Sunteți pe pagina 1din 28

Capitolul 5

INTRODUCERE
ÎN TEORIA TRANSMITERII CĂLDURII.

5.1. CONDUCŢIA ÎN REGIM PERMANENT.

5.1.1. Generalităţi.

5.1.1.1. Câmp de temperatură.

Se poate defini în fiecare punct M al unui corp temperatura ca funcţie scalară de coordonatele
punctului şi de timp: T = f (M, t ) . Mulţimea valorilor pe care le ia T în tot spaţiul, pentru o valoare
dată a lui t, se numeşte câmp de temperatură.
∂T
Când temperatura nu variază în timp, = 0 şi transferul de căldură are loc în regim
∂t
permanent. În caz contrar, regimul este variabil.

5.1.1.2. Suprafeţe izoterme

Locul punctelor ce au în fiecare moment o aceeaşi temperatură este numit


suprafaţă izotermă.
În regim variabil, suprafeţele izoterme sunt mobile şi deformabile, în regim permanent ele sunt
invariante.

Fig. V.1
5.1.1.3. Gradient de temperatură

Variaţia temperaturii la un moment dat t0, între două puncte infinit apropiate, M (x,y,z) şi M'
(x+dx, y+dy, z+dz), va fi, neglijând infiniţii mici de ordin superior:
∂f ∂f ∂f
dT = dx + dy + dz
∂x ∂y ∂z

Dacă introducem operatorul simbolic al lui Hamilton,


∂ ∂ ∂
∇ = grad = i+ j+ z
∂x ∂y ∂z
se poate scrie: dT = grad dr MM ' , unde dr MM ' este vectorul M M′ cu valoarea:
dr MM ' = idx + jdy + kdz

171
∂T ∂T ∂T
Vectorul grad T = i+ j+ k poartă denumirea de gradient de temperatură în puntul
∂x ∂y ∂z
M(x,y,z). El este normal la izoterma acestui punct T = f (x, y , z , t 0 ) = ct .
∂f ∂f ∂f
Diferenţiala acestei funcţii dT = dx + dy + dz = 0 arată că vectorul grad T este
∂x ∂y ∂z
perpendicular pe orice vector dr = idx + jdy + kdz trecând prin M şi situat în planul tangent în acest
punct, la suprafaţa izotermă T.
Notând cu n 0 şi l 0 versorii direcţiilor normalei M R şi M M ′ , putem scrie, cu notaţiile din
fig. II.1:
∂T ∂T
= gradT ⋅ l = gradT ⋅ cos α ; = gradT ⋅ n = gradT
∂l ∂n
sau proiectând vectorul grad T pe axele de coordonate x, y, z se obţine:
(gradT)x = ∂T cos(n, ∧ x) = ∂T ; (gradT)y = ∂T cos(n, ∧ y ) = ∂T
∂n ∂x ∂n ∂y
∂T ∂T
(gradT)z = cos(n, ∧ z ) =
∂n ∂z

5.1.1.4. Flux şi densitate de flux termic.

Se numeşte flux termic cantitatea de căldură ce străbate suprafaţa S în unitatea de


dQ
timp: Φ = .
dt
Densitatea de flux termic sau flux unitar de căldură într-un punct dat M(x,y,z,t), este vectorul
dirijat după normala n la izoterma acestui punct, în sensul temperaturilor descrescătoare şi având

valoarea: q = n0 .
ds

Pentru un timp dat, t0, mulţimea tuturor valorilor vectorului q , în întreg spaţiul, constituie un
câmp vectorial analog celor întâlniţi în hidro şi electro-dinamică.
Curbele acestui câmp, care în orice punct sunt tangente la direcţia densităţii de flux termic
corespunzător, se numesc linii de curent termic.
Liniile de curent formează o reţea ortogonală la sistemul de suprafeţe izoterme ale câmpului de
temperatură.
Ansamblul de linii de curent dispuse pe un contur de curent închis formează un tub de curent,
caracterizat, în cazul mediului lipsit de izvoare interne de căldură, prin faptul că prin orice secţiune
normală a sa trece un acelaşi flux termic.

5.1.1.5. Surse interne de căldură.

Sunt definite prin fluxul termic produs în unitatea de volum.


Cele mai des întâlnite sunt:
p = A 0 exp (− α T ) în cazul reacţiilor chimice şi
p = A (M , t ) + B (M , t ) T în cazul efectului Joule, în care Ao, α, A şi B sunt constante.

5.1.2. Legea lui Fourier.

172
Pentru a formula această lege, cunoscută şi sub denumirea de legea experimentală a conducţiei,
se consideră în jurul punctului M(x,y,z) un element oarecare de suprafaţă dS, cu versorul normalei n 0 .
După cum arată experienţa cantitatea de căldură ce trece prin elementul de suprafaţă dS în
unitatea de timp dt, este:
∂T
dQ = − λ dS ⋅ dt
∂n
dQ
Utilizând relaţia de definiţie a fluxului termic d Φ = şi respectiv a densităţii de flux
dt

termic q = n 0 , se obţine:
dS
∂T
q = −λ ⋅ n 0 sau q = − λ gradT
∂n
Această ultimă expresie poartă denumirea de legea lui Fourier şi se formulează astfel:
densitatea de flux termic este direct proporţională cu gradientul temperaturii.
Coeficientul de proporţionalitate, λ, este conductivitatea termică ce este caracteristică fiecărei
substanţe în parte şi depinde de o serie de factori ca: temperatura, starea de agregare, structura etc.

5.1.3. Ecuaţia diferenţială a conducţiei căldurii.

Se consideră un mediu izotrop (parametrii nu depind de vreo direcţie oarecare) şi neomogen


care are, într-un punct oarecare M, caracterizat de vectorul de poziţie r , la timpul t, căldura specifică
c(r ) , densitatea ρ(r ) , coeficientul de conductivitate λ (r ) şi temperatura T (r , t ) .
În ipoteza că procesul termic nu are loc cu variaţii prea mari de temperatură, schimbări de
structură sau reacţii chimice (căldura specifică şi densitatea nu vor varia sensibil în timp) şi nici cu
deformări, variaţia energiei interne, a unui element de volum V, mărginit de suprafaţa exterioară cu
aria S, în unitatea de timp, va fi:
∂U ∂ ∂U ∂T
∂t
= ∫∫∫
∂t V
c ⋅ ρ ⋅ T dV ;
∂t
= ∫∫∫
V
c⋅ρ ⋅
∂t
dV întrucât c şi ρ nu variază sensibil în

timp, conform ipotezei de mai sus.


În unitatea de timp, prin suprafaţa exterioară a elementului de volum va pătrunde fluxul de
căldură: Φ e = − ∫∫ (− λ gradT ) dS .
S

În acelaşi timp, fluxul de căldură generat de sursele interne este: Φ i = ∫∫∫ p dV .


V

∂U
Conform primului principiu al termodinamicii, = Φ e + Φ i şi aplicând teorema lui Gauss-
∂t
Ostrogradski ∫∫∫ (− λgradT) dS =∫∫∫ div(− λgradT) dV ,
S V
se obţine:

∂T
∫∫∫ cρ ∂t dV = ∫∫∫ div(λgradT ) dV = ∫∫∫ p dV ,
V V V
care mai poate fi scrisă sub forma:

⎡∂ ⎤
∫∫∫ ⎢⎣ ∂t (c ⋅ ρ ⋅ T) − div(λgradT) − p⎥⎦ dV = 0 , în cazul când c şi ρ depind sensibil de timp.
V

Pentru ca această relaţie să fie satisfăcută, oricare ar fi valoarea şi poziţia lui V, este necesar ca:

(cρ T ) = div (λ gradT ) + p , întrucât elementul de volum V a fost ales arbitrar ca mărime şi poziţie.
∂t
Această ecuaţie este cunoscută ca ecuaţia Fourier sau ecuaţia conducţiei căldurii.

173
Această ecuaţie se poate scrie în coordonate carteziene astfel:
∂ ∂ ⎛ ∂ T ⎞ ∂ ⎛ ∂ T ⎞ ∂ ⎛ ∂T ⎞
(cρ T ) = ⎜ λ ⎟ + ⎜⎜ λ ⎟⎟ + ⎜ λ ⎟ + p iar pentru medii omogene, introducând
∂t ∂x ⎝ ∂x ⎠ ∂y ⎝ ∂y ⎠ ∂z ⎝ ∂ z ⎠
λ ∂T p
difuzivitatea termică a = , ecuaţia devine: = a∆T + care mai poate fi scrisă sub formele:
cρ ∂t cρ
p
- ecuaţie de tip Poisson: a∆T + = 0 , pentru regim permanent şi mediu cu surse interne;

- ecuaţie de tip Laplace: ∆T = 0 , pentru regim permanent şi mediu fără surse interne şi
∂T
- ecuaţie de tip Fourier: = a∆T , pentru regim variabil şi mediu fără surse interne.
∂t

5.1.4. Conducţia termică în medii anizotrope.

Conform legii lui Fourier, fluxul de căldură pentru medii izotrope este: q = −λgradT ,
în care λ depinde numai de vectorul de poziţie r (x , y , z ) , nu şi de vreo direcţie oarecare, aşa
cum se întâmplă în cazul corpurilor anizotrope (cristale, corpuri alcătuite din cristale), la care
λ 11 λ 12 λ 13
coeficientul de conducţie se poate scrie sub forma tensorului: λ ik = λ 21 λ 22 λ 23
λ 31 λ 32 λ 33
Întrucât până în prezent nu s-a dovedit existenţa conducţiei rotatorii, adică
λ ik = o (i ≠ k , i , k = 1;2;3 ) , matricea de mai sus se reduce la o matrice diagonală. În aceste
condiţii, ecuaţia diferenţială a conducţiei căldurii ia forma:
∂T ∂ T
2
∂ T
2
∂ T
2
λ
cρ ⋅ = λ 1 2 + λ 2 2 + λ 3 2 + p , care, prin introducerea difuzivităţii termice a i = i ,
∂t ∂x ∂y ∂z cρ
∂T ∂ 2T ∂ 2T ∂ 2T p
se mai poate scrie: = a1 + a2 + a3 + .
∂t ∂x 2
∂y 2
∂z 2 c ⋅ ρ
Această ecuaţie se poate rezolva matematic prin substituţia:
x1 x y y z3 z
= , 2= şi = .
a a1 a a2 a a3
5.1.5. Conducţia termică prin fluide.

