BIOLOGIE MOLECULARA IN STUDIUL MATERIEI VII

Disciplina de Biologie Celulara si Moleculara are ca scop principal transmiterea

cunostintelor privind organizarea celulara si moleculara a lumii vii, evidentiind
calitatea de unitate morfologica, functionala si genetica a celulei, dobandita in cursul
unei lungi evolutii biologice.
Ca si disciplina biomedicala fundamentala, Biologia Celulara si Moleculara
urmareste ca studentul sa-si insuseasca modelele de studiu ale celulei ce permit
evidentierea compozitiei chimice a celulei, particularitatile celulelor procariote si
eucariote, compartimentarea interna si caracteristicile morfologice generale ale
celulelor eucariote, dar si aspecte morfofunctionale ale partilor componente ale
celulei: membrana, citoplasma, nucleu, organitele celulare cu structura, ultrastructura,
functii si implicatiile lor in patologia umana.
Aspectele generale privind cresterea, diferentierea celulara, relatiile dintre celule si
dintre celule si mediu, precum si imbatranirea si moartea celulei sunt absolut necesare
pentru a intelege legitatile biologice in masura necesara abordarii problematicii
patologiei umane
Din punct de vedere practic, studentii dobandesc deprinderea de a lucra cu microscopul
fotonic, de a efectua un preparat vital sau permanent, de a evidentia cu coloranti uzuali
sau specifici diferite tipuri de celule sau organite celulare.
Moleculele de bază a celulei vii (structura proteinelor, enzimele,aminoacizii,acizii
nucleici(ADN si ARN).

 Structura proteinelor si implicatiile sale biologice

 Enzimele: structura, organizare, mod de actiune
 Acizii nucleici: structura, biochimie, fizico-chimie

Proteinele reprezinta un numar mare de compusi organici constituiti din aminoacizi uniti
prin legaturi peptidice, ce formeaza organisme vi si sunt esentiale pentru functionarea lor.
Descoperite in 1838, proteinele sunt acum recunoscute ca fiind principala componenta a
celulelor vii, insemnand mai mult de 50 la suta din greutatea “uscata” a animalelor.
Cuvantul proteina vine din grecescul proteinos care inseamna principal. Moleculele
proteice variaza de la fibre lungi si insolubile care formeaza tesutul de legatura si parul,
pana la globule solubile ce pot trece prin membranele celulare si pot cataliza reactii
metabolice. Sunt specifice fiecarei specii si fiecarui organism. Oameni au aproximativ
30.000 de proteine diferite, din care doar 2 la suta au fost pe deplin analizate.

În functie de forma moleculelor, proteinele sunt de doua tipuri:

 – proteine fibrilare care au molecula filiforma si sunt, în general, insolubile în apa.
Din aceasta grupa fac parte de exemplu fibroina, keratinele, colagenul etc.
– proteine globulare a caror molecula are forma sferica sau elipsoidala si sunt usor
solubile în apa. Din clasa proteinelor globulare fac parte toate enzimele, globulinele
serice si alte.

In functie de rolul biologic principal pe care îl îndeplinesc, proteinele se împarte în 6

clase astfel:

– Proteine structurale. Acestea sunt reprezentate de proteinele ce joaca rol plastic,

adica acele proteine ce intra în structura membranelor biologice, a tesuturilor si
organelor.

Proteinele structurale cele mai bine studiate sunt:

– colagenul întâlnit în tesutul conjunctiv din cartilaje, tendoane, piele, oase etc.
– elastina ce intra în structura tesutului conjunctiv elastic din ligamente

– fibroina din matasea produsa de Bombix mori

– sclerotina întâlnita în exoscheletul insectelor

– keratina ce se gaseste în cantitati mari în derma, par, pene etc.

– proteinele membranare ce intra în structura tuturor membranelor biologice si altele.

Proteinele de rezerva au rolul principal de a constitui principala rezerva de aminoacizi

a organismelor vii.

