memorial "B.P.Hasdeu" este
deschis parţial şi apoi la 25 februarie 1995, el este pus în întregime la dispoziţia publicului
vizitator, deşi lucrările de restaurare nu se sfârşiseră.
Vizitatorii care trec pragul muzeului pot admira portretele membrilor familiei Hasdeu,
obiectele familiei Hasdeu, fotografii şi documente originale, mobilierul vechi de peste un secol,
manuscrise şi colecţii ale revistelor conduse de marele filolog ori la care acesta a colaborat,
ediţii princeps ale cărţilor savantului, precum şi tablouri valoroase semnate de pictori renumiţi
precum Sava Henţia, Nicolae Grigorescu, G.D. Mirea sau Diogene Maillart.
De asemenea, în ansamblul expoziţiei loc important îl ocupă preocupările spiritiste ale lui
B.P.Hasdeu.
Sălile castelului
• Sala 1 - Salonul de primire al doamnei Iulia Haşdeu, soţia scriitorului, unde se află bustul de
marmură al soţiei scriitorului;
• Sala 2 - Sufrageria, cu portretele familiei pictate în medalioane, pe pereţii camerei;
• Sala 3 – Templul Castelului, cel mai înalt turn, care are un pronaos cu oglinzi paralele şi un
altar. În mijlocul turnului, unde se urcă pe trepte metalice, se află Statuia lui Iisus, sculptată de
Raphael Casciani. Războiul, cutremurele şi ignoranţa umană au afectat de multe ori Castelul,
dar statuia lui Iisus nu a fost niciodată atinsă.
• Sala 4 - Biroul de lucru al lui B.P.Haşdeu, în care se află portretele savantului, al soţiei şi al
Iuliei.
• Sala 5 - Camera cu cale, dedicată Iuliei Haşdeu, unde se află păpuşa Iuliei, o sculptură, bustul
Iuliei Haşdeu, de Ioan Georgescu, din marmură de Carrara, realizat în 1890.
• Sala 6 - Camera obscură, unde aveau loc şedinţele de spiritism, care are un porumbel de
piatră, o lunetă astronomică, un sfeşnic şi o statuetă a lui Iisus.

Castelul Jósika - Moldoveneşti , Cluj


Castelul dateaza din sec. XVI – XIX si este construit în stil baroc. Este utilizat în prezent
de Primărie.
În cursul lucrărilor de plantare realizate în primăvara anului 1912 la Moldoveneşti, în
grădina Castelului baronului Jósika Gábor, a fost dezvelit accidental un cimitir de înhumaţie.
Secţiunea Numismatică şi Arheologică a Muzeului Naţional al Transilvaniei a fost informată de
această descoperire şi Roska Marton a fost mandatat să efectueze cercetări arheologice.
În cursul săpăturilor din 1912, Roska a descoperit 57 morminte de inhumaţie, care au fost
datate ca fiind din epoca medievală timpurie.

Castelul Jósika - Brănişca, Hunedoara


Este un castel construit în stil baroc, undeva între anii 1650 şi 1700

Castelul Jósika - Surduc, Salaj


Castelul Josika din Surduc dateaza din secolele XVII-XIX.

Castelul Karolyi - Ardud, Satu Mare


In judetul Satu-Mare, se pot vizita ruinele cetatii Ardud (sec.XV) apartinand voievodului
roman Bartolomeu Dragfi, ruda lui Stefan cel Mare.
Pe locul acesteia, Alexandru Karolyi a construit in anul 1630 un castel. In prezent se
pastreaza unul din turnuri, refacut in anul 1896, in stil neogotic.

Castelul Karolyi - Carei, Satu Mare


Istoria Castelului Karolyi din Carei începe în anul 1482, când Karoly Laszlo construia o
casă întărită. Construcţia a stârnit împotrivirea nobililor din comitatul Sătmar, fiind nevoie de
intervenţia regelui Matei Corvin pentru aplanarea conflictului.
În 1592, datorită deselor incursiuni ale turcilor, Karoly Mihaly ia decizia de a întări
construcţia existentă. Clădirea veche a fost înconjurată cu ziduri puternice, întrerupte cu
bastioane, având un şanţ exterior întărit cu palisade peste care trecea un singur pod suspendat.
De asemenea este prezentă o garnizoană numeroasă şi bine înarmată. Cetatea a jucat un rol
important de-a lungul sec. XVII, făcând parte din rândul marilor fortăreţe de apărare a frontierei
vestice a Transilvaniei.
Importanţa cetăţii este menţionată mai ales după reconstrucţia ei între anii 1661-1666.
Importanţa ei continuă şi în timpul războaielor duse de principele Rakoczi Francisc al II-lea
împotriva habsburgilor (1703-1711). Cetatea este asediată de armata principelui, dar după
câteva zile Karoly Sandor trece de partea principelui fiind numit conducătorul armatei.
În 1705 cetatea este atacată de austrieci şi distrusă parţial, fiind refăcută în acelaşi an.
Deoarece la sfârşitul sec. XVIII cetatea nu mai juca nici un rol militar, Karoly Jozsef a
hotărât demolarea zidurilor şi astuparea şanţurilor. Păstrând fundaţia şi unele ziduri a fost
construit un castel patrulater, cu un singur etaj.
Construcţia a fost terminată în anul 1794, era în stil baroc şi cuprindea 20 de camere la
parter, 21 la etaj şi o capelă. Tot în această perioadă se formează parcul cu plante rare şi se
construieşte un manej pentru 24 de cai. În urma cutremurului din 1834, castelul în bună parte s-
a dărâmat, restaurarea fiind făcută abia între 1894-1896. Cu această ocazie castelul este mult
modificat, adăugându-i-se încă un nivel la faţadă, trei turnuri mici şi patru mari.
Restaurarea s-a făcut în stil neogotic, condusă de arhitectul Meining Arthur ajutat de
meşteri pricepuţi din Carei. Elementele de apărare din actuala formă a clădirii au doar rol
decorativ (bastionul, şanţul cu apă). Arhitectura interioară a clădirii, uşile, ferestrele, balustrada
scãrii interioare precum şi obiectele din fier forjat au fost făurite de meşteri locali. Holul era
destinat primirii oaspeţilor, sălile de la parter erau folosite ca sufragerii şi bucătărie în timp ce
încăperile de la etajele I şi II erau locuinţe. În prezent, în castel se află un muzeu istoric şi de
ştiinţele naturii, aici funcţionând şi biblioteca cu peste 80.000 de volume.
Parcul castelului
În jurul castelului în anul 1700 a existat o grãdinã frumoasã, amenajatã în stil baroc. În anii
1790 grãdinarul Bode Gyorgy amenajeazã în jurul castelului nou o grãdinã englezã. Grãdina
avea si o serã cu plante exotice. Forma actualã o primeste pe o suprafatã de 12 ha, în anul
1890. Luând în considerare plantele rare din grãdinã (208 specii si subspecii de plante
arborescente),în anul 1982 a fost declarat parc dendrologic ocrotit (platanul urias din fata
castelului cu un diametru de 205 cm,a fost plantat în anul 1810).

Castelul Kálnoky - Hoghiz, Brasov


Castelul Kalnoky este un castel neorenascentist datand din secolul XVI. Monument istoric
si de arhitectura, acesta are un parc cu vegetatie luxurianta si stejari seculari.

Castelul Kálnoky Micloşoara, Covasna


Constructuia castelul Kálnoky de la Miclosoara a fost inceputa in anii 1500 ca si conac de
vanatoare al familiei si contine multe elemente renascentiste, precum decoratii pictate pe pereti.
Castelul a fost abandonat timp de 50 de ani si momentan este in curs de renovare.
Familia Kálnoky este una din familiile istorice ale Transilvaniei, originile lor ajungand pana
in perioade medievale obscure.
Se crede ca, prin secolul al XIII-lea, un secui cu numele de Kalnoky ar fi salvat viata
regelui Ungariei in timpul unei vinatori, tintind cu sageata ursul care se napustise asupra
suveranului. Monarhul i-ar fi oferit, drept recunostinta, mosia de la Miclosoara/Miklosvar si l-a
innobilat. Ca amintire a evenimentului, stema familiei poarta si acum emblema ursului strapuns
de sageata.
Dincolo de legenda, familia Kalnoky este atestata pentru prima oara documentar in estul
Transilvaniei la 1252, cele doua mosii principale fiind la Miclosoara, conacul de vanatoare si la
Izvorul Crisului, acolo unde se afla si resedinta familiei.
Printre personalitatile familiei se numara si Gustav Kalnoky von Korospatak, diplomat
austro-ungar si ministru de externe timp de 14 ani in guvernul de la Viena. Acesta a trebuit insa
sa paraseasca Ardealul in urma venirii comunismului si fiul sau s-a nascut in exil.
Generatia actuala, a 25-a a familiei mai exact contele Tibor Kalnoky de Korospatak fiul lui
Gustav Kalnoky, a revenit in tara dupa 50 de ani de exil in Occident.
Tibor si-a petrecut tineretea in tari ca Germania, Franta si Olanda. Ca o ironie a sortii,
urmasul "vinatorului" a devenit veterinar, specialist in pasari salbatice.
Tibor Kalnoky ar fi ramas un bun veterinar, muncind in Occident, daca destinul nu ar fi
schimbat totul, permitindu-i sa descopere pamintul stramosilor sai in 1987.
Dupa opt ani de proces cu statul roman, aristocratul si-a recuperat in 1999 doua conace si
mai multe case din Miclosoara. O mostenire pe cit de valoroasa, pe atit de greu de intretinut,
daca aristocratul nu ar fi gasit solutia: turismul rural ecologic.

Castelul Kálnoky - Valea Crişului, Covasna


Castelul a fost resedinta grofilor Kalnoky.
A fost construit pe locul unui conac renascentist.
Familia Kálnoky este una din familiile istorice ale Transilvaniei, originile lor ajungand pana
in perioade medievale obscure.
Se crede ca, prin secolul al XIII-lea, un secui cu numele de Kalnoky ar fi salvat viata
regelui Ungariei in timpul unei vinatori, tintind cu sageata ursul care se napustise asupra
suveranului. Monarhul i-ar fi oferit, drept recunostinta, mosia de la Miclosoara/Miklosvar si l-a
innobilat. Ca amintire a evenimentului, stema familiei poarta si acum emblema ursului strapuns
de sageata.
Dincolo de legenda, familia Kalnoky este atestata pentru prima oara documentar in estul
Transilvaniei la 1252, cele doua mosii principale fiind la Miclosoara, conacul de vanatoare si la
Izvorul Crisului, acolo unde se afla si resedinta familiei.
Printre personalitatile familiei se numara si Gustav Kalnoky von Korospatak, diplomat
austro-ungar si ministru de externe timp de 14 ani in guvernul de la Viena. Acesta a trebuit insa
sa paraseasca Ardealul in urma venirii comunismului si fiul sau s-a nascut in exil.
Generatia actuala, a 25-a a familiei mai exact contele Tibor Kalnoky de Korospatak fiul lui
Gustav Kalnoky, a revenit in tara dupa 50 de ani de exil in Occident.
Tibor si-a petrecut tineretea in tari ca Germania, Franta si Olanda. Ca o ironie a sortii,
urmasul "vinatorului" a devenit veterinar, specialist in pasari salbatice.
Tibor Kalnoky ar fi ramas un bun veterinar, muncind in Occident, daca destinul nu ar fi
schimbat totul, permitindu-i sa descopere pamintul stramosilor sai in 1987.
Dupa opt ani de proces cu statul roman, aristocratul si-a recuperat in 1999 doua conace si
mai multe case din Miclosoara. O mostenire pe cit de valoroasa, pe atit de greu de intretinut,
daca aristocratul nu ar fi gasit solutia: turismul rural ecologic.

Castelul Kövér-Appel - Fantanele, Arad


Dateaza din secolul XIX, 1800 – 1850

Castelul Kemény - Galda de Jos, Alba


Castelul feudal din Galda de Jos a construit in secolul XVII si a apartinut familiei Kemeny.
Este locul unde au fost închişi cei cinci ţărani participanti la răzmeriţa de la Câmpeni în 1782.
În 1784 Cloşca a coborât din Mogoş şi Întregalde cu gândul să atace castelul şi să-i elibereze
pe cei închişi, dar armistiţiul de la Tibru l-a împiedicat să facă acest lucru.
Astazi castelul adăposteşte Centrul de recuperare şi reabilitare neuropsihiatrică.

Castelul Kemény - Jucu de Sus , Cluj


Castelul Kemény din Jucu de Sus, judeţul Cluj a fost construit în secolul XIX.
Istoricul Mihail Macrea din Cluj-Napoca crede că la Jucu de Sus se afla, în epoca romană,
o mare carieră de exploatare a pietrei. Arheologii spun că în zonă ar putea fi urme ale
germanilor, aşezaţi pe valea Someşului Mic. Numele are o origine slavă veche: „juc” înseamnă
“gândac” sau “goangă”. Tudor Sălăgean, şef al secţiei Istoria Transilvaniei la muzeul cu acelaşi
nume, precizează că primele atestări documentare datează din secolul XIV. În stânga
Someşului se afla „Jucu Nobil”, reşedinţa familiei Suky, unde a fost atestată, în 1332, cea mai
veche şcoală sătească din Transilvania. Dincolo de râu se aflau „Jucu de Jos” şi „Jucu de Sus”,
părţi ale vastului domeniu Suky.
De origine germană, familia nobiliară Suky s-a aşezat în Transilvania în secolul XIII. Un
potir făcut la comanda acesteia, păstrat în tezaurul catedralei din Esztergom (Ungaria) este
considerat de istoricii de artă drept cel mai bogat şi mai luxos din Transilvania. Ultimii
descendenţi ai acestei familii s-au stins în secolul XVIII, posesiunile familiei fiind preluate mai
târziu de membrii familiei Kemény. Pe locul reşedinţei familiei din Cluj s-a ridicat, în secolul XIX,
Casa Petrechevich-Horváth, astăzi Muzeul de Istorie a Transilvaniei.
Castelul, ridicat în secolul XIX, are forma literei L, cu laturi de 22 şi 16 metri. Este format
din subsol, parter, etaj şi şarpantă, cu 2 intrări. Clădirea are două intrări aflate pe laturile sudice,
intrarea mică fiind încadrată de un portic cu două coloane pe care se află o terasă. Legătura
dintre parter şi etaj se face pe o scară se piatră. În colţul nord-vestic al castelului se află un
foişor de formă pentagonală. Din vechiul parc au mai rămas doar câţiva arbori bătrâni şi un bloc
de piatră înalt de app. 1,5 metri, sculptat cu motive animale.
Clădirea găzduieşte Şcoala cu clase I-VIII "George Bariţiu".

Castelul Kemény - Sâncrai, Alba


Castelul Kemeny face parte din domeniul familiei nobiliare Kemeny din localitatea Sâncrai.
A fost construit in anul 1805.

Castelul Kemény-Bánffy - Luncani , Cluj


Castelul a fost construit in secolul XVIII.
Cronologia acestuia:
1268 - prima atestare documentară a locului, prin actul de cumpărare al domeniului („Terra
Gerende”) de către Peter, Jakab şi Saul Gerendi (fiii lui Samson Gerendi) de la cetăţeanul Cute
din cetatea Turda, contra preţului de 15 mărci argint.
1270 - fiul Istvan al lui Bela IV (1235-1270) în certificatul de dăruire a localităţilor Aranyoslóna
(Luna) şi Hadrévet (Hădăreni) se referă la Peter şi Jakab Gerendi, precum şi la „Villa Guerend”.
1290 - biserica (iniţial romano-catolică) Luncani a fost probabil construită de Jakab Gerendi cu
incepere din anii de după 1268. A fost terminată în anul 1290. O inscripţie în piatră din biserică
atestă existenţa bisericii la acea dată.
1332 - „Monumenta Vaticana” se referă la această localitate, numind-o „Gerend”.
1339 - în testamentul său, Miklos Gerendi („Comes Nicolaus filius Petri nobilis de Gerend”)
dispune ca biserica de piatră cu hramul „Sf.Elisabeta” (Erzsebet a fost prenumele mamei lui
Miklos Gerendi) să fie ingrijită în comun de nepoţi.
1378 - domeniul primeşte despăgubiri pentru daunele provocate morii de plutele care
transportau sarea pe Arieş.
1529 - în Luncani se ţine o Dietă a Transilvaniei unde se decide ridicarea nobilimii transilvănene
împotriva principelui ardelean Ioan al II-lea Sigismund Zápolya (1540-1571).
1597 - pe motiv de trădare, familia Gerendi pierde domeniul şi castelul (acestea vor intra ceva
mai târziu în posesia familiilor Jósika şi Sarmasághy).
1629 - începând cu anul 1629, an în care consilierul Boldizsár (Baltazar) Kemény - tatăl
principelui Ardealului Ioan Kemény (1661-1662) - a preluat o parte a satului de la Bethlen
Gabor, şi până în anul 1861 (anul morţii ultimului Kemény, înmormântat în cripta bisericii)
conducătorii bisericii au fost reformaţii Kemény.
1630 - Boldizsár (Baltazar) Kemény cumpăra castelul (şi moşiile aferente) de la Gabriel Jósika.
1653 şi 1661 - două inventare descriu castelul şi domeniul Gerend. În această perioadă,
acestea aparţineau lui Janos Kemény. Ultimul inventar datează după un jaf al tătarilor.
1702 - două inscripţii din subsolul castelului atestă desfăşurarea unor ample lucrări de
construcţii.
1824 - se încheie construirea bastioanelor de la colţurile castelului.
1848-1849 - cu prilejul Revoluţiei, castelul este devastat.
1857 - au loc alte lucrări de construcţie, inclusiv o reparaţie capitală. O gravură din această
perioadă prezintă castelul în forma sa actuală.
1861 - decesul lui Sámuel Kemény, ultimul bărbat al familiei Kemény. Începe procesul de
succesiune.1867 - în urma procesului, castelul revine Iosefinei Kun, căsătorită cu Wilhelm
Klebelsberg.
Ulterior, este moştenit de familiile Zichy şi Bánffy.
1918-1919 - cu ocazia evenimentelor care au urmat primului război mondial, castelul este
avariat din nou.
1944 - castelul este ocupat în luna septembrie de trupele ruseşti care încearcă să atace trupele
germane aflate dincolo de Arieş.
1949 - membrii familiei Bánffy sunt evacuaţi forţat din castel de către noile autorităţi comuniste.
Ulterior, aici se stabileşte sediul C.A.P.-ului. În aceasta perioadă, o mare parte din clădirile
anexe sunt demolate.
1990 - Familia Ştefan (Istvan) Bánffy reintră în posesia castelului şi a unor loturi funciare
aferente.
Întreaga avere a fost lăsată moştenire de Ştefan Banffy în anul 2003 „Asociaţiei Voluntare
Castelul Banffy” din satul Luncani, com. Luna, jud.Cluj, str.Principală nr.402. În documentul de
transmitere a proprietaţii, încheiat în data de 10 octombrie 2003, baronul Ştefan Banffy şi soţia
lui Elisabeta şi-au cedat dreptul de proprietate asupra castelului de la Luncani, compus din 44
de camere, alte două case şi un teren de 10 ha situate în aceeaşi localitate.
În plus, baronul şi-a cedat bunurile mobile, respectiv cele 53 de tablouri şi câteva zeci de piese
de mobilier de epocă. În schimb, a primit asigurarea existenţei pe tot restul vieţii şi
"înmormântarea cu toată cinstea, după datinile locale". Castelul pe care Ştefan Banffy l-a donat
„Asociaţiei Voluntare” a fost transformat intr-un centru pentru copii handicapaţi. Ştefan Banffy a
murit în 4 ianuarie 2006 la Cluj-Napoca. El dorea să se înfiinţeze la Luncani un muzeu al
familiei, cu obiecte care au aparţinut strămoşilor săi.
Castelul Kendeffy - Sântămăria-Orlea, Hunedoara
Castelul de la Santamaria Orlea a fost ridicat de familia nobiliara Kendeffy la 1782. Cea
mai bogata familie de nobili de la acea vreme din Transilvania, mai bogata chiar si decat avea
sa fie familia regala, avea nevoie de o resedinta mai mare, mai impunatoare decat castelele pe
care le detinea deja in Tara Hategului. Edificiul a fost nationalizat in 1946 de catre comunisti.
Gabor Kendeffy, ultimul “cap” al familiei nobiliare, a trait o vreme in cateva camere ale
castelului. S-a incapatanat sa ramana si sa nu plece in strainatate, cum a procedat intreaga
familie pentru a se adaposti de umilintele la care erau supusi “burghezii” de catre noua
oranduire comunista. Dupa cativa ani a cedat si el umilintelor, dar tot nu a plecat din tara, ci s-a
mutat la Hateg, la cativa kilometri distanta de castel, oras in care a decedat in 1962.
In primele decenii de comunism, castelul din Santamaria a servit drept sediu de IAS.
Crama sa din subsol a fost transformata in depozit de cartofi. Abia in 1967, nomenclaturistii
comunisti au decis ca ar fi mai bine ca edificiul sa serveasca drept castel de vanatoare, in
special pentru oaspetii din strainatate ai partidului. Intre timp, constructia originala a fost
devastata. Crama a fost napa¬dita de mucegaiul incurajat de cartofii depozitati. Obiectele
valoroase si mobilierul din castel disparusera rand pe rand inca din primii ani de comunism. O
parte din acoperisul de sindrila s-a spart. Au aparut gauri in tavan, largi de doi-trei metri.
Comunistii au gasit insa cateva schite vechi ale castelului si l-au reconstruit. Nu au avut insa
nici rabdare si nici oameni interesati ca lucrarea sa fie de cea mai buna calitate.
Proprietatea i-a fost retrocedata lui Pal Van Barany, unuia dintre urmasii familiei nobiliare
Kendeffy, nepot al lui Gabor Kendeffy.
Sursa: Replica Hunedoara

Castelul Kendy-Kemény - Brâncoveneşti, Mures


Castelul de la Brancovenesti este atestat documentar inca din 1228.
Castelul medieval a fost construit dupa invazia mongola, probabil folosindu-se piatra din
castrul roman. Forma renascentista a castelului a fost creata dupa constructiile din 1537 si
1555, care au fost comandate de Ferenc Kendi. Dupa moartea lui Kendi in 1558, perioada
urmatoare a cunoscut o succedare rapida de proprietari, pana in anul 1648 cand a intrat in
posesia lui Janos Kemeny, si ramane in mainile familiei Kemeny timp de trei sute de ani.
Janos Kemeny, desi nu a fost un literat, a jucat rolul de indrumator al vietii literare
transilvanene dintre cele doua razboaie mondiale. In iunie 1926 a invitat in castelul sau 28
dintre cele mai proeminente personaje literare ale timpului si impreuna au fondat asociatia
“Helikon transilvanesc”. Din acest moment, timp de douazeci de ani castelul brancovenesc a
devenit centrul intalnirilor literare. Castelul si parcul au fost retrocedate familiei Kemeny, dupa
multi ani au redevenit posesorii proprietatii.
Castelul Brancovenesti este cel mai tipic exemplu de castel medieval transilvanean. Din
anul 2004, cladirea castelului gazduieste copii cu probleme psihice.
Ar putea fi retrocedat urmasilor baronului Kemeny Janos, care a intrat in posesia castelului
in 1663.
Urmasii baronului nu au acceptat sa primeasca despagubiri de la stat si au deschis
actiune in instanta, inainte chiar de modificarea legilor proprietatii.

Castelul Konopi - Conop, sat Odvoş, Arad


Castelul Konopi, este situat în Judeţul Arad, la 50 de km de municipiul Arad, în localitatea
Odvoş, ce ţine de comuna Conop.
A aparţinut familiei nobiliare de origine maghiară Konopi, a cărui ultim urmaş Baronul
Coloman Knopi (n. 1880 – d. 1947), inginer şi cercetător agricol (inventator al grâului de
Conop), înfiiază cu drepturi depline pe colaboratorul său Gheorghe Lenghyel, conferindu-i astfel
şi titlu de Baron.
Castelul a fost naţionalizat în anul 1948, împreună cu întreaga moşie în suprafaţă 556 ha
pădure şi teren arabil. Conacul s-a reîntors în proprietatea familiei Konopi-Lenghyel în anul
2007.
Castelul Kornis - Mănăstirea , Cluj
Clădirea principală a castelului a fost construită de către Kristóf Keresztúri intre anii 1573-
1593, în stilul renascentist. În cursul timpului, castelul a fost mereu completat cu clădiri
secundare pe forma unei incinte patrulatere. După ce domeniul devine proprietatea familiei
Kornis, în jurul anului 1673 Gáspár Kornis (1641-1683) ridică etajul al II-lea al clădirii principale,
pe latuta sudică.
Fiul său, Zsigmond Kornis renovează castelul în 1680. Tot el a reparat castelul, după ce
acesta fusese deteriorat în timpul revoltei Curuţilor de la începutul secolului XVIII, iar în 1720
adaugă două noi bastioane octogonale în partea nordic, este refăcut turnul de la intrarea în
castel, pe latura de vest, turn care mai există şi astăzi. În această perioadă are loc şi
redecorarea încăperilor castelului cu fresce pe tavane. Sunt refăcute lucrările din lemn ale
ancadramentelor ultimului etaj şi scara ornamentată cu motive populare şi sunt aduse
decoraţiuni din piatră de tuf vulcanic de Dej.
În cel de al doilea război mondial o parte din castel a fost distrus, iar după naţionalizare
colecţiile sale au fost arse de comunişti [2]sau au fost furate. Biblioteca din castel conţinea
înaintea distrugerii peste 9.000 de volume, formate din colecţii de cărţi rare[3]. A fost distrusă
acum şi imensa colecţie de istorie naturală. Pavilioanele au căpătat destinaţii de siloz, cămin şi
şcoală culturală.
După 1944 a fost reclădită numai o parte a zidăriei în perioada 1975-1976, iar capela
Kornis a fost preluată de biserica ortodoxă. Nu au existat însă lucrări serioase de refacere a
castelului şi domeniului, castelul ajungând astăzi în ruine. Castelul a rămas cunoscut şi pentru
statuile celor doi inorogi care îi păzesc în continuare intrarea.
Intrarea în castel avea şi o punte suspendată,veche, care era ridicată in timpul nopţii sau
in caz de pericol, poartă încadrată de inorogi paraleli cu intrarea, inorogi care apar şi pe
blazonul familiei Kornis. Protectoarea castelului era Maica Domnului, pe care inorogii se
considera că o vegheau.
La intersecţia diagonalelor incintei se află o fântână octogonală, înconjurată de stâlpi
circulari şi arcade. În partea nord-estică a domeniului există un pavilion ridicat în 1825, dispus
pe două laturi ale sale cu coloane dorice.