În cazul mediilor fluide, prin orice punct de poziţie dată r (x, y , z ) trec, în timpul
procesului termic, nenumărate particule, a căror deplasare este însoţită şi de un transport de
∂T
căldură. Ca urmare, în locul derivatei locale este necesar să se introducă derivata
∂t
substanţială care ţine seama şi de deplasarea materiei:
DT ∂ T ∂ T ∂ x ∂ T ∂ y ∂ T ∂ z DT ∂ T
= + + + ; = + v gradT
Dt ∂t ∂x ∂t ∂y ∂t ∂z ∂t Dt ∂t
Considerând fluidul omogen şi izotrop, ecuaţia conducţiei căldurii devine:
∂T p
+ vgradT = a∆T + . Această ecuaţie este cunoscută ca ecuaţia conducţiei convective
∂t cρ
sau ecuaţia Fourier-Kirchhoff.

5.1.6. Condiţii de unicitate.

174
Ecuaţia diferenţială a conducţiei căldurii admite soluţii unice numai pentru un anumit
grup de mărimi caracteristice, denumite condiţii iniţiale şi la limite.
a) Condiţii iniţiale sau de timp.
Aceste condiţii prescriu valoarea câmpului de temperaturi la un anumit moment t = t0 ,
care de obicei se alege ca origine ( t 0 = 0 ).
Matematic, aceste condiţii sunt de forma: T t = 0 = f (x , y , z ).
b) Condiţii spaţiale sau de frontieră sau la limite.
Aceste condiţii prescriu distribuţia temperaturilor sau a fluxului de căldură pe
suprafeţele care delimitează corpul cercetat, în condiţii variate de schimb superficial şi se
împart în patru categorii:
b1) Condiţii de speţa întâia. Prescriu distribuţia temperaturilor pe suprafeţele care
delimitează corpul, în funcţie de timp şi loc, exprimându-se matematic prin relaţia:
Ts = f (rs , t ).
b2) Condiţii de speţa a doua. Prescriu distribuţia fluxului de căldură prin suprafeţele
ce delimitează corpul: q s = ϕ (rs , t ).
b3) Condiţii de speţa a treia. Prescriu schimbul de căldură prin convecţie al corpului
cu mediul care-l înconjoară. q s = q c unde q c = α (Ts − Ta ) ⋅ n 0 .
⎛ ∂T ⎞ ⎛ ∂T ⎞ Ts − Ta
Deoarece q s = − λ ⎜ ⎟ ⋅ n 0 , rezultă: λ ⎜ ⎟ = α (Ta − Ts ), sau tgϕ =
⎝ ∂ n ⎠s ⎝ ∂n ⎠ s λ
α
λ
ceea ce arată că toate tangentele în punctele (Ts, 0) trec prin punctul de coordonate ( Ta , ),
α
ca în figura V.2.

de speţa întâi de speţa a doua

de speţa a treia

Fig. V.2. Reprezentarea grafică a condiţiilor spaţiale

b4) Condiţii de speţa a patra. Prescriu schimbul de căldură superficial pin conducţie
⎛ ∂T ⎞ ⎛ ∂T ⎞ tg ϕ 1 λ
între corpuri în contact direct. λ1 ⎜ 1 ⎟ = λ 2 ⎜ 2 ⎟ sau = 1 .
⎝ ∂n ⎠ s ⎝ ∂n ⎠ s tg ϕ 2 λ2

175
În realitate există o rezistenţă termică de contact, R, ce introduce o discontinuitate de temperatură în
interfaţă, ∆T = R ⋅ q . Aceste condiţii nu epuizează toate posibilităţile. Astfel, schimbul de căldură s-ar putea
⎛ ∂T ⎞
să aibă loc prin radiaţie: − λ ⎜
∂ n
( )
⎟ = c Ts − Ta sau prin convecţie şi radiaţie:
4 4

⎝ ⎠s
⎛ ∂T ⎞
− λ⎜
∂ n
( 4 4
)
⎟ = α (Ts − Ta ) + c Ts − Ta .
⎝ ⎠s

Fig. V.3. Reprezentarea grafică a condiţiei de speţa a patra.

5.1.7. Transfer conductiv unidimensional fără surse interne.

5.1.7.1. Pereţi plani paraleli.

5.1.7.1.1. Condiţii spaţiale de speţa întâi.

Ecuaţia diferenţială a conducţiei căldurii pentru un corp omogen şi izotrop, fără surse
interne, în regim permanent, este o ecuaţie de tip Laplace: ∆T = 0 care, în cazul
∂ 2T
unidimensional al propagării căldurii (de exemplu după axa Ox), ia forma: = 0 . În acest
∂x 2
caz, condiţiile spaţiale de speţa întâi, ce prescriu distribuţia temperaturilor pe suprafeţele ce
⎧ x = 0 T = Tp ,1
delimitează corpul, sunt: ⎨
⎩ x = δ T = Tp , 2

Fig. V.4
∂T
Prin integrarea ecuaţiei conducţiei căldurii se obţine: = A şi T = Ax + B în care
∂x
Tp , 2 − Tp ,1
constantele, determinate prin condiţiile spaţiale, au valorile: B = Tp ,1 ; A = şi
δ
deci temperatura în planul x va fi dată de relaţia: T (x ) = Tp , 1 + (Tp , 2 − Tp ,1 ) .
x
δ

176
Tp ,1 − Tp , 2
Legea lui Fourier se poate scrie în aceste condiţii q = , întrucât
δ
λ
∂T
q = −λ = −λA .
∂x
Raportul δ poartă denumirea de rezistenţă termică, prin analogie cu conducţia
λ
electrică.
Temperatura în planul x se poate determina în cazul în care se cunoaşte densitatea de
x
flux q cu relaţia: T (x ) = T p , 1 − q .
λ
Pentru corpurile a căror coeficient de conductibilitate este dat ca o funcţie liniară de
temperatură: λ = λ 0 (1 + b ⋅ T ) , legea lui Fourier se scrie sub forma:
∂T
q = − λ 0 (1 + b ⋅ T ) care prin separarea variabilelor şi integrare între limitele x = 0 şi
∂x
⎛ T + Tp , 2 ⎞
x = δ şi respectiv T = Tp ,1 şi T = Tp , 2 conduce la: qδ = − λ 0 ⎜⎜ 1 + b p ,1 ⎟⎟ (Tp ,1 − Tp , 2 ) .
⎝ 2 ⎠
⎛ T + Tp , 2 ⎞
Factorul λ o ⎜⎜ 1 + b p , 1 ⎟⎟ reprezintă conductivitatea termică medie,
⎝ 2 ⎠
Tp , 1
1
adică: λ m =
Tp , 1 − Tp , 2 ∫ λ (T ) dT .
Tp , 2
În aceste condiţii densitatea de flux se poate scrie:

Tp ,1 − Tp , 2
q= ⋅ λm
δ
Pentru pereţi plani neomogeni (formaţi din pereţi plani omogeni cu contact perfect între
λ
ei), densitatea de flux prin fiecare strat i se poate scrie: q i = i (Tp ,i − Tp ,i + 1 ) şi întrucât,
δi
conform condiţiilor spaţiale de speţa a patra densităţile de flux qi sunt egale între ele, prin
n
δi T p , 1 − T p ,n + 1
însumare rezultă: q ∑ λi
= T p , 1 − T p , n + 1 sau q = n
δi
.
i=1
∑ i=1 λ i

Utilizând ultima relaţie, temperaturile dintre straturi se vor putea scrie:


k
δi
Tp ,k +1 = Tp ,1 − q ∑i =1
λi
De asemenea temperatura din planul x, situat în stratul k+1 la distanţa x de marginea sa,
⎛ k δi x ⎞⎟
va fi dată de relaţia: T( x ) = Tp ,1 − q⎜⎜ ∑ +
⎝ i =1 λ i λ k + 1 ⎠

În aceste ultime relaţii se utilizează condiţia spaţială de speţa a doua ce dă distribuţia lui
q(x).

