Lucru individual ” Antropologia ritului”

Caraman Ala, mastrandă anul II,

Specialitatea Antropologie

Dragobetele, străvechea zi a îndrăgostiţilor, care îşi are rădăcinile în tradiţiile

dace, este sărbătorită , când băieţii şi fetele se întâlnesc să celebreze pentru a
rămâne împreună până la primăvara următoare. Dragobetele, fiul Dochiei, era zeul
dragostei şi al bunei dispoziţii. I se mai spunea Cap de Primăvară sau Cap de Vară
şi era identificat cu Cupidon, zeul iubirii în mitologia romană, şi cu Eros,
corespondentul acestuia în mitologia greacă. Legenda povesteşte despre Dragobete
ca fiind un personaj mitologic, similar lui Eros, al vechilor greci, si lui Cupidon, al
românilor, ce oficia in cer, la inceputul fiecărei primăveri, nunta tuturor animalelor,
tradiţie ce s-a extins treptat pînă in rândul oamenilor si a da nastere unor obiceiuri
specifice românilor din sudul si nordul Dunării. Un alt nume al său era Năvalnicul,
fiind perceput ca un fecior frumos şi iubăreţ nevoie mare, care le face pe tinerele
fete să-şi piardă minţile..In ziua cînd Biserica Ortodoxa sărbătoreşte Aflarea
Capului Sfăntului Ioan Botezătorul, spiritualitatea populară consemnează ziua lui
Dragobete, zeu al tinereţii în Panteonul autohton, patron al dragostei si al bunei
dispozitii.

În trecut, Dragobete era ziua cand fetele si băietii se imbrăcau în haine de

sărbătoare şi, dacă timpul era frumos, porneau in grupuri prin lunci si păduri,
cîntînd si căutînd primele flori de primăvară. Fetele strîngeau in această zi ghiocei,
viorele si tămăioase, pe care le puneau la icoane, pentru a le păstra pînă la
Sanziene, cand le aruncau în apele curgătoare. Dacă, intămplător, se nimerea să
găsească si fragi infloriţi, florile acestora erau adunate în buchete ce se puneau, mai
apoi, in lăutoarea fetelor. In dimineaţa zilei de Dragobete fetele si femeile tinere
strîngeau zăpada proaspată, o topeau si se spălau cu apă astfel obtinută pe cap,
crezînd ca vor avea părul si tenul plăcute admiratorilor. De obicei, tinerii, fete si
băieţi, se adunau mai multi la o casă, pentru a-şi "face de Dragobete", fiind
convinşi că, in felul acesta, vor fi indragostiţi intregul an, pănă la viitorul
Dragobete. Această întîlnire se transforma, adesea, intr-o adevarată petrecere, cu
mîncare si băutură. De multe ori băieţii mergeau in satele vecine, chiuind si cîntînd
peste dealuri, pentru a participa acolo la sărbătoarea Dragobetelui. Era o sărbătoare
a grupurilor de tineri care ieşeau din sat la pădure, făceau o horă, se sărutau şi se
imbrăţişau. Avea toate trăsăturile unei sărbători premaritale, de antamare a unor
relaţii între tinerii din comunitate, ce anticipau nunţile. Uneori, fetele se acuzau
unele pe altele pentru farmecele de urîciune făcute împotriva adversarelor, dar de
cele mai multe ori tinerii se întîlneau pentru a-si face jurăminte de prietenie.

Nici oamenii mai în vârstă nu stăteau degeaba, ziua Dragobetelui fiind ziua în
care trebuiau să aibă grijă de toate orătăniile din ogradă, dar şi de păsările cerului.
În această zi nu se sacrificau animale pentru că astfel s-ar fi stricat rostul
împerecherilor. Femeile obişnuiau să atingă un bărbat din alt sat, pentru a fi
drăgăstoase tot anul. Fetele mari strângeau de cu seară ultimile rămăşiţe de zăpadă,
numită zăpada zânelor, iar apa topită din omăt era folosită pe parcursul anului
pentru înfrumuseţare şi pentru diferite descântece de dragoste. Astfel se spunea că
cine participa la această sărbătoare avea să fie ferit de bolile anului, mai ales de
febră, şi că Dragobete îi ajută pe gospodari să aibă un an îmbelşugat. Traditia mai
spune ca, in aceasta zi, cand biserica crestina sarbatoreste Aflarea Capului
Sfantului Ioan, oamenii isi intrerupeau toate muncile, curatandu-si si aranjandu-si
insa casa, pentru a-l intampina sum se cuvine pe zeul iubirii, care nu venea singur,
ci insoţit de asa-numitele zîne Dragostele, ce le şopteau vorbe de amor
indrăgostiţilor. Fiecare avea grijă ca această zi sa nu ii prindă fără pereche, ceea ce
ar fi reprezentat un semn rău, prevestitor de singurătate pe întreg parcursul anului,
pînă la următoarea zi de Dragobete.