– Din aceasta grupa fac parte:

– cazeina care este componenta proteica majora a laptelui, gliadina din cariopsele
cerealelor

– zeina ce reprezinta principala proteina de rezerva din boabele de porumb

– ovalbumina si lactalbumina din oua si respectiv din lapte

– feritina care faciliteaza acumularea ionilor de fier în splina si altele.

Proteinele contractile au un rol important pentru miscarea organismelor vii fiind

implicate în contractia muschilor, cililor, flagelilor etc. Cele mai bine studiate proteine
contractile sunt actina si miozina implicate în contractia miofibrilelor si dineina care
asigura miscarea cililor si flagelilor la nevertebrate.
Proteinele de transport sunt proteine cu o structura deseori complexa ce îndeplinesc un
important rol în transportul diferitilor metaboliti în organism.Cele mai bine studiate
proteine de transport sunt hemoglobina care asigura transportul oxigenului si dioxidului
de carbon, mioglobina cu rol în transportul oxigenului la nivel muscular, albuminele
serice care realizeaza transportul acizilor grasi în circulatia sanguina, -lipoproteinele
serice care asigura transportul lipidelor în sânge etc. Tot din aceasta categorie fac parte si
transportorii membranari care realizeaza transportul activ, contra gradientului de
concentratie, al diferitilor metaboliti prin membranele biologice.

Proteinele cu rol catalitic si hormonal reprezinta o grupa extrem de importanta de

proteine functionale. Din aceasta grupa fac parte enzimele (care sunt toate, fara nici o
exceptie, proteine), precum si unii hormoni (hormonii reglatori ai hipotalamusului,
hormonii hipofizei, cei pancreatici, hormonii paratiroidieni, hormonii timusului etc.).

Proteine cu rol de protectie. Acestea sunt proteine implicate în diferite procese

fiziologice de protectie si aparare a organismului fata de anumiti factori externi. Cele mai
bine studiate sunt trombina (o proteina ce participa la procesul coagularii sanguine),
fibrinogenul (care este precursorul fibrinei, proteina implicata, de asemenea, în procesul
coagularii sanguine), imunoglobulinele sau anticorpii (proteine capabile sa formeze
complecsi anticorp – antigen cu proteinele straine organismului respectiv si altele.

În functie de structura lor chimica, proteinele se împart în doua mari grupe:

proteine simple si proteine complexe.

Proteine simple (holoproteine). Acestea sunt proteine ale caror molecule sunt formate
numai din catene polipeptidice. Acest lucru a fost demonstrat prin faptul ca prin hidroliza
completa, holoproteinele pun în libertate numai aminoacizi. Din aceasta grupa fac parte o
serie de proteine ce îndeplinesc importante functii biochimice si fiziologice α, β si γ-
globulinele serice, anticorpii, histonele, protaminele, fibrinogenul, miozina, actina,
colagenul, fibroina, keratinele etc.

Proteinele complexe (numite si conjugate, sau heteroproteine) contin în molecula lor,

pe lânga componenta proteica si o componenta de alta natura numita grupare prostetica.
La rândul lor, heteroproteinele se împart în mai multe grupe în functie de natura chimica
a gruparilor prostetice.

AMINOACIZII

Aminoacizii sunt unităţile constituente ale proteinelor şi cuprind în molecula lor două
grupări funcţionale: carboxil şi amino. Există 20 de aminoacizi proteinogeni specificaţi
prin codul genetic, prezenţi în toate organismele vii.
ENZIMELE    

In organismele vii se petrec cu o uimitoare usurinta, la temperatura joasa si in solutie

practic neutra, un numar mare de reactii pe care chimistul nu le poate efectua in laborator
decat lucrand la temperaturi si presiuni ridicate, in prezenta de acizi sau de baze tari, de
dizolvanti neaposi sau de catalizatori heterogeni metalici. Printre aceste reactii se numara
atat degradari de molecule (hidrolize si oxidari) cat si sinteza de compusi cu structura
complicata. Intelegerea mersului acestor reactii este importanta, in primul rand pentru
cunoasterea unor fenomene naturale de cea ma mare amploare si raspandire, in al doilea
rand pentru interesul practic pe care il prezinta. S-a recunoscut inca de mult ca
organismele folosesc, pentru realizarea acestor transformari chimice, catalizatori
organici, continuti in concentratii mici in celule sau in sucurile secretate de acestea, cum
sant sucurile digestiei, laptele, urina etc.