5.1.7.1.2. Condiţii spaţiale de speţa a treia.

Pentru peretele plan, izotrop şi omogen, cu schimb convectiv de căldură cu două medii
fluide ce-l înconjoară de o parte şi respectiv de cealaltă parte, legea lui Fourier se poate scrie:
λ
q = (Tp ,1 − Tp , 2 ) , iar relaţia lui Newton:
δ
- pentru fluidul 1: q 1 = α 1 (Tf ,1 − Tp ,1 )
- pentru fluidul 2: q 2 = α 2 (Tp , 2 − Tf , 2 )

177
Din condiţiile spaţiale de speţa a treia, ce prescriu schimbul de căldură convectiv al
corpului cu mediile fluide ce-l înconjoară, q 1 = q = q 2 şi din însumarea relaţiilor de mai sus
δ
scrise sub forma: q ⋅ = (Tp ,1 − Tp , 2 ) ; q ⋅
1
( )
= Tf ,1 − Tp ,1 ; q ⋅
1
( )
= Tp , 2 − Tf , 2 , rezultă
λ α1 α2
densitatea fluxului de căldură, transmis prin perete, de la fluidul 1 la fluidul 2:
T f ,1 − T f , 2
q =
1 δ 1
+ +
α1 λ α2

Fig. V.5
Numitorul reprezintă rezistenţa termică globală, R, iar inversul lui R se notează cu k şi
se numeşte coeficientul global de transfer.
Pentru pereţii neomogeni, formaţi din n straturi omogene, izotrope şi plan-paralele, se
poate scrie, ţinând cont de condiţiile de speţa a treia, sistemul:

⎪q α = (Tf ,1 − Tp ,1 )
⎧ 1
⎪ 1
⎪ n δi
⎨q ∑ = (Tp ,1 − Tp ,n +1 ) ,
⎪ i =1 λ i
⎪ 1
⎪q = (Tp ,n +1 − Tf , 2 )
⎩ α2
din care, prin însumare, rezultă densitatea fluxului termic transmis, prin peretele compus, de la
T f , 1 − Tf , 2
fluidul 1 la fluidul 2: q = n
1 δi 1
∑ α1
+
i=1
λ i
+
α 2

Temperatura dintre straturi se va putea determina dintr-o relaţie de forma:


⎛ 1 n
δi ⎞
Tp ,k +1 = Tf ,1 − q⎜⎜
⎝ α 1
∑ +
i = 1
λ i
⎟ , obţinută din însumarea primelor două ecuaţii ale sistemului de


mai sus în care s-a înlocuit n cu k, iar temperatura din planul x, situat în stratul k+1 la distanţa
x de marginea sa, va fi dată de relaţia:
⎛ 1 n
δi x ⎞
T(x ) = Tf ,1 − q⎜⎜ + ∑
⎝ α1 i=1 λ i λ k +1 ⎠
+ ⎟

Ultimele două relaţii sunt utilizate când se cunoaşte o temperatură, de exemplu Tf ,1 şi
când se prescrie distribuţia densităţii fluxului termic prin suprafeţele ce delimitează corpul
(condiţii spaţiale de speţa a doua), de exemplu q(x)=ct.

178
5.1.7.2. Tuburi cilindrice.

5.1.7.2.1. Condiţii spaţiale de speţa întâi.

Ecuaţia diferenţială a conducţiei căldurii, în coordonate cilindrice, are forma pentru


∂T a⎡∂ ⎛ ∂T ⎞ 1 ∂ T
2
∂ 2T ⎤ p
solide izotrope şi omogene = ⎢ ⎜ r ⎟ + + r ⎥+ .
∂t r ⎣ ∂r ⎝ ∂r ⎠ r ∂ϕ ∂z 2 ⎦ cρ
2

În cazul conducţiei unidimensionale (după direcţia radială) în regim permanent şi fără


∂ 2T 1 ∂T
surse interne, ecuaţia diferenţială a conducţiei căldurii ia forma: + =0.
∂r 2 r ∂r
∂T du u
Făcând substituţia u = se obţine + = 0 (T fiind funcţie numai de r se poate
∂r dr r
dT
scrie ). Separând variabilele şi integrând, rezultă: ln u + ln r = ln A , sau u⋅ r = A, care prin
dr
dT dT
înlocuirea lui u cu devine: ⋅ r = A.
dr dr
T
r

Tp,
Tp,

2r
2r

Fig. V.6
Integrând această ecuaţie se obţine:
T(r ) = A ln r + ln B , în care A şi B sunt constante ce se determină din condiţiile spaţiale de speţa
⎧r = r1 , T = Tp,1 ⎧Tp,1 = Alnr1 + lnB
întâi: ⎨ . Rezultă sistemul: ⎨ care prin rezolvare dă:
⎩r = r2 , T = Tp,2 ⎩Tp,2 = Alnr2 + lnB
T − Tp , 2 T − Tp , 2
A = p ,1 ; ln B = Tp ,1 − p ,1 ln r1 . Se obţine astfel relaţia de determinare a lui
r r
ln 1 ln 1
r2 r2
T − Tp , 2 r
T(r): T (r ) = T p , 1 − p , 1 ln 1
r r
ln 1
r2

179
Densitatea fluxului de căldură se obţine din legea lui Fourier, q = −λ gradT, scrisă, în
dt
condiţiile transferului unidimensional după direcţia radială, sub forma: q = − λ , înlocuind
dr
dt A λ T p ,1 − T p , 2
pe cu : q ( r ) = .
dr r r r
ln 1
r2
Fluxul de căldură ce străbate suprafaţa cilindrică de rază r şi de lungime l, va fi:
T − Tp , 2
Φ = 2 π l λ p ,1 .
r
ln 1
r2
Pentru pereţi cilindrici neomogeni (formaţi din n pereţi cilindrici omogeni cu contact
perfect între ei), fluxul termic pe unitatea de lungime, Φ l , prin fiecare strat i este:
Tp ,i − Tp ,i + 1 dΦ l
Φ l ,i = 2 πλ i ⋅ , întrucât =0.
ri + 1 dr
ln
ri
Deoarece fluxurile termice liniare Φ l , sunt egale între ele, conform condiţiilor spaţiale
de speţa a patra, prin însumare rezultă:
n
1 r Tp ,1 − Tp ,n +1
Φl ∑ 2πλ i
ln i +1 = Tp ,1 − Tp ,n +1 ; Φ l = n
ri 1 r
i =1

i =1
∑2πλ i
ln i +1
ri
În cazul în care se cunoaşte distribuţia fluxului liniar de căldură prin suprafeţele de
delimitare, Φ l , temperaturile dintre straturi se pot determina cu relaţia:
k
ri + 11
Tp , k + 1 = Tp ,1 − Φ l
i =1
∑ 2 πλ
i ri
. ln

De asemenea, temperatura suprafeţei de rază r, cu rk +1 < r < rk + 2 , va fi dată de relaţia:


1 ⎛ k
1 ri + 1 1 r ⎞
Tp (r ) = Tp ,1 − Φ l ⎜⎜
2π ⎝ ∑λ
i =1 i
ln
ri
+ ln
λ k + 1 rk + 2


5.1.7.2.2. Condiţii spaţiale de speţa a treia.

Pentru peretele cilindric, izotrop şi omogen, cu schimb de căldură cu două medii fluide,
pentru care aplicând condiţiile spaţiale de speţa a treia Φ l ,1 = Φ l = Φ l , 2 în care:
Tp ,1 − Tp , 2
Φ l ,1 = 2πr1 α 1 (Tf ,1 − Tp ,1 ) ; Φ l = 2πλ şi
r2
ln
r1
Φ l , 2 = 2πr2α 2 (Tp , 2 − Tf , 2 ) şi însumând relaţiile de mai sus scrise sub forma:
⎧ 1
⎪Φ l = Tf ,1 − Tp ,1
⎪ 2 πr1 α 1
⎪ 1 r
⎨Φ l ln 2 = Tp ,1 − Tp , 2
⎪ 2 πλ r1
⎪ 1
⎪Φ l = Tp , 2 − Tf , 2
⎩ 2 πr2 α 2
rezultă fluxul liniar de căldură, transmis prin perete, de la fluidul 1 la fluidul 2:

180
Φl =
(T f ,1 − Tf , 2 )
1 ⎛ 1 1 r 1 ⎞
⎜⎜ + ln 2 + ⎟
2 π ⎝ r1 α 1 λ r1 r2 α 2 ⎟⎠
Pentru pereţii neomogeni formaţi din n tuburi cilindrice omogene se poate scrie, ţinând
cont de condiţiile spaţiale de speţa a treia:
Fig. V.7

Tf,1 Tp, Tp,2Tf,2


Tf,2
α1
α2
r1
r2 r

Φl =
(T f ,1 − Tf , 2 )
1 ⎛ 1 n
1 ri +1 1 ⎞

2 π ⎜⎝ r1 α 1
+ ∑λ
i =1 i
ln
ri
+
rn +1 α 2



Numitorul reprezintă rezistenţa termică liniară, Rl, iar inversul său este coeficientul de
1
transfer liniar Kl = .
Rl
Temperatura dintre straturi se va putea determina cu o relaţie de forma:
1 ⎛⎜ 1 ri + 1 ⎞⎟
k
1
Tp ,k + 1 = Tf ,1 − Φ l
2 π ⎜⎝ r1 α 1
+ ∑λ i +1 i
ln
ri ⎟⎠
,

iar temperatura suprafeţei cilindrice de rază r, cu r k + 1 < r < r k + 2 , va fi dată de relaţia:


1 ⎛⎜ 1 r ⎞⎟
k
1 ri+1 1
Tp (r) = Tf ,1 − Φ l ⋅
2π ⎜⎝ r1α1
+ ∑ λ ln r
i =1 i i
+
λ k+1
ln
rk +2 ⎟⎠

181
5.2. CONDUCŢIA ÎN REGIM VARIABIL.

5.2.1. Generalităţi.

∂T
Ecuaţia diferenţială a conducţiei căldurii în regim variabil, fără surse interne este:= a∆T
∂t
Din punctul de vedere al comportării termice, corpurile pot fi grupate, după cum arată
experienţa, în corpuri subţiri şi respectiv în corpuri groase.
αl
Această grupare se face în funcţie de valoarea criteriului Biot, Bi = .
λ
Corpurile subţiri au valoarea Bi < 0,5 (conform literaturii de specialitate ruse) sau Bi < 0,1
(conform literaturii de specialitate anglo-franceze), alegerea făcându-se însă în funcţie de condiţiile
prescrise procesului de încălzire. De exemplu, în cazul pieselor din industria aeronautică, calculul
conducţiei la corpurile subţiri se aplică numai pentru piesele cu Bi < 0,1.
Acest calcul al conducţiei la corpurile subţiri presupune temperatura uniformă,
adică depinzând numai de timp, nu şi de punct.

