Mesopotamia (Ţara dintre râuri)

Termenul de scriere cuneiformă caracterizează doar tehnica de scriere,

comună mai multor limbi din Orientul antic. Textele cuneiforme, pe tăbliţe
de lut, au fost răspândite în întreg Orientul şi constituiau expresia, adeseori,
a schimburilor diplomatice dintre diferite regate. Numele lor vine de la lat.
cuneus (cui), care desemnează amprenta capătului de stilus, confecţionat
dintr-o tulpină de trestie sau, mai precis, dintr-un beţişor de lemn terminat
într-un triedru. Cu ajutorul acestei scrieri au fost conservate în timp limbile
sumero-akkadiană, asiro-babiloniană, khadi şi hittită. Tot de tip cuneiform
sunt şi scrierile protoelamite, ahemenide şi ugaritice. Alături de Egiptul de
Sus unde au fost descoperite astfel de tăbliţe (este vorba de Tel-el Amarna,
reşedinţa faraonului reformator Echnaton sau Amenhotep IV, au fost
descoperite tăbliţe din lut cu inscripţii, scrise în limba şi caracterele sumero-
akkadiene), scrieri similare au mai fost identificate la hitiţi şi fenicieni, ca
dovadă a puternicelor influenţe culturale ale regatelor din Mesopotamia
asupra culturilor din jur. Prezenţa acestui tip de tăbliţe pe un spaţiu larg, de
la fenicienii de pe ţărmul Mediteranei şi până la locuitorii de la Mohenjo-
Dario (India), este o dovadă că originea sumeriană este indubitabilă.

Sumerul
Sumerienii, populaţie de limbă “asianică”, nici semitică nici indo-
europeană, au invadat Mesopotamia în mileniul IV BC.
Scrierea pictografică. Apariţia scrierii cuneiforme “clasice” în Sumer
a fost precedată de o perioadă de scriere pictografică, a căror “caractere”
stângace nu au permis o scriere rapidă (identificată în stratul cel mai vechi,
III, din localitatea Warka). Au fost descoperite aproximativ 2000 de astfel de
semne figurative care corespund, fiecare în parte, câte unui cuvânt.
Scrierea cuneiformă. Se impune în detrimentul celei pictografice în a
doua jumătate a mileniului IV. Cea mai recentă tăbliţă, scrisă în această
manieră, datează însă din timpul regelui Pacorus al II-lea (77-101), în timpul
căruia a început destrămarea regatului parţilor. Scrierea cuneiformă permitea
redactarea liberă a mai multor sute de rânduri cu semne, pe o singură tăbliţă.
De fapt, în timpul elaborării acestei scrieri se trece de la notaţia pe verticală
la cea orizontală, de la stânga la dreapta. Scrierea sumeriană este una
fonetică, fiecare cuvânt având nevoie să fie precedat de un “semn
determinativ”. Înainte cu mai bine de 1000 de ani înaintea Iliadei, Sumerul
avea deja o literatură înfloritoare. Textele scrise pe plăcuţele de lut umed
erau lăsate apoi la uscat. Cele mai importante dintre acestea erau arse,
ducând astfel la constituirea unor impresionante “biblioteci”. Alături de
bogăţia literară şi arhivistică, trebuie menţionat faptul că limba sumero-
akkadiană şi scrierea specifică deveniseră, în preajma jumătăţii celui de al
doilea mileniu, scriere şi limbă diplomatică internaţională.
Imperiul babilonian. În timpul dinastiei Babiloniene (secolele XX-
XIII) limba şi literatura akkadiană (limbă semitică de această dată) ating
apogeul. Acestei dinastii îi aparţine şi regele Hammurapi şi celebrele lui
decrete legislative.
Imperiul asirian (sec. XI-VI) este celebru din acest punct de vedere
mai ales prin biblioteca de la Ninive, înfiinţată de Sargon II şi dezvoltată de
Assurbanipal (668-624). Păstrată azi în British Museum, arhiva care conţine
aproximativ 22.000 de tăbliţe necesită cunoaşterea a mai bine de 300 de
semne cuneiforme.
Lutul ca suport de scriere. Avantajul utilizării lutului ca suport de
scris era acela că un text se putea multiplica de nenumărate ori, dacă avem în
vedere utilizarea sigiliilor patriţe sau matriţe, celebre pentru această cultură.
Este vorba în fapt, de nişte cilindre găurite axial, de dimensiunea unor
mosoare, confecţionate din piatră (jasp, agat, onix, etc.) pe care erau
inscripţionate texte şi desene, care se imprimau în lutul moale, autentificând
astfel valabilitatea textului înscris pe tabletă. Texte mult mai lungi, erau
imprimate la fel, după ce era “confecţionată”, scrisă, matriţa. Anumite
“scrisori” oficiale erau expediate în “plicuri” de lut. Tăbliţele cuneiforme
erau depozitate, între “coperţile” unor lăzi. Pe fiecare tăbliţă era trecut, în
partea de jos, titlul operei din care face parte şi poziţia acestei tăbliţe în
raport cu celelalte, cu ajutorul unui semn distinctiv (kolophon), sau începea
fiecare cu ultimul rând de pe tăbliţa care o preceda.

Centre mesopotamiene ale scrisului.

Unul dintre cele mai cunoscute centre ale scrisului cuneiform a fost
oraşul Mari. Aici, ca şi la Ninive, existau deja în secolul al VII-lea BC,
adevărate biblioteci-arhive, care aveau fiecare un fond de peste 20.000 de
tăbliţe, fiind anexate unor academii . La Mari “casa tabliţelor” (sau şcoala)
se afla chiar lângă ziguratul principal. Plăcuţele de lut erau “liniate” cu
ajutorul unei sfori. Stilul folosit este confecţionat din beţişoare de trestie
ascuţite la vârf. Pregătirea viitorilor scribi începea de la vârstă fragedă şi cu
multă severitate. Ca şi în Egipt, scribii sunt funcţionari indispensabili ai
administraţiei statului dar şi ai templelor. Tot ca în Egipt, şi aici originea
scribilor este una privilegiată, provenind exclusiv din familii bogate.
Sumerienii nu aveau scribi femei. Abia după 1800 BC, femeile sunt
pomenite în cultura babiloniană ca practicând şi ele această îndeletnicire. În
şcolile sumero-babiloniene se copiau şi studiau texte din trecut, dar se
constituia şi adevărate centre de creaţie literară.

Descifrarea scrierii cuneiforme. Se datorează celebrei inscripţii de la

Persepolis (sec VII-VI) scrisă trilingv în timpul ahemenizilor, respectiv în
limba persană veche, neosusiană şi akkadiană. Persana veche, limbă indo-
europeană, străbuna persanei moderne, a permis descifrarea celorlalte două
limbi.

Texte pe ceramică.
Nu numai cioburile, pomenite în legătură cu acel ostrakon, au
constituit suporturi de scris în trecut, ci şi vasele ceramice întregi. Alături de
desenele geometrice sau artistice maeştri anonimi adăugau şi texte scurte ce
aveau, în majoritatea cazurilor, un rol explicativ al figurilor picate. Acest
obicei este larg răspândit în rândul diverselor culturi ale lumii, fapt care a
determinat, de multe ori, scoaterea din anonimat a unor creatori de vase
ceramice. Nenumărate vase modelate de olarii etrusci au fost acoperite cu o
scriere ce a rămas încă o enigmă pentru cercetători.