Castelul Kornis-Rákoczi-Bethlen - Iernut, Mures


Castelul Kornis - Rákoczi – Bethlen din Iernut a fost construit de Gáspár Bogáti în anul
1545, fiind astăzi unul dintre castelele transilvănene încadrate din punct de vedere stilistic în
curentul renascentist.
Localitatea Iernut apare atestată documentar în anul 1257, sub numele de Ranoltu. A fost
la început o simplă moşie de tip feudal, pentru ca mai târziu, în anul 1461, să primească statutul
de târg. Pe locul unde se află astăzi castelul de la Iernut, în forma sa actuală, exista anterior
anului 1545 o altă reşedinţă nobiliară. Aspectul său a rămas necunoscut, întrucât după ce va
intra în posesia lui Gáspár Bogáti va fi reconstruit din temelie.
Între anii 1583 şi 1585 castelul îl va avea ca proprietar pe Francisc Kendy. În această
perioadă este găzduit aici, timp de opt luni, genovezul Franco Sivori, cel care fusese în slujba
domnului Țării Românești, Petru Cercel.
În 1608, castelul este donat de principele Gabriel Bathory lui Kornis Boldizsar ca răsplată
pentru sprijinul acordat în vederea urcării pe tron.
În 1649, Kornis Francisc renunță la castel în favoarea principelui Gheorghe Rakoczi al II-
lea, contra sumei de 22.000 de florini. Acesta modifică construcţia între 1650-1660 după
planurile arhitectului veneţian Agostino Serena. Momentul este consemnat printr-o inscripţie
care se poate distinge şi astăzi pe bolţarul median al portalului nordic: „AUGUSTINUS SERENA
ARCHITECTUS VENETUS OPERA FECIT”.
Castelul are un plan patrulater, cu o curte interioară de mici dimensiuni şi patru bastioane
masive la fiecare colţ. Zidurile, cu o grosime de aproape un metru, sunt construite din cărămidă,
dar în cazul subsolului a fost folosită pe anumite porţiuni şi piatră. Faţadele exterioare au un
aspect sobru, cu foarte puţine elemente decorative. Se remarcă cele două portaluri cu
deschideri semicirculare, de pe laturile de nord şi sud, prin care se asigură accesul în curtea
castelului. Pe latura nordică, axul median este marcat de un mic balcon sprijinit pe două
console cu profilatură curbilinie. De asemenea, câteva dintre ferestrele etajului sunt surmontate
de frontoane triunghiulare. La interior, în pofida modificărilor aduse în perioada comunistă, când
castelul a fost transformat în liceu, sălile parterului păstrează câteva elemente arhitecturale
specifice perioadei renascentiste. Sistemul de acoperire este cel al bolţilor în cruce cărora li se
asociază pe alocuri mici console de piatră, decorate cu motive geometrice sau vegetale,
precum şi chei de boltă de formă florală. Uşile care asigurau trecerea dintr-o încăpere în alta şi
care au fost zidite ulterior, aveau ancadramente cu profilaturi alcătuite din succesiuni de toruri şi
scoti şi cornişe puternic reliefate în partea superioară. Unul dintre cele mai frumoase şi mai bine
păstrate ancadramente este cel al încăperii din colţul nord-estic, decorat cu pilaştri suplii care
susţin acelaşi tip de cornişă. Tot pe partea interioară a laturii nordice se află o mică nişă
semicirculară şi alungită, al cărui cadru este decorat cu două flori sculptate în relief.
Printre modificările făcute de arhitectul Agostino Serena la mijlocul secolului al XVII-lea se
numără şi deschiderea unei loggii la nivelul superior al laturii sudice, care a fost ulterior zidită.
Urmele arcadelor semicirculare sunt vizibile însă şi astăzi, atât pe zidul nordic al curţii, cât şi în
interiorul încăperilor. Galeriile de pe cele trei laturi ale curţii interioare, care imită tipologia
loggiei renascentiste au fost adăugate ulterior, neaparţinând planului original al castelului.
Complexul arhitectural era însă mai amplu, acesta cuprinzând ziduri de incintă, depozite şi
alte dependinţe. Dintre acestea s-a mai păstrat un corp de clădire de mici dimensiuni: clădirea
porţii, care prezintă elemente arhitecturale specifice stilului baroc: deschiderea gangului,
elementele decorative în formă de volută aflate deasupra ferestrelor, forma acoperişului.
Din păcat, astăzi clădirea a fost lăsată în paragină de autorităţi.
Sursa: Gheorghe Andreica, Monografia orașului Iernut până în 1947, Tîrgu-Mureş, Ed.
Nico, 2007

Castelul Lázár - Lăzarea, Harghita


Este una din cele mai impunătoare reşedinţe nobiliare din Ardeal. În turnul porţii se găseşte o
inscripţie cu litere gotice din anul 1532 (Cristus Maria 1532). Cel mai vechi turn de locuit
datează din 1450. Trei dintre turnurile din colţuri sunt de formă rectangulară regulată, al
patrulea, cel din nord-vest are şapte colţuri. Pe latura sudică, în centru se află bastionul de
poartă, înconjurat de pereţi ornaţi bogat în stil renascentist, pe care se pot observa urmele
picturilor murale decorative.
Castelul şi-a căpătat forma finală în timpul lui Lázár István (fiul lui Lázár András), care a copilărit
împreună cu principele Bethlen Gábor, ulterior unul din oamenii de încredere al acestuia,
judecătorul regal al scaunului Ciucului, Gheorghenilor şi Casinului, cel care a prezidat adunarea
naţională secuiască din Lutiţa din anul 1596. Stema lui se găseşte pe peretele sudic, pe
bastionul din stânga porţii, împreună cu inscripţia "1632", anul încheierii construcţiei. În curte
putem vedea o serie de construcţii parţial în ruină: bucătăria, locuinţa personalului de deservire,
cuptorul, cazarma, fântâna, atelierul de fierărie, grajdurile.
Între anii 1590-1594 în acest castel şi-a petrecut copilăria una din cele mai importante
personalităţi transilvane, principele Bethlen Gábor. Castelul a fost devastat în 1707 de trupele
austriece ca represalii pentru sprijinul acordat de contele Lázár Ferenc luptătorilor pentru
libertate. Castelul a fost renovat de Lázár Ferenc. Lui este atribuită şi construcţia "palatului
mare" (sala cavalerilor), unde se ţineau ani la rând şedinţele Scaunului. Cu moartea sa se
încheie perioada de glorie a castelului. Incendiile din 1748 şi 1872 au contribuit decisiv la
degradarea construcţiei, în care au fost oaspeţi printre altele domnitorii Moldovei Petru Rareş
(1527-1538) şi Mihnea Vodă (1660).
Castelul, începând cu anul 1967 este renovat treptat. S-au terminat lucrările la clădirea
principală folosită azi ca galerie de artă, Sala Cavalerilor (Sala de Consiliu), Bastionul Berzelor,
este în renovare "Casa Femeilor" şi "Bastionul cu Brânză". Sala Cavalerilor este mobilată cu
mobilier sculptat cu motive populare locale, cu steme transilvănene, lămpi şi alte elemente de
décor din fier forjat, opera meşterilor populari din judeţ. Tavanul pictat din lemn a fost de
asemenea reconstruit.
În clădirea din mijlocul curţii, aşa zisa "carceră cu coase" erau deţinuti participanţii la răscoalele
populare de pe domeniile familiei Lázár.
Azi Lăzarea este un centru de creaţie important pentru artiştii plastici din ţară. Castelul
găzduieşte exponatele donate de către artiştii participanţi la taberele de creaţie ce se
organizează aici. Galeria de Artă "Prietenia" (expoziţia de pictură) ocupă cele opt săli mari ai
bastionului porţii si încăperile din "Sala Cavalerilor". Sunt expuse în permanenţă 150 de picturi
din tezaurul artistic bogat format din donaţiile artiştilor participanţi la tabăra de creaţie, expoziţia
fiind astfel o reprezentare bogată a artei plastice contemporane. Sunt prezenţi prin operele lor
artişti ca: Aurel Ciupe (Aleea), Băndărău Nicolae (sculptura "Luptătorul"), Grigore Patrichi
(Figura), Gaál András (Cariera), Liviu Suhar (Carnavalul), Barabás István (Pe câmp), Balla
József (Pictorul), Dumitrescu Mircea (Coridorul), Bálint Károly (Tinereţea - sculptură în
marmură). Aici este expus bustul lui Bethlen Gábor, opera artistului Ferenc Ernő.
Sala de aproximativ 300 mp deasupra Sălii Cavalerilor găzduieşte exponatele de grafică.

Castelul Lázár Imre - Sărata, Bistrita-Nasaud


Dateaza din secolul XIX. Astazi este sediu pentru Agenţia taberelor şi turismului şcolar

Castelul Lonyai - Medieşu Aurit, Satu Mare


Castelul este o realizare de frunte a Renaşterii transilvănene, azi ruinat.
Medieşul Aurit este cunoscut încă din anul 1271 sub denumirea de Megyes, iar din anul 1273
sub denumirea de Medies. Vestigii valoroase privind istoria străveche şi veche a acestor locuri
au făcut ca ea să fie cunoscută încă de la sfârşitul secolului al XIX- lea, iar cele mai renumite
descoperiri arheologice care se leagă de această comună sunt cu siguranţă cuptoarele dacice,
cele mai mari din România. Cercetările arheologice începute aici în anul 1964 au dus la
descoperirea unui adevărat centru meşteşugăresc, constând din 17 cuptoare pentru ars
ceramica. Ele au fost foarte bine conservate, şi se pot vizita în hotarul comunei, la punctul numit
“Şuculeu”.
Biserica reformată s-a construit în 1892, în pereţii ei fiind zidite şi pietrele cioplite din vechea
biserică, construită încă de Susana Bathory, nobila din Seini. În centrul satului se înalţă biserica
ortodoxă, construită în 1892 şi cea greco-catolică, iar tot aici putem vedea şi monumentul
dedicat participanţilor din localitate la revoluţia din anul 1848. În hotarul de vest al localităţii se
întinde o pădure cu faimă istorică, loc de refugiu în vremurile trecute pentru tâlhari şi curuţii lui
II. Rákóczi Ferenc.
Cetatea Medieş a existat deja în sec. al XIII-lea, fiind menţionat (“villa Megyes”) în 1278 ca şi
proprietate a lui Andras, fiul lui Jákó din neamul Kaplyon. Ulterior acestuia i-au fost confiscate
toate bunurile şi cetatea ajunge în proprietatea voievodului Transilvaniei, Miklos, fiul lui Móricz,
din neamul Pok. Până la stingerea sa, această familie va păstra domeniul Medieş.
În 1493 cetatea este ocupată cu forţa de cei din familia Bathory, care vor fi stăpâni peste
domeniul Medieşului vreme de un secol, când prin succesiune revine familiei Lónyai. Sigismund
Lónyai este cel care va transforma clădirea într-un castel renascentist în aprox. 1630, unul
dintre cele mai frumoase edificii din Transilvania contemporană. Ruinele actuale sunt rămăşiţele
acestui măreţ edificiu, alcătuit din 4 aripi de clădiri cu două etaje, dispuse continuu în jurul unei
curţi centrale, prevăzut cu bastioane în formă de pană (prismatice la colţuri).
Castelul avea o faţadă principală expresivă, dominată central de un turn octogonal situat
deasupra gangului porţii şi valoroase ancadramente de piatră. Turnul porţii de acces se ridica
cu un nivel deasupra celorlalte clădiri. Odinioară toate acestea erau înconjurate de un şanţ de
apărare, umplut cu apă, al cărei urme au dispărut.
După moartea lui Sigismund Lónyai, fiica lui, Anna devine proprietara castelului. Turcii îl
asediază fără succes în 1661, şi ca răzbunare incendiază toate casele din localitate. Dar ce nu
au reuşit să ocupe turcii, va fi distrus câţiva ani mai târziu, în timpul principelui Apafi. Anna
Lónyai organizează în 1670 un atentat cu ceilalţi nobili din zonă împotriva mercenarilor germani
din cetatea Satu Mare, care prădău constant satele din înprejurimi. Aceştia întorcându-se dintr-
un raid sunt surprinşi şi masacraţi, dar urmările pentru cei care au plănuit atacul sunt la fel de
severe: Anna Lónyai este condamnată la moarte şi confiscare de bunuri.
Castelul a fost aruncat în aer în acelaşi an. Ce a mai rămas din ea este distrus în 1707, în
timpul revoluţiei lui Rakoczi II. Familia Wesselényi achiziţionează ruinele în 1732 şi o
reconstruieşte, dar masivul castel nu va mai avea niciodată măreţia din timpul lui Sigismund
Lónyai. Următorul proprietar va fi familia Teleki, care o va stăpâni în secolul XIX, când starea
edificiului este deja într-o degradare constantâ. Nu va mai fi restaurat decât în 1941, dar
renovarea din temelii din nefericire nu are un efect de durată, castelul fiind incendiat de trupele
sovietice în 1944.
Astăzi castelul - singurul renascentist din judeţul Satu Mare - este ruinat şi se degradează pe zi
ce trece. Si totuşi, cu toată starea sa de ruină domină şi acum imaginea centrului comunei.

Castelul Martha Bibescu - Comarnic, Prahova


Castelul Martha Bibescu ctitorit de Printul George Valentin Bibescu si sotia sa, Martha Bibescu.
Construit in 1934, in orasul Comarnic, cartierul Posada, ca resedinta de odihna a familiei. In
anul 1948 a fost nationalizat si a avut mai multe destinatii.
In prezent este Centru de Restaurare a Patrimoniului Artistic, iar din 1992, intr-un corp nou,
functioneaza Muzeul Cinegetic, singurul de acest fel din tara.

Castelul Martinuzzi - Vinţu de Jos, Alba


Un castel din secolul al XVI-lea, aflat nu departe de Alba Iulia, prezentat in lucrarile de istoria
arhitecturii ca fiind cel mai valoros castel renascentist din Romania, a ajuns o ruina. Castelul
Martinuzzi se afla pe teritoriul administrativ al comunei Vintu de Jos, a fost construit la mijlocul
secolului al XVI-lea de catre guvernatorul Transilvaniei de atunci, Gheorghe Martinuzzi, episcop
de Oradea, si a fost folosit drept resedinta a acestuia.
Datand din 1550, castelul, ridicat sub forma de cetate, era inconjurat cu valuri de pamant si
santuri umplute cu apa. Edificiul a fost ridicat pe fundatiile unei constructii mai vechi. Are o
rezonanta sumbra, pentru ca aici a fost asasinat guvernatorul Martinuzzi din ordinul generalului
Castaldo in 1551 si a stat inchis, iar apoi ucis, domnitorul Moldovei, Aron Tiranul (1595-1597).
Castelul era considerat un exemplu tipic de Renastere transilvaneana si a fost ridicat dupa
planurile arhitectului italian Dominico da Bologna.
Primarul comunei Vintu de Jos, Alexandru Danciu, a declarat ca acest castel se afla acum in
proprietatea parohiei reformate. "Castelul este tot in halul dezastruos in care a fost. Am discutat
anul trecut cu doua persoane care au promis bani de la Guvern pentru reabilitarea castelului.
Nu s-a intamplat insa nimic", a spus primarul Danciu. Acesta a completat ca nu va renunta la
reconstructia castelului, motivand ca Martinuzzi este si astazi o personalitate recunoscuta. "si in
America sunt persoane care stiu de Martinuzzi si de castelul de la Vintu de Jos. Am vrut sa fac,
o data cu reabilitarea castelului, si o sala de conferinte in fostul sediu al unei scoli dezafectate
din apropiere. Am si gasit investitorul la care sa concesionez, insa Ministerul Educatiei nu a vrut
sa ma lase sa fac proiectul", a afirmat primarul din Vintu de Jos.
Legendele palatului
In jurul castelului de la Vintu de Jos si al cardinalului Martinuzzi exista numeroase povestiri
interesante. Potrivit cronicarului medieval Wolfgang Lazius, cardinalul Martinuzzi avea o avere
insemnata, provenita in mare parte din confiscarea unei comori descoperite de niste pescari.
Cronicarul mentioneaza ca in anul 1543 un grup de pescari romani a patruns cu luntrile de pe
Mures in apele Streiului si si-a legat ambarcatiunile de un trunchi pravalit in apa. Atunci unul
dintre pescari le-a atras atentia celorlalti asupra unor obiecte sclipitoare ce se zareau pe fundul
raului. Scufundandu-se, acesta a scos de acolo mai multi galbeni. Uimiti de aparitia monedelor,
pescarii au inceput sa cerceteze cu atentie imprejurimile, descoperind o bolta zidita in adancuri
si naruita din cauza radacinilor copacilor crescuti pe malul apei. Patrunzand in interiorul hrubei
din adancuri, ei au scos la suprafata 40.000 de galbeni ce purtau efigia regelui Macedoniei,
Lysimach. Cronicarul noteaza mai departe ca in afara de galbeni mai erau si "sloiuri de aur".
Comoara cardinalului
Zvonul despre descoperirea comorii a ajuns pana la cardinalul Martinuzzi, care a ordonat
prinderea pescarilor si confiscarea tezaurului. Se mentioneaza apoi ca organele de ancheta ale
vremii au facut cercetari la fata locului, descoperind in bolta subterana alte cateva mii de
galbeni. Dupa aceea Martinuzzi si-a cumparat o serie de domenii, construind si frumosul castel
de la Vintu de Jos. Vestea despre fabuloasele averi pe care le detinea Martinuzzi a fost una
dintre cauzele ce i-au adus acestuia moartea. Se povesteste ca in luna decembrie a anului
1551 la resedinta cardinalului de la Vintu de Jos a venit in vizita generalul spaniol Castaldo,
omul de incredere al imparatului Ferdinand de Habsburg, si ca, intr-o noapte, un grup de soldati
ce-l insoteau pe general l-au asasinat pe cardinal. Dupa moartea acestuia castelul a fost jefuit,
gasindu-se numai 2.000 de monede de aur din tezaurul descoperit in apele Streiului.
Tezaurul de la Gherla
Un cronicar medieval, Wolfgang Bethlen, arata ca in cetatea Gherlei, unde era un alt domeniu
apartinand cardinalului Martinuzzi, s-a gasit o mare parte din tezaurul confiscat de Martinuzzi.
Din insemnarile mai recente ale profesorului Iacob Marza, care relateaza despre drama
petrecuta in Evul Mediu la castelul din Vintu de Jos, se mai afla ca la Gherla, cu acelasi prilej, s-
a mai gasit o masa mare de argint cu patru vase aurite, cupe, coliere, inele si "minunate
covoare aduse din tarile straine si o imensa cantitate de pietre pretioase".
Sursa: Dorin Timonea – Romania Libera

Castelul Máriaffi - Sângeorgiu de Mureş, Mures


Castelul Máriaffi a fost construit in anul 1870 si a apartinut grofului Máriaffi. Este inconjurat de o
gradina cu copaci seculari.

Castelul Mercy - Carani, Timis


In 1716 Banatul este eliberat, dupa ce timp de 200 de ani fusese provincie a Imperiului Otoman.
A fi provincie a Imperiului Otoman insemna ca populatia de origine crestina fuge in mare parte
in regatele vecine (Tara Romaneasca, Transilvania), in locul ei se muta o populatie musulmana,
apar noi orase cu mahalalele (cartierele) lor, se ridica moschei (uneori se refunctionalizeaza
biserici), se construiesc cetati turcesti, etc.
Cand trupele austriece, conduse de printul Eugeniu de Savoya, "elibereaza" Banatul, cucerind
de fapt aceste terenuri de la turci si anexandu-le Imperiului Habsburgic, toate pamanturile intra
in posesiunea Coroanei, pentru ca nu mai exista nici o aristocratie latifundiara: proprietarii de
pamant crestini de dinainte de stapanirea otomana isi pierdusera pamanturile de prea multa
vreme pentru a mai conta, iar proprietarii musulmani fug o data cu schimbarea stapanirii.
Terenurile vor ramane in posesiunea Coroanei pana in 1781 cand, pentru a-si finanta
razboaiele impotriva Imperiului Otoman Imparatul Iosif II scoate la vanzare pamanturile pe care
le detinea in Banat. Acesta etse momentul de aparitie a unei noi aristocratii in Banat.
Pana atunci insa, este randul populatiei otomane sa paraseasca zona, mahalalele sunt
daramate, moscheile la fel, unele orase se intorc la statutul de sate, cetatile turcesti sunt
inlocuite cu fortificatii mai trainice si mai performante, de tip austriac, este sistematizat Timisul si
este asanata Campia Timisului, se fac eforturi pentru a popula tinutul aducand colonisti din alte
colturi ale Imperiului (svabii de astazi), se intocmesc rapoarte - adevarate studii etnografice -
despre populatia existanta (romani, bulgari, sarbi, tigani, evrei).
In 1718, dupa Pacea de la Passarowitz, cand Imperiul Otoman aceepta sa cedeze teritoriile
cucerite Imperiului Habsburgic, este numit guvernator al Banatului contele Claudius Florimund
de Mercy, nascut in Lorena (acum in Franta) si care s-a remarcat prin faptele sale de vitejie,
reusind sa-si faca drum pana la functa de general de cavalerie. Mercy indeplineste functia de
guvernator al Banatului Timisoarei 11 ani. In 1734, dupa ce este numit maresal, participa la o
expeditie in sudul Italiei si moare in Batalia din Parma. Nu are urmasi, dar isi trece numele
contelui Argenteau, din care va lua nastere familia Mercy-Argenteau. Urmasul celebru al acestei
ramuri, Florimund Mercy d'Argenteau, a fost diplomatul care a pus la cale casatoria dintre Maria
Antionetta si Ludovic XVI, ajungand ulterior unul din cei mai puternici oameni din Franta.
Contele Mercy isi construieste, pe langa palatul din Timisoara, si o resedinta in satul Carani, jud
Timis. Resedinta este construita intre anii 1733-1734, ceea ce inseamna ca este una din cele
mai vechi constructii din Banat. Mesterii au fost de origine italiana, si au facut parte din colonistii
care s-au asezat in Banat, mai precis in preajma castelului, in Carani.
Palatul este asezat in panta. In partea dinspre vale exista un parter destinat probabil unor
functiuni ignobile si un etaj, care pe partea cealalta a cladirii devine parter, gasindu-se la acelasi
nivel de calcare cu gradina. Gradina era amenajata, cel putin initial, in stil baroc. Pe fatada
exista doua usi simetric dispuse fata de axul cladirii. Cele doua intrari nu sunt modificari
ulterioare, intrucat in fata ambelor intrari se gasesc scari de piatra, prinse cu piese metalice
utilizate in secolul XVIII.
Din cateva fotografii facute la sfarsitul secolului al XIX-lea iese in evidenta caracterul
arhitectural turcesc. Se presupune ca in anul 1763, pavilionul a fost supus unei renovari,
deoarece aceasta data a fost gasita incrustata pe o grinda a acoperisului, cu ocazia demolarii in
1901 a vechii constructii, pentru a se ridica cladirile actuale. De asemenea, pe treapta de sus a
uneia dintre scari se gasea o inscriptie, din care acum nu au mai ramas decat trei cifre, 1, 7 si 2.
Nu e greu de inchipuit doua alei care porneau din dreptul celor doua intrari, inconjurand o
fantana arteziana si pierzandu-se in gradina desfasurata in trepte.
Pe fatada opusa, o cursiva de lemn, cu stalpi tot din lemn, poate fi o loggie.
Aici se pot citi mai multe etape de constructie: volumul initial, un paralelipiped dreptunghic,
caruia i s-a adaugat intr-o etapa ulterioara un al doilea volum, sustinut de arce, si sub care
trageau trasurile pentru ca domnii si doamnele sa coboare din trasura si sa urce apoi, pe una
din cele doua scari inguste si contorsionate, spre etaj. O a treia etapa se poate citi in felul cum
arcele au fost astupate, si transformate din arce normale in arce gotice, cu arc frant, ceea ce nu
poate fi decat o intervetie a romanticului secol XIX care cauta sa dea oricarei constructii o
aparenta medievala. Si apoi, inevitabila, amprenta comunismului...
Peste drum de palat erau grajdurile.
Candva, aceasta era o curte animata. Oaspeti veneau, slujitori se grabeau sa duca caii la grajd,
poate se organizau petreceri de vanatoare, existau oameni care aveau grija de caini, femeile
gateau la bucatarie si peste tot erau trupe de soldati. Acum supravietuiesc doar cateva semne
din acest trecut: exista inca gratii si usi de fier nituit lucrate de mesteri austrieci, exista inca niste
fierarii impresionante, niste tiranti metalici tinand peretii pivnitei, niste fragmente colorate de
vitralii din perioada romantic si in varful cladirii, o roza a vanturilor cu initiale echivalente
cuvintelor maghiare pentru punctele cardinale, de pe vremea cand Banatul a intrat in
administratia Ungariei. Si apoi mostenirea secolului XX: tencuiala de CAP, usile, ferestrele,
acoperisul, dezordinea...
Sursa: monumenteuitate.blogspot.com

Castelul Mikó - Olteni, Covasna


Castelul Mikó a fost construit in 1827 iar anexele acestuia au fost ridicate pana la inceputul sec.
XX.

Castelul Mikes - Budila, Brasov


Castelul Mikes datează din secolul al XVIII-lea. Contele Kelemen Mikes a fost căpitan în
comitatul Trei Scaune, dar şi scriitor şi un amator de artă şi vânători

Castelul Mikes - Bixad, Covasna


Castelul face parte din cetatea din Bixad. Cercetarile arheologilor sustin ipoteze ca cetatea a
fost construita in sec. al XII-lea si in secolele XIV-XV a intrat in posesia familiei Miko
Ulterior a fost castelul de vanatoare a grofului Mikes Armin, in prezent fiind proprietatea
comunitatii. Institutia poarta numele grofului.

Castelul Mikes - Cisteiu de Mureş, Alba


Castelul Mikes din localitatea Cisteiu de Mures dateaza din secolul XVIII -XIX, construit în stil
clasicist. Ansamblul castelului mai cuprinde curia, capela si hambarul.
Cladirea era goala, in ruina si nepazita in anul 1994, fiind intr-o stare avansata de deteriorate. In
ultimii zece ani, tot ce se putea lua, a fost luat (strucutura tavanului, ramele ferestrelor, usile),
astazi ramanad doar fatada.

Castelul Mikes - Săvădisla , Cluj


Castelul a fost construit în secolul XIX, în stil neobaroc. În prezent este folosit ca Sanatoriu
TBC.

Castelul Mikes - Zăbala, Covasna


Telefon: 0267.375.547
Adrese e-mai pentru organizarea de evenimente: zsolna@zabola.com
Adrese e-mail pentru rezervari: guesthouse@zabola.com
Localitatea Zabala a fost atestata documentar in anul 1567, fiind inregistrata cu 45 de porti.
Aflata la 7 kilometri de Covasna, comuna are, in prezent, in jur de 5 100 de locuitori, iar
principalele sale puncte de atractie sunt biserica datand din secolul al XV lea si Castelul Mikes.
Intins pe 34 de hectare de padure, dintre care doua ocupate de un lac, castelul a devenit un loc
de refugiu si de petrecere a timpului liber, aflat departe de lumea zgomotoasa a marilor
aglomerari urbane.
Castelul Mikes, care acum poarta numele de Zabola Estate, atrage turisti din intreaga lume,
numai in anul 2008, acesta fiind prezentat ca o destinatie de vis in mai multe publicatii
importante, de la New York Magazine si Exit Magazine pana la Harpe’s Bazaar si pe posturile
de televiziune CNN, MTV si Duna Tv.
Aflata in mijlocul unui superb parc dendrologic, The Machine House, casa in care a locuit
contele Mikes, este acum transformata intr-o resedinta de lux care imbina traditionalul cu
modernul. Contele Armin Mikes a fost unul dintre cei mai bogati din Transilvania, unde detinea
suprafete imense de padure.
Conacul, dateaza din secolul al XVI lea, si in urma cu cativa ani a fost retrocedat urmasilor
contelui Mikes, Gregor si Alexander Roy Chowghury, care l-au transformat intr-o superba
locatie turistica, dupa ce in timpul comunismului aici a fost scoala si mai apoi spital.

Castelul Mikes-Szentkereszty - Zagon, Covasna


Castelul a fost construit in 1632 si a fost modificat pe parcursul secolelor XVIII-XX

Castelul Misici - Lipova, Str. Nicolae Balcescu nr. 21, Arad


Castelul Misici, monument istoric si de arhitectura, construit în secolul al XIX-lea, găzduieşte
astăzi Muzeul Orăşenesc Lipova. Acesta a apartinut omului politic Sever Bocu. Este expusa
colectia de arta Eleonora Costescu si Vasile Varga, alcatuita din pictura romaneasca moderna,
pictura din scolile italiana, flamanda, engleza, franceza, maghiara, piese de arta decorativa
(argintarie, portelan, sticla, mobilier).
Dintre cele 8 sali ale muzeului se remarca in special salonul "rosu" si salonul "galben", ambele
avand o tapiserie in culorile amintite. In salonul "rosu" casim un splendid lustru de cristal, ca si
soba de portelan in stil rococo.
Sectia de istorie prezinta o seama de descoperiri arheologice din epoca comunei primitive si a
oranduirii sclavagiste, provenite din aceste parti. Alte doua sali sunt dedicate evului mediu
scotand in evidenta intensa activitate economica a orasului, ca si participarea maselor din
aceste parti la rascoalele din 1514, 1784, si la luptele de eliberare de sub conducerea lui Mihai
Viteazul, care a stapanit si Lipova (1599-1600). Una din sali este repartizata evenimentelor
revolutiei de la 1848-1849. Ultimele trei sali cuprind sectia etnografiei, familiarizand vizitatorul
cu etnografia si arta populara din Valea Muresului.

Castelul Miskolczy -Ciumeghiu, Bihor


Castelul Miskolczy este principalul obiectiv turistic al comunei Miskolczy.
Constructia sa a fost definitvata in 1779, cladirea adapostind un dispensar medical.

Castelul Mocioni - Bata, sat Bulci, Arad


Amplasat într-un parc imens, pe malul Muresului, castelul Bulci este una din cele mai impozante
constructii de acest fel. In secolul XIX familia Mocioni detinea un mare numar de resedinte,
castelul din Bulci fiind dea de-a doua ca importanta.
Pe două din faţadele clădirii se află terase cu blazoanele familiei sculptate în relief, care au
supravieţuit distrugerilor de după al doilea război mondial. Corpul central are o frumoasă sală
de arme, cu un splendid şemineu, iar în parc se afla o seră. Lânga castel, Antoniu Mocioni de
Foen a zidit o biserică şi o şcoală pentru copiii din sat.
Domeniul Bulci a fost cumpărat în 1858 de catre Antoniu Mocioni de Foen de la baronul
Fechtig-Fechtenberg, cel care zidise si castelul. Domeniul şi castelul au fost moştenite de Zeno
(1842-1905), plătindu-i în schimb fratelui său Victor - care şi-a petrecut viaţa în strainatate - o
rentă anuală de 10 000 florini aur.
În timpul ultimilor doi proprietari - Antoniu şi fiul său adoptiv Ionel Mocioni-Stârcea - castelul din
Bulci a cunoscut o viata intensă, aici venind adesea la vânatoare regele Carol al II-lea, al cărui
maestru de vânatoare era Antoniu. După 1940, au fost amenajate camere speciale pentru
regina mamă Elena şi regele Mihai I, care în 1943, prin intermediul lui Ionel Mocioni-Stârcea, va
achiziţiona castelul contelui Huniady de la Savârsin, aflat în apropierea domeniilor
Mocioneştilor. Castelul de la Bulci a fost nationalizat si transformat în 1949 în sediu al G.A.S.
din localitate. Ulterior, aici a fost amenajat un preventoriu TBC, destinatie pe care o are si în
prezent.
In momentul de fata, cladirea aminteste vag de prima destinatie. Doar blazonul familiei Mocioni,
aflat chiar deasupra usii de intrare, mai aduce aminte de fostii proprietari.

