FFFFFFFFFFFFPatrologie 

 
(schiță mnemotehnică) 
 
Introducere, definiție, obiect de studiu 
 
‐ Definiție: Patrologia (Patir = părinte ; logos = ştiință) – ştiința care se ocupă 
de prezentarea Părinților Bisericii, a operei lor, a gândirii lor, a modului de viață 
şi  a  modelului  de  viețuire  pe  care  aceştia  ni‐l  propun.  Părinții  nu  transmit 
simple  informații,  ci  un  mod  de  viață.  Definițiile  occidentale  de  tip  scolastic 
nu surprind esența (au un caracter descriptiv, nu unul practic/dinamic) 
‐ Caracteristici  ale  P.:  unii  au  lăsat  scrieri  (de  ei  se  ocupă  Patrologia),  au 
parținut de regulă ierarhie, au rezolvat teologic problemele contemporane, 
au fost luminați de Duhul Sf., au avut (şi au îndemnat la) o viață curată în 
Hs.,  au  avut  autoritate,  teologia  lor  a  fost  receptată  de  Bis.  ca  egală 
Scripturilor, au vorbit cu o singură gură (Duhul Sf.) 
‐ Sf. Scriptură – scrierile patristice (pilda grăuntelui de muştar)  
‐ Textele  –  au  un  autor  văzut  şi  Unul  nevăzut;  scrierea  de  către  autori  şi 
înțelegerea de către destinatari – condiționată relația cu Dumnezeu (a avea 
„Nus Hristu” = Duhul Sf. şi a viețui în Hs.) 
‐ Patrologia – disciplină care apelează la:  
a) Discipline  teologice:  teologie  dogmatică,  studiul  N.T.  şi  V.T., 
liturgica   
b) discipline  auxiliare:  istorie,  filologie,  filozofie,  sociologie, 
folcloristică, epigrafie, paleografie, papirologie,  
‐ Pe  lângă  textele  patristice,  Patrol.  studiază  în  plan  secund  orice 
scriere/sursă  care  ar  putea  ajuta  la  UUUUînțelegerea  formei  literaturii 
patristice în raport cu conținutul 
‐ Părinții nu aduc noutatea informației ci adâncimea ei 
 
Periodizare 
 
‐ Limitele perioadei patristice: 
a) Catolici: în Apus până la Grigorie cel Mare sau Isidor de 
Sevilla (sec. VII) iar în Răsărit până la Sf. Ioan Damaschin 
(sec. VIII) 
b) Protestanți: până prin sec. IV‐V 
c) Ortdocşi: până astăzi, căci „Duhul suflă unde vrea” 

1
 ‐ Există mai multe criterii de clasificare şi periodizare a literaturii patristice, 
fiecare cu neajunsul său: după genul lucrării, după timp, după loc/zonă, 
şcoală sau limbă, după tematică, după importanță (contribuția la zidirea 
Bisericii). Cea mai „neutră” este periodizarea cronologico‐tematică: 
‐ sec. II – teologia unității Bisericii, valabilitatea funcțiilor ei, 
realitatea Euharistiei şi a Tradiției 
‐ sec. III – autenticitatea Bisericii, triadologie 
‐ sec. IV – triadologie, hristologie, pnevmatologie 
‐ sec. V‐VII – hristologie 
‐ sec. VIII – teologia icoanelor 
‐ sec. ….. 
 
 
Cercetarea patristică în perioada contemporană 
 
‐ spațiul românesc: Paisie (18), Stăniloae, I.G.Coman 
‐ spațiul  ortodox:  două  şcoli  –  Filaret  al  Cernigovului  (19)  şi  Panaghiotis 
Hristu (Institut, „Clironomia”, Palama – 5 vol.) 
‐ sec. 20 axat pe P. capadocieni – înapoi la izvoare – teologi neopatristici 
a) ruşi:  Serghiei  Bulgakov,  Paul  Evdokimov,  George  Florovsky, 
Alexander Schmemann, Vladimir Lossky, John Meiendorf 
b) greci:  Ioannis  Ziziulas,  Styilianos  Papadopulos,  Panaghiotis 
Hristu, Nisiotis, Mitsakis, Matsukas, Panaghiotis Nellas 
‐ Cf.  Stăniloae  –  teologia  trebuie  actualizată  într‐o  perspectivă 
contemporană 
‐ Două  tendințe  antipatristice:  subminarea  Părinților  şi  promovarea 
ereziilor; curentul ecumenist 
 
Importanța Patrologiei 
 
Părintele: 
‐ Arată autoritate şi importanță 
‐ A strâns ceva şi lasă o moştenire 
‐ Moştenirea = adevărul dumnezeiesc – are valabilitate veşnică 
‐ Are cuvânt cu putere deoarece este cuv. lui D. 
‐ Model de urmat 
‐ Mijlocitor către D. 
Autoritate = măsura în care contribuie la mântuirea noastră 
 