Dragobetele reprezintă, în opoziţie cu Baba Dochia, principiul pozitiv, ca

purtător al dragostei si al bunei dispoziţii si protector al iubirii. De ziua lui se fac
legămintele de prietenie, iar fetele şi baieţii se intîlnesc pentru ca iubirea lor sa ţină
tot anul, precum a păsărilor ce se logodesc în această zi. De Dragobete se anuntă
venirea primăverii, ursul iese din bîrlog, păsările isi caută cuiburi si se
imperechează, iar oamenii trebuie să participe la această bucurie a naturii prin
iubire.

Dragobetele era inchipuit ca un flăcău voinic, puternic, frumos şi tare iubitor,

putînd fi intîlnit prin păduri. După o credinţă răspîndită în special in vestul
Munteniei si in Oltenia, Dragobetele este un duh al pădurii care, la inceput de
primăvară, într-o anume zi, ia chip de flăcău neasemuit de frumos si hălăduieşte
prin codri pentru a pedepsi fetele si femeile ce-i profaneaza ziua. De Dragobete
muncile grele erau interzise, fiind permise doar cele uşoare, dar multe fete incălcau
regula si fugeau apoi in pădure tocmai pentru ca işi doreau sa fie pedepsite de
Dragobete, fiind nevoite sa se lase iubite de el. Dar, chiar dacă mai pedepsea
femeile, Dragobete era considerat un ocrotitor al lor, al indrăgostiţilor şi al
tinerilor, în general.
Ziua tînărului zeu autohton se păstrează in fiecare sat, dar variază de la un loc la
altul, intre jumatatea lui februarie si sfîrşitul lui martie, şi i numele ăi variază.
Patronul dragostei si bunei dispoziţii pe plaiurile româneşti este numit si Cap de
Primavară, Santion de Primavară, Ioan Dragobete, Dragostitele, Dragomiru-Florea,
fiu al Babei Dochia. Patron al dragostei curate a tinerilor, asociată cu ciripitul si
imperecherea păsărilor, Dragobete este identificat si cu o altă reprezentare mitică a
panteonului românesc, Năvalnicul sau Logodnicul Păsărilor, fecior chipeş şi
puternic ce ne aduce iubirea in casă şi în suflet si care ia minţile fetelor si
nevestelor tinere, motiv pentru care a fost metamorfozat de Maica Domnului în
planta ce-i poartă numele.

În zilele noastre minunata sărbătoare tradiţională de Dragobete riscă să se piardă

cu totul. Este adevărat ca ea nu a cucerit niciodată oraşele, dar pînă acum cateva
decenii dădea viaţa satelor cu toată bogaţia ei de obiceiuri si de semnificaţii. Ar fi
păcat să o pierdem lasînd-o sa fie inlocuită cu o sărbătoare, atît de săracă in
semnificatii in comparatie cu ea.
Dar cine este, de fapt, Dragobete? Dragobete, Vrajitorul Iubirii în special la
români, este patronul dragostei şi al bunei dispoziţii. Legenda povesteşte despre
Dragobete ca fiind un personaj mitologic, preluat de la vechii daci, similar lui Eros,
al vechilor greci, şi lui Cupidon. Acesta oficia din cer, la inceputul fiecărei
primăveri, nunta tuturor animalelor, traditie care in timp s-a extins, cu această
ocazie ajungîndu-se sa se spună că Dragobetele se facea responsabil si de iubirile
oamenilor din anul ce urmă. In ziua de Dragobete, satele româneşti răsunau de
veselia tinerilor si de zicala: Dragobetele sarută fetele. In calendarul popular
românesc această zi apare ca o sărbătoare a iubirii.