Castelul Mocioni-Teleki - Birchis, satul Căpâlnaş, Arad


Castelul, cu parter si etaj, construit in jurul anului 1860, de catre arhitecti si mesteri italieni, a
fost restaurat in anul 1964, fiind unul din cele mai frumoase monumente de arhitectura din
judetul Arad.
Remarcabila, fatada decorata cu patru coloane de piatra si capiteluri corintice avand in cele trei
spatii cate o usa considerabila, iar deasupra lor cate o fereastra patrata, este prevazuta
deasupra in toata lungimea cu o coronita artistic dantelata.
Usile amintite comunica intre salonul castelului si spatioasa terasa, la care accesul din exterior
este asigurat de doua trepte de marmura in forma de semicerc. Inconjurat de un spatios parc,
castelul are in fata statuia unui cerb.
In castel a trait un timp Alexandru Mocioni (1841-1909), presedintele Partidului National Roman
din Crisana si Banat, ales la Conferinta de la Timisoara din 1869, cunoscut animator al vietii
culturale din Transilvania.
Castelul de la Capalnas, conservat in stare buna, cu un parc de cateva zeci de hectare in jurul
sau, a fost retrocedat urmasilor fostului proprietar. Tot de numele familiei Mocioni se leaga si
castelul de la Bulci. Acesta se afla la marginea satului si se impune prin prezenta si arhitectura.
Ridicat in prima jumatate a secolului al XIX-lea, castelul primeste forma actuala in jurul anului
1860, iar astazi aici functioneaza un sanatoriu.
Sursa: Jurnalul National

Castelul Moskovits - Arpăşel, Bihor


Dateaza din jurul anului 1850

Castelul Nakó - Sânnicolaul Mare, Timis


Acum doua secole, cand Banatul se afla sub stapanirea Imperiului Habsburgic, majoritatea
comunelor si oraselelor din tinut aveau cate o familie de nobili care detinea vaste proprietati si
care traiau in lux. In urma acestor grofi, cum erau numiti nobilii, au ramas biserici, case sau
conace.
Sannicolaul Mare este una din putinele localitati unde castelul nobiliar, apartinand candva
familiei Nako, s-a pastrat cat de cat intact. Deocamdata...
Castelul - muzeu, un monument de arhitectura
La sfarsitul secolului al XVIII-lea, in Banat s-au stabilit mai multe familii de macedo-romani si
greci, printre care si fratii Nacu, deveniti Nakó dupa ce au trecut la catolicism si s-au
maghiarizat. Acestia au cumparat castelul de la Sannicolau Mare la o licitatie in 1781. Urmasul
lor, Nako Kalman, a inceput constructtia castelului in 1864, care a devenit, in scurt timp, centrul
activitatilor culturale si politice din oras.
Din monografia orasului, scrisa de Ioan Romosan, aflam ca acest castel nu a fost doar un
monument arhitectural, ci si un veritabil muzeu, in care erau expuse obiecte de o valoare
inestimabila, aflate in colectia personala a familiei Nako. Printre acestea se numarau 5.000 de
volume din biblioteca familiei si un altar Cinquecento. In salonul domnesc erau expuse picturi
realizate de Nako Kalmané, nascuta Bobdai Gyertyanyfy Berta, o pictorita renumita la acea
vreme, precum si un tablou pictat de Franz Adam, infatisand-o pe sotia lui Nako Kelman
calarind in curtea castelului Schwartzau. Pe langa acestea mai erau expuse picturi ale
maestrilor Lenbach si Schrottsberg din anii 1840 - 1850, precum si dulapuri sculptate si cu
incrustatii din Tarile de Jos, copii ale renumitului tezaur din Sannicolau Mare, o statueta
Carducci din Venetia, poze stil Kecehuber din anii 1830 - 1840, tabloul calaretului lui Blaas si
cateva desene originale ale lui Pettenkofen.
In camera cu trofee vanatoresti erau expuse trofeele nobilului, aduse dupa prima expeditie pe
care o facuse in Africa.
In dormitorul contelui se afla un tablou Lenbach, unul din 1444 al dogelui Maurini Marogenes,
precum si alte picturi ale unor artisti italieni, doua dulapuri din 1688, doua de pe vremea Mariei
Terezia, precum si unul din secolul XV si un dulap de sicristie.
In dormitorul doamnei se afla o valoroasa colectie de portelanuri, mai multe dulapuri incrustate,
picturi realizate de Blaas, de sotia lui Nako, Berta, de Schrottsberg si o caseta veche de bijuterii
foarte valoroasa, continand scrisori originale de la Richard Wagner, Franz Liszt, Istvan
Szechenyi, Ferenc Deak.
Salonul de primire a oaspetilor era impodobit cu obiecte de arta din argint, un giuvaier vechi
german, sculpturi in bronz si dulapuri incrustate, picturi din secolul al XV-lea si un tablou al lui A.
Frigyes. Sufrageria era decorata cu o colectie de portelan antic japonez, picturi de Neugebauer
si Nako Kalman, precum si cateva copii dupa Rembrandt si Tizian, care completau valorile
muzeului. Toate aceste obiecte valoroase s-au pierdut, insa, fara urma dupa anul 1919.
Comunistii au intrat cu cizmele si tractoarele
Despre decaderea castelului-muzeu scria si Cora Irineu, in Scrisorile banatene din aceeasi
monografie: "Bucuria ochilor e castelul care rasare din desimea parcurilor, cu turnul in crenele,
intinzandu-si in departari vaste, istaloage, dependinte, alei, iar domeniile lui latifundiare ocupa
proportii de legenda. Inauntru, mai nimic din bogatia de mobilier a fastuosului Naco.(...) Acuma
sunt goi peretii vasti, tapetati tot in matase verde si cate un camin in marmora si in bronz, ici
colo cate o mobila veche de brocart si palisandru, mai graiesc de frumusetea si bogatia ce-a
domnit pe acolo".
Astazi, grandoarea castelului nu mai traieste decat pe hartie si in amintiri: parchet si ferestre
monumentale, din lemn de nuc, sali pardosite cu mozaic, impodobite cu panoplii si coarne de
cerb, balcoane tivite cu grilajuri ce rasar din zidurile acoperite de iedera, terase ce coboara cu
scari de piatra in parcuri tainice, felinare cu brate de fier si varfuri de halebarde. Dupa primul
razboi mondial, in 1919, cand familia familia Nako s-a mutat in Ungaria, vasta proprietate,
acoperita cu o minunata padure de brad, precum si cele 1.500 de jugare de pamant, pe care se
aflau ferme, gradini, sere de iarna, scoli agronomice, livezi, au fost vandute pe parcele. Castelul
a fost impartit in doua, padurea, devastata, iar mobila a fost imprastiata cu bucata. Acesta a fost
inceputul sfasitului pentru domeniul Nako.
De la vanzarea sa si pana in prezent, castelul a trecut prin mana mai multor "proprietari", multi
dintre ei lasand urme adanci de neglijenta sau de stricaciune in zidurile si in structura cladirii.
Daca la inceputul secolului trecut, castelul a servit drept prima scoala agricola din Romania, in
timpul celui de-al doilea razboi mondial, a fost folosit ca sediu al garzii fasciste, cazarma si
depozit de armament. Intre anii 1949 - 1951 si 1953 - 1955 aici a functionat scoala de tractoristi,
iar apoi din nou, Scoala Agricola. In 1975, castelul a fost preluat de primarie, care a amenajat
aici, muzeul "Bela Bartok", inaugurat in 1981, precum si Casa Pionierilor. Dupa revolutie, aici au
mai functionat o discoteca, o sala de forta si un club de calculatoare, iar acum adaposteste
Casa de cultura si muzeul orasului.
Desi a mai fost renovat de cateva ori pe parcursul secolului trecut, urmele trecutului sunt mult
prea adanci pentru a fi sterse cu fondurile insuficiente ale primariei.
Transformarile castelului
* sediu al primei scoli agricole din Romania, la incepul anilor 1900
* sediu al garzii fasciste in timpul celui de-al doilea razboi mondial
* cazarma si depozit de armament
* scoala de tractoristi si scoala agricola, intre anii 1949 - 1951 si 1953-1955
* Muzeul „Bela Bartok", amenajat de Primaria Sannicolau Mare in 1975 si inaugurat in 1981
* Casa Pionierilor si discoteca, in anii ‘80
* discoteca, o sala de forta si club de calculatoare, dupa revolutie
* Casa de cultura si muzeul orasului, in prezent
Sursa: timpolis.ro - Mara Carpencu Pop

Castelul Nalatzi-Fay - Nălaţvad, Hunedoara


A fost construit in secolul XIX si a apartine familiei lui Bela Fay.

Castelul Nemes - Budila, Brasov


Castelul Nemes a fost ridicat de unul din cei 4 proprietari din Budila, groful Nemes, în aceeaşi
perioadă cu Castelul Beldy Ladislau, in jurul anului 1730, în apropierea sa. Prezintă un etaj în
partea sa centrală. În apropiere se găseşte o construcţie din aceeaşi perioadă, cu un pod
pentru cereale şi beciuri întinse

Castelul Nemes - Hăghig, Covasna


Dateaza din sec. XVIII-XIX si a apartinut grofilor din familia Nemes.

Castelul Nopcea - Zam, Hunedoara


Prima menţiune a unui "Domeniu Zam" datează din vremea familiei Nopcea, proprietară a
castelului de aici, cea mai cunoscută figură fiind Baronul de Silvaşul de Sus, Vasile Nopcea
(Nopcsa László), care a trăit între 1794-1884. De origine română, Vasile Nopcea a îndeplinit
timp de cca 15 ani înalta funcţia de comite suprem al comitatului Hunedoara. Castelul de la
Zam era folosit de acesta mai mult ca şi castel de "vacanţă" sau vânătoare, din moment ce
domeniul baronului se afla la Silvaşul de Sus, lângă Haţeg. În timpul revoluţiei de la 1848-1849,
s-a refugiat de la Deva la Zam din cauza evenimentelor, de unde cere Episcopului Andrei
Şaguna să se deplaseze în comitatul Hunedoarei pentru a preîntâmpina izbucnirea unor (alte)
tulburări. Vizita Episcopală are loc, într-una din aceste zile, Andrei Şaguna predicând şi în
biserica din Zam. Baronul ia parte şi la Adunarea de la 3/15.5.1848 de pe Câmpul Libertăţii de
la Blaj alături de conducătorii români, unde a şi fost ales ca vicepreşedinte al delegaţiei române,
ce urma să prezinte Împăratului la Viena programul de revendicări al românilor ardeleni. Aceste
evenimente au dus la denigrarea lui de către contemporani săi maghiari. El apare şi ca erou de
roman - "Faţă Neagră", baronul-bandit: baron ziua şi bandit la drumul mare noaptea, când,
ieşind din castelul său prin tuneluri subterane, ataca trecătorii purtând o mască pe faţă pentru a
nu fi recunoscut - sub peniţa lui Jókai Mór - care a cules povestea în timpul călătoriilor sale în
Ardeal.
Imaginaţia a întărit această poveste prin observaţii legate de fenomene stranii: câini care intrau
în tunel la Zam şi ieşeau după câteva zile la Silvaş (la celălalt castel al baronului. Într-adevăr,s-
au găsit urmele unui posibil "tunel de serviciu", între castel (o poartă subterană dezgropată cu
ocazia unor lucrări de amenajare, pe vremea când castelul devenise spital) şi dependinţa de
peste actualul DN 7.
Blestemul castelului
Asezata pe malul Muresului, localitatea Zam se gaseste in apropierea granitei dintre judetele
Hunedoara si Arad, fiind, la ora actuala, una din cele mai mari comune din tara. Aici, pe vechiul
domeniu al Zamului se gaseste un castel medieval transformat intre timp in spital de psihiatrie.
Pe vremuri castelul a fost in proprietatea mai multor grofi maghiari. Se spune ca nici unul din
proprietarii castelului nu aveau noroc atita vreme cat erau proprietari ai castelului. Si asta pentru
ca la constructia lui ar fi murit o gramada de iobagi. Toader Dumitru, istoric, afirma:
“Moartea taranilor iobagi la construirea unor cetati sau castele intarite, nu constituia o noutate
pentru Evul Mediu, in conditiile in care se considera ca orice zidire necesita sacrificii umane.
Asa a fost dintotdeauna in aceasta parte a Europei, prizonierii de razboi si sclavii erau ucisi
pentru a obtine bunavointa zeilor si ocrotirea lor pentru constructiile in cauza. Din cauza acestor
morti silnice, se spune ca blestemele loveau cetatea sau castelul in cauza si proprietarii
acestuia aveau necazuri pana ce constructia era distrusa.”
Asa a functionat si blestemul de la Zam, lucru care i-a facut pe toti cei care intrau in posesia
castelului si au aflat despre ce e vorba, sa incerce sa scape de necazuri, vinzindu-l cat mai
repede. Cel mai cunoscut proprietar al domeniului Zam a fost baronul Cernovici, acelasi caruia
Jokai Mor i-a gasit loc in paginile romanului sau, “Diamantele negre”. O data cu preluarea
castelului, Cernovici a descoperit intr-o firida veche o harta a zonei in care erau reliefate o serie
de tunele, unele din ele pietruite, despre a caror destinatie nu s-a stiut niciodata nimic precis.
Aceste catacombe au dus la pieirea ultimului baron Cernovici.
Banditul Fata Neagra
Cum castelul era situat chiar la jumatatea drumului dintre Arad si Deva, devenise punct de
popas obligatoriu pentru calatorii nobili. Cernovici isi pramea oaspetii cum se cuvenea rangului
fiecaruia, ii trata cum nu se putea mai bine, apoi, dupa ce acestia plecau, le iesea inainte prin
subteranele sale si ii jefuia. Cei care se opuneau erau ucisi pe loc. Nimeni nu stia cine era
misteriosul bandit, intrucat acesta, pe durata atacului purta o masca de catifea neagra pe fata,
motiv pentru care i se mai spusese si Fata Neagra. Autoritatile erau neputincioase in fata
atacurilor venite din partea banditului si ori de cate ori au incercat sa-i intinda o capcana, acesta
disparea brusc, a si cum ar fi fost inghitit de pamant. Totul a durat pana in ziua in care una
dintre victime, barbat de rand nobil, a reusit sa-l zgirie pe fata cu sabia, intr-o tentativa de a-i da
jos masca pe care o purta. Cum intre timp pastratorii ordinei imperiale ajunsesera deja la
concluzia ca banditul era nobil sau cel putin de vita nobila, au fost cercetati toti proprietarii din
imprejurami. Doar asa s-a ajuns la baronul Cernovici, care a fost arestat si apoi spinzurat.
Batrinii spun ca inaintea mortii i s-a oferit groffului viata in schimbul nenumaratelor bogatii pe
care acesta le jefuise, dar banditul a refuzat sa destainuie locul unde ascunsese comoara si a
preferat sa atirne in streang.
Sinucideri bizare
O data cu trecerea castelului in proprietatea statului, acesta a fost transformat in spital de
psihiatrie. Cei care, in perioada anilor `50 au participat la lucrarile de restaurare a castelului isi
amintesc cum pe pereti erau tot soiul de desene stranii, reprezentind persoane care aratau cu
mina in anumite directii sau frinturi de harti din care nimeni in intelegea nimic. Totul a fost
distrus de puterea comunista, inclusiv mare parte din arhiva baronului, care a ajuns pe foc.
Localnicii spun ca de la moartea sa, baronul nu a parasit nici o clipa castelul, intorcandu-se aici
pentru a-si pazi comoara. Doamna R. V., una din infirmierele care au lucrat la castel
povesteste:
“Toti cei de acolo eram ingroziti de aparitiile nocturne ale banditului. Personal nu l-am vazut, dar
am avut colege care au fost martore ale aparitiei fantomei, in special in noptile cu luna plina.”
De fiecare data banditul incerca sa intre prin fintina veche, motiv pentru care s-a spus ca pe
acolo se putea ajunge la camera cu tezaurul baronului. Si se mai spune ceva despre fantoma.
Se spune ca toti cei care au stat fata-n fata cu fantoma s-ar fi sinucis. R.V.
“Din batrini se vorbea ca nimeni nu va gasi vreodata comoara decat daca ii va spune fantoma
unde a ascuns-o. Asa ca, ani de zile, au incercat o serie de curajosi sa afle locul secret. Numai
ca toti, dar absolut toti cei care au stat fata-n fata cu fantoma banditului s-au aruncat in Mures
sau in fata trenului. Au scapat doar cei care, intilnindu-se cu banditul, nu l-au intrebat nimic de
comoara.”
Cat adevar si cata mistificare este in aceasta poveste, e greu de spus. Se stie ca puterea
gindului si credinta in anumite lucruri fac ca acestea sa existe si in realitate. Asa este si cazul
fantomei de la Zam. Atit grofful cat si viata lui dubla si moartea in streang sunt adevarate.

Castelul Nopcsa - Săcel, Hunedoara


Este unul dintre monumentele istorice ale judetului Hunedoara. Toti nobilii vremii i-au calcat
pragul cu doua secole in urma. Acum insa castelul de la Sacel este doar o ruina care asteapta
decizia autoritatilor pentru a putea supravietui. Vechea cladire nobiliara ce a apartinut familiei
Nopcsa se afla in prezent in curtea Scolii Speciale Sacel. Cladirea nu a fost revendicata inca,
iar tot ceea ce s-a facut pentru ea in ultimii ani a fost imprejmuirea cu un gard care sa ii
protejeze pe copiii curiosi care nu ezitau sa caute comorile pe care imaginatia lor bogata le
aflau ascunse printre ruinele castelului.
Sta sa se prabuseasca
Castelul de la Sacel se afla de câtiva ani in administrarea Directiei Judetene de Asistenta
Sociala si Protectia Copilului Hunedoara, respectiv a Scolii Speciale din Sacel si in patrimoniul
Consiliului Judetean Hunedoara. Fastuoasa cladire care a slujit drept locuinta familiei Nopcsa a
ajuns acum o veritabila ruina. Acoperisul sta sa se prabuseasca in orice moment, zidaria nu e
nici ea mai buna, iar salile in care pe vremuri se intrunea nobilimea la baluri, acum sunt de
nerecunoscut. Cei care cunosc castelul de mai mult timp, respectiv personalul de la scoala din
Sacel, isi aduc aminte de existenta unei sali construita in totalitate din lemn de nuc. "Era o
incapere deosebita, dar acum totul este in paragina", a afirmat Daniela Bustan, directorul Scolii
Speciale Sacel.
Ultima resedinta a familiei Nopcsa
Castelul de la Sacel a fost construit in jurul anului 1800 si se pare ca a fost ultima resedinta a
familiei Nopcsa. Aceasta a fost una dintre cele mai bogate din toata Transilvania, iar istoria ei
este una cât se poate de zbuciumata. Atestarea documentara a celor din clanul Nopcsa a avut
loc in anul 1367. Ei s-au stins dupa aproape 700 de ani de faima, in perioada interbelica, o data
cu moartea lui Franz Nopcsa. Istoria familiei Nopcsa se impleteste cu cea a mai multor familii
nobiliare din Transilvania, printre care si cea a Huniazilor. Numele lor, Nopchia, care inseamna
"noapte", a fost maghiarizat dupa 1701 devenind Nopcsa.
Castelul de la Sacel, fosta proprietate a familiei, aminteste de o lume pierduta in negura
timpului, cu baroni si contese, trasuri si baluri fastuoase. Documentele istorice releva faptul ca
intreaga avere a familiei Nopcsa, printre care se numara si castelul de la Sacel, a fost
confiscata de catre români dupa incheierea Primului Razboi Mondial. Astfel, cel care avea sa fie
ultimul descendent al renumitei familii, Franz Nopcsa, a plecat de la Sacel in pelerinaj prin
Budapesta si Viena, sfârsind prin a se sinucide.
Elevi - oaspeti ai castelului
Castelul a fost folosit drept internat o lunga perioada de timp, pâna in anul 1978 când Scoala
Speciala si-a construit propria cladire, unde elevii puteau sa doarma. Apoi, pâna prin anii '90, in
incinta castelului inca functionau ateliere si se tineau ore de curs. Cladirea s-a degradat insa in
timp si nu a mai putut fi utilizata. In 1992 a beneficiat de câteva lucrari de reparatii efectuate de
Inspectia Regionala pentru Pesoanele cu Handicap, de care apartinea pe vremuri Scoala
Speciala Sacel.
"Prin anii 2000, niste nemti care voiau sa cumpere castelul au contribuit si ei cu ceva fonduri si
au incercat câteva reparatii minore. Apoi, nu au mai revenit", spune directoarea scolii din Sacel.
Nerevendicat si greu de demolat
Castelul de la Sacel nu a fost pâna acum revendicat de nimeni. "Potrivit legislatiei in vigoare,
termenul la care acesta putea fi revendicat a expirat la inceputul anului. Am auzit ca ar fi o
familie de maghiari care ar avea o legatura de rudenie cu Nopcsa, insa nu stim daca locuiesc in
tara sau nu. Oricum, pana in prezent nu au depus nici o cerere de retrocedare", explica
reprezentantii Consiliului Judetean Hunedoara.
Monumentul este intr-o stare precara. Fundatia este foarte subreda, iar structura de rezistenta a
cladirii este grav afectata, sustin acestia. Una dintre solutii ar fi demolarea. Insa nu e atat de
simplu, avand in vedere ca respectiva cladire este monument istoric.
"Fiind inscris pe lista monumentelor istorice, castelul de la Sacel nu poate fi demolat decat cu
aviz din partea Ministerului Culturii si Cultelor", adauga Calin Cornea, inspector patrimoniu la
Directia Judeteana de Cultura, Culte si Patrimoniu Cultural National Hunedoara.
Sursa: Elena Maties – Hunedoreanul

Castelul Nopcsa - Zam, Hunedoara


Prima menţiune a unui "Domeniu Zam" datează din vremea familiei Nopcea, proprietară a
castelului de aici, cea mai cunoscută figură fiind Baronul de Silvaşul de Sus, Vasile Nopcea
(Nopcsa László), care a trăit între 1794-1884. De origine română, Vasile Nopcea a îndeplinit
timp de cca 15 ani înalta funcţia de comite suprem al comitatului Hunedoara. Castelul de la
Zam era folosit de acesta mai mult ca şi castel de "vacanţă" sau vânătoare, din moment ce
domeniul baronului se afla la Silvaşul de Sus, lângă Haţeg. În timpul revoluţiei de la 1848-1849,
s-a refugiat de la Deva la Zam din cauza evenimentelor, de unde cere Episcopului Andrei
Şaguna să se deplaseze în comitatul Hunedoarei pentru a preîntâmpina izbucnirea unor (alte)
tulburări. Vizita Episcopală are loc, într-una din aceste zile, Andrei Şaguna predicând şi în
biserica din Zam. Baronul ia parte şi la Adunarea de la 3/15.5.1848 de pe Câmpul Libertăţii de
la Blaj alături de conducătorii români, unde a şi fost ales ca vicepreşedinte al delegaţiei române,
ce urma să prezinte Împăratului la Viena programul de revendicări al românilor ardeleni. Aceste
evenimente au dus la denigrarea lui de către contemporani săi maghiari. El apare şi ca erou de
roman - "Faţă Neagră", baronul-bandit: baron ziua şi bandit la drumul mare noaptea, când,
ieşind din castelul său prin tuneluri subterane, ataca trecătorii purtând o mască pe faţă pentru a
nu fi recunoscut - sub peniţa lui Jókai Mór - care a cules povestea în timpul călătoriilor sale în
Ardeal.
Imaginaţia a întărit această poveste prin observaţii legate de fenomene stranii: câini care intrau
în tunel la Zam şi ieşeau după câteva zile la Silvaş (la celălalt castel al baronului. Într-adevăr,s-
au găsit urmele unui posibil "tunel de serviciu", între castel (o poartă subterană dezgropată cu
ocazia unor lucrări de amenajare, pe vremea când castelul devenise spital) şi dependinţa de
peste actualul DN 7.
Blestemul castelului
Asezata pe malul Muresului, localitatea Zam se gaseste in apropierea granitei dintre judetele
Hunedoara si Arad, fiind, la ora actuala, una din cele mai mari comune din tara. Aici, pe vechiul
domeniu al Zamului se gaseste un castel medieval transformat intre timp in spital de psihiatrie.
Pe vremuri castelul a fost in proprietatea mai multor grofi maghiari. Se spune ca nici unul din
proprietarii castelului nu aveau noroc atita vreme cat erau proprietari ai castelului. Si asta pentru
ca la constructia lui ar fi murit o gramada de iobagi. Toader Dumitru, istoric, afirma:
“Moartea taranilor iobagi la construirea unor cetati sau castele intarite, nu constituia o noutate
pentru Evul Mediu, in conditiile in care se considera ca orice zidire necesita sacrificii umane.
Asa a fost dintotdeauna in aceasta parte a Europei, prizonierii de razboi si sclavii erau ucisi
pentru a obtine bunavointa zeilor si ocrotirea lor pentru constructiile in cauza. Din cauza acestor
morti silnice, se spune ca blestemele loveau cetatea sau castelul in cauza si proprietarii
acestuia aveau necazuri pana ce constructia era distrusa.”
Asa a functionat si blestemul de la Zam, lucru care i-a facut pe toti cei care intrau in posesia
castelului si au aflat despre ce e vorba, sa incerce sa scape de necazuri, vinzindu-l cat mai
repede. Cel mai cunoscut proprietar al domeniului Zam a fost baronul Cernovici, acelasi caruia
Jokai Mor i-a gasit loc in paginile romanului sau, “Diamantele negre”. O data cu preluarea
castelului, Cernovici a descoperit intr-o firida veche o harta a zonei in care erau reliefate o serie
de tunele, unele din ele pietruite, despre a caror destinatie nu s-a stiut niciodata nimic precis.
Aceste catacombe au dus la pieirea ultimului baron Cernovici.
Banditul Faţă Neagră
Cum castelul era situat chiar la jumatatea drumului dintre Arad si Deva, devenise punct de
popas obligatoriu pentru calatorii nobili. Cernovici isi pramea oaspetii cum se cuvenea rangului
fiecaruia, ii trata cum nu se putea mai bine, apoi, dupa ce acestia plecau, le iesea inainte prin
subteranele sale si ii jefuia. Cei care se opuneau erau ucisi pe loc. Nimeni nu stia cine era
misteriosul bandit, intrucat acesta, pe durata atacului purta o masca de catifea neagra pe fata,
motiv pentru care i se mai spusese si Fata Neagra. Autoritatile erau neputincioase in fata
atacurilor venite din partea banditului si ori de cate ori au incercat sa-i intinda o capcana, acesta
disparea brusc, a si cum ar fi fost inghitit de pamant. Totul a durat pana in ziua in care una
dintre victime, barbat de rand nobil, a reusit sa-l zgirie pe fata cu sabia, intr-o tentativa de a-i da
jos masca pe care o purta. Cum intre timp pastratorii ordinei imperiale ajunsesera deja la
concluzia ca banditul era nobil sau cel putin de vita nobila, au fost cercetati toti proprietarii din
imprejurami. Doar asa s-a ajuns la baronul Cernovici, care a fost arestat si apoi spinzurat.
Batrinii spun ca inaintea mortii i s-a oferit groffului viata in schimbul nenumaratelor bogatii pe
care acesta le jefuise, dar banditul a refuzat sa destainuie locul unde ascunsese comoara si a
preferat sa atirne in streang.

Sinucideri bizare
O data cu trecerea castelului in proprietatea statului, acesta a fost transformat in spital de
psihiatrie. Cei care, in perioada anilor `50 au participat la lucrarile de restaurare a castelului isi
amintesc cum pe pereti erau tot soiul de desene stranii, reprezentind persoane care aratau cu
mina in anumite directii sau frinturi de harti din care nimeni in intelegea nimic. Totul a fost
distrus de puterea comunista, inclusiv mare parte din arhiva baronului, care a ajuns pe foc.
Localnicii spun ca de la moartea sa, baronul nu a parasit nici o clipa castelul, intorcandu-se aici
pentru a-si pazi comoara. Doamna R. V., una din infirmierele care au lucrat la castel
povesteste:
“Toti cei de acolo eram ingroziti de aparitiile nocturne ale banditului. Personal nu l-am vazut, dar
am avut colege care au fost martore ale aparitiei fantomei, in special in noptile cu luna plina.”
De fiecare data banditul incerca sa intre prin fintina veche, motiv pentru care s-a spus ca pe
acolo se putea ajunge la camera cu tezaurul baronului. Si se mai spune ceva despre fantoma.
Se spune ca toti cei care au stat fata-n fata cu fantoma s-ar fi sinucis. R.V.
“Din batrini se vorbea ca nimeni nu va gasi vreodata comoara decat daca ii va spune fantoma
unde a ascuns-o. Asa ca, ani de zile, au incercat o serie de curajosi sa afle locul secret. Numai
ca toti, dar absolut toti cei care au stat fata-n fata cu fantoma banditului s-au aruncat in Mures
sau in fata trenului. Au scapat doar cei care, intilnindu-se cu banditul, nu l-au intrebat nimic de
comoara.”
Cat adevar si cata mistificare este in aceasta poveste, e greu de spus. Se stie ca puterea
gindului si credinta in anumite lucruri fac ca acestea sa existe si in realitate. Asa este si cazul
fantomei de la Zam. Atit grofful cat si viata lui dubla si moartea in streang sunt adevarate.

Castelul Pecsi Mihai - Ţicău, Maramures


La cativa metri de la intrarea in satul Ticau (orasul Ulmeni) troneaza fostul conac al familiei
Pecsi. Pe vremuri imobilul era preferatul respectabilei familii, astazi e un morman de ruine.
Castelul a fost construit la inceputul secolului al XIX-lea, de Mihai Pecsi, la vremea aceea
subprefect al Solnocului de Mijloc si mai apoi prefect si deputat in Parlamentul Ungariei. Familia
Pecsi detinea la vremea respectiva proprietati intinse in toata zona Somesului, la Budapesta si
Londra, insa castelul de la Ticau era preferatul familiei.
Batranii din Ulmeni isi amintesc de “domnul Pecsi”. Voichita Alucai culegea flori de tei din curtea
curiei de la Ticau: “cand eram copii, meream la domnul Pecsi sa culegem flori de tei. Avea o
gradina frumoasa, cu parc, pomi. Si parca mai aveau o casa pasta drum de castel si stateau si
acolo”.
Sursa: Ioana Lucacel, Mircea Crisan - Gazeta de Maramures

Castelul Pekry - Ozd, Mures


Castelul de la Ozd, a apartinut generalului curut Lorincz Pekry si a fost construit in stil gotic
francez in anul 1682 si refacut in anul 1732. La fel ca cel de la Zau de Campie, castelul de la
Ozd a fost de-a lungul anilor gradinita, scoala, Camin cultural sau sediu C.A.P.