5.2.2. Încălzirea (răcirea) corpurilor subţiri

Pentru aceste corpuri se presupune temperatura uniformă. Această ipoteză este cu atât mai
exactă cu cât corpul este mai subţire şi conductivitatea sa termică este mai mare, adică cu cât este mai
mică valoarea criteriului Bi .
Primul principiu al termodinamicii se poate aplica, pentru timpul dt, astfel:
variaţia energiei interne a corpului este egală cu cantitatea de căldură transferată prin convecţie şi
radiaţie, adică, în cazul răcirii: − ρvcdT = αS(T − Tf ) dt .
Aceasta este o ecuaţie diferenţială de gradul întâi cu soluţia:
⎛ α St ⎞
T − Tf = A exp⎜⎜ − ⎟⎟
⎝ ρvc ⎠
în care constanta A se determină din condiţia iniţială: T = T0 pentru t = 0, adică A = T0 – Tf şi
T − Tf ⎛ α St ⎞
soluţia este: = exp⎜⎜ − ⎟⎟ .
To − Tf ⎝ ρvc ⎠
În cazul încălzirii, din această expresie se poate determina:
⎛ α St ⎞
- temperatura finală: T = Tf − (Tf − T0 )exp − ⎜⎜ ⎟⎟ ;
⎝ ρ vc ⎠
ρ vc T − To
- durata încălzirii: t = ln f , în condiţiile unei temperaturi a cuptorului constantă.
αS Tf − T

182
5.3. RADIAŢIA.

5.3.1. Definiţii şi legile radiaţiei termice.

5.3.1.1. Radiaţia electromagnetică.

Prin radiaţie se înţelege ansamblul schimburilor de energie între corpurile aflate la distanţă, prin
unde electromagnetice.
Radiaţiile se pot descompune într-un spectru constituit din radiaţii periodice simple, radiaţiile
monocromatice, caracterizate prin frecvenţă υ sau lungimea de undă λ: c = λ υ, c fiind viteza de
propagare a undelor prin mediul pe care-l traversează.
c
Pentru vid se notează c = c0 = 3 108 m/s şi în general, c = 0 , n reprezentând indicele de
n
refracţie.

5.3.1.2. Radiaţia termică.

Radiaţia termică este radiaţia emisă de materie ca urmare a temperaturii sale, în detrimetrul
energiei interne. Ea ocupă din spectrul undelor electromagnetice numai domeniul lungimilor de undă
dintre 0,1 şi 100 microni, ce cuprinde ultravioletul, vizibilul şi infraroşul.
De notat că nu toate radiaţiile luminoase sunt de origine termică (descărcări electrice în gaze
rarefiate, fluorescenţa etc.).

5.3.1.3. Mărimi fizice utilizate.

- mărimi totale, cu referire la ansamblul spectrului de radiaţie termică;


- mărimi monocromatice, cu referire la un interval îngust d din jurul unei lungimi de undă λ.
Aceste mărimi vor fi afectate de indicele λ.
- mărimi emisferice, se referă la ansamblul direcţiilor spaţiului în care elementul de suprafaţă
emite sau primeşte radiaţii. Calificativul emisferic este facultativ, la fel ca şi total.
- mărimi direcţionale, se referă la o direcţie dată de o propagare a radiaţiei, relativă la suprafaţa
considerată.

5.3.1.4. Legile radiaţiei termice.

5.3.1.4.1. Legea lui Planck: emitanţa monocromatică a corpului negru.

Corpul negru este corpul-etalon al radiaţiei, putând emite maximul de energie la fiecare
temperatură şi lungime de undă.
Energia emisă de diverse corpuri raportată la cea emisă de corpul negru în aceleaşi condiţii,
poate fi evaluată cu ajutorul coeficientului denumit emisivitate. Emisivităţile totale şi monocromatice
se determină experimental. În cele ce urmează, mărimile relative la corpul negru vor fi afectate de
indicele superior o.

183
Legea lui Planck stabileşte că emitenţa monocromatică a corpului negru este funcţiune de λ şi
T.
2πhC 2 λ−5
M oλ = hC

e kλT − 1
în care:
h – constanta lui Planck, h = 6,6255 10-34 Js;
k – constanta lui Boltzmann, k = 1,3805 10-23J/K.
Dacă radiaţia se propagă într-un mediu al cărui indice de refracţie n este egal cu unitatea (cazul
C λ−5
vidului şi aproximativ al atmosferei), legea lui Planck se exprimă sub forma: M oλ = C2 1 în care:
e λT − 1
C1 = 2πhC02 = 3,741 10-16Wm2
C2 = hC0/k = 0,014388 mK.
La fiecare temperatură T corespunde o curbă având maximul λm situat la o anumită lungime de
undă în funcţie de T. Aceste curbe prezintă o disimetrie pronunţată, creşterea lui M20 cu λ (la lungimi
de undă scurte) este mult mai rapidă decât descreşterea.

Fig. V. 26.

5.3.1.4.2. Legile lui Wien.

Prima lege sau legea deplasării valorii λm în funcţie de T, arată că abscisa λm a maximului
emitanţei M λo se deplasează către lungimile de undă scurte odată cu creşterea temperaturii T.
λ m ⋅ T = 2898 µmK
A doua lege sau legea deplasării valorilor maxime ale emitanţei M oλ m în funcţie de
temperatură se exprimă sub forma: M oλ m = 12,87 ⋅ 10 −6 ⋅ T 5 [ W / m 3 ]
a) Se poate considera practic că întinderea utilă a spectrului este cuprinsă, pentru fiecare
temperatură, în domeniul (0,5 ÷ 5) λm.
b) Deplasarea lui λm între lungimile de undă scurte, când temperatura creşte, se explică prin
faptul că în timpul încălzirii corpul nu emite decât în infraroşu. Pe măsură ce se încălzeşte se trece la
emisiunea în vizibil. În final, când temperatura este suficient de ridicată, spectrul de emisie al corpului
acoperă tot domeniul vizibil, ceea ce corespunde unei emisiuni de lumină albă. Sunt utilizate curent
„încălzirea la roşu” şi „încălzirea la alb”.
c) Partea utilă a spectrului de radiaţie solară (T ≈ 5780K) nu acoperă pe cea a unui corp aflat la
temperatura puţin superioară faţă de cea a mediului ambiant (T ≈ 300K). Această proprietate se utilizează la
captatorii solari.

184
5.3.1.4.3. Legea lui Stefan – Boltzmann.

Emitanţa totală a radiaţiei corpului negru în vid este în funcţie de temperatura sa absolută şi se
obţine prin integrarea formulei lui Planck.
M o = σT 4
în care constanta lui Stefan – Boltzamann
σ=
2π 5 k 4
15 C o2 h 3
[
= 5,67 ⋅ 10 − 8 W 2 4
m K
]
Pentru corpurile reale, emitanţa este evaluată cu ajutorul coeficientului emisivitate, M = ε M o şi
deci: M = ε σT 4 .

5.3.1.4.4. Legea lui Lambert.

Sursele a căror luminozitate este independentă de direcţie respectă legea lui Lambert, fiind
surse cu emisie izotropă sau difuză.

Fig. V. 27.
I Ox I
În acest caz LOx = L, independentă de direcţie. Cum: L Ox = = On rezultă:
dS cos θ dS
I Ox = I On cos θ .
În cazul emisiei difuze sau izotrope emitanţa va fi: M = L.
În cele ce urmează se admite că toate suprafeţele au emisivitatea independentă de lungimea de
undă şi de direcţie, adică sunt suprafeţe cenuşii cu emisie difuză.
În aceste condiţii emisivitaţile unei suprafeţe se
reduc la un parametru unic ε, reprezentând valoarea medie a
emisivitaţilor monocromatice şi direcţionale prinse pe un
ansamblu al domeniului de variaţie a acestor mărimi.
În cazul în care sunt date emisivitaţile normale εn, se
pot aproxima emisivităţile ε astfel:
- pentru corpuri metalice: ε ≈ 1,2 εn; Fig. V.28
- pentru corpuri nemetalice: ε ≈ 0,96 εn .

5.3.1.4.5. Legea lui Kirchhoff.

Dacă se notează prin Φi, Φa, Φr şi Φt fluxurile totale incident, absorbit, reflectat şi transmis şi se
φ φ φ
definesc coeficienţii de absorbţie, reflexie şi transmisie prin: A = a , R = r şi D = t , aceşti
ϕi φi φi
coeficienţi sunt legaţi prin relaţia: A + R + D = 1 .

185
Fig. V.29

Aceşti parametrii, ce caracterizează într-o manieră globală comportarea corpurilor receptoare,


sunt mărimi totale emisferice. Pentru a ţine cont de variaţia proprietaţilor radiante cu lungimea de undă
şi direcţia radiaţiei este necesar să se introducă mărimi analoage celor precedente, dar monocromatice
sau direcţionale.
Ca aspect practic, în ceea ce priveşte direcţia de radiaţie, reflexia poate fi difuză sau
direcţională.
În acest din urmă caz:
- radiaţia reflectată se găseşte în planul de incidenţă;
- unghiul de reflexie este egal cu cel de incidenţă.
În ceea ce priveşte compoziţia spectrală a radiaţiei incidente se încearcă să se facă ipoteza că
toate materialele sunt cenuşii, adică neselective, rezultând:
A = A λ ,R = R λ şi D = D λ .
Pentru anumite materiale semitransparente ca sticla, materiale plastice, anumite materiale
refractare şi anumite gaze, este necesar să se considere separat coeficienţii A, R şi D, proprii pentru
fiecare domeniu spectral de radiaţie.
Astfel, sticla este practic transparentă pentru radiaţia vizibilă (Dλ )vizibil ≈ 0,9, în timp ce pentru
radiaţia infraroşie este opacă, (Dλ )infraroşu ≈ 0.

