Nuvela este o specie a genului epic în proză, cu un singur fir narativ şi

cu un conflict care implică un număr redus de personaje. Nuvela “Alexandru

Lăpuşneanul” scrisă de Costache Negruzzi este prima nuvelă istorică din
literatura română, aceasta apare la 30 ianuarie 1840, în primul număr al
revistei “Dacia Literară”, înscriindu-se într-una din direcţiile imprimate de
programul acesteia conceput de Mihail Kogălniceanu şi anume, inspirarea
scriitorilor din istoria patriei. Pentru crearea acestei nuvele, Negruzzi se
inspiră, în principal, din cronica lui Grigore Ureche.
Tema nuvelei “Alexandru Lăpuşneanul” ilustrează evocarea unui
moment zbuciumat din istoria Moldovei în timpul celei de a doua domnii a
lui Alexandru Lapuşneanul.
Nuvela “Alexandru Lăpuşneanul” este alcatuită din patru capitole,
fiecare purtând un motto, semnificativ pentru conţinutul acestuia. Primul
capitol are motto-ul : “Dacă voi nu ma vreţi, eu vă vreu”, cuvintele aparţin
lui Lăpuşneanul, ca răspuns la îndemnul de a renunţa la tronul Moldovei,
adresat lui de către boierii veniţi să îl întâmpine. Al doilea capitol începe cu
motto-ul “Ai să dai samă, Doamnă” şi este replica văduvei unui boier ucis
de Lapuşneanul, ameninţare adresată doamnei Ruxanda. Al treilea
capitol deţine motto-ul “Capul lui Moţoc vrem” şi sunt cuvintele multimii de
ţărani, veniţi la curte să se plângă de asuprirea boierilor, de sărăcie, de
foame, de viaţa lor devenită insuportabilă. Ultimul capitol are motto-ul “De
mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu” şi sunt cuvintele lui Alexandru
Lăpuşneanul, aflat pe patul de suferinţă, ca o ameninţare împotriva celor
care îl călugăriseră.
Alexandru Lăpuşneanul – personajul principal al nuvelei, erou
romantic, cu atestare istorică – este alcătuit din puternice trăsături de
caracter, un personaj excepţional, ce acţionează în împrejurări deosebite. Ca
orice personaj principal de nuvelă, Alexandru Lăpuşneanul este foarte
riguros conturat, având puternice trăsături de caracter. Lăpuşneanul este tipul
domnitorului tiran şi crud, cu voinţă puternică şi spirit vindicativ, trăsături ce
reies indirect, din faptele si vorbele personajului. În organizarea răzbunării
împotriva boierilor trădători, care constituie unica raţiune pentru care s-a
urcat pentru a doua oară pe tronul Moldovei, vodă schingiueşte, ciunteşte şi-i
omoară pe boieri, le ia averile profitând de „cea mai mică greşeală
dregătorească, la cea mai mică plângere”. Hotărât să-şi ducă la îndeplinire
planul, el este de neclintit, răspunzând cu mânie “Dacă voi nu ma vreţi, eu
vă vreu”. Se dovedeşte bun cunoscător al psihologiei umane, care reiese din
secvenţele ce relevă atitudinea lui faţă de Moţoc, pe care-l cruţă pentru a se
folosi de perfidia şi ticăloşia lui în aplicarea planului de răzbunare, precum şi
din cea în care ştie să profite de mulţimea adunată la porţile curţii domneşti
care-l linşează, reuşind astfel să scape de unul dintre cei mai ameninţători
duşmani ai săi, argumentând „ Proşti, dar mulţi […] să omor o mulţime de
oameni pentru un om, nu ar fi păcat ? ”
Deţine arta disimulării, scena din biserică fiind foarte semnificativă în
acest sens. Cruzimea este trăsătură romantică şi dominantă a lui
Lăpuşneanul, reieşind indirect din multele scene cumplite : leacul de frică,
linşarea lui Moţoc, ameninţarea cu moartea a propriei familii, schingiuirea şi
omorârea cu sânge rece, ba chiar cu satisfacţie a boierilor etc. Moartea
violentă, prin otrăvirea lui Lăpuşneanul de către blânda lui soţie, este tot de
factură romantică.
Norodul – este primul personaj colectiv constituit pentru prima oară
într-o operă literară, după regula de mişcare şi de gândire unitară,
reacţionând ca un singur om : „ Prostimea rămase cu gura căscată.[…]
Începu a se strânge cete-cete. […] Toate glasurile se făcură un glas […] în
toate inimile fu ca o scânteie electrică. ”
Moţoc este un personaj secundar fiind folosit de vodă pentru a-şi pune
în practică planurile diabolice. El este boierul intrigant şi trădător, perfid şi
cinic, care nu se dă în lături de la nimic pentru a profita de orice împrejurare
care-i poate fi benefică. El este o personalitate istorică atestată documentar
de cronica lui Grigore Ureche, transfigurat în personaj literar prin fantezia
autorului, pentru a deveni o întruchipare romantică a boierului slugarnic,
ipocrit şi laş, fiind foarte bine definit şi conturat. Moţoc este caracterizat în
mod direct şi de către Alexandru Lăpuşneanul: ,, învechit de zile rele ”. El îl
consideră pe Moţoc un intrigant, un trădător de profesie care unelteşte
împotriva tuturor domnitorilor pentru a-şi atinge propriile interese şi ,,pentru
a trage foloase”. Însuşirile lui Moţoc sunt evidenţiate şi indirect prin fapte,
care vor ajunge până la disperare, Moţoc nemaiştiind ce să facă pentru a
scapa de moarte: ,, plangea, ţipa, suspina ”, ,, boci ca o muiere ”, ,, îşi
smulgea barba ”.