  Enzimele sant, precum s-a mai spus, catalizatori organici, produsi de celula vie,
actionand asupra anumitor substante numite substraturi. In marea lor majoritate, enzimele
catalizeaza reactia unei substante organice cu un compus anorganic liber sau cedat de alt
compus organic (apa. acid fosforic, hidrogen, oxigen etc.).

     Legile catalizei se aplica fireste si la enzime. Enzimele, ca toti catalizatorii, nu

catalizzeaza decat reactii termodinamic posibile, decurgand in sensul stabilirii unui
echilibru.

     Reactiile enzimatice prezinta insa unele deosebiri caracteristice fata de reactiile

catalitice obisnuite, omogene sau heterogene.
Acizii nucleici sunt compuşi macromoleculari cu structură complexă şi mase
moleculare cuprinse între câteva zeci de mii şi milioane. Sunt, împreună cu proteinele,
componentele nucleoproteidelor, compuşi de importanţă biologică, existenţi în celulele
vii. După provenienţa lor, respectiv după materialele din care au fost extrase, acizii
nucleici erau consideraţi de două tipuri: acizi timonucleici (acizi nucleici din timus sau
acizi nucleici animali) şi acizi zimonucleici (acizi nucleici din drojdie sau acizi nucleici
vegetali). Întrucât s-a constatat că deosebirea dintre ei constă în natura componentului
glucidic (acizii timonucleici conţin în molecula lor dezoxi-D-riboza, iar acizii
zimonucleici conţin D-riboza), denumirile lor au fost înlocuite cu denumirile de acizi
dezoxiribonucleici (ADN), şi acizi ribonucleici (ARN). Cercetări ulterioare au dovedit,
însă, că aceste două tipuri de acizi nucleici sunt prezente în toate organismele vii, având
rol important în desfăşurarea proceselor vitale normale şi patologice; acizii
dezoxiribonucleici sunt substanţele de bază în aparatul genetic, care asigură ereditatea şi
variabilitatea, pe când acizii ribonucleici au mai mult rol funcţional legat de sinteza
proteinelor

ADN-ul reprezintă materialul genetic din care sunt alcătuite genele majorităţii
organismelor şi este localizat exclusiv în cromozom; fiecare cromozom conţine câte o
moleculă de ADN. Rezultă din polimerizarea unor monomeri denumiţi
dezoxiribonucleotizi
Combinaţia dintre o bază şi o pentoză se numeşte dezoxiribonucleosid, iar combinaţia
celor trei componente dezoxiribonucleotid.

ADN-ul ca şi ARN-ul constă dintr-un lanţ lung de molecule de zahăr, cu o nucleotidă

ataşată-un inel de atomi de carbon şi azot. ADN-ul prezintă două lanţuri lungi unite într-o
spirală, cu nucleotidele în interior, aşa încât întreaga moleculă gigantică are aspectul unei
scări răsucite.

Secvenţe de trei nucleotide de pe lanţurile ADN-ului formează un cod special care

stabileşte ordinea în care sunt legaţi aminoacizii pentru a forma molecule de proteine.
Acesta este cunoscut sub numele de cod genetic. Unii aminoacizi sunt codificaţi prin mai
mult de un triplet. Deoarece proteinele sunt moleculele de construcţie ale organismului şi,
ca şi enzimele, controlorii săi metabolici, codul ADN stabileşte cum arată, creşte şi
funcţionează corpul. În concluzie, ADN-ul este materialul genetic al corpului.