Fig. V.30

Această proprietate justifică utilizarea sticlei ca o cuvertură


pentru sere şi captatorii solari, lăsând să se transmită radiaţia solară
(lungimi scurte de undă) şi oprind, prin absorbţie, trecerea
radiaţiei infraroşii de la corpurile din interiorul incintei.
Legea lui Kirchhoff arată că pentru fiecare lungime de undă şi
pentru fiecare direcţie de propagare a radiaţiei, emise de o suprafaţă sau
recepţionate de ea, coeficienţii de emisivitate şi coeficienţii de
absorbţie monocromatici direcţionali sunt egali: ε Ox ,λ = A Ox ,λ .
Pentru a demonstra aceasta, se consideră o incintă închisă cu
pereţii negri, izolată de exterior, în care se află un mic Fig. V.31 corp. Un
element de suprafaţă dS al corpului emite în unghiul solid elementar d Ω

186
din jurul direcţiei Ox, fluxul monocromatic:
( )
d 2 φ Ox ,λ e = ε Ox ,λ Loλ dSdΩ cos θ
şi primeşte în acelaşi unghi solid şi pe aceeaşi lungime de undă, de la incintă, fluxul:
( )
d 2 φ Ox ,λ a = A Ox ,λ Loλ dS d Ω cos θ .
Ca urmare a echilibrului termic presupus în incintă rezultă: ε Ox , λ = A Ox , λ
Dacă fluxul emis prin dS şi radiaţia pe care o primeşte sunt perfect repartizate pe ansamblul
direcţiilor spaţiului emisferic ce înconjoară dS,emisia şi recepţia fiind difuze, legea lui Kirchhoff se
poate extinde: ε λ = A λ .
Nu este posibil în general (excepţie fac câteva cazuri particulare) de a extinde legea lui
Kirchhoff la radiaţia totală emisă şi absorbită de corpuri şi a scrie deci ε = A , deoarece ε λ , A λ ; şi
A sunt caracteristici intrinseci ale corpurilor.
Excepţiile sunt: corpuri cenuşii cu ε λ = ε şi A λ = A ; corpul negru care are prin definiţie,
pentru oricare λ 1 , ε λ = A λ = 1 , ceea ce conduce la ε = A = 1 .
În practică, deseori componentele unui sistem radiant emit radiaţii în benzi spectrale diferite de
cele pe care recepţionează radiaţia, valorile medii ale emisivităţii şi coeficientului de absorbţie nefiind
aceleaşi.Regula practică constă în a lua în consideraţie, pentru fiecare component al sistemului
coeficientul de absorbţie corespunzând benzii spectrale sau temperaturii radiaţiei primite şi
emisivitatea corespunzătoare temperaturii poprii.

Fig. V.32

Se consideră un cuptor cu pereţii interiori menţinuţi la temperatura uniformă de 1000 °C şi un


bloc refractar introdus în cuptor, cu emisivităţile monocromatice emisferice ε λ prezentate în
diagrama alăturată.

Emisia de radiaţii a materialului refractar la 20 °C are loc la o emisivitate ελ apropiată de


valoarea unu pe cea mai mare porţiune de bandă spectrală.
Prin integrarea grafică pe aceasta bandă, se obţine o emisivitate medie emisferică ε ≈ 0,9.
În schimb la 1000 °C, emisia de radiaţii a materialului refractar are loc la o emisivitate medie ε
≈ 0,45.
La introducere în cuptor blocul refractar primeşte putere, pe unitatea de suprafaţă, a radiaţiei
emise la 1000 °C. Considerând A = ε(1000 °C) = 0,45, rezultă Pa = A·M ° = ε(1000 °C)·σ·12734 =
0,45·5,67·10 -8·1273 4.
În acelaşi timp, corpul emite de la temperatura sa de 20°C, cu emisivitatea ε(20°C) = 0,9, pe
unitatea de suprafaţă, puterea: Pe = ε(20°C)M° = 0,9 5,67 10-8 2934.
Deoarece Pa >Pe, corpul se va încălzi până când se va atinge temperatura de echilibru şi Pe va
deveni egal cu Pa . Numai în acel moment se va obţine A = ε .

187
5.3.1.4.6. Relaţia dintre luminarea receptorului
şi luminozitatea emitorului.

Mărimile fizice flux, intensitate şi luminozitate se pot aplica şi receptorului, numai emitanţa
fiind înlocuită de luminarea: E =
dφ W
dS
[ m2
]
Pentru stabilirea relaţiei dintre luminarea receptorului şi luminozitatea emitorului, se scrie
fluxul emis de suprafaţa S2 în direcţia suprafeţei receptoare S1, utilizând relaţia stabilită la definirea
luminozităţii relaţie denumită în unele lucrări de specialitate legea a doua a lui Lambert:
d 2 φ 2 = L 2 dS 2 cos θ 2 dΩ 2

Fig. V.33

dS 1 cos θ 1 cos θ 1 cos θ 2


Întrucât dΩ 2 = 2
, se obţine: d 2 φ 2 = L 2 dS 2 dS 1
D D2
dφ dφ2
Prin definiţie luminarea receptorului fiind: E = rezultă E 1 = , sau prin înlocuire:
dS dS 1
cos θ 1 cos θ 2
E 1 = L 2 dS 2
D2

5.3.2. Schimbul de căldură prin radiaţie între suprafeţe separate


printr-un mediu perfect transparent.

5.3.2.1. Suprafeţe negre.

Se consideră două suprafeţe negre S1 şi S2, menţinute la temperaturile uniforme T1 şi T2,


separate printr-un mediu perfect transparent (neabsorbant şi nici emisiv) şi putând radia mutual una
către alta.
Fluxul total emisferic emis de S1 este Φ1 = M10•S1, din care numai fracţia F12 atinge S2, adică:
φ 12 = F 12 φ 1 = F 12 M 1o S 1 , în care F12, numit factorul de formă sau factorul unghiului dintre S1 şi
S2, este un număr fără dimensiuni ce reprezintă partea din fluxul total emisferic al suprafeţei S1 ce
atinge pe S2.

5.3.2.1.1. Factorul de formă.

Se consideră două elemente de suprafaţă dS1 şi dS2 ale suprafeţelor S1 şi respectiv S2.

188
Fig. V.34

Fluxul emis de dS1 spre dS2, conţinut în unghiul solid dΩ12 va fi:
d 2 φ 12 = Lo1 dS 1 cos θ 1 dΩ 12
M 1o dS 2 cos θ 2
Întrucât Lo1 = şi dΩ 12 = , rezultă:
π l2
cos θ 1 cos θ 2
d 2 φ 12 = M 1o dS 1 dS 2 .
πl 2
1 cos θ 1 cos θ 2 dS 1 dS 2
Integrând pe S1 şi S2 se obţine: φ 12 = M 1o S 1 ⋅
S 1 S1 S 2 ∫∫ πl 2
.

1 cos θ 1 cos θ 2 dS 1 dS 2
Notând: F12 =
S1 ∫∫ S1 S2 πl 2
, rezultă: φ12 = M 1o S 1 F12 = φ1 F12 .

Se constată că factorul de formă este o mărime geometrică. Similar se poate scrie fluxul emis de
S2 ce atinge S1: φ 21 = M o2 S 2 F21 = φ 2 F21 în care factorul de formă F21
1 cos θ 1 cos θ 2 dS 1 dS 2
este: F 21 = ∫ ∫
S 2 S1 S 2 πl 2
.

Rezultă F12 S1 = F21 S2, ceea ce conduce la posibilitatea de a alege, pentru calculul fluxurilor Φ12
şi Φ21, determinarea factorului de formă ce se obţine mai simplu. Se poate scrie astfel:
φ12 = M 1oS1F12 = M 1oS 2 F21
φ 21 = M o2S 2F21 = M o2S1F12

5.3.2.1.2. Fluxul net schimbat prin radiaţie între suprafeţele S1 şi S2.

Suprafeţele fiind considerate negre şi despărţite de un mediu perfect transparent, rezultă că


întreg fluxul transmis de S1, care atinge pe S2, este absorbit de aceasta din urmă şi întreg fluxul
transmis de S2, care atinge pe S1, este absorbit de S1.
0 0
Se poate scrie: Q 12 = Φ 12 − Φ 21 = M 1 S 1 F12 − M 2 S 2 F21 .
Întrucât S1F12 = S2F21 rezultă: Q12 = S1F12(M10 – M20)
sau: Q12 = S1F12σ(T14 – T24)
Majoritatea lucrărilor de specialitate adoptă convenţia conform căreia pierderile de energie ale
unei suprafeţe prin radiaţie sunt pozitive.
Astfel, pentru T1 > T2 , fluxul net schimbat de S1 la S2 este pozitiv.

5.3.2.1.3. Relaţii algebrice între factorii de formă.

S-a demonstrat anterior, pentru suprafeţele S1 şi S2 , existenţa egalităţii: S1F12 = S2F12.


Generalizând, pentru suprafeţele Si şi Sj , se poate scrie relaţia de reciprocitate sub forma: Si Fij = Sj Fji
.