Din punct de vedere al mijloacelor de expresivitate artistică, antiteza
romantică domină textul, pusă mai ales în evidenţă prin relaţiile dintre
personaje: Lăpuşneanul - Moţoc (Călăul şi victima) şi Lăpuşneanul -
Ruxanda (Demonul şi îngerul). Vornicul Moţoc rămâne întruchiparea acelei
boierimi însetate de avere şi rămâne un important personaj din literatura
română.
În antiteză cu Lăpuşneanul este domniţa Ruxanda, înzestrată nu numai
cu trăsături pozitive, printre care şi gingăşia, blândeţea şi iubirea de oameni.
Opusă domnitorului, este doamna Ruxanda, soţia sa. Ea apare ca personaj
secundar şi este fiică, soră şi soţie de domn, simbolizând frumuseţea,
bunătatea, iertarea şi inţelegerea. Direct, prin descriere, autorul îi evidenţiază
mai întâi vestimentaţia aleasă şi frumuseţea ei vestită, realizându-i astfel
portretul fizic. Îmbrăcămintea ei degajă somptuozitate, fiind la înălţimea
rangului său domnesc. Iubitoare şi supusă, îşi apreciază soţul căruia îi
adresează cuvinte pline de afecţiune şi de respect ,,Bunul meu
domn”, ,,viteazul meu soţ” etc. Este o fire sensibilă, nu suportă violenţa şi
este hotărâtă să-l împiedice pe Lăpuşneanul de la noi crime, aducându-i
diverse argumente ,,Ce-i lipseşte mariei-tale? N-ai cu nimeni război: ţara
este liniştită şi supusă. Judecă că după viaţă este şi moarte, şi că, măria ta,
eşti muritor şi ai să dai samă!” Există în comportamentul ei un moment de
derută, atunci când viaţa fiului ei este în pericol. În acea clipă este cuprinsă
de disperare şi este sfătuită de Spancioc să-l otrăvească pe Lăpuşneanul: ,,
…viaţa măriei sale şi a copilului acestuia este în primejdie. Destul a trăit
tatăl şi destule a făcut. Moară tatăl ca să scape fiul.” Chiar în faţa acestor
argumente este ezitantă şi, dupa un nou îndemn al lui Spancioc, îi cere
cuprinsă de teamă, părerea mitropolitului, care, indirect, o împinge la crimă.
Spancioc şi Teofan sunt, de fapt, autorii morali ai crimei.
Procedeele de caracterizare, directe şi indirecte, replicile devenite
emblematice pentru construirea eroilor, compun personaje romantice, a căror
trăsătură dominantă trimite şi către influenţe clasiciste.
Arta portretistică a lui Negruzzi se poate observa nu numai din modul
cum sunt înfăţişate personajele principale sau secundare. Mitropolitul
Teofan, este un personaj episodic dar joacă un rol important în această
nuvelă. El este un autor moral al crimei, prin puterea cuvintelor sale,
Ruxanda îşi otrăveşte soţul. De aici, se poate observa cât de puternic este
modul lui de a comunica cu ceilalţi şi cât de uşor îi poate manipula. Dacă el
nu ar fi susţinut ideea lui Spancioc, cel mai probabil, Ruxanda nu şi-ar fi
otrăvit soţul, ,,viteazul ei soţ”. Deşi este un personaj destul de nesemnificant
în toată, el deţine capacitatea supremă de a convinge pe cineva să facă un
anumit lucru, cum s-a întâmplat în cazul Ruxandei.
În afară de datele istorice reale, în nuvelă se manifestă şi ficţiunea, ca
rezultat al procesului de transfigurare a realităţii, ca produs al fanteziei
autorului, sub formă de licenţe istorice. De pildă, Moţoc, Spancioc şi Stroici
nu mai trăiau în timpul celei de a doua domnii a lui Lăpuşneanu, deoarece
fuseseră condamnaţi şi executaţi în Polonia.
Referindu-se la valoarea incontestabilă a nuvelei “Alexandru
Lăpuşneanul” de Costache Negruzzi, George Călinescu afirma că aceasta ,,
ar fi devenit o scriere celebră ca şi Hamlet, dacă literatura română ar fi avut
în ajutor prestigiul unei limbi universale. Nu se poate închipui o mai perfectă
sinteză de gesturi patetice adânci, cuvinte memorabile, de observaţie
psihologică acută, de atitudini romantice şi intuiţie realistă.” Toate acestea,
dar şi limpezimea şi măiestria stilistică, elementele arhaice şi regionale care
fixează atmosfera epocii şi dau culoarea locală, arta descrierii şi dialogului
fac din nuvela lui Costache Negruzzi una dintre primele opere de mare
valoare din proza românească.