Castelul Peleş - Sinaia, Prahova


Castelul Peleş este un castel din Sinaia, România, construit între 1873 şi 1914. Este considerat
unul dintre cele mai frumoase din România şi din Europa.
Istoria
Castelul Peleş din Sinaia, resedinta de vara a regilor Romaniei, a fost construit la dorinţa regelui
Carol I al României (1866 - 1914), dupa planurile arhitecţilor Johannes Schultz şi Karel Liman,
şi a fost decorat de celebrii decoratori J.D. Heymann din Hamburg, August Bembé din Mainz si
Berhard Ludwig din Viena.
Castelul Peleş poate fi considerat cel mai important edificiu de tip istoric din România, având
caracter de unicat şi este, prin valoarea sa istorică şi artistică, unul din cele mai importante
monumente de acest fel din Europa celei de a doua jumatati al secolului al XIX-lea.
Principele Carol I, ales domn al României în 1866, vizitează pentru prima dată Sinaia în luna
august a acelui an, rămânând încântat de frumuseţea respectivelor locuri. Pe vremea aceea,
Sinaia era un mic sat de munte, numit Podul Neagului. Domnitorul hotărăşte construirea unui
castel într-un loc retras şi pitoresc: Piatra Arsă. Caţiva ani mai tarziu, în 1872, el cumpără
terenul (1000 de pogoane), iar lucrările încep în 1873, sub conducerea arhitectului Wilhelm von
Doderer. Mai întâi, lucrătorii au depus eforturi pentru a stăpâni elementele capricioase ale
naturii, cum ar fi cursurile subterane de apa sau alunecarile de teren.
Celor 300 de muncitori care au lucrat aici le-au trebuit doi ani pentru terminarea amenajărilor; în
tot acest timp, domnitorul a supravegheat personal, în detaliu, lucrările. În 1875 se pune piatra
de temelie a castelului, sub care sunt îngropate cateva zeci de monede de aur de 20 de lei,
primele monede romanesti cu chipul lui Carol I.
În 1883 are loc inaugurarea oficiala a Peleşului, pe care domnitorul l-a vazut ca pe un „sediu” al
noii dinastii. Iar aşezarea sa pe Valea Prahovei nu era întamplătoare. Nu departe, la Predeal,
era pe vremea aceea graniţa României cu Austro Ungaria. Însa, în viitor, după unirea
Transilvaniei cu Vechiul Regat, castelul se va găsi chiar în inima ţării.
Peleşul va capăta apoi o tot mai mare importanţă, devenind reşedinţa de vara a familiei regale
române, care petrecea aici destul de multă vreme, de obicei din mai pana în noiembrie. Aici s-
au ţinut importante întruniri politice, cum au fost Consiliile de Coroana din 1914 (cand s-a
hotărât neutralitatea României din primul razboi mondial, care tocmai începuse) şi 1925.
Castelul a găzduit multe personalităţi ale vremii, scriitori, muzicieni, dar şi regi şi regine. Cea
mai importantă vizită a fost aceea a bătrânului împărat al Austro-Ungariei, Franz Joseph, în
1896. Acesta a facut o mulţime de fotografii cu acel prilej, fiind impresionat de frumuseţea şi
bogaţia castelului. În 1906 se astepta o noua vizită a împăratului, cu ocazia sărbătoririi a 40 de
ani de domnie a regelui Carol I. Cu acest prilej a fost amenajat la castel apartamentul imperial,
însă vizita lui Franz Joseph nu a mai avut loc.
Chiar dupa inaugurarea sa din 1883, Peleşul va mai suferi modificări, extinzandu-se mereu. La
forma actuală se ajunge abia în 1914 (anul morţii regelui Carol I). Castelul are 160 de camere şi
mai multe intrări şi scări interioare. Turnul central măsoară nu mai putin de 66 de metri înalţime.
Pe lângă Peleşul propriu-zis, în zonă au mai fost înălţate încă două construcţii mai mici,
Pelişorul şi Foişorul.
Pelesul are si o sala de teatru, cu o mica scena si 60 de locuri, plus loja regala. Castelul avea
dotari foarte moderne pentru epoca in care a fost construit. De exemplu, plafonul de sticla al
holului de onoare este mobil, putand fi actionat de un motor electric. Inca din 1883, castelul are
incalzire centrala.
Pe lângă castel au fost construite Pelişorul, Corpul de Gardă, Economatul, Casa de Vânătoare
Foişor, Grajdurile, Uzina Electrică, şi Vila Şipot. Până la terminarea castelului (1883), Regele
Carol I şi Regina Elisabeta, au locuit la casa de vânătoare, terminată înaintea castelului.
Datorită uzinei electrice proprie Peleşul a fost primul castel electrificat din Europa.
Peleşul a avut o importanţă deosebită pentru istoria ţării noastre. Aici s-a nascut, în 1893,
viitorul rege Carol al II-lea (1930 - 1940), primul rege al dinastiei născut pe pământ românesc şi
al doilea botezat în religia ortodoxă. În 1921, la Foişor, s-a născut fiul său, regele Mihai I. În
1921, are loc la Peleş, nunta principesei Ileana, una dintre surorile lui Carol al II-lea, la care
participă o mulţime de personalităţi ale vremii, inclusiv primul ministru de atunci, Nicolae Iorga.
Doi ani mai tarziu au loc serbarile semicentenarului castelului Peleş (50 de ani de la începerea
lucrărilor).
Castelul va rămâne reşedinţă a familiei regale până în 1948, când este confiscat de regimul
comunist. În 1953, Peleşul va deveni muzeu, dar trebuie spus ca el putea fi vizitat, încă de pe
vremea regelui Carol I. În 1990, şi Pelişorul este deschis publicului spre vizitare.
Un calcul sumar arată că între 1875 şi 1914 s-au cheltuit la Peleş peste 16 milioane de lei-aur.
Este interesant de observat că Ceauşescu a vizitat castelul destul de rar. O poveste care circula
în anii ‘80 spunea ca soţii Ceausescu ar fi dorit să-şi stabilească o reşedinţă de protocol la
Peleş.
Cunoscandu-se faptul ca aceştia aveau mania de ordona tot felul de demolari şi schimbări,
muzeografii i-au speriat spunandu-le ca în interiorul Castelului este o ciuperca ce atacă
elementele din lemn şi este foarte dăunătoare omului. În fapt, adevarul este ca o ciuperca
atacase grinzile cladirii din cauza umezelii şi a neaerisirii. Din acest motiv au demarat lucrările
de restaurare, fiind înlocuită structura de rezistenţă din holul de onoare şi din sufrageria de la
parter. Prudenţi, soţii Ceauşescu au petrecut o singura noapte la Castel, dormind în Foişor.
După Revoluţia din decembrie 1989, Castelul Peles si Pelisor au fost reintegrate în circuitul
turistic. În 2006, guvernul român a anunţat retrocedarea castelului fostului rege Mihai I de
România. Imediat dupa re-obţinerea titlului de proprietate, au început negocierile şi Peleş-ul a
revenit în proprietatea statului român ca muzeu istoric. În schimb guvernul român a acordat 30
de milioane de euro Casei Regale a României.
Muzeul
Castelul a fost declarat muzeu în 1953. În ultimii ani ai regimului comunist, între 1975-1990,
Nicolae Ceauşescu a ordonat închiderea domeniului pentru public. Singurele persoane
acceptate în acest domeniu au fost cele de întreţinere, militare şi personalul de pază. Întreaga
zonă a fost declarată o zonă de interes protocolar.
Cele mai importante săli de vizitat sunt:
Holul de Onoare este grandios, cu lambriuri din lemn de nuc, tapetate cu basoreliefuri si
stauiete. Plafonul mobil din sticla, actionat cu ajutorul unui motor electric sau printr-un sistem
manual, era un element de surpriza pentru vizitatorii regelui, care puteau sa admire seninul
cerului in noptile de vara. A fost finalizat complet abia în 1911, sub îndrumarea lui Karel Liman.
Biblioteca regală îi atrage în special pe cei pasionaţi de cărţi rare, având coperţi din piele şi
gravate cu litere de aur. Chiar şi pentru cei mai putin familiarizaţi cu universul cărţilor, există un
punct de atracţie: uşa secretă, o cale de acces în spatele unui raft cu carţi, prin care regele se
putea refugia în diverse încăperi ale Castelului.
Sălile de arme, amenajate în perioada anilor 1903 - 1906, adăpostesc peste 4000 de piese
europene şi orientale din secolele XIV - XVII. Cele mai pretioase sunt considerate armurile
germane din secolele XVI - XVII şi o armură completă pentru cal şi cavaler, unică în România.
Sala de muzică a devenit salon de serate muzicale la dorinţa reginei Elisabeta. Mobilierul de
aici a fost primit în dar de la maharajahul de Kapurtala.
Sala Florentina, denumită şi Marele Salon, impresionează prin plafonul sculptat în lemn de tei,
aurit, cele doua mari candelabre, şi decoraţiunile în stilul neorenaşterii italiene.
Sala Maură este opera arhitectului Charles Lecompte du Nouy, având elemente hispano-
maure, cu o fântână din marmură de Carrara, copie dupa o piesa din Cairo.
Sala de teatru are 60 de locuri şi loja regală, fiind decorată în stilul Ludovic al XIV-lea.
La etajul I se afla Sala de Concerte, amenajata în 1906, în care se găsesc un clavecin executat
la Anvers în 1621, un pian cu coadă verticală Bluthner şi o orga Rieger cu două claviaturi.
Apartamentul Imperial a fost amenajat tot în 1906 cu ocazia vizitei împăratului Austro-Ungariei,
Franz Josef I, invitat la jubileul de 40 de ani de domnie a regelui Carol I.
Alte sali sunt Sala de Consilii, care seamana cu una dintre salile Primariei din Lucerna, Elveţia;
Cabinetul de lucru unde se afla un birou impunator şi un pupitru pentru audienţe;
Sufrageria, unde sunt expuse piese de argint de o mare valoare, este situată la etajul 1 şi are
un mobilier rustic breton din secolul al XVIII-lea;
Salonul Turcesc care adaposteşte o colecţie de vase turceşti şi persane în alamă şi
Dormitorul regal care este luminat de un candelabru din cristal de Boemia.
Vitraliile Castelului Peleş au fost cumpărate şi montate între 1883 şi 1914, cele mai multe fiind
aduse din Elveţia si Germania, pise datând din secolele XV si XVII. De asemenea, Castelul are
şapte terase decorate cu statui din piatră, fântâni şi vase ornamentale din marmură de Carrara.
Dupa Castelul Bran, Peleşul este considerat al doilea muzeu din ţară căutat de turişti. Numai în
anul 2006 i-au trecut pragul peste 250.000 de vizitatori din ţară dar şi din SUA, Australia,
Japonia si Noua Zeelandă. Importanta Castelului este dată şi de măsurile de securitate
existente: paza militară, supraveghetori şi camere video.
Localizarea
Castelul Peleş este situat în Sinaia (la 44 km de Braşov şi la 122 km de Bucureşti) iar pe şosea
se alege Drumul european E60 sau DN1. Pe calea ferată există numeroase curse care din
Ploieşti intră pe Valea Prahovei, iar Statiunea Sinaia este una dintre destinaţii.
Vizitatorii beneficiază de un tur extins al spaţiilor de la parter şi etaj I, cu ghidaj în cinci limbi
străine. În luna noiembrie Castelul Peleş este închis pentru curaţenia generală.

Castelul Pelişor - Sinaia, Prahova


Castelul Pelişor este un castel de mici dimensiuni construit în parcul castelului Peleş pe valea
Prahovei. Ridicat între 1899 şi 1902 de arhitectul ceh Karel Liman şi decorat de artistul vienez
Bernhardt Ludwig, Castelul Pelişor devine, începând cu anul 1903, reşedinţa de vară a
principilor moştenitori.
Castelul a fost construit din dorinţa regelui Carol I, ca reşedinţă a pricipilor moştenitori
Ferdinand şi Maria.
Mobilierul şi decoraţiunile interioare, realizate în bună măsură de către Bernhard Ludwig, indică
un spaţiu rezidenţial (hall, cabinete de lucru, capela, "camera de aur"), tributar inovaţiilor
mişcărilor artistice de la începutul secolului al XX-lea.
Pelişor are doar 99 de încăperi, faţă de Castelul Peleş cu 160 de încăperi. Întreaga casă a fost
decorată pentru a fi o reşedinţă princiară, şi poartă amprenta unei personalităţi puternice: a
reginei Maria. Holul de onoare este lambrisat cu lemn de stejar. Dormitorul de aur este decorat
după planurile şi desenele reginei cu mobilă sculptată în lemn de tei aurit. Tot după planurile
reginei a fost decorat şi biroul ei, iar pereţii Camerei de aur sunt decorate cu frunze de ciulini,
motiv drag reginei întrucât era emblema Scoţiei, locul natal al ei. Aici au crescut şi copii lor:
Carol (viitorul rege Carol al II-lea), Mărioara (regina Iugoslaviei), Elisabeta (regina Greciei) şi
Nicolae.
Principalele săli sunt:
Holul de onoare, rafinat prin simplitate, lambrisat cu casetoane din lemn de stejar. Remarcabil
se dovedeşte luminatorul împodobit cu vitralii, element de arhitectură specific artei anilor 1900.
Biroul regelui Ferdinand impune prin solemnitate. Din garnitura mobilierului în stilul
neorenaşterii germane, se detaşează biroul din lemn de nuc, placat cu trei panouri sculptate
care înfăţişează castelele Peleş, Pelişor şi Foişor.
Capela integrată apartamentului reginei Maria se află într-un spaţiu placat cu marmură de
Ruschiţa, accesibil printr-o arcadă cu coloane, aurită, ce poartă o inscripţie emblematică. Nota
de reculegere conferă vitraliile decorate cu antrelacuri ce filtrează o lumină fascinantă.
Dormitorul de aur este mobilat cu piese realizate la 1909 în Atelierele de Arte şi Meserii de la
Sinaia (şcoală înfinţată de rege), după planurile şi desenele reginei. Sculptate în lemn de tei,
aurite, ele poartă în decoraţie antrelacul de inspiraţie celtică şi elementul zoomorf bizantin,
interpretat în maniera Artei 1900.
Biroul reginei Maria, amplasat într-un interior împodobit cu coloane brâncoveneşti şi un cămin
specific interioarelor româneşti, cuprinde un mobilier conceput de regină. Scaunele şi masa
pentru corespondenţă sunt decorate cu simbolurile Mariei, crinul şi crucea gamată.
Camera de aur, încăperea pivot a palatului, este însolită ca decoraţie. Pereţii din stuc aurit
poartă frunze de ciulini, motiv drag reginei întrucât era emblema oraşului Nancy, capitala Art-
Nouveau-lui, dar şi legat de Scoţia, locul natal al Mariei. Mobilierul decorat cu elemente celtice
şi bizantine este pus în valoare şi de luminatorul cu forma unei cruci celtice de pe plafon.
Castelul Pelişor deţine o valoroasă colecţie de artă decorativă aparţinând Art-Nouveau-ului,
printre care lucrări ale unor artişti ca E. Galle, fraţii Daum, J. Hoffmann, L.C. Tiffany, Gurschner
etc. O menţiune specială merită manuscrisul - pergament pictat realizat de Maria şi dăruit lui
Ferdinand în 1906. Arta plastică poate fi grupată sub genericul "Tinerimea artistică", mişcare
patronată de regină, ce reunea artişti români aflaţi la începutul carierei.
La Castelul Pelişor se află şi alte lucrări ale Reginei Maria, în afară de manuscrisul menţionat
anterior, ca de exemplu câteva acuarele reprezentând crini.

Castelul Perenyi - Turulung, Satu Mare


Numele localitatii care gazduieste castelul s-a schimbat de-a lungul timpului, de la prima
atestare documentara din 1216 cu numele de Terebes; 1315 Terebes; 1321 Turterebes; 1397
Therebes; 1851 Tur-Terebe; Turterebes 1907 (romaneste Turulung, in limba germana
Turterebesch). In 1399 regele Sigismund a daruit localitatea familiei baronilor Perenyi care a
detinut mosia pana in anul 1820.
Incepand din anul 1550 localitatea are si un targ la cererea baronilor Perenyi.
In secolul XIII incepe construirea castelului Perenyi. In anul 1660 castelul a fost devastat de
turci, eveniment descris de turcul Evlia Celebi.
Transformat in anul 1848 in forma actuala, monumentul de arhitectura al baronilor serveste azi
ca scoala.

Castelul Pogány - Păclişa, Hunedoara


Castelul a fost construit in secolul XVIII si i-au fost aduse modificari in secolul XIX.
Castelul Pogany a fost revendicat si primit de catre mostenitorii familiei Pogany de la Aiud.
Cladirea este in stare de colaps.

Castelul Purgly - Şofronea, Arad


Castelul din Sofronea, judetul Arad a apartinut familie Purglydin anii 1889. Cladirea este
inconjurata de un parc, iar in spatele castelului se afla un strand cu apa termala. In incinta
strandului se afla un bazin cu apa termala a carei temperatura este de aproximativ 30C. Aflat la
doar 7 km de Arad, strandul de la Sofronea este preferat de cetateni pentru calitatile terapeutice
pe care o are apa termala.
Strandul are in componenta sa, pe langa arborii seculari si o pepiniera, unde sunt plantati peste
100 de pomi. De asemenea, Castelul de la Sofronea sau Castelul Purgly (inainte de 1989 a foat
transformat in CAP) de care apartine strandul a fost renovat (pentru renovare au fost folosite
materiale de la Budapesta) iar in vara anului 2007 s-a deschis publicului. Aici se vor putea
desfasura intruniri, simpozioane si nunti.
Castelul se compune dintr-un corp de cladire in partea centrala etajata, langa care se inalta un
donjon de factura medievala imitand renumitul castel de la Hunedoara. In exterior, mai ales la
fatada, castelul este bogat dantelat si prevazut cu o serie de iesinduri si turnulete, ca in
arhitectura feudala. In interior castelul si-a mentinut forma initiala. Prin intrarea principala din
corpul central se ajunge in sala de receptie, unde se remarca tavanul lucrat artistic, prevazut cu
casete de lemn. La parter sufrageria, salonul si sala mare (10 x 7 m) sunt foarte spatioase si cu
ornamentatie specifica. Merita atentie si scara care duce la etaj, ca si alte lucrari in lemn
executate artistic.

Castelul Rákóczi - Şieu-Măgheruş, Bistrita-Nasaud


Dateaza din secolele XVIII-XIX

Castelul Râşnov - Râşnov, Brasov


Castelul Râşnov face parte din Cetatea Râşnov, cetate ţărănească veche din oraşul Râşnov.
• În partea superioară a Ţării Bârsei, la circa 15 km depărtare sud-vestică de oraşul Braşov, pe
vechiul drum comercial care lega – prin trecătoarea Bran – bătrâna cetate a Braşovului de
capitala de odinioară a Ţării Româneşti, Câmpulung Muscel, se află oraşul Râşnov, menţionat
deseori în documentele medievale ca orăşel-târg.
• Fiind o cetate ţărănească, ridicată în evul mediu de locuitorii Râşnovului cu scopul de a se
adăposti şi apăra în vremurile invaziilor vrăjmaşe, trecutul ei este strâns legat de întreaga
dezvoltare istorică a populaţiei respective.
• În timpul şederii cavalerilor teutoni în Ţara Bârsei (1211-1225) au fost aduşi în această regiune
primii colonişti saşi, dintre care o parte au fost aşezaţi la Râşnov alături de populaţia
românească băştinaşă, contribuind prin munca lor la dezvoltarea acestei vechi aşezări. Din
această perioadă datează şi porţiunea cea mai veche a cetăţii.
• Datorită relaţiilor permanente cu Ţara Românească, oraşul Râşnov ajunge un important centru
economic şi cultural, în anul 1384 fiind ridicată biserica de piatră a obştei romănilor râşnoveni,
unul din cele mai vechi monumente arhitectonice din Ţara Bârsei.
• Documentar, denumirea Râşnovului apare prima dată în anul 1331 sub forma româno-slavă
de Rosnou, iar ulterior sub formele de Roşnow (1343), Rasnow (1337) apoi, Roşinov (1377),
Rosarum (1388). Denumirea de Râşnov are la bază cuvântul „roz” care înseamnă trandafir, atât
în limba latină, cât şi în limbile slavă şi germană în epoca medievală trandafirul fiind ales ca
emblemă a oraşului.
• În perioada feudalismului dezvoltat (sec. XIV-XVI) oraşul Braşov ajunge cel mai important
centru economic din Transilvania, iar alături de el Râşnovul devine al doilea târg din Ţara
Bârsei, fiind menţionat în documentele medievale ca „târg” având juzii şi juraţii săi.
• Pe lângă viaţa agricolă, se dezvoltă meseriile care se organizează în bresle pe ramuri de
producţie. La Râşnov breasla strungarilor în lemn şi a ţesătorilor au desfăşurat o bogată
activitate, produsele lor, alături de produsele breslelor braşovene, au avut un bogat debuşeu pe
pieţele târgurilor din Ţara Românească. În majoritatea privilegiilor comerciale acordate de
domnii Ţării Româneşti braşovenilor la tratative iau parte şi delegaţii Râşnovului.
• Importanţa economică a Râşnovului va creşte şi mai mult după anul 1427, când regele
Sigismund de Luxemburg vizitând oraşul şi cetatea, i-a acordat dreptul de a ţine târg.
• Românii râşnoveni posedau în Ţara Românească diferite proprietăţi printre care „stăpânirea
asupra muntelui Baiul”, pe care îl obţinuseră de banul Udrişte şi Toma postelnicul, fapt
confirmat şi de Mihai Viteazul care numeşte Râşnovul „oraşul domniei mele”.
• Dezvoltarea oraşului Râşnov a avut mult de suferit din cauza poziţiei sale geografice. Drumul
comercial care trecea prin trecătoarea Branului era şi o importantă cale de invazie pentru
oştirile duşmane, acestea pătrunzând in Ţara Bârsei, intâlneau ca primă aşezare mai
importantă oraşul Râşnov pe care deseori îl pustiau.
• Marea invazie a tătarilor din 1241, când Ţara Bârsei a fost pustiită, precum şi invaziile care au
urmat, au determinat pe locuitorii Râşnovului să se gândească la construirea unui sistem de
apărare cât mai puternic.
• Aşa se explică necesitatea construirii cetăţii ţărăneşti a Râşnovului în care populaţia a fost
silită de nenumărate ori să se refugieze istoria cetăţii fiind în mare măsură istoria însăşi a
oraşului.
• Cetatea Râşnov a fost construită prin efortul colectiv al locuitorilor din această aşezare ajutaţi
de cei din comunele învecinate, Cristian şi Vulcan într-o perioadă când principala ocupaţie a
acestora era agricultura, din care s-a şi numit „cetate ţărănească”.
• Prima menţiune documentară despre cetatea ţărănească a Râşnovului datează din anul 1335
când cu ocazia unei noi năvăliri a tătarilor în Ţara Bârsei, a fost pustiit întregul ţinut, în afară de
cetatea de pe dealul Tâmpa de la Braşov şi de cetatea Râşnovului, care fiind puternic fortificate
au rezistat atacurilor, salvând viaţa locuitorilor refugiaţi între zidurile lor.
• Începuturile zidirii cetăţii au fost stabilite la sfârşitul sec. al XIII-lea de către ţăranii râşnoveni,
nu are un stil arhitectonic pretenţios apropiat de construcţia caselor obişnuite, adaptat cerinţelor
de fortificare. Ca material au fost întrebuinţate piatra şi cărămida. Înălţimea zidurilor este de
aproximativ 5m, iar lăţimea cea mai mare o prezintă zidul sudic, care nefiind dublat ca celelalte
ziduri, în unele locuri are 1,5 m. Zidurile ca şi turnurile erau acoperite cu ţiglă pentru a preveni
incendiile provocate de asediatori.
Traseul zidurilor este neregulat, din cauza terenului accidentat de la marginea culmei dealului
pe care îl înconjoară, fapt care imprimă zidurilor cetăţii profilul unei masive centuri zimţate.
Complexul cetăţii ţărăneşti a Râşnovului cuprinde două curţi: una exterioară, în faţa zidului estic
al cetăţii, mărginită de un zid fortificat şi dotat cu un turn pătrat denumit „turnul vechi”; una
interioară, înconjurată de zidurile şi turnurile cetăţii. Curtea exterioară, situată în partea estecă a
cetăţii, servea pentru adăpostirea vitelor, constituind în acelaşi timp şi un avanpost întărit pentru
apărarea cetăţii.
Ca şi alte monumente istorice, şi Cetatea Râşnovului are legendele sale. Cea mai interesantă
fiind legată de fântana din incinta cetăţii, adâncă de 146 de metri, construită în decurs de 17
ani, între ani 1623 - 1640 de doi prizonieri turci, fiind asiguraţi ca vor fi lăsaţi să plece în caz că
vor reuşi să termine fântâna. Prin această fântână locuitorii nu au mai fost obligaţi să se
alimenteze cu apă din afară, putând face faţă astfel mult timp năvălitorilor.

Castelul regal - Săvârşin, Arad


Castelul regal de la Săvârşin este un castel deţinut de familia regală Română situat pe
domeniul de la Săvârşin, judeţul Arad. Pe locul cladirii actuale se gasea in secolul al XVIII-lea
castelul familiei nobiliare Forray.
La 9 iunie 1784 de aici a fost rapit vicecomitele Andrei Forray (senior) de catre haiducii condusi
de Petre Baciu. Seful administratiei comitatului a fost eliberat numai dupa satisfacerea
revendicarilor haiducilor de catre insusi Iosif al II-lea, imparatul de la Viena.
Nu peste mult timp, la 3 noiembrie 1784 au sosit aici cetele lui Horia, Closca si Crisan, carora li
s-au alaturat iobagii de pe domeniu, care au refuzat sa se opuna rasculatilor.
Refacuta la inceputul secolului al XIX-lea, in stil neoclasic si prevazut cu etaj si un frumos
balcon, cladirea castelului a suferit in cursul deceniilor multiple transformari interioare si
exterioare. Castelul este inconjurat de un splendit parc prevazut cu lac si debarcader.
După ce a fost confiscate de comunisti în 1948, la fel ca toate celelalte prorientati regale,
Domeniul Regal de la Savarsin, a revenit in posesia Majestatii Sale Regele la 1 iunie 2001.
Alteta Sa Regala Principesa Margareta conduce actiunile de restaurare a parcului si a casei in
acelasi stil creat in 1943 de Regina-mama Elena.

Castelul Rhédey - Sângiorgiu de Pădure, Mures


In Sângeorgiu de Pădure se află unul din cele 26 de castele medievale cu care judeţul Mures s-
ar putea mândri în condiţii normale. Vestea bună ar fi că edificiul este încă funcţional şi destul
de bine întreţinut. Vestea cea rea este că istoria deosebit de interesantă a localităţii nu este
promovată în nici un fel de către nimeni. Vizitatorilor ocazionali nu le este atrasă atenţia cu
nimic despre faptul că aici este înmormântată Claudine Rhédey, cea care este stră-stră-stră
bunica reginei Angliei. Deşi ar avea condiţii ideale de dezvoltare, turismul este nul în localitate.
Cîndva a existat aici un mic muzeu plin de obiecte nepreţuite care atestau trecutul glorios
Sângeorgiului de Pădure. Acum, valoroasele obiecte sunt împrăştiate pe unde nimeni nu mai
are habar, iar în locul micului muzeu funcţionează filiala locală a UDMR.
Localitatea Sângeorgiu de Pădure, are o istorie foarte bogată. Cu două mii de ani în urmă, aici
era o veche aşezare rurală romană. Prima atestare documentară din anul 1333 vorbeşte despre
o aşezare înfloritoare, numită Sancto Georgia.
În secolul 14, în comună s-a construit o biserică în stil gotic despre care nu se găsesc prea
multe date în scrierile istorice, dar se presupune că a fost construită în onoarea Sfântului
Gheorghe.
Sângeorgiu de Pădure sub stăpânirea conţilor Rhédey
La începutul secolului 19, Sângeorgiu de Pădure şi întreg ţinutul din jurul său a intrat în posesia
conţilor Rhédey care, încă din 1647 au pus mâna pe castelul din centrul satului, cea mai
frumoasă şi renumită clădire din zonă. Strămoşii lor erau înrudiţi cu mai toate marile familii
încoronate ale Europei.
Castelul nobililor a fost construit în secolul 18 şi a fost renovat în 1759 şi 1809, când a căpătat
actuala înfăţişare neobarocă. Pe acelaşi loc se mai afla odată un alt castel, care era legat de
biserica de peste drum printr-un balcon. Edificiul cel nou era mai mare cu un etaj decât cel
vechi, avea saloane mari, boltite şi foarte multe picturi murale, care din fericire s-au păstrat
destul de bine. După naţionalizare clădirea a fost modificată, castelul a fost micşorat, pe tavan
au fost puse grinzi de lemn, iar din parcul gandios care în vremurile de glorie putea concura cu
marile grădini franzuzeşti, a rămas doar o grădină mică şi chinuită.
Claudine
János Rhédey şi-a schimbat avuţiile din Ungaria cu fratele său István şi s-a stabilit în Sângorgiu
de Pădure. În 1812, la 1 septembrie, în castelul înconjurat de grădini şi păduri se năştea
Claudine Rhédey, fiica unui urmaş de-a lui János, Lászlo Rhédey şi a baronesei Ágnes Inczedi.
De mică, fetiţa a primit o educaţie aleasă, fiind înconjurată de guvernante şi fel de fel de
profesori de limbi străine şi muzică. După ce a împlinit 15 ani, graţioasa adolescentă a început
să frecventeze Curtea Imperială a Vienei, unde participa la frenetica viaţă mondenă a capitalei
austriece. Cronicile vremii o descriu drept o frumuseţe răpitoare, aşa că prezenţa ei nu a rămas
neobservată de prinţii şi conţii nelipsiţi de la curtea regală.
La un bal, Claudine l-a cunoscut pe ducele Alexander de Wurttemberg, care i-a furat inima
definitiv. Cei doi s-au îndrăgostit la prima vedere şi s-au hotărât să se căsătorească. Bătrânul
grof Ferenc Rhédey s-a opus cu încăpăţânare, datorită diferenţei de rang nobiliar care exista
între cei doi. Abia în 1935, după moartea grofului, Alexander şi Claudina au ajuns în faţa
altarului. Căsnicia lor a fost împlinită şi binecuvântată prin naşterea celor trei copii: Claudia,
Ferenc şi Amalia.
O moarte prematura
În 1841, contesa care locuia acum în Austria pe domeniul soţului ei, era însărcinată pentru a
patra oară. Deşi încă tânără şi plină de viaţă, Claudine s-a stins înainte să apuce să-i dăruiască
soţului ei cel de-al patrulea moştenitor. Istoria consemnează două versiuni diferite ale aceleiaşi
morţi. Prima vorbeşte despre un nefericit avort spontan, urmat de o puternică hemoragie. A
doua, aminteşte despre un groaznic accident de trăsură petrecut se pare, undeva la periferia
Vienei. După doar câteva zile, trupul Claudinei ajungea acasă, în Sângeorgiu de Pădure, unde
avea să fie înmormântat. Ducele Alexander a fost atât de marcat de moartea frumoasei lui soţii,
încât a părăsit curtea imperială de la Viena şi strălucirea de acolo şi s-a retras pentru tot restul
zilelor pe moşia din Sângeorgiu de Pădure. Unele poveşti spun chiar că, pentru a-şi avea tot
timpul iubita aproape, ducele i-ar fi pus inima într-o cutiuţă de argint, pe care a purtat-o cu el tot
restul vieţii.
Trupul neînsufleţit al contesei Claudine se odihneşte acum într-un sicriu de plumb, în cripta
aflată sub Biserica Reformată din Sângeorgiu de Pădure. Deoarece cripta fusese zidită, cel mai
probabil din cauza unei epidemii de ciumă ce se abătuse asupra Transilvaniei, nimeni n-a mai
ştiut de existenţa ei. Abia în 1935, aceasta a fost descoperită, iar trupul Claudinei a fost
recunoscut prin gemuleţul aflat pe capacul sicriului, datorită medalionului ce-l purta la gât.
Urmaşii contesei şi drumul spre tronul britanic
Unicul fiu al cuplului, Ferenc Wurttemberg-Rhédey a întâlnit-o la un bal pe prinţesa Mary
Adelaide. O nouă poveste de dragoste şi o nuntă ca-n poveşti marcau începutul ascensiunii
spre tronul Regatului Unit. Fiica lor, Mary Prinzessin von Teck, s-a căsătorit cu George, nepotul
reginei Victoria a Marii Britanii şi bunicul Elisabetei a II-a. Fiul lor, George al VI-lea s-a căsătorit
cu o prinţesă grecoaică, Marina (Lady Elizabeth Angela Marguerite Bowes-Lyon), cu care avut
o fiică, Elisabeta a II-a, actuala regină a Angliei.
Familia regală britanică nu şi-a uitat strămoşii. Tatăl prinţesei Mary i-a povestit acesteia foarte
multe despre bunica ei, Claudine, şi despre originea ei din Sângeorgiu de Pădure. În 1935,
prinţesa Mary a donat fonduri pentru renovarea bisericii, în a cărei criptă zace trupul neînsufleţit
al Claudinei Rhédey. Mult mai târziu, prinţul Charles făcea o vizită aici, unde declara:
“Transilvania curge prin venele mele pentru că stră-străbunica reginei Maria, care e străbunica
mea, e înmormântată în inima Transilvaniei...” (n.r. Sângeorgiu de Pădure).
Sursa: Allain Cucu - Ziarul de Mures

Castelul Rhédey-Rothenthal - Găneşti, Mures


Castel ce dateaza din secolele XVIII-XIX. A apartinut istoricei familii Rhédey.