189
Considerând o incintă închisă constituită din n suprafeţe pentru suprafaţa I se pot defini n
φ ij
factori de formă: Fij , j=1…n , cu Fij = (factorul de forma Fii , al fluxului schimbat de Si cu ea
φi
însăşi, există numai pentru suprafeţe Si concave).
Fluxul total emis de Si , Φi , absorbit de toate suprafeţele ce constituie incinta (inclusiv de Si
n n n
dacă este concavă) va fi: φ i = ∑
j= 1
φ i Fij = φ i ∑
j= 1
Fij . Se obţine astfel relaţia de însumare: ∑F
j= 1
ij = 1.

5.3.2.1.4. Metode de determinare a factorilor de formă.

Teoretic factorul de formă se determină prin calcularea unei integrale de suprafaţă.


Practic, nu este necesar niciodată de a calcula direct toţi factorii de formă ai unui sistem radiant.
Aceşti factori se pot obţine:
- din diagrame şi tabele prezentate în lucrările de specialitate;
- din considerente geometrice simple;
- din aplicarea relaţiilor algebrice între factorii de formă.

5.4. CONVECŢIA TERMICÃ.

5.4.1. Consideraţii generale.

5.4.1.1. Schimbul de căldură prin convecţie.

Schimbul de căldură prin convecţie este asociat mişcării fluidului. După mecanismul ce
provoacă mişcarea, se disting:

convecţia liberă, în care fluidul este pus în mişcare de diferentele de temperatură pe frontiere
ce antrenează diferenţe de mase volumice (se mai denumeşte şi naturală);
convecţia forţată, în care mişcarea fluidului este produsă de o cauză independentă de
diferenţele de temperatură.

Mişcarea fluidului are loc în:

Regim laminar, în care curgerea se realizează prin straturi independente. Pe direcţii normale
liniilor de curent, transferul de căldură se face numai prin conducţie, iar pe oricare alte direcţii, prin
conducţie şi convecţie, conducţia fiind întotdeauna neglijabilă;
Regim turbulent, în care se pot defini linii de curent medii plecând de la câmpul de viteze
medii, dar există viteze fluctuante ce prezintă o orientare oarecare. În consecinţă, în toate direcţiile
considerate, transferul de căldura are loc prin conducţie şi convecţie, conducţia fiind, în general,
neglijată.
Principalele caracteristici ale regimului laminar:
- liniile de curent sunt paralele, schimburile dintre ele sunt de origine moleculară;
- dacă condiţiile la limită sunt permanente, componentele wi ale vitezei, presiunea p, temperatura
T şi densitatea ρ sunt independente de timp;
- expresia eforturilor este dată în funcţie numai de derivatele spaţiale ale vitezei.
Principalele caracteristici ale regimului turbulent:
- nu se poate vorbi de linii de curent;
- mişcarea particulelor este aleatorie, rotorul vitezelor nu este nul;
- difuzia transversală este foarte importantă;

190
- dacă condiţiile la limită sunt permanente, în fiecare punct al mişcării wi, p, T şi ρ sunt
permanente în medie;
- ecuaţiile generale ale conservării sunt valabile pentru mărimile wi, p, T şi ρ.

5.4.1.2. Coeficientul de schimb de căldură prin convecţie.

Cantitatea de căldură ce traversează elementul dS, cu temperatura Tp, în contact cu mediul în


mişcare caracterizat prin temperatura Tf, în timpul dt, se poate scrie: dQ = α (Tp − Tf ) dS dt , este
conductanţa termică de convecţie sau coeficientul de schimb termic prin convecţie sau coeficientul de
convecţie.
Acesta depinde de:
- caracteristicile geometrice ale peretelui (forma, rugozitate);
- caracteristicile fluidului ce depind de natura şi temperatura fluidului (densitate, căldura
specifica, vâscozitate);
- mişcarea fluidului (viteze, regim de curgere laminar sau turbulent);
- de definirea temperaturii mediului T (medie, minima sau maxima).
Domeniile uzuale de variaţie ale lui α sunt [W/m2°C]:
- 2 ÷ 200 pentru gaze;
- 100 ÷ 2000 pentru lichide.
Relaţiile dintre coeficientul de schimb de căldura prin convecţie şi gradientul de temperatura la
perete se determina din egalitatea:
⎛ ∂T ⎞ − λ ⎛ ∂T ⎞
dQ = α (Tp − Tf ) dS dt = − λ ⎜ ⎟ dS dt ; α = ⎜ ⎟ .
⎝ ∂ n ⎠ n=0 Tp − Tf ⎝ ∂ n ⎠ n = 0

1
Şi în cazul convecţiei se poate defini o rezistenţă termică: R t = .
αS

2.4.1.3. Determinarea coeficientului de schimb de căldură prin convecţie.

Principalele metode sunt:


- analiza dimensională combinată cu rezultate experimentale;
- găsirea soluţiei analitice sau numerice ale ecuaţiilor conservării (metodă utilizată pentru
regimul laminar, pentru corpurile cu geometrii simple);
- formularea analogiilor între transferul cantităţii de căldură şi transferul cantităţii de mişcare
(metodă utilizată pentru regimul turbulent).
În general, problema schimbului de căldură convectiv este definită complet prin datele:
- configuraţia geometrică ce precizează formele;
- scara lungimilor;
- temperaturile pe frontiere (adică diferenţa celor două temperaturi Tp şi Tf);
- scara vitezelor;
- proprietăţile fizice ale fluidului (υ, cp, ρ, λ).
În cazul în care se cunosc dimensiunile, este preferabil de urmat următoarele etape:
- calculul numărului Re şi prin comparaţie cu Recr, determinarea regimului de curgere;
- calculul numărului Nu cu relaţia corespunzătoare regimului de curgere şi îndeplinind şi alte
condiţii impuse;
Nu ⋅ λ
- calculul coeficientului de schimb de căldură prin convecţie: α = în care l este
l
dimensiunea geometrică determinantă;
- calculul cantităţii de căldură cu relaţia: Q = α (Tp − Tf )S ⋅ t .

191
5.4.1.4. Formularea generală a unei probleme de convecţie.

Rezolvarea completă a unei probleme de convecţie, presupune determinarea în toate punctele, la


un moment dat, a mărimilor caracteristice fluidului:
- viteza w, prin cele trei componente w1, w2, w3;
- densitatea ρ;
- presiunea p;
- temperatura T.
Trebuie cunoscute, de asemenea, anumite condiţii la limită şi iniţiale.
Pentru calculul celor şase mărimi este necesar să se dispună de şase ecuaţii. Acestea sunt date de
principiile conservării din mecanică şi termodinamică pentru:
- masa;
- cantitatea de mişcare (trei ecuaţii scalare);
- energia;
şi de o relaţie ce descrie starea fluidului.

5.4.1.5. Conservarea masei. Ecuaţia continuităţii.

Se consideră un volum oarecare v, limitat de suprafaţa închisă S, volumul v conţinând sursa cu


debitul volumic pv în unitatea de volum.

Fig. V. 47.


Scăderea masei în timp este: −
∂t ∫∫∫ ρdv şi ea este egală cu fluxul de substanţă ce iese prin
v

suprafaţa ∫∫ ρ w ndS din


S
S
care se scade aportul sursei ∫∫∫ ρp dv adică:
v
v


− ∫∫∫ ρdv = ∫∫ ρ w n dS − ∫∫∫ ρp dv . v
∂t v S v

Utilizând relaţia Gauss – Ostrogradsky, se obţine:



∫∫∫ ρdv + div (ρ w ) dv =
∫∫∫ ∫∫∫ ρp dv
v
∂t v v v

∂ρ
şi întrucât este independentă de domeniul v, ales arbitrar, se poate scrie: + div (ρ w ) = ρp v
∂t
∂ρ ∂wi Dρ ∂ ρ ∂ρ
Deoarece div (ρ w ) = ∑ ∂x
i i
⋅ wi + ρ ∑ ∂x
i i
şi =
Dt ∂ t
+ ∑ ∂xi i
⋅ w i , ecuaţia generală a


continuităţii este: + ρdiv w = ρp v
Dt
Cazuri particulare:

în domeniul v nu există surse (adică pv = 0): + ρdiv w = 0 ;
Dt
curgerea este permanentă: ρ div w = 0 ;

192
fluidul este incompresibil (curgerea permanentă sau nu): div w = 0 .

5.4.1.6. Ecuaţia cantităţii de mişcare.

Considerăm domeniul de fluid v, mărginit de suprafaţa închisă S, F forţa exterioară ce se aplică


unităţii de masă a fluidului şi T tensiunea ce se aplică unităţii de suprafaţa, principiul fundamental al
mecanicii se scrie:

∫∫∫ ρΓ dv = ∫∫ ρ F dv + ∫∫ T dS .
v v S

{masa × acceleraţia} = {forţe masice} + {forţe de suprafaţă}.


