Mureşan Andrei

Pedagogie, Master 1

Ritmul colindelor

Colindele sunt cântece tradiţionale româneşti, având în general între 20 şi

60 de versuri. Colindele sunt legate de obiceiul colindatului, datină perpetuată din
perioada precreştină . Colindele se cântă în preajma Crăciunului. Unele dintre ele
au o sumedenie de variante şi versiuni, potrivit diferitelor regiuni şi graiuri.
Ele aveau o funcţiune rituală şi anume cea de urare pentru fertilitate, rodire şi
belşug. Acest obicei era legat fie de începutul anului agrar (adică de venirea
primăverii), fie de sfârşitul său (toamna, la culegerea recoltei) . Pe de altă parte,
un scop des întâlnit al colindelor era acela de alungare a spiritelor rele şi de
reîntâlnire cu cei plecaţi pe tărâmul celălalt. În acest sens, ele moştenesc
funcţiunea sărbătorilor păgâne ale Saturnaliilor, Calendelor lui Ianuarie şi a Dies
natalia Solis Invicti. Peste timp, din semnificaţia iniţială a colindelor s-a păstrat
doar atmosfera sărbătorească, de ceremonie, petreceri şi urări. Colindele prezintă
caractere melodice şi ritmice de o vechime incontestabilă. Ca text, unele dintre
acestea par a fi anterioare apariţiei creştinismului. Textul lor epic s-a păstrat în
multe colinde până în zilele noastre, dar cu timpul, o parte din aceste texte epice
au fost înlocuite de biserică cu texte religioase, însă fondul melodic şi ritmic a
rămas acelaşi în cea mai mare parte. Dintre elementele de bază ale muzicii şi
adică ritmul şi melodia, ritmul este comun tuturor artelor ce se desfăşoară în timp
(muzica, poezia, dansul). În multe zone ale ţării, colindele sunt acompaniate în
noaptea de Crăciun de dubă, fluier şi vioară.
 Conform cunoştinţelor de până acum, transmiterea tradiţiei folclorice
muzicale de la o generaţie la alta se face global, ritmica reprezentând structura de
bază şi liantul celorlalte elemente. Ritmul este mult mai accesibil învăţării prin
caracterul său primar fiind mai apropiat fiziologicului decât melodia. El favorizează
memorizarea deoarece este cel mai solicitat element structural din punct de
vedere funcţional. Conform unui studiu făcut de Traian Mârza, însăşi cuvintele
lexicului de bază a limbii române oglindesc prin accent, formule ritmice de tip
trohaic, iambic, dactilic, anapestic si peonic. Privit în ansamblu de către mai mulţi
cercetători, repertoriul colindelor româneşti relevă existenţa mai multor sisteme
ritmice, sistemul ritmic predominant şi caracteristic fiind cel giusto-silabic.
Sistemul ritmic aksak este şi el prezent în repertoriul colindelor, dar proporţia şi
importanţa sa structurală este mai mică decât susţinea Bartok în monografia sa
publicată în anul 1953. Formulele aksak ce au fost depistate în colinde sunt
variante ale formulelor ritmice giusto-silabice, provocate de grăbirea tempo-ului
peste o anumită limită.
În anul 1950, Gh. Ciobanu a cercetat şi explicat cum măsura, în înţelesul ei
modern, falsifică ritmul cântecului popular, iar despărţirea prin bare punctate,
puse după fiecare pereche de silabe, ascunde adevăratul ritm popular. Institutul
de Folclor a determinat cu precizie trei sisteme ritmice în cântecul popular, adică
cel de parlando, cel occidental şi cel bulgăresc. Ciobanu nu este de acord cu
această afirmaţie, susţinând că aceste sisteme nu au fost verificate în amănunt,
sunt doar speculaţii, mai mult decât atât, el dă vina pe Institut pentru haosul
provocat. El spune că muzica s-a organizat prin faptul că şi-a creat în decursul
evoluţiei sale, tipare, formule melodice şi ritmice, care au fost şi sunt în
permanentă dezvoltare. Legătura dintre vers şi melodie este făcută astfel:
  Cântecul popular foloseşte versuri de 6 şi 8 silabe, dar uneori se pierde
ultima silabă, astfel, versurile rămân de 5 respectiv 7 silabe.
 Melodiile sunt construite pentru lungimea versului complet. Melodia care
este corespunzătoare unui vers poartă nume de rând melodic.
La începutul secolului, Bartok sesizează că versul popular românesc se
împarte în perechi de silabe, prima silabă a fiecărei perechi este accentuată, iar a
doua neaccentuată. La rândul lor, aceste perechi se grupează două câte două,
accentul principal căzând pe prima silabă a fiecărei perechi de picioare:
„ , „
_v_v|_v_v
Aplicând această constatare la muzică, Bartok înlocuieşte semnele folosite în
metrică prin câte o optime. În felul acesta, el a obţinut două grupuri de câte patru
optimi, fiecare optime corespunzând unei silabe. Făcând legătura dintre schema
metrică a versului şi cea ritmică a melodiei, organizarea celor 8 timpi accentuaţi
sau neaccentuaţi ai măsurii, care cad pe cele 8 silabe ale versului, este în fiecare
caz o organizare invariabilă pentru că trebuie să se ţină cont de de aşezarea
barelor de măsură. De la începutul unei melodi şi până la sfârşitul acesteia,
accentele indică accentele metrice ale versului şi în nici un caz accentele ritmice.
Despre accentele colindelor, Drăgoi afirmă în partea introductivă a colecţiei
sale de „303 Colinde” că în afară de accentele care despart măsurile unele de
altele şi care nu se suprapun cu cele ritmice, foarte multe dintre colinde mai au
„un accent de un farmec particular şi neobişnuit”. Din toate studiile efectuate,
accentul în cântecul popular este definit astfel:
 Din două valori de durată inegală, ceea cu valoarea cea mai mare va fi cea
accentuată.
  Din două valori de durată egală dar de înălţime diferită, sunetul cel mai
înalt va fi cel accentuat.
Părerea lui Gh. Ciobanu despre ritmul cântecului popular românesc este
exprimată prin următoarele păreri:

 Metrica versului nu determină în nici un fel ritmul.

 Ritmul muzical îşi are proprile legi care nu sunt relaţionate de metrica
versului.
 Ritmul trebuie descoperit în melodie şi nu în picioarele metrice. După
ce este stabilit ritmul putem determina mişcarea ritmică şi mişcarea
melodică.
 Mişcarea melodică şi cea ritmică pe perechea de silabe se poate
regăsi şi vorbirea curentă.
 Pentru a reda ritmul în scris se pot utiliza măsuri doar că aceste
trebuie să cuprindă tot ritmul fără să il divizeze. Măsurile se pot
utiliza chiar şi în cântecele rubato dacă folosim ca punct de reper
mersul melodic şi accentele melodice.

Ritmul colindelor este alcătuit din celule ritmice. Acestea fiind binare şi
ternare, după cum sunt alcătuite, din doi sau trei timpi. În cadrul fiecărui grup,
aceste celule ritmice capătă aspecte şi valori diferite, după unitatea de timp pe
care o au la bază şi adică optimea şi pătrimea.
Având optimea ca unitate de timp (=2/8), celulele ritmice binare arată astfel:

1a piric

1b , atunci când cele două valori se întâlnesc contopite într-o valoare de

pătrime.
Când celulele ritmice au ca unitate de timp pătrimea, ele vor arăta astfel:

spondeu

dactil anapest

amfibrah proceleusmatic
Celulele ritmice ternare, cu optimea ca unitate de timp (=3/8) sunt acestea:

tribrah, iamb, troheu.

Iar cele ce au pătrimea ca unitate de timp (=3/4) sunt:

molos, ionic minor,

ionic major, coriamb.

La colinde, celula ritmică nr. 1 a se întâlneşte destul de rar, atât în colinda

propriu-zisă cât şi în refrene. Această afrimaţie este făcută fiindcă în cea mai mare
parte a colindelor bazate pe optime se simte pătrimea ca unitate de timp. În
concluzie, parametrul ritm dobândeşte importanţă majoră ca liant structural pentru
celelalte elemente lexicale, nu numai în demersul tipologic dar se constituie şi în
ethos al genului. Pregnanţa ritmică corespunde principalului comandament al
datinei şi al voioşiei.