Castelul Salbek - Petris, Arad


Ansamblul Castelului Salbek dateaza din perioada 1800 – 1850, a fost sanatoriu pentru tratarea
afectiunilor pneumofiziologice pana in 2009 cand a fost retrocedat.
Prima atestare documentara a localitatilor Petris, Corbesti, Ilteu si Rosia Noua dateaza din anul
1743.

Castelul Sânmartin - Sânmartin, Bihor


Dateaza din secolul XVIII

Castelul Sükösd-Bethlen - Racoş, Str. Principala nr. 137, Brasov


Castelul Sükösd-Bethlen din Racoş a fost construit propriu-zis intre 1624 - 1664, insa
constructia finala a continuat pana in 1700. A fost reşedinţă nobiliară fortificată, de mică
amploare, construită în stilul Renaşterii transilvănene.

Castelul Solymosy - Mocrea, Arad


Dateaza din jurul anului 1834 iar in prezent este spital de psihiatrie.

Castelul Sturdza - Miclăuşeni, Iasi


Castelul Sturdza de la Miclăuşeni, cunoscut şi sub denumirea de Palatul Sturdza este un castel
în stil neogotic construit între anii 1880-1904 de către Gheorghe Sturza şi soţia sa Maria, în
satul Miclăuşeni, la o distanţă de 65 km de municipiul Iaşi. În prezent, se află în proprietatea
Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei.
Mănăstirea Miclăuşeni a fost inclusă pe Lista monumentelor istorice din judeţul Iaşi din anul
2004, la numărul 1439, având fiind format din 3 obiective:
• Biserica "Sf. Voievozi", "Buna Vestire" - datând din 1787
• Castelul Sturza - datând din secolul al XVII-lea, reclădit în 1752 şi în secolul al XIX-lea
• Parcul - datând din secolul al XIX-lea
Conacul iniţial
În jurul anului 1410, domnitorul Alexandru cel Bun (1400-1432) a dăruit vornicului Miclăuş
(1380-1440), membru în Sfatul Domnesc, o moşie întinsă, situată în apropierea de Lunca
Siretului. Moşia a devenit cunoscută sub denumirea de Miclăuşeni, după moartea vornicului. La
25 aprilie 1591, urmaşii vornicului Miclăuş au vânut moşia către vistiernicul Simion Stroici
(1550-1623). Acesta a construit aici un conac ale cărui ruine se mai puteau încă vedea la
începutul secolului al XX-lea [2].
Printr-un testament din 5 iunie 1622, vistiernicul Simion Stroici a lăsat moştenire satul
Miclăuşeni "Lupului Prăjăscului şi nepoatei mele Saftei, şi fiului meu, la Gligorie, cu heleştee şi
cu prisăci şi cu tot venitul, pentru că i-am luat spre dânşii ca să-mi fie ei ficiori de suflet". La
sfârşitul secolului al XVII-lea (în 1697), urmaşii lui Lupu Prăjescu, neavând urmaşi, au lăsat
domeniul fraţilor Ioan şi Sandu Sturdza, cu care se înrudeau.
La data de 19 aprilie 1699, fraţii Sturdza şi-au împărţit între ei averile, moşia Miclăuşeni
revenindu-i lui Ioan Sturdza. Pe moşie locuiau şi munceau ţărani clăcaşi şi ţigani vătraşi robi,
care şi astăzi poartă nume de meserii: Bucătaru, Muraru, Pitaru, Curelaru, Mindirigiu, Bivolaru,
Surugiu, după cum scrie Costin Merişca, în lucrarea "Castelul Miclăuşeni în cultura română",
apăruta la Editura "Cronica" în 1996 [3]. Locuitorii satului Miclăuşeni trăiau în bordeie
sărăcăcioase pe moşia boierului şi pe gârla din preajma parcului boieresc [4].
În anul 1752, vornicul Ioan Sturdza (1710-1792) a ridicat aici un conac boieresc cu demisol şi
parter şi care avea formă de cruce [5]. Conacul avea 20 de camere, câte zece pe fiecare etaj. În
grajdurile conacului erau adăpostiţi cai de rasă, pregătiţi pentru întrecerile manejului din
cuprinsul domeniului.
Preocupat de extinderea moşiei, fiul lui Ioan Sturdza, Dimitrie, a construit în perioada 1821-
1823 o biserică de curte, în apropierea castelului. El a înzestrat-o cu o frumoasă catapeteasmă
în stil baroc şi cu numeroase obiecte de cult valoroase. Fiul lui Dimitrie, Alecu Sturdza
Miclăuşanu, a amenajat pe o suprafaţă de 42 hectare din jurul conacului un frumos parc în stil
englezesc, cu specii de arbori ornamentali şi numeroase alei cu flori [6]. El s-a ocupat de
achiziţionarea mai multor cărţi şi manuscrise rare care au îmbogăţit colecţiile conacului.
În Prefaţă la Cronicile României sau Letopiseţele Moldaviei şi Valahiei, ediţia a doua, Mihail
Kogălniceanu scrie, între altele: "...Originalul Tragediei lui Alexandru Beldiman mi s-a pus la
dispoziţiune de domnul Dimitrie A. Sturdza, care în preţioasa sa colecţiune de la Miclăuşeni
posedă şi d-lui un mare număr de letopiseţe manuscrise, dară care sunt mai noi decât
manuscrisele păstrate de mine".
Deşi era văr cu domnitorul Mihail Sturdza (1834-1849), Alecu Sturdza a îmbrăţişat ideile
revoluţionarilor de la 1848. El a murit de holeră în anul 1848, existând suspciuni că ar fi fost
otrăvit din ordinul domnitorului [7]. A fost înmormântat în biserica conacului. După moartea sa,
de administrarea moşiei s-a ocupat văduva sa, Catinca. Ea a lăsat moşia fiului său, George A.
Sturdza, în 1863.
În anul 1869, George Sturdza s-a căsătorit cu Maria, fiica scriitorului Ion Ghica, mutându-se
atunci la moşie.

Construirea castelului
Dornic să refacă clădirea conacului, George Sturdza a vândut câteva păduri şi a luat un
împrumut de 100.000 de lei de la Societatea de Credit Funciar Român, punând ca gaj moşia
Miclăuşeni. El trebuia să-şi achite datoriile în monezi de aur. Între anii 1880 şi 1904, George
Sturdza a construit pe amplasamentul vechiului conac un frumos palat în stil neogotic târziu,
fiind o copie a castelelor feudale apusene şi amintind de Palatul Culturii din Iaşi, dar şi de
Palatul Domnesc din Ruginoasa. Planurile construcţiei au fost realizate de arhitecţii Iulius
Reinecke şi I. Grigsberg.
Castelul Sturdza avea etaj şi mansardă. În exterior, clădirea avea numeroase decoraţiuni
(printre care şi steme inspirate din blazonul familiei Sturdza: un leu cu o sabie şi o ramură de
măslin), realizate în anul 1898 în stilul Art Nouveau de către arhitectul Iulius Reinecke. Acesta
fusese ajutat de către Maria Sturdza, care ilustrase ca pictoriţă multe din poeziile lui Vasile
Alecsandri, vecin şi prieten apropiat al familiei Sturdza [8].
Influenţele neogotice se regăsesc în decoraţiuni cum ar fi: turnuleţe gotice, armuri medievale,
sală de manej, dictoane latineşti înscrise pe pereţi, turn de intrare cu pod peste şanţul de apă.
În interior, castelul avea scări centrale din marmură de Dalmaţia, mobilier din lemn de trandafir,
minuţios sculptat, sobe din teracotă, porţelan sau faianţă, aduse de peste hotare, parchet cu
intarsii din esenţe de paltin, mahon, stejar şi abanos, confecţionat de meşteri austrieci, iar
plafoanele şi pereţii interiori au fost pictaţi în ulei [9].
Castelul adăpostea o colecţie valoroasă de cărţi şi documente, de costume medievale, de
arme, bijuterii, tablouri, busturi din marmură de Cararra, argintărie, dar şi piese arheologice,
numismatice şi epigrafice de mare valoare. Numai colecţia de cărţi număra 60.000 de
exemplare, multe din ele fiind ediţii princeps sau rarisime.
Singurul copil al lui George Sturdza şi al Mariei Ghica a fost o fiică, Ecaterina. Ea s-a căsătorit
în anul 1897 cu Şerban Cantacuzino, dar nu a avut copii. Soţul ei a murit în 1918, Ecaterina
Cantacuzino rămânând văduvă de tânără. Ea l-a înfiat pe vărul ei, Matei Ghica Cantacuzino,
dar acesta nu s-a dovedit interesat de moşie, emigrând în Occident în timpul celui de-al doilea
război mondial [10].
În anul 1907, sub influenţa răscoalelor ţărăneşti din acel an, ţăranii di Miclăuşeni şi Butea s-au
adunat în grupuri, îndreptându-se spre castelul Sturzeştilor, la poarta de la răsărit a castelului şi
cerând să discute cu boierul. Acesta le-a ascultat doleanţele şi a poruncit unui slujbaş să noteze
cât pământ doreşte fiecare. Apoi le-a spus să meargă acasă că vor primi pământul dorit [11].
În timpul primului război mondial, castelul a adăpostit un spital militar, iar Maria Ghica şi
Ecaterina Cantacuzino au ajutat răniţii ca infirmiere. Marele compozitor George Enescu a vizitat
castelul, concertând printre paturile cu răniţi. În anul 1921, prin Legea agrară, ţăranii de pe
moşia Miclăuşeni au fost împroprietăriţi cu aproape 1.700 de hectare de pământ, parcelate în
810 loturi.
Pentru o lungă perioadă, de administrarea castelului s-a ocupat Ecaterina Cantacuzino, fiica lui
George Sturdza şi soţia lui Şerban Cantacuzino.
În anul 1944, din cauza apropierii frontului, palatul a fost părăsit de Ecaterina Cantacuzino, care
a luat cu ea odoarele bisericii construite de marele logofăt Dimitrie Sturza la 1823 [12]. Ea a
refuzat iniţial să evacueze biblioteca de mare valoare pe care o adăpostea castelul, predând
ulterior Episcopiei Romanului două inventare ale bibliotecii. În iarna anului 1944, au staţionat în
castel prizonieri nemţi. Castelul a fost devastat de soldaţii ruşi care au folosit multe cărţi
valoroase pe post de combustibil în sobe, vânzând alte volume unor magazine din Târgu
Frumos, unde erau folosite pentru împachetarea mărfurilor. Pe lângă cărţi, au dispărut din
castel piese de mobilier şi cea mai mare parte din colecţiile familiei Sturdza.
O parte din cărţile rămase au fost strânse de Jacob Popper şi Jean Ackerman, care le-au
încărcat într-un camion al Apărării Patriotice şi le-au luat din castel cu scopul de a le proteja
[13]. Unele volume au fost depuse la sediu ARLUS din Iaşi, a doua parte au fost vândute
Bibliotecii Centrale Universitare şi a treia au fost scoase din ţară. Volumele salvate de Ecaterina
Cantacuzino şi pe care le predase Episcopiei Romanului, au fost ulterior donate acesteia.
Donarea sa de către Ecaterina Cantacuzino
Rămasă văduvă şi neavând copii, Ecaterina Cantacuzino s-a călugărit spre sfârşitul vieţii sub
numele de maica Macrina. La data de 21 aprilie 1947, ea a donat Episcopiei Romanului castelul
Miclăuşeni, plus parcul de 30 hectare de pădure care-l înconjoara, biserica ctitorită de părinţii
săi (Gheorghe Sturdza şi Maria Sturdza, fiica lui Ion Ghica) şi toate dependinţele, cu scopul de
a fi amenajată aici o mănăstire de maici.
În anul 1953, comuniştii au desfiinţat aşezarea monastică, iar maicile au fost mutate la Schitul
Cozancea din judeţul Botoşani, domeniul intrând în proprietatea statului. Ecaterina Cantacuzino
a murit la Schitul Cozancea, iar osemintele ei au fost aduse în 1970 pentru a fi înmormântate în
cimitirul familiei Sturdza de lângă biserică din Miclăuşeni [14].
În perioada următoare, castelul a fost depozit militar de explozibil, patrimoniu al Ministerului
Metalurgiei, al Sfatului Popular Regional Iaşi şi al Universităţii "Al. I. Cuza" din Iaşi. Autorităţile
comuniste organizau uneori petreceri în mansarda castelului.
În anul 1960, Castelul de la Miclăuşeni a devenit sediul Centrului de Plasament pentru copii cu
handicap psihic sever, aici funcţionând şi şcoală specială. În noaptea de 23 decembrie 1968, a
izbucnit un incendiu la mansarda castelului, se pare că de la o ţigară lăsată aprinsă. Atunci au
ars ultimele mobile originale ale castelului, care erau depozitate la mansardă. În anii acelei
folosinţe nefericite, mai precis în 1985, mansarda şi acoperişul castelului au căzut pradă unui
devastator incendiu. Apa cu care a fost stins incendiul s-a infiltrat în pereţi, contribuind la
degradarea progresivă a imobilului.
Clădirea s-a degradat în timp, nemaifiind întreţinută. În plus, au fost ciopârţite uşile şi ferestrele,
parchetul a fost scos, iar şemineurile sparte. În 1985, conacul a fost afectat de un nou incendiu,
arzând acoperişul.
Într-un reportaj din vara anului 2002, la un an de la mutarea de aici a Centrului de plasament,
un ziarist de la Ziarul de Iaşi constata că încă persistă un miros de urină, îmbibat în pereţi şi în
duşumele.
Refacerea castelului
În anul 2001, castelul a fost retrocedat Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei. La 13 octombrie 2001,
Centrul de Plasament s-a mutat în satul Cozmeşti din comuna Stolniceni-Prăjescu.
Prin Hotărârea Guvernului nr. 1170 din 2 octombrie 2003 s-a stabilit, printre altele, realizarea
unor reparaţii de urgenţă la Castelul Sturdza (satul Miclăuşeni, judeţul Iaşi) şi a unor lucrări de
peisagistică în zonele adiacente. În anul 2004, obţinând o finanţare de la Banca Mondială, în
valoare de aproximativ 2,4 milioane de lei (adică 685.700 euro), Mitropoilia Moldovei şi
Bucovinei a început restaurarea castelului şi a dependinţelor [16].
S-au efectuat lucrări de consolidare şi restaurare a clădirii şi dependinţelor, urmând să se mai
execute lucrări generate de infiltrarea apei subterane, finalizarea zugrăvelilor interioare şi
exterioare, respectiv restaurarea picturii.
În prezent, lucrările de restaurare nu au fost finalizate în totalitate. Mitropolia Moldovei
intenţionează să organizeze aici un complex muzeistic şi un centru de conferinţe, celelelate
clădiri urmând să adăpostească un centru de zi pentru persoane vârstnice şi un centru de
pelerinaj. Una dintre clădiri a devenit deja atelier de pictură, aiuci realizându-se icoane şi ouă
incondeiate [17].
În anul 2003, regizorul Sergiu Nicolaescu a turnat câteva scene din filmul "Orient Expres" la
castelul de la Miclăuşeni
Muzele lui Dumas-fiul bantuie castelul
Preotul administrator are un adevarat cult pentru istoria acestui lacas. O monografie a locului si
cateva albume cu fotografii reprezinta toata istoria scrisa a Sturzestilor, iar manunchiul cu chei
de la castel reprezinta dovada vie ca au existat. "A fost cel mai mare parc particular din Europa.
Are patruzeci si doua de hectare. Avea un lac pe care se trecea cu barca. Se spune ca aici a
scris Alexandre Dumas-fiul multe carti", povesteste parintele Ionut. Preotul deschide usa
castelului, reconstruita dupa modelul celei vechi, cu decoratiuni de fier si clante masive. "Mobila
care a fost era din lemn de trandafir. si scarile erau din marmura de Dalmatia. Peretii erau toti
pictati, dar au fost distrusi de copiii care au locuit aici. Au mai ramas cateva picturi, dar nu au
mai putut fi restaurate", mai istoriseste parintele in timp ce traverseaza camera "Georgette" si
biroul lui Iorgu Sturza, ai carui pereti varuiti in alb reflecta lumina soarelui. Camera Ecaterinei
Sturza are parchet nou si gresie crem la toaleta, iar mobilierul imita originalul, dar nu este din
trandafir. Ajungem in biblioteca Sturzestilor. "Aici au fost mii de carti, editii unice in lume, colectii
de arme si costume. Ce a mai ramas sunt lucrurile donate de Ecaterina Sturza, care a reusit sa
ia cu ea la plecarea in refugiul din timpul razboiului cele mai valoroase obiecte. Restul s-a
distrus, cartile au fost arse de soldatii rusi care au locuit la castel sau se mai zice ca au fost
folosite ca ambalaje in pravaliile de la Targu Frumos", adauga parintele Ionut.
Castelul blestemat
Imprumutand elemente din stilul gotic, castelul Miclauseni a fost ridicat la sfarsitul secolului al
XIX-lea de catre George Sturza, a carui emblema de pe peretii castelului este inspirata din
icoana Sfantului Gheorghe. Castelul a intrat in proprietatea Bisericii Ortodoxe Romane,
respectiv a Episcopiei Romanului, in 1947, cand ultima descendenta a familiei de boieri Sturza,
Ecaterina, devenita maica Macrina inainte de moarte, a donat tot parcul. Imediat dupa
instaurarea regimului comunist, manastirea a fost desfiintata, iar in locul acesteia s-a deschis
caminul pentru copiii cu deficiente mintale. In castel a functionat un centru pentru copii pana in
2001, cand acestia au fost mutati intr-un alt camin, in comuna Cozmesti. Un adevarat blestem
pare a fi urmarit de-a lungul timpului castelul de la Miclauseni. Asa cum isi aduc aminte taranii
in varsta din zona, edificiul care a intrat pe mana Sturzestilor pe la 1700, impreuna cu tot ce-l
inconjoara, a fost de multe ori mistuit de flacari. Ultima data in 1985, intr-o noapte de
decembrie, "cand focul se ridica la cativa kilometri spre cer", dupa cum isi aminteste matusa
Maria Cristescu, o femeie din Butea.
Adevaratul blestem al castelului nu a fost insa focul. Mai degraba, oamenii l-au devastat si au
avut mereu ciuda pe el. Loc infloritor ca intretaiere a drumurilor principale ale Moldovei, care
duceau spre Tarigrad, Liov, Cracovia si Danzig, stralucirea Miclauseniului a palit in momentul in
care capitala Moldovei s-a mutat de la Suceava la Iasi. Lehamitea taranilor de la Miclauseni fata
de castel si de familia boiereasca pare argumentata, intrucat dintotdeauna au trudit pentru el si
pentru cei ce-l locuiau.
"Miclauseni n-a fost o localitate reprezentativa pentru satele romanesti, de vreme ce jumatate
dintre locuitorii sai erau urmasii fostilor robi, tigani, vatrasi romanizati si siliti sa se
gospodareasca. Dar, pe de alta parte, si inechitatea social-economica a fost o realitate, precum
si discordanta intre cultura la nivel european a boierilor si putinul lor interes pentru propasirea
intelectuala a taranilor", scrie istoricul Costin Merisca in lucrarea "Castelul Miclauseni in cultura
romana". Castelul a fost pe rand spital pentru raniti, manastire de maici, depozit de explozibil.
Copiii handicapati, adapostiti la Miclauseni din 1960 si pana in 2001, si-au pus puternic
amprenta pe acest castel. Mirosul de urina inca persista, cu toate stradaniile celor care-l
restaureaza. Usi si ferestre ciopartite, parchet scos, semineuri sparte. Asa a fost gasit castelul
de parintele Cleopa, primul administrator al lacasului dupa retrocedarea sa catre actualii
proprietari. "Dupa finalizarea restaurarii castelul va fi transformat in complex muzeistic, cu
posibilitati de cazare a pelerinilor si un centru complex de pelerinaj. Sper ca dupa plecarea mea
lucrarile sa continue pentru definitivarea dorintei Domnului", a precizat parintele Cleopa, care in
prezent slujeste in Constanta. Prelatul-administrator a pus pe hartie toata truda pentru
transformarea acestui lacas de cult in ceea ce este el astazi. Parintele Cleopa a scris o teza de
licenta despre istoria castelului de la Miclauseni, teza in care un capitol este consacrat lucrarilor
de consolidare si restaurare.
Sursa: Catalin Dumitrescu - Romania libera

Castelul Szentkereszty - Arcuş, Covasna


Localitatea Arcus a fost menţionată pentru prima data în 1332, sub numele Arkus.
Castelul a fost construit in stil neobaroc in sec. XIX si amplasat în mijlocul unui parc
dendrologic.
Folosit în prezent ca tabără de sculptură.

Castelul Teleki - Coltău, Maramures


Construit intre anii 1740-1780, castelul este renovat in 1821. Administrarea mosiei a fost
preluata, in 1845, de Sandor Teleki, care leaga o stransa prietenie cu poetul Petöfi Sandor.
Punct de atractie pentru zeci de mii de maghiari si numerosi turisti din Occident, castelul Teleki
din comuna maramureseana Coltau e la un pas de ruina. Chiar daca e monument istoric de
prima categorie, conacul de vanatoare, in care vestitul scriitor Petofi Sandor si-a petrecut luna
de miere, nu prea reuseste sa isi gaseasca loc pe lista de prioritati a Ministerului Culturii.
Crapaturi adanci si-au facut loc in zidurile care adapostesc o istorie de sute de ani iar in lipsa
fondurilor autoritatile locale nu pot decat sa faca planuri.
Locul unde Petofi Sandor a fost cel mai fericit
De soarta castelului, devenit intre timp muzeu, par sa fie interesate momentan doar autoritatile
din comuna, fara putere financiara, si ungurii, care vin in numar foarte mare, an de an, sa
viziteze locurile in care scriitorul lor national si-a adus proaspata mireasa. De altfel, in localitatea
Coltau se vorbeste mai mult maghiara decat romana iar localnicilor le este usor sa le intre in
voie turistilor veniti din tara vecina.
Primarul Lajos Cendes spune ca vechiul conac ridicat de contele Teleki aduce anual in comuna
circa 150.000 de straini, din care cei mai multi sunt maghiari. “Vin uneori si cu cate cinci
autocare la castel. Mai mult vara. Din pacate, cu totii sunt dezamagiti cand vad in ce stare e
cladirea. Castelul Teleki are o valoare inestimabila iar faptul ca atrage multi turisti a dus la
dezvoltarea turismului in Coltau. Avem acuma 17 pensiuni in care vara, cand e sezon, e plin”
Aproape toti turistii care vin la castelul Teleki obisnuiesc sa urce si pana la Izvorul lui Vaida, un
loc special unde Petofi Sandor obisnuia sa faca lungi plimbari de seara. “Si acolo ar trebui
facute investitii, pentru ca e un loc foarte vizitat. Ar trebui refacut si parcul. Sunt 70 de ari pe
care nu i-a intretinut nimeni, doar ca a fost cosita iarba”, marturiseste prim-gospodarul.
Culmea este ca, pana acum, castelului nu i s-a facut reclama in mod special. Maghiarii afla
despre obiectivul turistic din povestirile legate de viata lui Petofi Sandor iar faptul ca se afla la o
distanta destul de mica de granita ii fac sa vina in numar foarte mare pana langa Baia Mare.
Degradarea, sub lupa specialistilor
Primarul pare totusi optimist in ceea ce priveste sansele de reabilitare ale importantului
monument. Inca nu are bani la dispozitie pentru reparatii, insa spune ca in aceasta primavara
se vor face totusi primii pasi “inspre mai bine”
Deocamdata, despre costurile pe care le-ar presupune reabilitarea castelului autoritatile stiu
doar ca vor fi “foarte mari”. “Din pacate terasa pe care scriitorul Petofi Sandor a si descris-o intr-
una din lucrarile sale incepe sa se desprinda de cladire. Nu e o lucrare simpla, dar poate vom
prinde ceva bani de la Guvern.”
Crapaturi aparute in... istorie
Castelul Teleki e printre putinele proprietati vechi si valoroase din Maramures pentru care nu s-
au depus cereri de retrocedare. Proprietatea imobiliara nu a fost inca evaluata de vreun expert
insa surse neoficiale spun ca ea s-ar ridica la circa un milion de euro.
Construit intre anii 1740-1780, castelul a fost renovat in 1821. 24 de ani mai tarziu el a trecut in
administrarea lui Sandor Teleki iar din evidentele istoricilor reiese ca utimul proprietar al
conacului a fost contele Ioan Teleki, care a parasit satul in anul 1937 si a donat comunitatii
intreaga sa proprietate.
Asupra conacului s-a abatut dezastrul pe vremea comunistilor, cand a fost folosit inclusiv ca
depozit al CAP. Ulterior a avut si roluri mai “nobile”, fiind pe rand camin cultural, punct sanitar,
scoala primara, gradinita si biblioteca comunala. Mai nou, functioneaza pe sistemul “trei in unu”,
adapostind in egala masura muzeu, gradinita satului si biblioteca comunala. Intr-o aripa
distincta, construita tot de familia Teleki la doar 10 metri distanta, se gaseste scoala .
Muzeul Teleki s-a deschis in 1960. vizitatorii avand acces intr-o singura incapere. Cu timpul,
muzeul s-a extins si in restul incaperilor de la etaj.
Muzeul Teleki are amenajata in incinta o camera special dedicata marelui scriitor Petofi Sandor
si nevestei sale Julia Szendrey, unde poate fi vazut chiar si patul nuptial al celor doi. Acestia si-
au petreacut la Coltau luna de miere, prilej cu care Petofi Sandor va scrie 28 de poezii.
Sursa: citynews.ro

Castelul Teleki - Comlod, Bistrita-Nasaud


Castelul dateaza din secolele XVII-XVIII si a apartinut familiei Teleki. Este de dimensiuni mai
reduse si de afla intr-un grad avansat de degradare.