Obişnuit, molecula de ADN este constituită din două lanţuri polinucleotidice sau două
catene: aceasta este structura secundară. Analiza chimică a arătat că există o relaţie de 1:1
între adenină (o purină) şi timină (o pirimidină) şi între citozină (o pirimidină) şi guanină
(o purină). O asemenea relaţie nu există între cele două purine sau între cele două
pirimidine. Legătura dintre cele două catene se realizează prin punţi de hidrogen între
perechi de baze situate la acelaşi nivel în cele două catene: două punţi de hidrogen între
adenină şi timină A=T şi T=A şi trei punţi între guanină şi citozină.
ARN-UL- Complex macromolecular, structural şi funcţional, similar în anumite
privinţe, ADN-ului. ARN-ul rezultă din polimerizarea unor ribonucleotizi, care determină
formarea unor lanţuri lungi, monocatenare (structură primară).

Pe anumite porţiuni monocatena de ARN se poate răsuci în jurul ei, determinând apariţia
unei structuri duble între secvenţele complementare de baze (structură secundară).
Polimerizarea implică patru tipuri de ribonucleotizi legaţi împreună prin legături
fosfodiesterice în poziţiile 3’-5’. Componentul pentozic al ARN-ului este riboza, iar
bazele azotate sunt: adenina, guanina, citozina şi uracilul. Sunt două clase de ARN şi
anume: ARN genetic care controlează ereditatea la unii viruşi, alta, ARN negenetic care
este implicată în sinteza substanţelor proteice(v. Sinteza proteinelor).

ARN solubil, de transfer sau adaptor. sARN-ul sau tARN-ul este similar ca structură cu
orice acid ribonucleic. Este caracterizat printr-o slabă polimerizare , are rolul de a activa
enzimele din citoplasmă. Apoi reacţionează cu aminoacizii specifici –prin formarea
grupărilor aminoacil-sARN- care sunt transferaţi la locul de biosinteză a proteinelor:
complexe mARN-ribozomi sau poliribozomi. Anumite părţi din catena de sARN,
constituite din serii scurte de nucleotizi, reprezintă bazele complementare ale codului
mARN pentru un aminoacid caracteristic. În asemenea porţiuni reprezentate de tripleţi de
baze, denumite anticodoni, sARN-ul diferitelor specii este identic. Faptul că în
citoplasmă există toţi sau aproape toţi cei circa 20 de aminoacizi proteici, presupune că
trebuie să existe un număr de minimum 20 de tipuri de sARN, câte unul pentru fiecare
aminoacid (maximum 64, câţi codoni se pot forma de cele patru baze azotate).
Moleculele de sARN constau dintr-o singură catenă, alcătuită din 75-80 de ribonucleotizi.
La un capăt al catenei (capătul 5’) se găseşte acid guanilic (G), iar la capătul 3’ se găseşte
un triplet format din bazele CCA (citozină-citozină-adenină). Între braţul scurt, cu G, şi
braţul lung la nivelul primului nucleotid C, se formează punţi de hidrogen. Regiunile
bicatenare includ trei bucle monocatenare intermediare. Regiunea de curbură a lanţului
polinucleotidic reprezintă celălalt capăt al moleculei de sARN. Curbura este constituită
dintr-un segment de trei nucleotizi necomplementari, deci legaţi prin punţi hidrogenice.
Acest triplet de baze a căpătat denumirea de anticodon tocmai pentru a indica
complementaritatea lui faţă de codonii mARN.

ARN ribozomal. Una din caracteristicile principale care deosebeşte rARN de celelalte
tipuri de ARN constă în aceea că el apare întotdeauna legat de proteine. Lanţul rARN-
ului este constituit atât din porţiuni monocatenare cât şi din porţiuni bicatenare
helicoidale cu bucle monocatenare. În lanţul polinucleotidic al rARN-ului raportul molar
între bazele azotate componente este în favoarea bazelor purinice. Astfel conţinutul în
adenină/uracil=21:19, guanină/citozină=36:25, iar raportul general purine/pirimidine
circa 1,3. Molecula de rARN are peste 1000 de nucleotizi.