Proiectând pe axa O x i această expresie şi înlocuind tensiunea F prin intermediul σ n , în care σ
este tensorul eforturilor, se obţine:

∫∫∫ ρΓ dv = ∫∫ ρF dv + ∫∫ σ ndS
v
i
v
i
S
i

care, prin aplicarea relaţiei Gauss – Ostrogradsky, devine:

∫∫∫ ρΓ dv = ∫∫ ρF dv + ∫∫∫ divσ dv


v
i
v
i
v
i

Deoarece aceasta relaţie este valabilă oricare ar fi domeniul v, se poate


∂ σ ij
scrie: ρΓi = ρFi + (însumarea se face după j) în care, pentru fluide newtoniene, σij are
∂x j
2
forma: σ ij = −p δ ij − ηε kk + 2ηε ij ; σij – simbolul lui Kronecker, ε kk = div w ;
3
1 ⎛ ∂ w i ∂ w j ⎞⎟
ε ij = ⎜ +
2 ⎜⎝ ∂ x j ∂ x i ⎟⎠
∂ σ ij
∂ xj
=−
∂p 2 ∂

∂ xi 3 ∂ xi
( ) ⎛ ∂w⎞
ηdiv w + div (η grad w i ) + div⎜⎜ η ⎟

⎝ ∂ xi ⎠
Astfel, ecuaţia conservării cantităţii de mişcare devine:
∂p 2 ∂ ⎛ ⎞
ρ Γ i = ρ Fi − − (η div w ) + div (η grad w i ) + div ⎜⎜ η ∂ w ⎟⎟
∂x i 3 ∂x i ⎝ ∂ x i ⎠

sau:
∂p 2 ∂ ⎛ ⎞
ρ Γi = ρ Fi − − (η div w ) + η ⎜⎜ ∆ w i + div ∂ w ⎟⎟ +
∂x i 3 ∂ x i ⎝ ∂ xi ⎠
⎛ ∂w⎞
+ grad η ⎜⎜ grad w i + ⎟
⎝ ∂ x i ⎟⎠
Cazuri particulare:
- fluide incompresibile (div w = 0):
∂p ⎛ ∂w⎞
ρ Γi = ρ Fi − + η ∆ w i + grad η ⎜⎜ grad w i + ⎟
∂ xi ⎝ ∂ x i ⎟⎠
- fluide cu vâscozitate η constantă:
∂p 2 ∂ ⎛ ∂w ⎞
ρ Γi = ρ Fi − − η div w + η ⎜⎜ ∆ w i + div ⎟
∂x i 3 ∂x i ⎝ ∂x i ⎟⎠
∂p 1 ∂
care se mai poate scrie sub forma: ρ Γi = ρ Fi − + η div w + η ∆ w i , sau scrisă
∂ xi 3 ∂ xi
1
vectorial: ρ Γ = ρF − gradp + η graddiv w + η ∆ w .
3

193
- fluide incompresibile şi cu vâscozitate η constantă:
∂p
ρ Γi = ρ Fi − + η∆ wi
∂ xi
sau scrisă vectorial: ρ Γ = ρ F − grad p + η ∆ w
Această ecuaţie pentru fluide incompresibile şi cu vâscozitate η constantă se numeşte ecuaţia
Navier – Stockes.

5.4.1.7. Ecuaţia conservării energiei.

Se consideră un domeniu v, mărginit de suprafaţa închisă S, pentru care se scrie primul principiu
al termodinamicii, ţinând cont de mişcarea lui v.
Variaţia energiei totale (interne + cinetice, raportate la unitatea de masă) este, în unitatea de timp:
D ⎛ 1 2⎞
∆E t =
Dt V⎝ 2 ∫∫∫
⎜ u + w ⎟ ρ dv ce se poate scrie sub forma:

D ⎛ 1 2⎞
∆E t = ∫∫∫ V
ρ ⎜ u + w ⎟ dv ,
Dt⎝ 2 ⎠
D Dϕ
deoarece, considerând cazul general:
Dt ∫∫∫ ϕ ρ dv = ∫∫∫ ρ D t dv , se poate demonstra:
V V

D ⎛ ∂ ϕρ ⎞
Dt ∫∫∫ ϕρ dv = ∫∫∫ ⎜⎝
V V ∂t
+ div ϕρ w ⎟dv =

⎛ ∂ρ ∂ϕ ⎞
= ∫∫∫ ⎜⎝ ϕ ∂t + ρ ∂t + ρ w grad ϕ + ϕ div ρ w ⎟⎠dv =
V

⎛ ∂ϕ ⎞ Dϕ
= ∫∫∫ ⎜⎝ ρ ∂t + ρ w grad ϕ ⎟⎠dv = ∫∫∫ ρ D t dv
V V

∂ρ
(conform ecuaţiei continuităţii + div ρ w = 0 ).
∂t
Variaţia căldurii introduse în unitatea de timp prin conducţie prin suprafaţa S şi respectiv
dezvoltată în domeniul v de sursele interne (reacţii chimice) este:
∆Q = − ∫∫ q n dS + ∫∫∫ p
S V
v dv = ∫∫∫ (− div q + p
V
v ) dv =
= ∫∫∫ [div (λ grad T ) + p v ] dv .
V

Variaţia lucrului mecanic furnizat în unitatea de timp de către forţele exterioare F (raportate la
unitatea de masă) şi de către forţele de suprafaţa T (raportate la unitatea de suprafaţa) este:
∆L = ∫∫∫ Fρ V
w dv + ∫∫ T w dS
S

Prin proiectarea pe axa Ox i şi utilizarea rezultatelor obţinute la punctul anterior, se poate scrie:
⎛ ∂ ⎞ Dw i
∫∫∫ ⎜⎜⎝ ρ F w
V
i i + wi
∂x j
σ ij ⎟ dv =


∫∫∫ ρ Γ w dv = ∫∫∫ ρ D t w dv ⋅
V
i i
V
i

Dw 2 ∂ ∂
∫∫∫ ρ F w dv + ∫∫∫ ∂x (w σ ) dv − ∫∫∫ σ
1

2 ∫∫∫
V
ρ
Dt
dv =
V
i i
V
j
i ij
V
ij
∂x j
w i dv .

Prin aplicarea relaţiei Gauss – Ostrogradsky se obţine:


1 Dw 2 ∂
2 V∫∫∫
ρ
Dt
dv =
V
ρ Fi w i dv +
S∫∫∫
w i σ ij η j dS − ∫∫ ∫∫∫ V
σ ij
∂x j
w i dv ⋅

1 Dw 2
∂w i

2 ∫∫∫ V
ρ
Dt
dv + ∫∫∫ V
σ ij
∂x j
dv = ∆ L

194
Scriind primul principiu al termodinamicii, ∆E t = ∆Q + ∆L , rezultă:
D⎛ 1 ⎞
∫∫∫ ρ D t ⎜⎝ u − 2 w⎟dv =
2
[div(λ grad T) + p v ] dv +
∫∫∫
V ⎠ V

1 Dw 2 ∂ wi
+
2 V∫∫∫
ρ
Dt
dv +
V∫∫∫
σ ij
∂x j
dv .

Relaţia fiind variabilă pentru oricare domeniu v, se poate scrie:


Du ∂ wi
ρ = div (λ grad T ) + p v + σ ij .
Dt ∂x j
2 ⎛ ∂w i ∂ w j ⎞
Întrucât σ ij = −pδ ij − η div w + η⎜ + ⎟ (vezi punct anterior), ultimul termen al
3 ⎜ ∂x j ∂x i ⎟⎠

∂w i
ecuaţiei energiei devine: σ ij = −p div w + φ , în care φ grupează termenii ce conţin coeficientul
∂x j
de vâscozitate η şi se numeşte funcţia de disipaţie. Astfel ecuaţia conservării energiei se poate scrie:
Du
ρ = div (λ grad T ) + p v − p div w + φ
Dt
⎧ variatia ⎫ ⎧surse de ⎫
⎪ ⎪ ⎧flux ⎫ ⎪ ⎪ ⎧efect ⎫ ⎧disipari ⎫
⎨energiei =
⎬ ⎨ ⎬ ⎨caldura ⎬ − ⎨
+ ⎬+⎨ ⎬.
⎪interne ⎪ ⎩ termic ⎭ ⎪interne ⎪ ⎩ presiune ⎭ ⎩de energie⎭
⎩ ⎭ ⎩ ⎭
p
Introducând entalpia, raportată la unitatea de masă h = u + , se obţine:
ρ
Du Dh D ⎛p⎞
ρ =ρ −ρ ⎜ ⎟ , care înlocuită în ecuaţia energiei devine:
Dt Dt D t ⎜⎝ ρ ⎟⎠
Dh D ⎛p⎞
ρ = div (λ grad T ) + p v + φ − p div w + ρ ⎜ ⎟=
Dt D t ⎜⎝ ρ ⎟⎠
Dp p Dρ
= div (λ grad T ) + p v + φ − p div w + − =
Dt ρ Dt
Dp p⎛Dρ ⎞
= div (λ grad T ) + p v + φ + − ⎜ + ρ div w ⎟⎟.
D t ρ ⎜⎝ D t ⎠

Deoarece ultima paranteză este nulă (ecuaţia generală a continuităţii este + ρdiv w = 0 ), se
Dt
Dh Dp
obţine: ρ = div (λ grad T ) + p v + φ + .
Dt Dt
Entalpia fiind funcţie de T şi p, se poate scrie:
D h ⎛ ∂h ⎞ D T ⎛ ∂h ⎞ D p
=⎜ ⎟ +⎜ ⎟
D t ⎝ ∂T ⎠ p D t ⎜⎝ ∂p ⎟⎠ T D t
Conform relaţiei Maxwell:
⎛ ∂h ⎞ ⎛ ∂h ⎞ ⎛ ∂h ⎞ 1 ⎛ ∂ v⎞ 1
⎜ ⎜⎜ ⎟⎟ = T⎜⎜ ⎟⎟ + = −T⎜
⎟ = cp ; ⎟ +
⎝ ∂T ⎠ p ⎝ ∂p ⎠T ⎝ ∂p ⎠ T ρ ⎝ ∂T ⎠ p ρ
1 ⎛ ∂ v⎞ Dh DT 1 Dp
Deoarece α = ⎜ ⎟ (α – coeficient de dilatare termică), rezultă: = cp + (1 − α T) ,
vo ⎝ ∂T ⎠ p Dt Dt ρ Dt
iar ecuaţia energiei devine:
DT Dp
ρ cp = div (λ grad T ) + p v + φ + α T .
Dt Dt

195
5.4.2. Analiza dimensională şi teoria similitudinii
în studiul convecţiei.