Castelul Teleki - Dumbrăvioara, Mures


În timp ce mai toate castelele din România se chinuiesc să supravieţuiască birocraţiei şi
indiferenţei generale, există şi unele excepţii care par rupte din alte filme şi care demonstrează
încă o dată că se poate şi altfel. Este şi cazul castelului Teleki din Dumbrăvioara. Statutul juridic
al acestuia s-a clarificat cât se poate de normal, fără să fie nevoie ca generaţii întregi să-şi
cheltuiască averile în procese inutile şi costisitoare. Actualii chiriaşi au înţeles că nu are nici un
rost să tărăgăneze lucrurile la infinit prin tribunale, iar moştenitorii că nu pot să se îmbogăţească
de pe urma proprietăţii ce aparţine, cel puţin moral, şi comunităţii locale. Ca urmare a acestui
fapt, investitorii străini nu s-au lăsat prea mult aşteptaţi. Se pare că o firmă italiană este
interesată să renoveze castelul şi să îşi mute o parte din sediu aici. O poveste cu happy-end a
cărei morală, ar fi cazul să dea şi altora de gândit.
Istoria localităţii Dumbrăvioara
Satul Dumbrăvioara a fost atestat documentar în anul 1319 sub numele de Sarumberg. Încă din
Evul Mediu, localitatea era intens populată şi activă. În 1411 aici exista deja o moară şi un
gater.
Începând cu anul 1453, Dumbrăvioara devenea târg. Domeniul a fost deţinut pe rând de mai
multe familii nobiliare, de la regele Zsigmond la familiile Miklos şi Erdely Istvan. Acesta din urmă
s-a implicat într-un complot împotriva regelui Matei Corvin, iar ca pedeapsă, averea i-a fost
confiscată. Regele a donat-o familiei Csupor. În cele din urmă, domeniul a trecut în stăpânirea
lui Rakoczi I. Mai întâi consilier local, apoi judecător, Rakoczi a murit în 1642, fără a lăsa vreun
succesor. Deoarece nu îşi îndeplinise obligaţiile militare, văduva lui a fost jefuită. Ea a reuşit în
cele din urmă să îşi recupereze averea, dar nu s-a putut bucura prea mult timp de ea.
Satul a devenit proprietatea familiei Teleki de Szék din anul 1759. Aceştia au fost cele mai
marcante personaje din istoria Dumbrăvioarei. Familia Teleki era o familie nobiliară din
Transilvania, originară din Teleac, de unde îi provine şi numele. Teleki Mihaly a cumpărat
domeniul de la familia Apafi, cu 16.000 de fiorini, avere ce i-a rămas moştenire nepotului său,
Teleki Sámuel.
În satul de pe valea Mureşului, s-au născut mulţi oameni de seamă: demnitarul imperial Teleki
Domokos, istoricul literar, Kristóf György, scriitorul Szabédi László, toţi membri ai aceleiaşi
nobile familii.
Construcţia castelului
Castelul a fost construit între anii 1769 – 1773 de către Teleki Sámuel, care în perioada aceea
era cancelarul Transilvaniei. El a construit parterul, etajul fiind terminat de nepotul său, Teleki
Samu. Totuşi, lucrările s-au mai prelungit, edificiul ajungând la forma sa finală abia în 1912.
Reşedinţa familiei Teleki din Dumbrăvioara era unul dintre cele mai frumoase castele în stil
baroc din Ardeal.
Mai toţi bărbaţii familiei nobiliare aveau funcţii importante: Teleki Sámuel, cancelarul
Transilvaniei, Teleki Géza, ministru de interne al Ungariei, fiul său, Pál, prim-ministru al
Ungariei, iar Sámu Teleki, a fost un celebru explorator în Africa. Ei făceau des călătorii în
străinătate, de unde veneau cu multe idei inovatoare care şi-au lăsat amprenta asupra
construirii castelului.
Acesta era sub formă de U, alcătuit din mai multe corpuri. Sámu Teleki a mansardat clădirile,
astfel că parterul a rămas în folosinţa slujitorilor. Aici erau bucătăriile şi toate anexele
gospodăriei. Tot după planurile exploratorului, s-au construit în 1825, grajdurile unei herghelii,
care a funcţionat un secol, fiind demolate în 1930.
Interioarele erau pompos decorate. În saloane, mobila îmbina mai multe stiluri, baroc, rococo
sau renascentist. Fiecare cameră avea alt model de sobă din teracotă, iar podelele erau din
marmură colorată, acoperite de covoare persane. Membrii familiei Teleki colecţionau piese de
mobilier, covoare, porţelanuri, antichităţi, arme şi trofee. În timpul partidelor de vânătoare
organizate aici, multe personalităţi din ţară şi din străinătate, printre care şi regele Eduard al VII-
lea sau regele bulgar Ferdinand au vizitat domeniul. Erau fascinaţi de frumuseţea locului. În
spatele castelului era un parc dendrologic, un heleşteu şi un teren de călărie, unde oaspeţii se
antrenau pentru diferitele turniruri la care participau.
O moştenire nobiliară ce nu s-a pierdut: Biblioteca Teleki din Târgu Mureş
Nobilii Teleki erau cunoscuţi pentru pasiunea lor de a colecţiona tot felul de obiecte de artă.
Printre ele erau şi cărţile. Sámu Teleki, era un celebru explorator al continentului african şi din
multele sale expediţii şi călătorii a adunat o colecţie impresionantă de cărţi. Supranumit “contele
cărţilor”, acesta se aproviziona din Ungaria, Elveţia, Olanda, Franţa şi din mai toate locurile
unde ajungea. Şi-a făcut mulţi prieteni care îl ajutau în achiziţionarea acestora, reuşind astfel să
cumpere diferite volume din 25 de capitale europene. Dădea bani frumoşi pe ele, dar a şi
pierdut mii de exmplare, ce i-au fost confiscate datorită “cenzurii cezarului”. “Bibliotheca
Telekiana”, a fost construită între anii 1799-1804, sub îndrumarea directă a contelui. Fondul de
bază al bibliotecii îl constituiau cele 40.000 de volume, printre care 66 de incunabule şi o
mulţime de opere şi ediţii rare din colecţia personală a contelui.
În biblioteca de la castel, groful şi-a oprit foarte puţine cărţi, toate celelalte fiind destinate folosirii
publice.
După cel de-al doilea război mondial, tot patrimoniul grofilor Teleki s-a pierdut. A urmat
naţionalizarea, iar castelul a fost transformat într-un liceu agricol, liceu care funcţionează şi
astăzi. Pentru că nu au fost îngrijite, parcurile şi-au pierdut din farmecul şi frumuseţea de
odinioară.
Investitori străini
Deşi la o primă vedere castelul pare destul de răpănos, starea acestuia este extrem de bună în
comparaţie cu a celorlalte edificii transilvănene. Urmaşii nobililor Teleki sunt împrăştiaţi în cele
patru zări şi e puţin probabil să se mai întoarcă vreodată în locurile de unde părinţii lor au fost
izgoniţi. Samuel locuieşte în Canada, Agnes în Austria unde o viaţă întreagă a fost profesoară
de franceză, iar Carol a ieşit la pensie de la NASA, unde a lucrat ca inginer tehnician. Cu toate
acestea, problema retrocedării domeniului din Dumbrăvioara i-a preocupat intens pe cei trei. În
urmă cu câţiva ani, aici a venit fiul lui Samuel împreună cu un arhitect din Canada pentru a
evalua proporţiile unei eventuale renovări. Rezultatele, însă, i-au cam descumpănit şi i-au făcut
să plece descurajaţi înapoi: lucrările de refacere ar fi deosebit de vaste iar preţul lor s-ar ridica
la cifra de două milioane de euro. În aceste condiţii s-a decis formarea unui consiliu care să se
ocupe îndeaproape de problema domeniului Teleki. În 2005, întreaga proprietate a fost
retrocedată, iar câţiva ani mai târziu venea şi prima veste bună: un investitor italian era interesat
de refacerea în întregime a castelului.
„Negocierile cu firma italiană sunt destul de avansate şi noi ne-am pus mari speranţe în
materializarea lor. Este în joc atât viitorul unui monument istoric, vechi de sute de ani, cât şi
viitorul economic al localităţii”, s-a destăinuit Ştefan Berekmeri, membru al consiliului de
administraţie al clădirii.
Trecut glorios şi viitor promiţător
Rămâne totuşi o întrebare. Unde se va muta Liceul Agricol în cazul reuşitei acestei investiţii?
Mai ales că pentru cei 270 de elevi, orice clădire din comună este neîncăpătoare, iar bani
pentru una nouă nici în cel mai frumos vis nu există. „Această problemă ne-am pus-o şi noi. Nu
putem să ieşim de azi pe mâine cu toate lucrurile în stradă, fără să avem unde ne duce. Orice
ar fi, noi trebuie să avem un spaţiu adecvat unde să ne putem desfăşura activitatea”, ne-a
declarat Jenö Incze, directorul liceului.
„Problema este ca şi rezolvată,” e sigur Janos Ferenc, primarul comunei. „În discuţiile avute cu
firma italiană am ridicat această problemă şi pentru că altă soluţie nu am găsit, am convenit că
este datoria investitorului să construiască o nouă clădire în care să funcţioneze liceul.”
Proiectul noii clădiri a fost deja realizat iar dotările vor fi de ultimă generaţie. Spaţii generoase
pentru sălile de clasă, cantină, piscină, sau sală de sport sunt doar câteva dintre acestea. În
paralel, castelului i se pregăteşte un viitor luminos. Ştefan Berekmeri susţine că aici ar putea fi
investiţi bani frumoşi în realizarea unui centru informatic internaţional. Totul depinde acum de
autorităţile române şi de capacitatea lor de a-şi juca asul din mânecă. Asta în cazul în care nu
se vor apuca încă o dată, după netrebnica lor obişnuinţă, să-şi decline competenţele una alteia,
rezultând la urmă o ruină în plus, adăugată celor aproape 26 despre care tot atragem atenţia de
vreo câteva luni de zile.
Sursa: Allain Cucu – Ziarul de Mures

Castelul Teleki - Gorneşti, Mures


Judeţul Mureş se poate mândri cu cel mai mare număr de castele, palate sau conace din ţară.
O bogăţie culturală impresionantă, care din păcate, este lăsată în multe locuri în paragină.
Multe dintre aceste castele aparţin acum vechilor familii nobiliare din Transilvania, dar sunt
folosite în continuare de diferite instituţii ale statului român. În această situaţie se află Castelul
Teleki din Gorneşti, în care, în prezent funcţionează un Preventoriu TBC pentru copii.
Am ajuns la Castelul Teleki din Gorneşti într-o dimineaţă ploioasă de început de decembrie. Am
urmat drumul naţional nr. 15 spre Reghin iar în localitatea Gorneşti am încetinit viteza pentru a
vedea exact impozanta construcţie. Nu ne-a fost greu s-o găsim, chiar şi ascunsă printre arbori
seculari, cum se găseşte astăzi. Am oprit în faţa unei porţi metalice imense, închise cu lacăt. Un
afiş cu „Intrarea Interzisă” ne-a cam făcut să ezităm. Printre gratiile porţii se putea zări faţada
imensului castel. De jur în prejur un heleşteu cu apă verde, netulburată de nimic. Am intrat în
curte, am trecut podul peste heleşteu şi am ajuns în faţa unei porţi de lemn masiv, atent
sculptată. Oare câţi nobili s-au perindat pe acolo înainte? Oare de câte ori contele Samuel
Teleki a intrat, ţinând o carte rară sub braţ pe acea poartă? Urmele timpului se văd pe faţada
castelului, se văd pe zidurile bătute de vânt şi ploi, se văd pe poarta imensă care scârţâie la
orice deschidere. A scârţâit şi când am intrat noi. Acum, clădirea funcţionează ca Preventoriu
pentru TBC, iar în curte se vedeau nişte copii zgribuliţi de frig, ce se uitau la noi miraţi. Ne-a
întâmpinat un căţel cu lătratul lui, pe care însă l-a liniştit stăpâna sa, portarul instituţiei. Am urcat
scara circulară până la biroul directorului Preventoriului, care ne-a dat mai multe detalii despre
starea actuală a castelului dar şi despre istoria sa de secole.
Strămoşul castelului de astăzi, castelul medieval fortificat, la care un document din 1477 făcea
referire numindu-l "Castellani castelli Gorneşti", a fost construit din ordinele lui Istvan Erdely
între 1462 şi 1465. Regele Matei Corvin numeşte clădirea "castel", printr-un document regal din
1478. Castelul lui Istvan Erdely este obţinut în 1685 de către cancelarul contele Mihaly Teleki.
Între 1772 şi 1782 Joseph Teleki şi fiul său, contele Laszlo Teleki demolează castelul şi-l
reconstruiesc în forma păstrată până astăzi. Numele Teleki este unul marcant atât pentru istoria
Transilvaniei, cât şi a Ungariei, deoarece această familie aristocrată s-a implicat activ de-a
lungul secolelor atât in domeniul politic-administrativ, cât şi în cel cultural. În anul 1685, Mihaly
Teleki (1634 - 1690) a devenit conte al Sfântului Imperiu Roman, primind titlul de la impăratul
Leopold I. Cel mai cunoscut membru al familiei este însă contele Samuel Teleki (1739-1822),
cancelar al Transilvaniei la Viena în 1769 şi fondator al bibliotecii Teleki din Târgu-Mureş.
Contele Samuel Teleki se află înmormântat în curtea celui de-al doilea castel al familiei -
Castelul Teleki din Dumbrăvioara.
Numit „cel mai frumos castel din Ardeal” şi „comoara Mureşului” castelul Teleki din Gorneşti se
află la 17 km distanţă de Târgu-Mureş şi este construit în aşa-numitul stil Grassalkovich, foarte
răspândit în Budapesta. Proiectat de arhitectul Andreas Mayerhoffer din Salzburg, fiind
asemănător palatelor din Godollo şi Pecel realizate de acesta, castelul Teleki este situat în
imediata apropriere a râului Mureş, în cadrul unui impresionant parc dendrologic. În curtea
castelului castanii, frasinii, salcâmii, stejarii sau nucii se întrec la vârstă cu statuile alegorice şi
busturile Marchizului de Mirabeau sau al regelui Ludovic al XVI-lea. Acum statuile sunt
acoperite de folie protectoare neagră, par nişte femei îndoliate. Proiectat în stilul baroc, castelul
Teleki din Gorneşti are forma literei U, din corpul principal al clădirii desprinzându-se, către
grădină, două aripi. Faţada clădirii are în centrul ei un fel de balcon supraînălţat, cu colţuri
rotunjite. Acoperişul înalt este străbătut de lucarne, fereastre mici, amenajate în scopul luminării
şi aerisirii podului sau a încăpe¬rilor aflate la nivelul podului. În vârful acoperişului se află un
orologiu imens. N-am putut ajunge în pod fiindcă scara e impracticabilă şi acolo şi-au făcut cuib
mai mulţi lilieci. Trăsătura caracteristică a acestui castel este numărul de camere şi ferestre.
Castelul Teleki din Gorneşti are 52 de camere şi 365 de ferestre, simbolizând săptămânile şi
zilele anului. Interiorul castelului mai păstrează parfumul baroc al vremurilor apuse. Sobele de
teracotă verzi şi albe, de¬corate cu îngeraşi sunt folosite astăzi ca suport pentru televizor.
Lustrele, care erau o dată pline cu lumânări şi ofereau ambianţa perfectă unei săli de bal,
atârnă tragic din tavanul pictat şi sunt împărăţia păianjenilor ce şi-au croit pânză aici. În
perioada barocă, arhitecţii puneau accentul pe ilustrarea statutului social. În Castelul Teleki din
Gorneşti se poate observa o evidenţiere accentuată a holului principal, cu podelele sale de
marmură colorată, a scării circulare ce dă în holul larg, a uşilor sculptate, care dau în diferite
încăperi. Astăzi pereţii culoarelor şi ai sălilor sunt pictate cu scene din poveşti. Conţii şi
contesele de demult sunt înlocuiţi cu Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici dar şi cu un teren de
fotbal, cum e pictura de pe pereţii dormitorului băieţilor.
Castelul din Gorneşti a fost retrocedat familiei Teleki în urma unei decizii judecătoreşti,
împreună cu o parte din fostele proprietăţi ale familiei, reprezentând 100 hectare de pădure şi
100 hectare de teren arabil. Ultimul proprietar al castelului, contele Mihaly Teleki a donat
castelul autorităţilor sanitare române, iar din 1947 acesta a găzduit o cli¬nică TBC. Astăzi în
cadrul castelului funcţionează un Preventoriu TBC, aici fiind internaţi în prezent 65 de copii, cu
vârste cuprinse între 4 şi 14 ani. Clădirea este dată în folosinţă de către reprezentanţii familiei
Teleki acestui Preventoriu TBC până în anul 2011. După acest an, soarta copiilor care fac
tratament preventiv aici este incertă. La ora actuală există patru preventorii TBC în ţară, în Iaşi,
Prahova, Bistriţa şi Gorneşti, cel din judeţul Mureş asigurând chimioprofilaxia pentru copii din
judeţul nostru, dar şi din judeţele învecinate. Potrivit managerului Preventoriului TBC pentru
copii, dr. Nelu Luca, copiii care vin la prevenţie aici sunt copii care s-au vindecat de TBC sau
care au trăit în focare de TBC, având părinţii bolnavi de tuberculoză. În acest Preventoriu micuţii
stau de la 3 luni până la un an, fac tratament dar merg şi la grădiniţă sau la şcoala din incinta
spitalului, în funcţie de vârsta pe care o au. Dr. Luca a precizat că micuţilor pacienţi li se oferă
cinci mese pe zi iar raţia de hrană oferită de Ministerul Sănătăţii este de 6 lei pe zi. Suma este
mică, dar managerul se bucură de ajutorul oferit de unele fundaţii din Anglia şi Olanda. Străinii
vin şi le aduc micuţilor haine, jucării dar şi conserve de hrană. Când am intrat în dormitoarele cu
pereţii pictaţi ne-am simţit ca într-un orfelinat. Copiii erau la şcoală, paturile de spital suprapuse
trădau o urmă de tristeţe. Majoritatea copiilor de aici sunt cazuri sociale, copii care au înfruntat
o boală grea la o vârstă mult prea fragedă, copii ai căror părinţi sunt şi acum internaţi în ţară în
diferite sanatorii sau, mai rău, înfruntă puşcăria, cum era cazul unui copil, de care directorul ne-
a spus că i se va termina tratamentul în curând iar tatăl său e închis la Jilava şi copilul n-are
mamă. Doctorul Luca ne-a vorbit şi despre planurile sale privind clădirea, planuri care au fost
date peste cap de retrocedare. Acum acesta se gândeşte cu teamă la anul 2011.
Sursa: Claudia Sas – Ziarul de Mures

Castelul Teleki Luna de Jos , Cluj


Castelul Teleki, situat în localitatea Luna de Jos, judeţul Cluj a fost construit în perioada 1650-
1700 de către familia nobiliara transilvană Teleki.
Construcţia castelului a început în a doua parte a sex. XVII, fiind terminate în 1700 de către Pál
Teleki (1677-1731), filantrop şi susţinător al lui Francisc Rakoczi II în războiul curut.
Ca represalii pentru susţinerea lui Rakoczi, armata imperială distruge clădirea. Din vechiul
castel a mai supravieţuit doar turnul sudic, de vânătoare, cu o înălţime de circa 35 m şi parţial
parcul. Restul castelului a fost demolat din ordinul împăratului Austriei după 1700.
Piatra rezultată din demolare a fost folosită în secolul următor, la construirea unui zid lung de
circa 700 m, gros de un metru şi înalt de 4 m, şi a unui nou pavilion neoclasic cu parter, etaj şi
şarpantă, dispus într-un mic parc[1]. Odată cu venirea guvernării comuniste, această clădirea a
fost transformată în sediu de CAP.
După 1980 o porţiune de 500 m de zid a fost demolat şi piatra valorificată. Actualmente clădirea
neoclasică este sediul unui centru de asistenţă socială şi protecţie pentru copii. Se mai
păstrează circa 200 m din zid in jurul Spitalului din localitate. Parcul castelului cuprinde arbori
cu vârsta de peste 500 ani (stejari, fagi, castani).
Familia Bánffy a fost o familie nobiliară din Transilvania. Principalul membru al ei a fost Miklós
Bánffy (1873–1950), politician, ultimul proprietar al castelului de la Bonţida.
O ramură a familiei (cea de Alsólendva) a fost ridicată la rangul de baroni în 1660, iar o altă
ramură (cea de Losoncz) a fost ridicată la rangul de conţi în 1855.
Castelul Teleki - Posmuş, Bistrita-Nasaud
Castelul dateaza din secolele XVII-XVIII si a apartinut familiei Teleki. Se afla intr-un grad
avansat de degradare.

Castelul Teleki - Pribileşti, Maramures


Castelul Teleki din Pribileşti are o vechime de aproape 300 de ani şi a fost folosit ca şi reşedinţă
de vară de către nobilul Geza Teleki. În anul 1897 a fost supraetajat şi modernizat în stil ecletic.
Localitatea Pribileşti, unde este situat imobilul, este la o distanţă de 18 km de Baia Mare, fiind
atestată documentar ca Pribylfalva în 1405, aparţinând domeniului Cetăţii Chioar şi deţinută de
familia Dragffy. În a doua jumătate a secolului XVII-lea a fost donată de principele Apaffy lui
Teleki Mihai.
Castelul a rămas în familie până la sfârşitul celui De-al Doilea Război Mondial. După război,
familia Teleki a emigrat în străinatate şi nu se mai ştie nimic despre membrii acestei familii.
În 1949, castelul a fost naţionalizat, iar în regimul comunist a avut întrebuinţări diverse (sală de
baluri, sală de cinema, depozit pentru cereale, sediu al CAP).
Clădirea nu a fost niciodată revendicată, iar acum se află în stadiu avansat de degradare.
Singura parte renovată este acoperişul, care în 1998 a fost restaurat de către Ministerul Culturii
şi Cultelor.
Din castelul cu iedera, Teleki Pal din Pribilesti au mai ramas doar zidurile. Scarile interioare ce
duceau spre sala cu pian, sobele de teracota alba, peretii capitonati in catifea au disparut la fel
de brusc ca si proprietarul mosiei.
Pe vremuri, ca sa intri in sat pe partea dinspre Somes trebuia sa treci de o bariera. Astazi
castelul e “pazit” doar de cativa muncitori care-si iau masa la umbra castelului. Acum mai bine
de o jumatate de secol, in zona castelului era o umbra atat de deasa, incat femeilor le era frica
chiar si ziua.
Grigore Stegeran, locuitor in zona, a auzit de la batrani ca: “initial castelul avea numai un nivel,
pe urma s-o facut si celalalt nivel. Mesterul se numea Keovari, era chiar din Ungaria. E scris
numele pe castel pe cealalta parte. In fapt castelul a fost supraetajat şi modernizat in anul 1897.
Aici a locuit Teleki Pal, prim-ministru al Ungariei. Dar castelul era numai o resedinta de vara a
familiei. Avea un parc nemaipomenit. Erau intr-adevar plante si niste flori de le puteai mirosi de
pe drum, asa puternic era. Mama povesteste ca-i era frica sa intre ziua din cauza desisului in
parc. Erau pomi ornamentali canadieni, in parcul din Satulung mai exista cativa. Si pe langa
parc era gard natural. Castelul era tot cu iedera, da’ o tras-o cu tractoarele in perioada
comunismului ca erau birouri in castel si se urcau serpi sus.
Unde-i caminul cultural avea o herghelie de cai, avea si porci, si bineinteles foarte mult teren
agricol. La capatul satului era o bariera si nu avea voie oricine sa treaca”.
Teleki Pal venea numai vara la Pribilesi, in restul anului, castelul era lasat in grija unui
administrator si a unui gradinar. Slujitorii erau bine platiti in produse agricole, iar de Craciun
primeau de fiecare data un porc. Stegeran isi aminteste ca se plimba prin salile impozante ale
castelului manat de curiozitatea copilareasca: „Avea un pian extraordinar de mare, eu cu un
verisor calcam cu picioarele pe clape. Eram copii, ne placea sa cantam cu picioarele. Pianu era
la etaj, in cea mai mare sala. Erau niste sobe de teracota cu niste vulturi in pozitie de atac, de
culoare alba. Peretii erau tapitati cu catifea. Avea chiar si un generator de curent, era mare
lucru p-atunci, si o fantana foarte mare in fata”.
Demult, pe vremea cand facea scoala de maistri la Oradea, Stegeran a avut ocazia sa vada si o
poza cu Teleki Pal: „mi-o aratat-o o contesa. Era mic si cu ochelari rotunzi. Asa cum mi l-o
descris si bunicu. El facea schimb cu groful: ii dadea malai si primea paine. O facut si pentru
sat: biserica si scoala. Unde ati mai vazut o biserica care nu-i cu fata spre drum? Era cu fata
spre o aleee care ducea la castel. Castelul avea si paratraznet, asa de puternic incat ne apara
si pe noi. Mai incolo o furat cineva pamantarele, ca erau din cupru si mi-o traznit sura, si mie si
la altii. Castelul rezista, ca-i cladit din caramida cu var nestins. Si are pereti de peste o jumatate
de metru”.
Desi satenii au auzit ca Teleki Pal s-a sinucis, castelul e „batuit” doar de ...cucuvele.
Croitoreasa grofoaiei Teleki Pal facea parte din aceeasi familie nobiliara cu Laszlo Teleki, varul
sau care isi avea resedinta la Satulung. De fapt, castelul din Satulung se pare ca a fost construit
de generalul Samuel Teleki si lasat mostenire. Satenii nu-si amintesc sa fi auzit de general si nu
putini l-au cunoscut si pe nepotul acestuia, Laszlo. Acesta a murit prin anii ’30 si batranii spun
ca a fost ingropat in cimitirul satului. Cei mai multi isi amintesc insa de “grofoaie”.
Maria Mutter a fost croitoreasa doamnei Teleki si isi aminteste ca: “O stimam pe doamna Teleki
Laszlo. Asta o fost inainte de razboi, ca dupa razboi n-o mai venit aici nimeni. Grofoaia era
batrana, ase ca si mine amu. Nu avea materiale scumpe, ca nu era ase cum e acum luxul. O
avut gospodarie, o avut loc frumos.... O avut flori, pomi, trandafiri. O avut sluji. Eu i-am cusut.
Pe atunci se imbracau doamnele cu rochii lungi. Dar nu o fost ase domnoasa sa nu stea de
vorba cu orisicine. Ea venea aici la cimitir si fugeau copiii dupa ea si cand strigau ciocolom, ea
le dadea bani. Era ca orice femeie batrana. O iubit-o oamenii pe aici. Ea o avut slujile ei si o
purtau cu trasura, cu cai mandri. O avut bucatareasa ei. O avut si copii dar eu nu i-am cunscut.
Copiii lor nici n-o stat cu batranii. Am auzit ca o stat prin Budapesta. In casa o fost foarte
frumos, da’ in timpul razboiului s-o jefuit”.
Batranele care s-au adunat in zona sa vada despre ce-i vorba, explica in soapta ca: “Si parc o
fost, da’ tat s-o furat, tare mult s-o furat. Mobila si-o dus oamenii. Ruja lui Petru cu un dulap de
acela s-o maritat”. Batranele povestesc ca, „grofoaia” organiza cate o claca care se transforma
in bal: „acolo s-o strans tineretul. Asa de-ar face amu si noi am mere, babele. Se distra lumea
mai bine ca acuma. N-a mai fi veci ce-o fost atunci”, incheie batrana privind cu nostalgie inspre
castel.
Pe ulita se simte parca miros de magnolii, ceai si istorie. O istorie care astazi incepe cu a fost
odata.... O istorie care astazi, are miros de praf, ruine si magnolii. O istorie despre un
Maramures impartit intre „Maria Sa”, „oamenii Mariei sale” si ceilalti.
Nepoata grofului Maria Mutter i-a intanit ulterior pe urmasii lui Laszlo Teleki: „O fost o nepoata
pa aici, erau fetele mici. O venit la cimitir si sotul o fost in gradina si le-o chemat aci si le-am dat
o masa. De atunci n-o mai venit. Ziceau ca s-o refugiat in Elvetia si am corespondat un timp,
apoi s-o rupt relatia, nu stiu nimic de ea. Murit-o, ce-o facut, nu stiu”.
S-a sinucis, in virtutea onoarei
Teleki Pal, conte de Szék, s-a nascut in 1 noiembrie la Budapesta . A fost prim-ministru al
Ungariei din 1920 pana in 1921 si din 1939 pana in 1941. A fost cunoscut ca expert in
geografie, a fost membru al Academiei ungare de stiinta si seful organizatiei maghiare de
cercetasi numita: Magzar Cserkészszövetség.
Tatal sau, Géza Teleki a fost scriitor si politician si pentru scurt timp ministru de interne, iar
mama sa, Irén Muráti, era fiica unui negustor grec. A fost unul dintre reprezentantii delegatiei
Ungariei la Dictatul de la Viena.
Pe 12 decembrie 1940 la Belgrad a semnat contractul de prietenie cu Iugoslavia, insa,
deoarece pe 2 aprilie 1941 Horthy permite ca trupele germane sa treaca prin Ungaria spre
Iugoslavia, Teleki s-a sinucis in ziua urmatoare, in virtutea codului onoarei nobililor maghiari,
considerand aceasta actiune drept tradare.
Tigrii, rinoceri si hipopotami impaiati
Teleki Pal avea o pasiune pentru vanatoare. Grigore Stegeran, din Pribilesti, isi aminteste ca pe
vremea cand era copil a descoperit niste trofee ciudate in subsolul castelului: „era un mare
vanator, avea trofee din Africa: un rinocer, tigru, in pivnita. Eram mic si am vazut un hipopotam
impaiat, da’ nu indrazneam sa ma apropii, ca imi era frica de el”.
Sursa: Ioana Lucacel, Mircea Crisan - Gazeta de Maramures

Castelul Teleki - Uioara de Sus, Alba


Castelul de la Uioara de Sus, care apartine de orasul Ocna Mures, a fost construit in 1290, in
cel mai inalt punct din zona. Constructia medievala este amintita in documente pentru prima
data in anul 1290, sub numele de Novum Castrum (”Castelul Nou”), indicand existenta unei
fortificatii mai vechi pe acelasi amplasament, probabil din secolele al X-lea sau al XI-lea din
care se mai pot vedea portiuni dintr-un val de pãmânt cu sant. Acest “Castel Nou” a fost
construit la sfârsitul secolului XIII, din ordinul regalitãtii maghiare, pentru protectia salinei
învecinate, fiind apoi amintit în documentele anilor 1336 si 1382.
Din secolul XIV acest castel a devenit proprietatea unor nobili. Mihai Viteazul a donat castelul
de la Uioara de Sus sfetnicului sãu, banul Mihalcea. Din acest edificiu se mai pot vedea azi
ruinele unui turn pentagonal, reprezentând vechiul donjon. “Castelul Nou” medieval a fost
dãrâmat partial, în locul sãu ridicându-se între anii 1850-1860 un impunãtor castel neogotic
pentru familia nobiliarã Banffy, edificiu care a intrat ulterior în proprietatea contilor Teleky. Este
vorba despre o constructie dreptunghiulara cu parter si doua etaje.
Constructia este alãturatã unor locuinte anexe destinate personalului auxiliar de administrare si
întretinere a domeniului. În perimetrul curtii existã o pivnitã de vinuri si o capelã, care, initial a
fost dotatã cu o orgã. Din initiativa familiei Teleky în jurul castelului a fost amenajat un parc cu
alei si arbori, printre care specii aclimatizate, unele fiind raritãti dendrologice.
In complexul castelului Teleky se mai gaseste si o biserica construitã în stil romanic în jurul
anului 1300, în prezent ruinatã.
Din castelul de la 1290 se mai pot vedea ruinele unui turn pentagonal situat in coltul de nord-est
al noii constructii, care era probabil vechiul donjon al fortificatiei medievale. Complexul Teleki
mai cuprinde ruinele bisericii romanice, datata in jurul anului 1300, din care se mai pastreaza
zidurile de caramida cu clopotnita. La etaj, clopotnita are ferestre cu capiteluri cubice. De-a
lungul timpului, si ea a suferit mai multe modificari.
Restaurat, castelul ar putea intra in circuitul turistic, reprezentand comoara orasului Ocna Mures
Urmasii grofului Adam Teleki vor primi acest castel,unul dintre cele mai vechi castele din
Transilvania. Fostul primar al orasului Ocna Mures, Sorin Cristea, sustinea ca cladirea a fost
retrocedata in anul 2006, dar deocamdata mostenitorii familiei Teleki nu au putut sa intre in
posesia ei, pentru ca cei care ocupa acum castelul, firma Metalemn Socom, a contestat in
instanta decizia de retrocedare.
Directorul Muzeului National al Unirii din Alba Iulia, Gabriel Rustoiu, a declarat ca schimbarea
proprietarului nu modifica regimul castelului care este monument istoric. Potrivit acestuia,
imobilul nu va putea suferi modificari sau reparatii fara acordul Ministerului Culturii.
Sursa: ocna-mures.info

Castelul Thelegdy - Tileagd, Bihor


Dateaza din anul 1848. Astazi este sanatoriu

Castelul Thury-Bányai - Tamaşfalău, Covasna


A fost construit intre anii 1810-1820. Astazi este casa de cultura a localitatii.