2
Raportul textului patristic cu cel scripturistic 
 
‐ patrologia introduce în ştiința/cuvintele Părinților (ta loghia ton pateron): 
viața,  asceza  şi  cuvintele  Sf.  Părinți  aprinşi  de  dragoste  dumnezeiască, 
lucrând pe ascuns 
‐ textele S. şi ale P. = comuniune şi împărtăşire cu Duh  
‐ textele P. continuă, explică şi adânces S. 
‐ caracteristici comune P1 şi S2: cuvânt transmis de Dumnezeu; se explică pe 
sine însuşi; răspuns la probleme; model de viețuire; mijloc de împărtăşire 
şi  comunicare/comuniune  cu  Dumnezeu  (lectura  S  şi  P  =  rugăciune  şi 
comuniune cu D3.) 
‐ S şi P sunt normative: sunt dumnezeieşti şi privesc mântuirea 
‐ S şi P sunt unitare. Dovadă: lectură comparativă; raportarea Părinților la S 
(numesc Sf. Scripturi – S. + scrierile ulterioare) 
‐ Scopul  S.S.4  –  cunoaşterea  adevărului  şi  creşterea  duhovnicească; 
înlocuiesc  capacitatea  naturală  (pierdută)  de  a  vorbi  cu  D.  (Sf.  Ioan 
Hrisostom) 
‐ Lecutra S.S. = rugăciune (Sf.Efrem) 
‐ S şi P sunt identice ca formă (aceleaşi genuri literare); S model pentru P 
‐ Unitatea S.S. este dată de prezența adevărului 
‐ Scrierea  S.S.  –  strict  determinate  de  voia  lui  D.  (scriu  doar  dacă  D.  îmi 
spune) 
‐ Raportarea  personală  la  S.S.  –  S.S.  sursă  de  răspunsuri  la  problemele 
persoanale (Sf.Vas.P.M.) 
‐ Profunzimea înțelegerii = abordarea intensivă a S.S. (Sf.Vas.P.M.) 
‐ S = măsura de verificare/autentificare a oricărei scrieri/învățături (inclusiv 
a P) 
‐ Pt.  viața  creştină  e  importantă  învățătura  din  S,  din  P  şi  din  propria 
încercare (experiența personală cu D.) 
‐ D.  prin  S.S.  oferă  permanent  înțelesuri  şi  perspective  noi,  având  un 
caracter personal şi viu 
 
Părinții Apostolici. Carateristicile literaturii apostolice 
 
‐ L.A5. apare ca lit. nou‐testamentară (ca formă şi conținut) 

1
Texte patristice
2
Textele Sfintei Scripturi
3
Dumnezeu
4
Sfintele Scripturi, dar în sens lărgit, cuprinzând şi textele patristice
5
Literatura Apostolică

3
 ‐ Lit. Ap6. şi a urmaşilor lor se întemeiază pe vederea lui D. 
‐ L.A. nu îmbunătățeşte adevărul ci lărgeşte cunoaşterea; continuă, explică, 
adânceşte, lămureşte adevărul 
‐ La începutul Bis. urmaşii Ap. aveau aceeaşi autoritate cu Ap.; pelerinii la 
locurile sf. se numeau „hagii” 
‐ Dezvoltarea continuă a marilor oraşe/centre determină şi dezvoltarea Bis.; 
noile  probleme  şi  întrebări  provoacă  răspunsul  P.A.  (Duhul  Sf.  rezolvă 
problemele fiecărei epoci prin aleşii Lui) 
‐ P.A. sunt considerați: Dionisie, Clement, Ignatie, Policarp şi Papias 
‐ Este considerat P.A.: cel care are legătură cu înv. Ap.; cel care are modul 
de viață şi duhul Ap. 
‐ P.A. – cel ce continuă tradiția/înv. Ap. 
‐ Alte scrieri pseudo‐apostolice: Didahia, Epistola lui Barnaba 
‐ Cauzele  apariție  L.A.:  nevoia  de  lămuriri  şi  întărire  imediată;  înmulțirea 
creşt.;  starea  morală  a  creşt.;  persecuțiile;  ereziile  (curentul  iudaizant, 
gnostic, dochetismul, hiliasmul); nelămuriri legate de ierarhie, Parusie; 
‐ Contribuții:  informații  cu  privire  la  organizarea  şi  starea  socială  a 
Bis./dezv. eclesiologiei – trecerea de la discursul patoral‐moralizator la cel 
dogmatic/caracterul pastoral‐duhovnicesc şi filocalic 
‐ Caracteristici  ale  L.A.:  ocazională,  nespeculativă,  practică,  simplă, 
misionară şi pastorală, epistolară, strict rel. şi intim bisericească, dezv. pe 
fundalul persecuțiilor, nu este adresată autorităților statului, P.A. se simt 
înnobilați prin persecuție/martiriu 
 
 
 
 

6
Apostoli