5.4.2.1. Generalităţi.

Fenomenul fizic este caracterizat de corelaţia mai multor mărimi fizice.


Analiza dimensională şi teoria similitudinii pornesc de la mărimile fizice dimensionale, ce
descriu fenomenul respectiv, pentru a stabili un mic număr de grupuri adimensionale.
Expresiile relaţiilor funcţionale între grupurile fără dimensiuni se stabilesc, apoi, experimental.
Pentru aplicarea metodelor analizei dimensionale este suficient a cunoaşte toate mărimile fizice
şi dimensiunile lor, în timp ce pentru aplicarea similitudinii este necesară cunoaşterea ecuaţiilor ce
descriu fenomenul fizic.

5.4.2.2. Analiza dimensională.

Orice fenomen este o funcţie de un anumit număr de mărimi, unele independente iar celelalte
depinzând de primele.
Teorema fundamentală a analizei dimensionale se enunţă astfel: unitatea de măsură derivată se
exprimă în funcţie de unităţile de măsură fundamentale printr-o relaţie de tip monom.
Fenomenul fiind independent de unităţile diferitelor mărimi, funcţia implicită ce exprimă
fenomenul: f (A 1 ,K, A k , B k +1 ,K, B n ) , cu A1, ... ,Ak – mărimi fundamentale, Bk+1 … Bn – mărimi fizice
derivate, este dimensional omogenă, adică se poate scrie: f (a 1 ,K, a k , b k +1 ,K, b n ) = 0 cu a1 … ak –
unităţi de măsură fundamentale, bk+1 … bn – unităţi de măsură derivate.
Utilizând teorema fundamentală a analizei dimensionale se poate demonstra că funcţia
implicită de mai sus ia forma: ϕ(Π 1 ,K, Π n −k ) = 0 în care 1 … n-k sunt produse fără
dimensiuni, independente.
Această teoremă poartă denumirea de teorema π sau teorema Vaschy – Buckingham (1890 –
1914).
Aplicarea acesteia constă în:
- alegerea mărimilor fundamentale;
- scrierea funcţiei implicite f ce descrie fenomenul;
- reducerea acesteia la o funcţie φ de complecşi adimensionali.
În cazul în care se aleg şi alte mărimi ca fundamentale în locul celor universal admise, este
necesar ca acestea:
- să fie independente dimensional, adică dimensiunea unei mărimi fundamentale să nu se poată
exprima în funcţie de celelalte;
- dimensiunile mărimilor fundamentale să poată exprima toate mărimile derivate.
Se evită alegerea ca mărimi fundamentale a celor cunoscute ca având rol preponderent în
complecşi adimensionali (acceleraţia gravitaţională, vâscozitatea etc.).
Enunţul precis al teoremei π, dat de Buckingham în 1914, este: dacă o relaţie este omogenă
dimensional, ea poate fi redusă la o relaţie între o serie completă de produse fără dimensiuni.
Pentru determinarea complecşilor adimensionali se aplică, în general, metoda algebrică:
- se scrie matricea dimensională a mărimilor fizice ce intervin în descrierea fenomenului,
aşezând în primele coloane mărimile fundamentale;
- mărimile derivate se orânduiesc apoi oricum în matrice;
- această ordine conduce la formarea determinantului principal din primele r linii şi r coloane (r
reprezintă rangul matricei);
- numărul complecşilor adimensionali se obţine scăzând rangul matricei din numărul mărimilor
fizice;
- necunoscutele principale se determină în funcţie de necunoscutele neprincipale cu ajutorul
regulii lui Cramer;
- se dau valori arbitrare necunoscutelor neprincipale cu ajutorul cărora se găsesc valorile
necunoscutelor principale;

196
- se scrie matricea soluţiilor, cu valorile tuturor necunoscutelor;
- fiecare linie a matricei soluţiilor reprezintă o serie de exponenţi ce corespund unui complex
adimensional.
Matricea soluţiilor are rangul n-r (n este numărul mărimilor fizice) deoarece ea admite un
determinant principal de ordinul n-r, format cu ultimele n-r coloane.
Rezultă că cele n-r linii ale matricei soluţiilor formează un sistem de n-r vectori liniar
independenţi care reprezintă n-r soluţii ale sistemului de ecuaţii (n-r complecşi adimensionali).
În cazul în care funcţia implicită ce descrie fenomenul cuprinde un număr relativ mic de mărimi
fizice, aceasta poate fi determinată prin metoda Rayleigh (cu menţiunea că, pentru a fi conformă cu
realitatea fizică, corelaţia va trebui să fie constatată şi experimental).
Metoda a fost aplicată pentru prima oară în 1899 în studiul transmiterii căldurii de la un corp
solid la fluidul care circulă în jurul acestuia şi constă în exprimarea unei variabile independente P în
funcţie de celelalte mărimi fizice A, B, C, … M, N, … ce intervin în desfăşurarea fenomenului fizic:
P = f (A , B, C,K M , N ,K) în care f se dezvoltă în serie infinită după puterile variabilelor
independente: P = ∑K A i
ai
B bi K N ni K şi întrucât toţi termenii seriei trebuind să aibă aceeaşi
ecuaţie dimensională, cea a mărimii fizice explicitate P, se poate reţine un singur termen, rezultă:
P = KA a B b C c K M m N n K , K fiind un factor numeric.
Metoda Rayleigh ia în considerare un singur produs de puteri, diferind deci numai formal de
procedeul dat de teorema π.
Analiza dimensională are următoarele limite:
- nu dă indicaţii referitoare la natura profundă a fenomenului;
- conduce la obţinerea de rezultate corecte numai în măsura în care sunt alese mărimile fizice ce
descriu fenomenul (şi numai acestea);
- este necesar să fie completată printr-un studiu experimental care să furnizeze forma funcţiei ce
leagă complecşii adimensionali;
- este aplicabilă numai dacă ecuaţiile în care intervin puterile mărimilor fizice formează un
sistem liniar independent.

5.4.2.3.Teoria similitudinii.

Pentru a rezolva o problemă de transfer de căldură prin convecţie este necesar să se determine
valorile wi , p , ρ , T cu ajutorul celor şase ecuaţii la care se adaugă condiţiile iniţiale şi la limită.
Sistemul astfel format este dificil de rezolvat în cazul general. De aceea este necesar să se
apeleze şi la un studiu experimental:
-pe model;
-pe prototip (mărime naturală).
Pentru ca fenomenul reprodus pe model să fie identic cu cel real este necesar să se realizeze
similitudinea tuturor mărimilor fizice care intră în structura fenomenului studiat, adică fiecare mărime
fizică să determine prin valoarea ei pe model şi în cazul real un raport constant.
Aceste rapoarte se numesc scările mărimilor fizice sau rapoarte de similitudine.
Ca şi mărimile fizice, scările sunt fundamentale şi derivate.
În teoria similitudinii complecşii adimensionali se numesc criterii de similitudine sau invarianţi.
În fenomenle asemenea, criteriile de similitudine au aceleaşi valori pe model şi în cazul real.
Ecuaţia ce descrie fenomenul studiat, f (Π 1 ,K , Π n −r ) = 0 se numeşte ecuaţie criterială.
Fenomenele asemenea au aceeaşi ecuaţie criterială deoarece criteriile de similitudine au
aceleaşi valori pe model şi în cazul real.
Similitudinea se numeşte completă dacă toate criteriile au aceleaşi valori pe model şi în cazul
real. Similitudinea completă este foarte greu de realizat (în general se realizează similitudinea
parţială).

197
5.4.2.4. Analiza celor mai importante criterii de similitudine
pentru studiul convecţiei.

- Criteriul Reynolds
wl
Re = .
υ
Semnificaţia fizică – raportul forţelor de inerţie şi al forţelor de vâscozitate.
dw F wl
Fi = m ⋅ a = ρl 2 w 2 ; Fv = η ⋅ A = υρlw ⇒ i = .
dy Fv υ

- Criteriul Nusselt
αl
Nu = .
λ
λ
Raportul dintre dimensiunea caracteristică sistemului l şi lungimea a peliculei de fluid în care
α
căldura se transmite prin conducţie, sau raportul dintre densitatea fluxului de căldură transmisă prin
⎛ ∂T ⎞
convecţie şi respectiv prin conducţie pură în stratul de grosime l: q = α (Tf − Tp ) = − λ ⎜ ⎟ , în care
⎝ ∂n ⎠ f
λ este coeficientul de conductivitate termică a fluidului iar n este normala exterioară la suprafaţa
peretelui.

- Criteriul Prandtl
υ
Pr = .
a
Raportul dintre difuzivitatea de substanţa şi difuzivitatea termică.

- Criteriul Peclet
Pe = Re ⋅ Pr
Este înlocuit totdeauna de Pr datorită modului de determinare mai comod. Reprezintă raportul
dintre transferul de căldură prin convecţie şi transferul de căldură prin conducţie. Joacă acelaşi rol în
ecuaţia energiei ca şi Re în ecuaţia Navier – Stockes.

- Criteriul Grashof
gl 3 β ∆T
Gr =
υ2
Înlocuie criteriul Re în convecţia liberă. Reprezintă raportul dintre produsul forţelor
ascensionale şi forţele de inerţie şi pătratul forţelor de vâscozitate.

- Criteriul Stanton (sau Margoulis)


Nu q
St = = .
Re⋅ Pr ρwc p ∆T
Reprezintă raportul dintre fluxul de căldură şi un flux de referinţă prin convecţie.

198