Castelul Tobias - Boarta, Salaj


Castelul Tobias a fost construit in 1770, in stil baroc. Astazi s-au pastrat doar ruinele.

Castelul Toldalagi - Corunca, Mures


La nici o aruncătură de băţ de Târgu Mureş, în comuna Corunca, la poalele dealului, castelul
Toldalagi trezeşte nostalgia unor vremuri de mult apuse, nişte vremuri despre care cei mai mulţi
am auzit vorbindu-se doar din bătrâni. Ridicată în secolul 17, construcţia are o valoare
inestimabilă, o valoare pe care prea puţini ştiu să o preţuiască. Şi totuşi, în ciuda tuturor
vitregiilor îndurate, edificiul se încă¬păţânează să ramână în picioare, sfidând parcă trecerea
timpului şi nepăsarea tuturor.
Specialiştii susţin că astfel de capodopere istorice sunt adevărate mine de aur pentru localităţile
în care se află. Potenţialul turistic extraordinar, atragerea de fonduri si de investitori, dezvoltarea
rapidă şi locurile de muncă pe alese, sunt doar câteva din be¬neficiile de care zonele care au
un astfel de castel se bucură, iar în Occident lucrul acesta chiar se întâmplă. La noi, în schimb
lucrurile stau puţin diferit...
Pe site-ul oficial al comunei Corunca, se aminteşte într-o română destul de chinuită că... “În
satul Corunca se găseşte un castel construit în secolul al XII-lea de către Toldalagi Mihály.
Castelul se află în proprietate privată, starea lui este foarte proastă, dar în anii următori o să
(se) demareze lucrările de reconstrucţie. Acest lucru o să aducă o contribuţie semnificativă
dezvoltării comunei.” Optimistă şi inexactă informaţie. În primul rând, localitatea Corunca apare
în documente abia in anul 1332, adică în secolul 14, iar nobilul Toldalagi Mihály a trăit mult mai
târziu, prin secolul 17, aşa că e puţin probabil ca acesta să fi reuşit să-şi ridice casa prin anii
1100. În al doilea rând, cu toată speranţa că într-o bună zi castelul va aduce “o contribuţie
semnificativă dezvoltării comunei”, realitatea de la faţa locului arată îngrozitor. Ca să ajungi la
castel trebuie să te avânţi într-un puhoi de noroaie, noroaie ce se domolesc, probabil, doar în
seceta cea mai cruntă. Construcţia e mai degrabă o dărăpănătură hidoasă, înnecată în bălării.
În imediata vecinătate a castelului se află, fără nici o noimă, o moară ce seamănă mai degrabă
cu o staţie de betoane, o făbricuţă şi o casă portocalie cu wc-ul în prim plan.
Cu toate acestea, aici nu a fost mereu aşa...
Istoria familiei Toldalagi
În anul 1636, în apropierea localităţii Corunca s-a adunat tabăra militară condusă de Toldalagi I.
Mihály, căpitan suprem al Scaunului Mureş. Deşi deţinea un număr impresionant de proprietăţi
în zona centrală a Transilvaniei, familia Toldalagi şi-a stabilit reşedinţa în Corunca, lângă Târgu
Mureş. Aici, cu toate că era foarte bogată, familia nu a avut proprietate deplină asupra satului şi
asupra pământurilor ce îi reveneau acestuia. Conform recensământului militar din anul 1677, în
localitate locuiau şase nobili sau primori ai secuilor, iar în arhiva familiei, păstrată la Arhivele
Statului, filiala Târgu Mureş, s-au păstrat mai multe acte referitoare la împărţirea pământurilor şi
pădurilor între Toldalagi şi secuii liberi.
În anul 1746, familia Toldalagi a primit diploma de “Conte al Sfântului Imperiu Roman ”, de la
împărăteasa Maria Tereza, prin care au fost ridicaţi la acest rang nobiliar fiii lui Toldalagi IV.
Mihály: Lászlo I, János I, Ferenc I şi Pál I.
După moartea lui Toldalagi IV Mihaly, cei patru fii ai acestuia au împărţit bunurile imobile, care
se moştenesc doar pe linie masculină. Conform înţelegerii, în proprietatea lui János ajunge
Szentbenedek, Ferenc a primit satul Nagyercse, Pál casa familială şi jumătatea posesiunii din
Korunka, iar Lászlo a primit un teren de aceeaşi mărime tot în Korunka.
Istoria familiei Toldalagi e una deosebit de interesantă, iar înşiruirea celor care s-au succedat
este lungă, în urma lor rămân, însă, ruinele unui castel şi multe poveşti şi le¬gende. Ultimul
locuitor al castelului a fost Jozsef Toldalagi. Acesta s-a prăpădit înainte de vreme,în anul 1943,
iar o dată cu el s-a stins şi vestitul neam Toldalagi.
Istoria castelului e strâns legată de cea a familiei. Deşi clădirea a fost proiectată în stil baroc şi
deşi nu s-a respectat până la urmă nimic din plan, datorită realizării inedite şi armoniei
deosebite a formelor, edificiul a fost unul dintre cele mai elegante castele din Transilvania. În
interior luxul era orbitor, candelabrele artistic realizate decorau cu mult bun gust încăperile,
sobele de teracotă erau realizate în stilul empire, iar biblioteca era una dintre cele mai bogate şi
mai vaste din Transilvania. Parcul englezesc care înconjura castelul era de o frumuseţe
copleşitoare. Frumuseţea i se datora în special aşezării lui favorabile, dar şi efectului co¬loristic
conferit de către copacii şi florile diferite, aşezate una lângă alta. În decursul anilor 1930-1940,
zona a devenit un fel de parc dendrologic.
Castelul Toldalagi astăzi
Astăzi, starea castelului este înfiorătoare. Înecat în buruieni şi nămol, dărâmat pe jumătate şi cu
acoperişul distrus, acesta nu mai aminteşte cu nimic de luxul de altădată. Nici parcul englezesc,
cândva mândria întregii Transilvanii, nu stă mai bine. Acum, unde odată era un paradis de flori
şi arbuşti rari, sunt construite haotic o moară deşălată, câteva case şi o făbricuţă, iar printre ele
un drum mocirlos. Aşa arată castelul construit cu migală acum câteva sute de ani, castel pentru
care alţii, străini, ar da probabil oricât ca să-l aibă. Aici este cea mai urâtă zonă din Corunca,
comună care de altfel e foarte modernă şi prosperă.
Poveştile bătrânilor
Sanyi bacsi s-a născut în castelul nobililor. Povesteşte cu drag de vremurile petrecute aici. Tatăl
lui lucra ca şef de echipă la viile boiereşti şi împreună cu familia locuiau în curtea conacului.
„Groful era un om tare de treabă. Nu exista om care să aibă nevoie de ajutor şi pe care să nu îl
ajute. Un lucru nu-i plăcea grofului: pârâtul. Dacă un ţăran venea să-l pârască pe altul că a furat
ceva de la castel, groful îl pedepsea pe pârâcios, nu pe cel care a furat. În rest, boierii erau
nişte oameni normali. Nu se prea iubeau între ei şi mai tot timpul boier’ Mihaly o înşela pe
nevastă. Au rămas aici în sat o grămadă de bitangi de-ai lui”, îşi aminteşte Sanyi bacsi.
Tatăl lui Ferenc Marton a lucrat aproape 40 de ani la castel ca bucătar. „La început, tatăl meu a
fost doar ucenic, dar după doi ani groful l-a trimis în Ungaria să facă o şcoală specială de
bucătari. Era foarte frumos la castel pe atunci. Grădina era mare şi noi copiii ne jucam toată
ziua în ea. Îi plăcea mult boieroaicei să ne vadă jucându-ne. Groful avea o bibliotecă imensă şi
ne spunea că tot satul şi toate averile lui nu valorează cât cărţile de aici. În timpul războiului au
venit ruşii şi aproape toate cărţile le-au ars. Le-au făcut pe toate grămadă în curtea castelului şi
le-au pus foc. Cât timp au ars, ruşii stăteau de pază cu puştile în mâini, ca nu cumva să ia
careva vreo carte. Am plâns de necaz atunci. Erau cărţi rare acolo, unele erau făcute din piele
de câine şi scrise de mână, mare păcat... .
Şi crama conacului au devastat-o. În ea erau butoaie imense, pline cu vin vechi. Au tras cu
puştile în butoaie şi au risipit toată băutura. Era vin pe jos, până aproape de genunchi. Ne-am
dus cu toţii şi am luat, care cu găleţi, care cu oale, că era păcat de atâta băutură. Ruşii în
schimb, beau direct de pe jos... . ”
Sipos Ioan s-a mutat în Corunca abia după 1990. „Am ajuns în Corunca din pasiune pentru
castelul Toldalagi”, mi-a mărtu¬risit el. „Nu auzisem prea multe despre comuna aceasta, dar de
castel m-am îndrăgostit din prima clipă în care l-am văzut. Pe atunci nu era atât de dărăpănat
cum e acum şi l-am putut explora în voie. Cel mai mult mi-a plăcut tunelul secret ce lega
castelul Toldalagi de un alt castel din Livezeni. Am vrut să cumpăr castelul de la fiica nelegitimă
a grofului, căreia i se retrocedase proprietatea, doamna Kerekes Maria. Dânsa a fost de acord,
am stabilit preţul, am întocmit toate actele, am făcut până şi precontractul de vânzare şi când a
fost să-l cumpăr, nu s-a mai putut. Vreau să vă zic că la noi la primărie e mare mafie”, m-a
asigurat el.
Primăria n-are vină
Primarul comunei Corunca, Nagy Martin, e cu sufletul împăcat în ce priveşte ruina Toldalagi.
„Primăria nu mai are nici o obli¬gaţie în ce priveşte castelul. Acesta este în prezent în
proprietate privată şi toată treaba le revine proprietarilor. Noi i-am tot avertizat că o să-i
amendăm dacă nu fac ceva, mai mult ce pot să fac?”, se întreabă liniştit Nagy Martin.
Nici problema inesteticelor construcţii ce sufocă din toate părţile clădirea nu-l tulbură prea mult.
„Moara a fost construită prin 1990, pe atunci nu eram primar, făbricuţa funcţionează în
legalitate, iar casele sunt construite cu acte în regulă.” Întrebat cine a dat totuşi aceste „acte în
regulă”, primarul s-a eschivat: „probabil prefectura, nu noi.”
Francezii pregătesc restaurarea
Proprietara castelului este în momentul de faţă o firmă româno-franceză. Administratorul
PROMOB DECOR, partenerul firmei respective, este un francez venit de un an de zile în
România: Alain Vigneau. Acesta s-a arătat consternat de modul 100% românesc în care se
încearcă rezolvarea problemei castelului. „E adevărat că ni s-a cerut de către primărie să
reparăm casa, dar într-un mod pe care nu îl înţeleg. Ni s-a cerut să refacem în primă fază
acoperişul. Păi refacerea castelului e o lucrare foarte migăloasă, zidurile sunt surpate, trebuie
întărită structura de rezistenţă, ce e dărâmat trebuie rezidit şi abia după ce clădirea e
reconstruită, putem lucra şi la acoperiş. Cum să începem construcţia de sus în jos? ” se miră
administratorul firmei.
„Noi suntem firmă serioasă, noi producem numai lucruri de calitate, avem o comandă de
parchet pentru palatul Versailles, ştim să facem o treabă aşa cum trebuie ea. În prezent se
lucrează la proiectul renovării castelului, acesta e făcut de artişti ce nu pot fi grăbiţi. Am realizat
toate studiile necesare, inclusiv cel istoric. Doar acestea ne-au costat 30.000 de euro. Mai avem
de primit şi nişte aprobări de la Bucureşti. Când toate acestea vor fi gata vom demara lucrările ”
a mai completat Alain Vigneau.

Sursa: Allain Cucu – Gazeta de Mures

Castelul Toldy - Sânnicolau Român, Bihor


Ruinele castelului familiei Toldy, care dateaza din secolul XV - XVI, epoca medievala

Castelul Torma - Cristeştii Ciceului, Bistrita-Nasaud


Castelul Toma a fost construit in secolul XIX. Astazi adaposteste diverse activitati
mestesugaresti

Castelul Turnu Roşu - Boiţa, Salaj


Castelul Turnu Roşu construit de Maria Tereza la intrarea în Defileul Oltului, la ruinele granitei
austro-ungare.
Chiar dacă în prezent este închis vizitatorilor, de o deosebită importanţă turistică rămâne
Castelul Turnu Roşu, a cărei denumire provine de la faptul că zidurile au fost vopsite în roşu cu
sângele turcilor învinşi de către români şi saşi într-o bătălie, din 1493, pe când aceştia se
retrăgeau spre Ţara Românească. Situat în defileul ce îi poartă numele, acesta a fost menţionat
pentru prima oară într-un document regal din 1453.
Important loc de vamă într-o regiune strategică în care mai existau cetăţile de la Tălmaciu şi
Lotrioara, fortificaţia principală este turnul-locuinţă cu plan rectangular, cu latura de 14 metri,
ridicat pe patru niveluri şi având ferestre înguste de tragere pentru armele de foc. Al doilea turn,
de formă hexagonală, cu laturile de 7 metri, datează din ultima treime a secolului al XV-lea şi se
leagă printr-un zid de turnul ridicat chiar pe marginea drumului construit la începutul secolului al
XVIII-lea (actuala şosea Sibiu - Rm. Vâlcea) . Acest turn a fost reconstruit din temelii în cursul
secolului trecut.
În secolele XVIII-XIX, la castelul Turnul Roşu se proceda la reţinerea în carantină a călătorilor şi
a vitelor care veneau din Muntenia, în scopul prevenirii epidemiilor.

Castelul Ugron - Zau de Câmpie, Mures


Resedinta de vara a baronului Istvan Ugron, castelul de la Zau de Campie, construit dupa
modelul castelelor medievale franceze, sta ascunsa de aproape 100 de ani in padurea Barsana
si povesteste tuturor despre iubirea care a zdrobit sufletul stapanului sau.
Cum mergi dinspre Ludus spre Sarmasu, inainte sa intri in comuna Zau de Campie cu multi
kilometri, poti vedea itindu-se printre copaci, de undeva, de pe un varf de deal, pe dreapta,
turnul unui castel. E parca rupt dintr-o poveste de demult, iar apropierea de el te face sa visezi
la vremuri demult apuse. Ajuns in sat, doar drumul de acces spre castel te face sa te trezesti la
realitate pentru ca asfaltul vechi, mancat de inghet si dezghet, a ajuns in unele locuri sa fie
napadit de pamant, in gropi care dau batai de cap pana si masinilor de teren. Totusi, ajuns in
poarta castelului iti spui ca a meritat efortul, insa imediat te intristezi din nou la gandul ca ai
putea fi printre ultimii vizitatori. Asta pentru ca, in ciuda faptului ca e locuit de 70 de suflete, copii
orfani adapostiti aici, castelul de la Zau de Campie, construit intre 1909 si 1911, la comanda
baronului Istvan Ugron, urmand arhitectura castelelor medievale franceze, este atacat astazi de
nepasare. Zidurile exterioare arata mai rau ca oricand, iar unul din balcoane iti lasa impresia ca
mai are un pic si sta sa cada, ducand cu el intreaga istorie a unui castel rasarit in padurea
Barsana din dragostea lui Ugron fata de natura, dar mai ales din dorinta baronului, care a fost si
ministru de Externe si ambasador al Austro-Ungariei, de a cuceri inima uneia dintre fiicele
tarului Nicolae al II-lea al Rusiei.
Castel-calendar si drum placat cu aur
Legenda spune ca baronul Ugron a vrut sa aiba la Zau o resedinta de vara, care sa fie cu totul
si cu totul deosebita, drept pentru care a cerut ca in padurea Barsana, unde cu mana lui a
plantat si ingrijit zeci de copaci adusi anume din tarile pe care le-a strabatut, sa fie ridicat un
castel fara seaman in regiune. Asa s-a nascut castelul care urmeaza indeaproape calendarul
daca e sa ne luam dupa cele 365 de ferestre cat zilele anului, cele 4 turnuri cat anotimpurile,
cele 52 de camere cat saptamanile, cele 7 terase cat zilele saptamanii si cele 12 holuri cat
lunile anului. O data cu preluarea lui de comunisti, castelul a fost modificat pe alocuri pentru a
raspunde nevoilor noului regim si asta pentru ca, in timp, castelul "Ugron" a fost folosit inclusiv
ca baza de depozitare pentru produse agricole, iar apoi drept casa de copii.
Chiar si astazi castelul de la Zau de Campie adaposteste 70 de suflete orfane sau abandonate.
Revenind insa la legenda care s-a tesut in jurul cladirii si al vietii baronului, desi localnicii spun
ca e mai mult realitate decat poveste, simti si astazi zbuciumul unui suflet chinuit de dragoste si
durere. si asta pentru ca Istvan Ugron, indragostit de una dintre fiicele tarului Nicolae al II-lea al
Rusiei, unde a fost ambasador, a incercat sa o convinga pe aceasta sa se casatoreasca cu el,
oferindu-i in dar castelul de la Zau proaspat construit. Tanara ar fi cerut, spun oamenii locului,
ca drumul intreg care duce spre palat sa fie acoperit cu bani de aur, iar baronul a poruncit sa i
se faca si acest hatar. Dar, odata lucrarile incepute, printesa i-a cerut baronului sa puna banii
de aur in cant astfel ca nimeni sa nu poata calca pe capul imparatului, Istvan Ugron neputand
atunci sa satisfaca aceasta dorinta a alesei inimii lui, in ciuda faptului ca detinea averi imense,
chiar si daca am lua in calcul doar proprietatile detinute in zona.
Timpul a rezolvat insa problema lui Istvan Ugron, insa intr-o maniera care i-a zdrobit acestuia
sufletul si l-a determinat sa se retraga definitiv din viata publica. Asta dupa ce bolsevicii care au
preluat puterea si au ucis intreaga familie a tarului, inclusiv pe iubita lui Ugron. Baronul si-a
inecat de atunci amarul in padurea Barsana, unde venea rar, mai ales vara, pentru a ingriji
copacii de aici. In 1945, la 28 de ani de la moartea alesei lui, nu departe de Zau de Campie,
Istvan Ugron murea si el, ducand pe lumea cealalta durerea neimplinirii.
Revendicat de urmasii baronului
Preluat de stat, castelul a primit mai multe destinatii in timp, iar mobilierul de aici, confiscat de
noua putere comunista a fost transferat la Turda, unde era pe atunci centru de judet. Nici pana
astazi autoritatile locale de la Zau de Campie nu au mai reusit sa-l readuca in castelul care
adaposteste astazi un centru de plasament aflat in subordinea Consiliului Judetean Mures.
Daca pana mai acum cativa ani castelul parea relativ intretinut, revendicarea acestuia de
urmasii baronului Ugron facuta dupa aparitia pachetului de legi privind retrocedarile (247/2005)
a schimbat in rau fata acestuia. Astfel, urmasii lui Istvan Ugron revendica sute de hectare de
teren din Zau de Campie. Cererea de revendicare a fost depusa abia in 2006 de Ugron Maria-
Ioana printr-un birou avocatial. Proprietatile revendicate de urmasa baronului Istvan Ugron,
scrise la liniuta, abia intra pe trei pagini in format A4.
Este vorba de nu mai putin de 63 de pozitii revendicate, printre care se regasesc terenuri
agricole, productive sau neproductive, parcuri, case de piatra, de pamant, de nuiele, santuri,
paduri si chiar castelul din padurea Barsana. In total, potrivit autoritatilor locale de la Zau de
Campie, este vorba de 238,62 hectare de teren si 16 case, dar si santuri sau rauri care candva
au fost in proprietatea familiei nobiliare maghiare.
Iar autoritatile isi justifica, tocmai pornind de la aceste procese, nepasarea cu care trateaza
castelul care in curand implineste 100 de ani de la concepere. "Nu avem ce face acolo pentru
ca se retrocedeaza. Toate cladirile vechi se retrocedeaza", spune blazat presedintele CJ Mures,
Edita Emoke Lokodi, care explica astfel si nepasarea autoritatilor vizavi de drumul de acces
spre cladire.
Asteptare
Primarul Zaului, Octavian Calugar, mai spera ca pentru castel vor veni si zile mai bune. "Acum
suntem inca in proces. Am avut castig de cauza in prima instanta si sper sa castigam definitiv,
iar apoi sa obtin intrarea lui in patrimoniul comunei", spune Calugar, care adauga ca
tergiversarea procesului ar putea periclita structura cladirii daca autoritatile judetene vor amana,
la randul lor, alocarea de fonduri pentru reabilitarea imobilului. Cat despre drumul de acces,
Octavian Calugar are o solutie. Astfel, primarul afirma ca in acest an ar urma sa se asfalteze un
drum de 8 kilometri care leaga centrul comunei de satul Barbosi. "Atunci voi asfalta si cei 800
de metri de drum", afirma Octavian Calugar, care spera ca intr-o zi castelul de la Zau de
Campie, despre care s-a spus ca Istvan Ugron ar fi vrut sa il lase statului roman pentru scopuri
umanitare, va intra in circuitul turistic.
Sursa: Adrian A. Giurgea – Romania Libera

Castelul Vecsey - Livada, Satu Mare


Cel mai important monument de arhitectura al localitatii, castelul familiei Vécsey a fost construit
intre 1760-1764. Cladirea aflata astazi in administrarea Directiei Judetene pentru Tineret a avut
etaj
ornamentat cu sculpturi din lemn, care s-a distrus in urma unui incendiu in 1823, iar castelul s-a
acoperit ulterior fara a mai fi reconstruit cel de al doilea nivel. Deasupra intrarii centrale se afla
blazonul familiei Vécsey, iar fatada cladirii este pazita de doi zmei executati din alama pe
jgheab, pentru a speria spiritele rele.
Castelul este inconjurat de un parc englezesc ideal pentru plimbari, plin cu copaci seculari. In
secolul al XX-lea castelul a revenit familiei Sztaray, care au fost nevoiti sa-l paraseasca in 1944.

Castelul Veres -Livada , Cluj


Castelul Veres din satul Livada, a fost construit în secolele XVIII-XIX

Castelul Veress - Bobâlna, Hunedoara


Castelul contelui Veress datează din secolul XVIII

Castelul Văcărescu-Calimachi - Măneşti, Prahova


Castel ce a apartinut vestitelor familii Vacarescu si Calimachi, datand din secolele XVII-XVIII.
Castelul a trecut prin doua incendii doua incendii si toata lucratura fina de lemn a fost distrusa.

Castelul Wass - Ţaga , Cluj


Familia Wass a devenit proprietara domeniului Ţaga, ca urmare a căsătoriei dintre Vid Wass
(1414-1454) şi Marta Fejes, având 10 ramuri de descendenţi. Ei au ridicat 2 castele la Ţaga
(dintre care s-a păstrat doar castelul mic) şi unul la Sucutard.
Gheorghe Wass, fiul lui Ioan Wass junior, a fost primul membru al familiei care a consolidat
averea imobiliară a familiei Wass, el fiind înmormântat în 1594 pe domeniul castelului mic.
Castelul Mare de la Ţaga a fost ridicat de de către Gheorghe Wass (1658-1705), fiul lui Laszlo
si Anna Teleki. Acest castel a fost distrus complet după cel de-al doilea război mondial.
În anul 1769 Wass Adam a construit acest castel, care se păstrează şi astăzi. Castelul aparţine
stilului baroc transilvănian şi a fost iniţial compus din:
• Castelul propriu-zis (construcţie cu parter şi subsol, acoperiş mansardat şi portic la intrare);
• Două pavilioane frontale, cu plan pătrat (distruse);
• Rămăşiţele unui zid în formă de potcoavă, ornamentat cu coloane;
• Pavilion-bibliotecă, în stil baroc, cu colonadă (distrus).
În decursul anilor s-au facut adăugiri la faţada posterioară. Pe tavanul fostei cantine a
Intreprinderii Agricole de Stat s-a aflat o pictură (actualmente acoperită cu tencuială).
Samuel Wass (1754-1812) a consolidat castelul mic de la Ţaga, amplasând şi două fântâni
arteziene în curtea acestuia. Castelul a devenit apoi proprietatea lui Adam Wass (1821-1893)
care a dispus de două ori repararea sa (în 1848, respectiv 1875). Adam a contribuit esenţial şi
la reamenajarea drumurilor din zonă, promovând un proiect de placare a adrumurilor cu lemn.
După moartea lui Gheorghe Wass (1878-1925) şi Oliver Wass (1855-1932) castelul devine
proprietatea lui Albert Wass (1908-1998), fiu al lui Endre Wass (1886–1975) şi nepotul lui Béla
Wass (n. 1853).
În 1946 Albert a fost condamnat la moarte de tribunalul Poporului Cluj, împreună cu tatăl său
pentru uciderea mai multor civili în septembrie 1940, castelul intrând în proprietatea statului.
Ulterior castelul a îndeplinit (printre altele) funcţia de sediu al I.A.S. şi locuinţă.
Familia Wass a fost o familie nobiliară din Transilvania, cu domeniul principal la Ţaga. Familia
este una dintre cele mai vechi familii transilvănene, originile sale pornind din vremea lui Árpád.
A primit rangul de conţi de la împărăteasa Maria Tereza a Austriei.
Între membrii familiei se numără:
• Béla Wass (n. 1853), înalt funcţionar al regatului Austro-ungar
• Albert Wass (1908-1998), scriitor

Castelul Wass-Banffy - Gilău , Cluj


Castelul face parte din Cetatea din comuna Gilau. Este înconjurat de un parc natural de circa
11 ha.
Cetatea a fost edificată după 1439, din ordinul episcopului G.Lepes. Pe la 1500, cetatea iniţială
a fost transformată în castel de către episcopul Ladislau Gerb, în stil renascentist. Între 1599 si
1601, castelul a fost stăpânit de Mihai Viteazul.
Fiind distrus în urma unui incendiu, castelul a fost reconstruit şi restaurat în mai multe rânduri.
În ultimele decenii a fost folosit de Liceul din Gilău.

Castelul Wesselényi - Jibou, Salaj


Castelul Wesselényi, ridicat intre 1779-1810, reprezinta una dintre cele mai mari constructii in
stil baroc din Transilvania. A fost construit pe două nivele, plan rectangular alungit, cu centrul şi
extremităţile mai proeminente. Două pavilioane, dispuse lateral simetric, delimitează colţurile
unei curţi de recepţie în direcţia grădinii.
Domeniului Wesselenyi se intinde in judetele Salaj si Satu Mare.
Baronul Nicolae Wesselenyi a fost membru al Curtii Aulice Transilvane si membru al Camerei
Magnatilor de la Budapesta. Spre sfarsitul vietii a incercat sa se impace cu romanii din Ardeal,
dupa ce toata viata a militat impotriva drepturilor acestora.
Mostenitorii baronului sunt patru stranepoti.

Castelul Wesselenyi - Obreja, Alba


Castelul Wesselényi, din prima jumătate a secolului XVIII, tipic pentru barocul din Transilvania.
Este considerat cel mai frumos castel baroc din Europa Centralã si, totodatã, cel mai vechi.
Este construit pe două nivele, plan rectangular alungit, cu centrul şi extremităţile mai
proeminente. Două pavilioane, dispuse lateral simetric, delimitează colţurile unei curţi de
recepţie în direcţia grădinii.
Constructia castelului a fost începutã, potrivit celor mai recente teorii, abia în 1778. Wesselényi
Miklós, acest aristocrat cu apucãturi romantice, "bourul din Jibou", ar fi putut sã se apuce ceva
mai devreme de ea, deoarece mosia îi aparþinea, iar conacul pãrintesc nu mai corespundea
pretentiilor sale, dar mai întâi si-a gãsit altceva de fãcut. Si-a dobândit sotia, pe Cserey Heléna,
rãpind-o dintr-o mãnãstire sibianã (mai târziu, registrul ei de cheltuieli, tinut cu o meticulozitate
femininã, a lãmurit mai multe aspecte neclare legate de înãltarea castelului).
La început, a luat-o cu sine în tabãra din Galitia, unde i-a fost alãturi pânã când nãbãdãiosul
nobil s-a hotãrât sã spunã adio vietii cazone si a revenit acasã, la Jibou. A avut o viziune
îndrãzneatã (în acea epocã, multe fapte mãrete pluteau în aer) si a decis sã ridice un castel
imens, dupã modelul celor din împrejurimile Budapestei. Dar n-a reusit sã termine decât corpul
principal, cel dinspre nord, deoarece între timp, în 1785, Wesselényi, cãlãretul pãtimas, s-a
supãrat pe Johann Haller, contele din Gârbou, si-a alcãtuit un corp de armatã format din 400 de
dãrãbani si iobagi, iar apoi a pornit împotriva lui si l-a asediat dupã tot tipicul.
Ca urmare a acestor fapte demne de pana unui Mikszáth Kálmán, pentru care împãratul l-a
azvârlit în temnitã, precum si datoritã faptului cã era foarte greu sã gãsesti pe atunci mesteri
priceputi pe cuprinsul Ardealului, lucrãrile de constructie a castelului s-au întins vreme de peste
treizeci de ani. Clãdirea a fost inauguratã în 1807, dar, în comparaþie cu planurile initiale,
castelul a rãmas neterminat. Chiar si asa, el este cel mai mare ansamblu baroc din tarã.
Mai vârstnicul Wesselényi, care, desi poseda o sumedenie de vinuri alese, "manifesta oroare
fatã de bãuturile alcoolice si se lãsa aprins numai de fierbinteala sângelui sãu", precum a
consemnat Kemény Zsigmond, parcã tocmai ar traversa-o în galop. Se pregãteste sã vâneze
cerbi sau tocmai si-a aruncat fiul, pe Miklós, în spinarea celui mai nãrãvas armãsar al sãu?.
Când i-a murit si cel de-al zecelea copil, a pus sã se zideascã usa cavoului familial, dar a
dovedit destulã putere ca sã-l creascã într-un mod spartan pe Miklós, dupã cerinsele spiritului
sportiv englezesc, aflat pe atunci la modã.
Astfel tânãrul a devenit un cãlãres neînfricat, un trãgãtor de elitã, un spadasin neîntrecut, chiar
un barcagiu pe cinste, deoarece el a fost luntrasul care în timpul inundatiei din 1838 a salvat
vietile a sute de oameni. Berzsényi l-a asemuit pe acest scriitor si om politic din perioada
reformelor transilvãnene cu "o tortã olimpicã".
Grãdina este la fel de frumoasã ºi astãzi.
Kazinczy (tatãl generalului pasoptist) a trecut pe aici în 1805, apoi a revenit peste paisprezece
ani. El a descris în termeni elogiosi atât parcul, cât si bãncile, plopii italieni, lacul "plin de
verdeaþã". Manejul (care azi ne oferã o priveliste interesantã, fiind transformat în salã de mese)
"ar merita sã fie prezentat în mai multe volume decât sunt cele din biblioteca târgu-muresanã."
Având odatã prilejul, mai tânãrul Wesselényi i-a dãruit lui Kazinczy un preafrumos bidiviu din
celebra herghelie jibouanã, fapt care l-a bucurat mai mult decât oricare dintre succesele sale
literare.
Bãtrânii arbori multiseculari au fost si martorii jocurilor pãstoresti, organizate de Wesselényi în
fiecare primãvarã. Mai întâi, rândasii mânau frumosii armãsari pur-sânge arab, împodobiti cu
funde colorate, pocnind des din bice; apoi, în sunete de corn, se înfãtisau pãstorii cu vitele lor si
pornea sã cânte muzica. Petrecerea si ospãþul tineau adesea pânã noaptea târziu. "Orice
prieten al vinurilor, orice gurmand putea sã se îndestuleze cu cele mai alese îmbucãturi",
mãrturiseste Kemény Zsigmond.
Mormantul unde se odihneste "bourul din Jibou" se gãseste sus, pe cuprinsul parcului englez
transformat în grãdinã botanicã. E ferit cu grijã de vizitatori.
Sursa: Lume nouã, lume veche. Cluj, Ed. Dacia (in româneste de Györfi-Déak György; din
volumul: Szepreti Lilla)

Castelul Wesselenyi - Chiochiş, Bistrita-Nasaud


Castelul a fost construit in secolele XVIII-XIX

Castelul Zichy - Diosig, Bihor


Castelul din Diosig, Bihor a fost construit de catre Grunsfeld Franz Johann in 1701, in 1719 a
fost renovat si largit.
In anul 1810, castelul si podgoria au fost cumparate de un membru al familiei Zichy, din
Bratislava.
Pana in anul 1920 a fost castel nobiliar pentru ca pana in 1965 sa joace rolul de scoala de vieri,
iar dupa aceea a gazduit Casa Agricola Judeteana. Desi castelul Zichy este o cladire inclusa in
patrimoniul cultural al Bihorului si in planul urbanistic al localitatii, un italian a crezut de cuviinta
sa-si deschida in respectiva locatie o sectie de croitorie.

Castelul Zichy - Gheghie, Bihor


Castelul de la Gheghie, Bihor a fost ridicat de un grof din neamul Zichy. Urmatorul proprietar a
fost un intreprinzator din Muntenia, boierul Mateescu.
Dupa moartea acestuia, castelul din Bihor a fost nationalizat de comunisti si cladirea a ramas o
vreme in paragina, iar parcul cu castani din jurul ei s-a umplut de buruieni. Din 1956 castel
functioneaza ca sanatoriu pentru bolnavii de TBC.
A fost revendicat de urmasii ultimului proprietar.

Castelul Zichy - Lugaşu de Jos, Bihor


A apartinut familiei Zichy si dateaza din 1840

Castelul Ţeţchea - Ţeţchea, Bihor


Constructie realizata in secolul al-XIX-lea

Castelului Pleşa - Obârşia de Câmp, Mehedinti


Construcţia se găseşte în localitatea Obârşia de Câmpie, la circa 60 km de municipiul reşedinţă
de judeţ Drobeta Turnu Severin şi a fost proprietatea moşierului Pleşa ce locuia de mai mult
timp în Franţa – de aici şi dorinţa proprietarului de a avea o reşedinţa în stilul palatelor
franţuzeşti. Acesta a inceput constructia castelului in 1892.
Palatul este pus în evidenta prin amplasarea lui pe o movilă de pământ creată artificial la
vremea aceea, bine sistematizată pe verticală şi cu vedere larga spre împrejurimi.
Pentru edificarea lui, toate materialele de construcţie –cărămida, blocurile şi elementele din
piatra, dalele, materialele pentru finisaje etc. au fost înseriate şi aduse tot din Franţa, iar la
punerea în operă (montarea elementelor) mâna de lucru a fost asigurată de meşteri italieni.
Palatul este construit pe 4 nivele –demisol, parter, etaj I şi mansardă, iar în plan are forma unui
pătrat cu dimensiunile 16x16; pentru vremea respectivă a fost prevăzut cu elemente de confort
ridicat respectiv încălzire centrală cu caldarină şi calorifere cu elemente decorative turnate în
tiparul fontei, apă potabilă curentă, grupuri sanitare cu WC-uri, coloane pluviale interioare.
La exterior faţadele sunt tratate unitar, cu finisaje simple de cărămidă zidite aparent cu intarsii
de blocuri de piatră, iar ferestrele prezintă ancadramente cu profile din piatră sculptată.
Faţada principală are un corp decroşat (un turn) cu parter liber marcând intrarea principală.
Finisajele interioare sunt foarte bogate, atât pereţii cât şi tavanele prezintă picturi, stucaturi,
lambriuri care diferă de la o încăpere la alta, punând astfel amprenta destinaţiei.
Locuită temporar, construcţia nu a suferit intervenţii de-a lungul timpului, fiind bine întreţinută
până în anii 1960.
În anul 1948, Castelul Pleşa a trecut în folosinţa unui SMT, aici fiind birourile tuturor secţiilor din
zona de sud a judeţului. Neputând face faţa cheltuielilor de întreţinere a clădirii, SMT-ul renunţă
la acest sediu prin anul 1971, castelul rămânând "în grija primăriei". Dispariţia obiectelor de
interior a început însă după 1972. La acea vreme acolo erau cazaţi muncitorii şi militarii care
erau aduşi pentru muncile câmpului. Au dispărut bibelourile, oglinzile veneţiene, piesele de
interior şi chiar biblioteca.
Pana in 1990 cladirea a fost utilizată ca sediu CAP dar şi ca spaţiu de cazare pe perioada
muncilor agricole, perioadă in care a suferit multe stricăciuni şi descompletări.
După Revoluţie s-a incercat preluarea castelului de AGROMEC, el fiind evaluat atunci la
derizoria sumă de doar 18 milioane de lei. Investitorul care a preluat AGROMEC a incercat să
includă şi acest castel ca făcănd parte din patrimoniul societăţii. Primăria comunei a intervenit
atunci şi a trecut castelul in domeniul public, dar numai după ce in jurul afacerii a izbucnit un
scandal uriaş. Un SRL din Mediaş, care voia să cumpere de la FPS respectivul Agromec, avea
gănduri ascunse cu imobilul. Directorul de atunci al FPS Mehedinţi, Ştefan Lulea, nu a luat in
seamă valoarea de patrimoniu a castelului şi l-a considerat obiect de inventar, evaluăndu-l la
doar 18 milioane de lei. Doar intervenţia promptă a prefectului şi ministrului Culturii de atunci a
stopat tentativa de jaf a FPS. Pănă la venirea belgianului serii de investitori s-au perindat la
Castel. Veneau, declarau că vor face marea cu sarea şi apoi plecau fără să mai dea vreun
semn. Autorităţile se aşteptau ca vreun urmaş al familiei Pleşa să vină şi să investească in
Castel. Cum nu s-a intămplat asta, imobilul impreuna cu 42 hectare de pamant au fost
concesionate pe data de 25 februarie 2004 investitorului belgian Michele Capellen, care
promitea sa faca un teren de golf exclusivist, cel mai mare din Europa. Preţul concesionării
totale, la pachet, pe 49 de ani, a fost de doar 479 de milioane de lei vechi.
Legenda
Legenda locului spune că tatăl boierului Gheorghe Pleşa, cojocarul satului pe timpul Imperiului
Otoman, oferea găzduire reprezentantului turc care venea să strângă birurile din zonă. Intr-o
noapte, tatăl viitorului boier, văzând sacii de galbeni stralucitori, i-a pus gând rău turcului. Cand
acesta a apucat drumul catre Istanbul, cojocarul împreuna cu câţiva amici l-au urmarit, iar într-o
noapte l-au omorât si i-au furat sacii de galbeni. La puţin timp, cojocarul a cumparat peste 500
de hectare de pamant în Obârşia de Câmp şi in Cetate-Dolj. Unul dintre cei doi fii ai săi,
Gheorghe Pleşa, beneficiind de o avere impresionanta din partea tatălui, a hotărât sa-şi facă
studiile şi sa traiasca in Franţa. Aici a fost licentiat in Drept şi tot aici ar fi trăit singura poveste
de dragoste. Gheorghe Pleşa a promis bogatei frantuzoaice cu care urma să se căsătorească
un castel ,,măareţ şi aparte", acoperit cu monede de aur. In 1882, Castelul Pleşa era gata să-i
primească pe indrăgostiţi. Toate piesele componente ale clădirii au fost construite în Italia şi
transportate cu vasele până în Portul Gruia, de unde ţăranii din zonă le-au adus până la
Obârşia de Câmp cu carele în aşa-numita "corvoadă", aici constructorii doar îmbinându-le.
Decoraţiile interioare au fost executate de o adevarată pleiadă de pictori specialişti din întreaga
lume, ceva asemănător găsindu-se astăzi doar pe Valea Loirei în Franţa. Coloanele din
marmură, scările din lemn sculptat, şemineul şi oglinzile veneţiene dădeau castelului un
adevărat aer franţuzesc. Picturile, bibelourile şi biblioteca impunătoare se spune că erau unice.
Unică in Romania de atunci era şi centrala termică pe lemne ce asigura căldura în camere prin
intermediul ţevilor şi caloriferelor masive ce se pot vedea şi la ora actuală. Din faţa castelului nu
lipsea nici fântâna arteziană. Construcţia a fost prevăzută şi cu balcoane de marmură pe toate
cele patru laturi.
Numai că franţuzoaica a refuzat căsătoria cu boierul Pleşa, deoarece castelul nu avea WC-uri
interioare, iar acoperişul nu era facut cu monede de aur. Stăpânul a murit la 90 de ani, în
Franţa, necăsătorit. Fără moştenitori, castelul a rămas al nimănui.
Magna Curia sau Castelul Bethlen - Deva, b-dul 1 Decembrie 1918, 39, Hunedoara
Magna Curia (latină Curtea Mare) sau Castelul Bethlen se situează în municipiul Deva, la
poalele dealului cetaţii, înspre sud-est, lângă parcul oraşului. Este cea mai veche clădire
monument istoric ce se păstrează în Deva.
Castelul Magna Curia, asezat la poalele cetatii Deva, se integrează urbanistic in peisajul
cladirilor din vecinatate beneficiind si de cadrul peisagistic creat de parcul de pe latura sud-
estica.
Functiunea actuala a cladirii este de muzeu judetean. Muzeul are una din cele mai valoroase
colectii arheologice din tara, colectii de numismatica, etnografie, stiintele naturii, arta, biblioteca.
Castelul a fost construit drept casă de vacanţă de către Francisc Geszty, în 1582 şi de-a lungul
timpului a adăpostit diverse personalităţi ca Sigismund Bathory, generalul Basta, Ştefan
Bocskay,Gabriel Bathory şi Gabriel Bethlen, care l-a reconstruit în 1621 în stil renascentist. Sub
Gabriel Bethlen, Deva a fost pentru o scurtă perioadă capitala Principatului Transilvaniei. Între
castel şi cetatea Devei, situată în vârful dealului, existau şi tunele de retragere în caz de asediu,
surpate însă.
După unirea Transilvaniei cu România, în anul 1918, Castelul Bethlen a trecut în proprietatea
statului român, iar din 1938 în castel a fost amenajat Muzeul de Istorie al judeţului Hunedoara.
Castelul a fost renovat în ultimii ani, procesul fiind în stadiu de finalizare, continuându-se şi
cercetările arheologice din curtea acestuia.

Palatul Culturii - Iaşi, Iasi


Palatul Culturii din Iaşi a fost inaugurat, în 1926, de către regele Ferdinand al României.
Realizat în neogotic, după planurile arhitectului I.D. Berindei, ajutat de arhitecţii Xenopol şi
Cerchez, construcţia Palatului a durat două decenii. Un prim monument a fost ridicat pe ruinele
vechii curţi domneşti (1434), care a fost reconstruită în stil neoclasic de prinţul Alexandru Moruzi
(1806 - 1812). Un incendiu de la sfârşitul sec. al XIX-lea a distrus acest palat, la începutul
secolului următor luându-se decizia ridicării actualei construcţii.
Descriere
Stilul palatului e neogotic flamboyant, cu detalii ornamentale, cu elemente heraldice în exterior.
Aripile cu ieşindurile semicirculare au fost retrase şi împodobite la fronton cu statui de arcaşi ce
stau de strajă, iar pe laterale s-au construit două intrări sub forma unor turnuri boltite. Intrarea în
palat se face printr-un turn donjon mare, cu creneluri şi firide dominate de o acvilă cu aripile
desfăcute. Elemente de interes turistic sunt: "Sala gotică", unde se poate admira mozaicul ce
reprezintă un "bestiarum" medieval (grifoni, acvile bicefale şi lei). "Sala Voievozilor" se află la
etaj şi conţine, în medalioane, portretele domnilor Moldovei şi ale regilor României. Tot la etajul
I se află "Sala Henri Coandă", ale cărei lambriuri au fost executate după un proiect al marelui
savant. Orologiul cu carillon, instalat în turnul central, este dintr-un ansamblu de opt clopote
care reproduc, din oră în oră, "Hora Unirii".
Legenda spune că în proiectul iniţial erau prevăzute 365 de camere, dar construcţia are 298
incăperi cu o suprafaţă de aproximativ 36.000 m2. La faţadă sunt 92 ferestre, iar la mansardă
alte 36 în ogivă şi două rânduri de baghete.
La etajul I, la faţada centrală, se află "Sala Voievozilor", cu picturi în stilul frescelor medievale
din ctitoriile Moldovei, aşezate în chenare de epocă. Picturile au fost executate de Ştefan
Dimitrescu şi de elevii săi. Tot la etajul I se află sala "Henri Coandă", ale cărei lambriuri au fost
executate după un proiect al marelui savant. În amintirea anilor petrecuţi la Iaşi ca elev al
Liceului Militar, Coandă a dăruit oraşului proiectul "Monumentului eroilor romani de Galata" şi
reţeta unui ciment special, care imită perfect culoarea şi sunetul lemnului de stejar.
Până în 1955, aici a fost sediul Tribunalului Judeţean, dotat cu mobilier confecţionat la "Casa
Maple" din Londra. Afectat de cutremurul din 1940, Palatul a slujit în timpul celui de-al doilea
război mondial drept cazarmă a trupelor germane şi ulterior, sovietice. Începand din anul 1975,
planşeul de lemn al ultimului etaj a fost înlocuit cu unul de ciment, turnat în plase de oţel,
lucrare parţial terminată în martie 1977, când a avut loc cutremurul cel mare. Ca o cheie de
boltă, noul planşeu a susţinut monumentul, fiind afectate în schimb, planşeele de la etajul I,
zidăria, ornamentele şi stucaturile. Lucrările de consolidare şi restaurare durează înca şi astăzi.
Astăzi Palatul Culturii din Iaşi este sediul Complexului Muzeal Naţional "Moldova" Iaşi şi
cuprinde: Muzeul de Istorie a Moldovei, Muzeul Etnografic al Moldovei, Muzeul de Artă, Muzeul
Ştiinţei şi Tehnicii Ştefan Procopiu. În aripa de nord-est a palatului se află Biblioteca Municipală
Gheorghe Asachi.

Palatul Domnesc - Ruginoasa, Iasi


Palatul domnitorului Alexandru Ioan Cuza de la Ruginoasa este un palat construit în stil
neogotic în anul 1804, care a aparţinut iniţial familiei Sturdza. Actualmente este muzeu
memorial dedicat Domnului Unirii.
Ansamblul Palatului lui Alexandru Ioan Cuza de la Ruginoasa a fost inclus pe Lista
monumentelor istorice din judeţul Iaşi din anul 2004, fiind format din 5 obiective:
• Palatul lui Alexandru Ioan Cuza - datând din anul 1862
• Biserica "Adormirea Maicii Domnului" - datând din anul 1813
• Parcul - datând din anul 1813
• Zidul de incintă - datând din anul 1813
• Turnurile - datând din anul 1813
• Mormântul pregătit pentru domnitorul Alexandru Ioan Cuza - datând de la sfârşitul secolului al
XIX-lea
Proprietatea familiei Studza
La sfârşitul secolului al XVII-lea, familia boierească Sturdza a cumpărat moşia de la Ruginoasa
de la Duca Vodă, stăpânind-o timp de aproape 200 de ani. La începutul secolului al XIX-lea,
familia Sturdza stăpânea o moşie de 8.000 hectare la Ruginoasa.
În primul deceniu al secolului al XIX-lea, mai exact în anul 1804, logofătul şi marele vistiernic
Săndulache Sturdza l-a angajat pe arhitectul vienez Johann Freiwald pentru a construi o
reşedinţă luxoasă pe locul vechii case boiereşti a strămoşilor săi. De asemenea, grădinarul
german Mehler avea scopul de a amenaja în jurul palatului un parc cu alei străjuite de statui,
bănci ascunse în labirinturi de verdeaţă şi chiar un iaz înconjurat de sălcii. Palatul de la
Ruginoasa a fost construit de către Freiwald în stil neoclasic, propriu arhitecturii civile din
Moldova acelor vremuri.
În anul 1811, Săndulache Sturdza a ridicat în spatele palatului, o biserică de conac, pe locul
unde a fost anterior o biserică de lemn. Acest lucru rezultă din pisania ce a fost aşezată la
intrare şi care a fost distrusă în timpul celui de-al doilea război mondial.
În mai 1837, prozatorul Costache Negruzzi descrie astfel palatul de la Ruginoasa în povestirea
"Scrisoarea I (Primblare)" din volumul "Negru pe alb. Scrisori la un prieten":
"Aproape de Târgul-Frumos sunt încântătoarele domene a Ruginoasei. Călătorul primind aici
ospitalitate, uita necazele unui supărător drum. El pare că se trezeşte transportat ca prin un
farmec în un castel descris de Walter Scott, unde găseşte pe lângă mărirea feodalităţii,
gospodăria Poloniei şi eleganţa Franţei; şi dacă vechii noştri boieri - sprijeni a patriei şi a
tronului - ar fi avut idee de arta heraldică, negreşit n-ar fi uitat a scrie pe scutul lor deviza vechii
Engliteri Dieu et mon droit." [2]
Palatul a fost moştenit de către logofătul Costache Sturdza, fiul lui Săndulache şi văr al
domnitorului Mihail Sturdza (1834-1849). În perioada 1847-1855, logofătul l-a adus aici pe
arhitectul Johann Brandel care a refăcut palatul în stil neogotic, stil păstrat şi astăzi.

Logofătul nu a apucat să locuiască prea mult aici, el mutându-se la Iaşi, capitala Moldovei, unde
avea în proprietate mai multe case, precum şi unele moşii din împrejurimea oraşului. Costache
Sturdza a ascuns-o la Palatul de la Ruginoasa pe soţia sa, Marghioliţa Ghika-Comăneşti, în
care înflorise o pasiune pentru boierul Nicolae Roznovanu. Ea s-a aflat în paza fiului săi cel
mare al lui Costache, Săndulache Sturdza, care purta numele bunicului. În fruntea unei mici
trupe de arnăuţi, boierului Roznovanu s-a îndreptat spre palat, i-a cumpărat pe paznicii lăsaţi
acolo de boier, a pătruns în curte unde a fost întâmpinat de Săndulache Sturdza. Acesta a
împuşcat un arnăut, dar un altul l-a omorât, înjunghiindu-l în inimă [3]. Marghioliţa a fost dusă la
Palatul Roznovanu de la Stânca (azi demolat), apoi cei doi amorezi au fugit în Bucovina, unde
s-au căsătorit.
În aprilie 1857, vornicul Alexandru Sturdza, un alt fiu al lui Costache Sturdza, a făcut un
împrumut de 60 mii de galbeni la Banca Moldovei, ipotecând palatul care fusese abandonat de
la răpirea Marghioliţei şi era ameninţat de ruină. Neplătind împrumutul, banca l-a scos la
licitaţie.
Palat Domnesc
În anul 1862, domnitorul Alexandru Ioan Cuza al Principatelor Unite a cumpărat la licitaţie
palatul de la Banca Moldovei, dorind să-l transforme în reşedinţă de vară. El a depus la 13/25
ianuarie 1862 preţul de 52.011 galbeni, după cum confirmă Curtea de Întărituri, iar apoi actele
de proprietate s-au încheiat la 16/28 aprilie 1862. Prima grijă a domnitorului a fost să renoveze
integral palatul.
Deşi domnitorul a petrecut puţin timp la palat, aici a locuit soţia sa, Doamna Elena Cuza (1825-
1909), care s-a ocupat de mobilarea şi decorarea lui, de grădină şi de acareturi. Ea a angajat
meşteri pentru repararea clădirii şi grădinari germani pentru refacerea parcului din jurul
castelului.
Scara centrală a fost construită din marmură, pereţii au fost tapetaţi cu mătase de la Paris, au
fost construite şeminee şi s-au adus policandre scumpe. Mobilierul a fost comandat în anul
1863 la Paris, actul de comandă păstrându-se astăzi la Biblioteca Academiei Române.
Palatul de la Ruginoasa a fost inaugurat oficial de către domnitorul Cuza, cu prilejul sărbătorilor
de Paşti din aprilie 1864, când acesta a sosit aici împreună cu Al. I. Cantacuzino, Nicolae
Pisoski şi Baligot de Beyne. În septembrie 1864, el sosea din nou la palat, unde a rămas
aproape o lună, după promulgarea Legii rurale din 14/26 august 1864, prin care au fost
împroprietărite cu loturi de teren agricol peste 400.000 de familii de ţărani, iar aproape alţi
60.000 de săteni au primit locuri de casă şi de grădină. El a fost aşteptat de 6.000 ţărani care
au venit să-i mulţumească, fiind întâmpinat de şase bătrâni care l-au primit cu pâine şi sare,
precum şi cu un berbec împodobit cu panglici tricolore [4]. El şi-a continuat activitatea la palat în
acea perioadă, făcând numiri de prefecţi şi luând măsuri pentru muncile agricole de toamnă [5].
Plecat în exil în anul 1866 după ce fusese obligat să abdice, domnitorul a continuat să se
îngrijească de moşia de la Ruginoasa. El a arendat moşia în anul 1866 cu 5.000 galbeni pe an,
pentru a face rost de bani cu care să se întreţină în exil. În acelaşi timp, el a refuzat să preia un
capital de 500.000 de franci, depuşi la Banca Rotschild de noua conducere din Principate [6].
Fostul domnitor a murit la 3/15 mai 1873 în oraşul Heidelberg (Germania), iar rămăşiţele sale
pământeşti au fost aduse la Ruginoasa, fiind înmormântate la 17/29 mai 1873 într-un cavou
amenajat lângă biserică [7]. Osemintele domnitorului au fost strămutate de mai multe ori: în
anul 1907 au fost puse în cripta amenajată în biserică, într-o cutie de argint aşezată într-un
sicriu de stejar; în primăvara anului 1944 au fost scoase din biserică de către un soldat din
Ruginoasa şi duse la Mănăstirea Curtea de Argeş; apoi, în anul 1946, au fost depuse în
Biserica Trei Ierarhi din Iaşi, unde s-a amenajat o criptă.
După înmormântarea fostului domnitor, Elena Cuza a luat decizia de a se muta la Paris
împreună cu cei doi fii şi cu Baligot de Beyne - fostul secretar al domnitorului, pentru a putea să
le ofere copiilor săi o educaţie aleasă. Acolo, Alexandru, fiul cel mare, a urmat Facultatea de
drept şi unele cursuri de istorie. Baligot de Beyne a murit în 1882, iar apoi Elena Cuza s-a întors
la Ruginoasa [8].
Cei doi fii ai domnitorului (din relaţia cu principesa Maria Obrenovici) au murit la scurtă vreme
unul de celălalt. Dimitrie Cuza (1864-1888), fiul mai mic, s-a sinucis la Paris în anul 1888 din
dragoste pentru o franţuzoaică de moravuri uşoare, corpul său neînsufleţit fiind adus la
Ruginoasa de către Elena Cuza şi înmormântat la dreapta tatălui său. Fiul mai mare, Alexandru
Cuza, bolnav de miocardită severă, s-a căsătorit în 1889 cu Maria Moruzzi (1863-1921), fiica lui
Alecu Moruzi şi a Adelei Sturdza şi a plecat în călătorie de nuntă la Madrid. Acolo s-a îmbolnăvit
de ftizie şi şi-a făcut testamentul în favoarea soţiei sale, murind apoi la puţin timp în anul 1890.
Cei doi soţi fuseseră căsătoriţi doar şase luni.
Noi proprietari
Alexandru Cuza a lăsat moşia de la Ruginoasa soţiei sale, Maria Moruzzi, strănepoată a
domnitorului fanariot ce-l ucisese pe Ioniţă Cuza, un străbun de-al lui Alexandru Ioan Cuza.
Existând neînţelegeri cu nora sa, Doamna Elena Cuza a părăsit palatul şi s-a stabilit la Iaşi,
unde a devenit membră fondatoare a Spitalului de copii "Caritatea", căruia i-a dăruit suma de
5.000 de lei, casele din Strada Romană şi o cotizaţie anuală de 25.000 de lei. Apoi s-a mutat în
anul 1903 în oraşul Piatra Neamţ, unde a locuit într-o căsuţă modestă, dedicându-se operelor
de binefacere.
Maria Moruzzi a avut o idilă cu Ionel I.C. Brătianu, proaspăt inginer de căi ferate, întors de la
studii de la Paris şi aflat în stagiatură la construcţia căii ferate Iaşi - Paşcani. Ea l-a invitat să
locuiască în palatul de la Ruginoasa şi a rămas însărcinată cu acesta. Maria Moruzzi s-a
căsătorit cu Brătianu în capela castelului, cei doi divorţând în aceeaşi zi ("căsătoria-divorţ de la
Ruginoasa") [9]. Din această legătură s-a născut la 3 februarie 1898, chiar în palat, un fiu,
Gheorghe I. Brătianu (1898-1953), viitorul istoric.
Maria Moruzzi s-a mutat la Iaşi, unde a locuit în Casa Pogor. După moartea Mariei Moruzzi în
anul 1921, palatul a fost donat prin testament Spitalului de copii "Caritatea" [10]. O parte din
mobilier a fost donat Muzeului Militar. În anii următori, a început degradarea edificiului, care a
fost accentuată de cel de-al doilea război mondial.
Muzeu memorial
Palatul a fost grav avariat de luptele purtate în apropiere în al doilea război mondial, din el
rămânând doar câteva ziduri de incintă şi bucăţi ruinate de pereţi. El a fost reconstituit în
perioada 1968-1978, fiind refăcut palatul propriu-zis, o parte din zidul de incintă şi doar un
bastion în partea de nord-vest [11]. S-a reuşit integrarea în ansamblul muzeistic a doar 13 ha
din cele 27 ha pe care le avea iniţial domeniul.
În anul 1979 s-a încercat amenajarea aici a unui muzeu de istorie, dar abia în 1982 s-a
inaugurat oficial Muzeul Memorial "Al. I. Cuza" cu o secţie de istorie şi una de etnografie.
Parterul palatului conţine exponate care reconstituie viaţa şi activitatea domnitorului Al. I. Cuza.
Muzeografii au încercat să amenajeze etajul palatului pentru a-l aduce la înfăţişarea din vremea
lui Cuza. Au fost aduse mobilier de epocă, cărţi de epocă, tacâmuri de argint. În cabinetul de
lucru s-au adus câteva din piesele de mobilier din lemn de stejar, pe care Elena Cuza le-a
comandat renumitei firme pariziene P.P. Mazaroz Ribaillier. Întreprinderea de Stat Decorativa
din Bucureşti a refăcut o comodă circulară după original.
În palat au fost reconstituite următoarele încăperi:
• o bibliotecă (cu cărţi aduse de la Paris),
• un cabinet de lucru al domnitorului (unde se aflau un dulap-arhivă, un dulap de bibliotecă, o
măsuţă în stil gotic şi un dulap pentru pendulă),
• o sufragerie în stil gotic (în care se aflau 31 de obiecte de mobilier din lemn de stejar sculptat,
dintre care mai există astăzi două etajere-dulap, prevăzute cu barometru şi cu o pendulă, iar pe
masa acoperită cu olandină albă sunt expuse tacâmurile din argint sau alpaca, farfurii din
porţelan de Sevres, pahare de cristal de Baccarat, toate având stema Principatelor Unite),
• un salon (cameră de primire a oaspeţilor) - cu 24 de piese stil Ludovic al XV-lea, dintre care
puţine s-au mai păstrat, o pianină marca Hermann Heiser & Co., două goblenuri olandeze şi o
statuetă feminină, în fildeş şi bronz, operă a sculptorului E. Barras
• salonul Elenei Cuza (cu mobilă stil Louis Philippe),
• camera copiilor,
• dormitorul Elenei Cuza (cu piese de mobilier stil Renaştere) şi
• dormitorul domnitorului.
• Construit în stilul neogotic, inspirat de romantismul german, Palatul de la Ruginoasa este
asemănător cu Palatul Sturdza de la Miclăuşeni. Palatul este o clădire de formă pătrată cu un
etaj, având cele patru faţade aproape simetrice, cu peroane largi şi drepte şi balcoane pe toate
laturile sprijinite pe lespezi de piatră. Odinioară el avea şi patru turnuleţe, care nu s-au mai
păstrat în zilele noastre. Scara centrală este construită în prezent din lemn.

Palatul Ghika - Comăneşti, Bacau


Palatul Ghika din Comanesti a fost realizat in 1890 de catre Dimitrie N.Ghika sub indrumarea
arhitectului Albert Galleron, in stil baroc.
Incepand din ianuarie 1989 Palatul Ghika gazduieste o expozitie de etnogfrafie si arta pe o
suprafata de 295 mp si o expozitie de arta moderna si contemporana pe o suprafata de 444 mp.

http://www.hoinareala.ro/castele/castel_din_panet/

S-ar putea să vă placă și