Sunteți pe pagina 1din 12

BISERICA ORTODOXĂ ŞI MIŞCAREA ECUMENICĂ

Mişcarea ecumenică, în forma ei general acceptată, promovează, pe baza


dialogului teologic, a cooperării şi asistenţei reciproce, refacerea unităţii văzute a
Bisericii, divizate de-a lungul istoriei.
Odată cu admiterea în Consiliul Ecumenic al Bisericilor a Patriarhiei
Ecumenice de Constantinopol (Istanbul, august 1947), Bisericile Ortodoxe nu au
devenit doar membre cu drepturi depline, ci au jucat un rol hotărâtor în cadrul
relaţiilor cu celelalte culte. Biserica Ortodoxă Română, de la a cărei admitere se
împlinesc 48 de ani, la 20 noiembrie 2001, îşi are meritul său în acest sens.

1. MIŞCAREA ECUMENICĂ

Dorinţa confesiunilor ieşite din Reformă de a relua dialogul cu Bisericile


Ortodoxe şi Catolice, manifestată prin schimburi de scrisori şi dialoguri între
teologi, a dus la formarea unor alianţe sau federaţii cu caracter interconfesional.
Astfel, din partea Bisericilor Protestante se organizează Alianţa evanghelică, în
1864 şi Federaţia universală a asociaţiilor creştine de studenţi în 1895. În 1914 se
înfiinţează Alianţa mondială pentru promovarea prieteniei internaţionale prin
Biserică. În 1920 se propune în Enciclica Patriarhiei Ecumenice, formarea unui ligi
a Bisericilor.
Primele mişcări creştine cu caracter ecumenic de la începutul secolului au
fost:
- „Viaţă şi acţiune“ sau creştinismul practic întemeiat de arhiepiscopul Nathan
al Suediei, şi care urmăreşte cooperarea interbisericească în vederea promovării
păcii şi slujirii umanităţii.
- „Credinţă şi organizare“ sau creştinismul teologic, întemeiat de episcopul
anglican Charles Henry Brent şi care urmăreşte găsirea unei baze comune
teologice.

1
- „Consiliul internaţional al misiunilor“, creat pentru coordonarea societăţilor
misionare înfiinţate în sec. XX şi care urmăreşte unitatea mărturiei creştine în
societate.
Formarea Consiliului Ecumenic al Bisericilor, hotărâtă în sesiunile din 1937
de la Oxford şi Edinburg, este rezultatul fuziunii dintre cele trei mişcări. Comitetul
de formare, construit la Utrecht în 1938, îşi desfăşoară activitatea până în anul
1948, reuşind constituirea primei adunări generale a Consiliului Ecumenic de la
Amsterdam, care a reunit 146 de Biserici. Dintre acestea doar 4 erau ortodoxe:
Patriarhia de Constantinopol, Biserica Ciprului, Biserica Greciei, Biserica şi
Episcopia Misionară Ortodoxă Română din America. A fost ales secretarul general
al Consiliului în persoana pastorului olandez Wilhem Adolf Visser’t Hooft şi
elaborată „baza“ de fiinţare.
La înfiinţarea acestui organism creştin internaţional, şi-au adus contribuţia
numeroşi teologi ortodocşi, dintre care amintim: Florovsky, Ştefan Zankow, Iuliu
Scriban, Teofil Ionescu, Vasile Ispir, Serghie Bulgakov şi episcopii de Tiatira,
Novisad, Bucovina, Sofia şi numeroşi teologi greci.
Iată şi celelalte şapte adunări generale, cu tematica lor:
- A doua adunare generală s-a ţinut la Evanston, între 15 şi 31 august 1954 în
participare redusă a teologilor greci, a adus în discuţie Declaraţia de la Toronto,
adoptată în 1950.
- A treia adunare generală se ţine la New Delhi între 19 noiembrie şi 5
decembrie 1961, unde este lărgită baza de dialog, la nivel trinitar. La această
sesiune sunt primite şase Biserici Ortodoxe, printre care şi cea din România. Acum
fuzionează cu Consiliul Ecumenic al Bisericilor şi Consiliul Internaţional al
Misiunilor.
Consiliul Ecumenic al Bisericilor se autointitulează „Asociaţia Bisericilor
care-L mărturisesc pe Domnul Iisus Hristos, ca Domn şi Mântuitor, potrivit
Scripturilor şi caută să împlinească împreună chemarea lor comună pentru slava lui
Dumnezeu cel Unul: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh“.
- A patra adunarea generală s-a ţinut la Upsala între 4 şi 20 iulie 1968, având
ca temă lucrarea Sfântului Duh şi fiind intitulată: „Iată, Eu fac toate lucrurile noi“.

2
- A cincea adunare generală a avut loc la Nairobi în Kenya, între 23 noiembrie
şi 10 decembrie 1975, cu tema: „Iisus Hristos liberează şi uneşte“.
- A şasea adunare generală s-a ţinut la Vancouver în Canada, între 24 iulie şi
10 august 1983, având tema: „Iisus Hristos, Viaţa lumii“.
- A şaptea adunare generală a avut loc la Camberra în Australia între 7 şi 20
februarie 1991, cu tema: „Vino, Duhule Sfinte, înnoieşte toată creaţia“.
- A opta adunare generală s-a ţinut la Harare în Zimbabwe, între 27 august şi
7 septembrie 1998, cu tema: „Întoarceţi-vă la Dumnezeu. Bucuraţi-vă în speranţă“.
Fiind ultima adunarea generală a acestui secol şi totodată jubiliară, împlinindu-se
50 de ani de la înfiinţare, s-a acceptat o „Declaraţie de orientare generală a
Consiliului pentru viitor“. De asemenea, adunarea a hotărât crearea unei comisii
speciale mixte de dialog ortodox-protestant .
Evident, pe lângă aceste adunări cu caracter general, Consiliul ecumenic a
organizat nenumărate conferinţe şi întâlniri mondiale, dintre care amintim:
- Conferinţa mondială a misiunilor din Edinburg - 1910, cu tema:
„Evanghelizarea lumii în această generaţie“.
- Conferinţa mişcării Creştinismului practic de la Stockholm din 1925, cu
tema: „Doctrina desparte dar slujirea uneşte“.
- Conferinţa mişcării „Credinţă şi Constituţie“ de la Lund din 1952, cu tema:
„Noi nu ne apropiem unii de alţii decât dacă ne apropiem de Hristos“.
- Conferinţa aceleiaşi mişcări întrunită în 1963 la Montreal care discută despre
raportul dintre Biserică, Tradiţie şi tradiţii.
- Conferinţa Comunitatea femeilor şi oamenilor în Biserică din 1981 de la
Sheffield.
- Conferinţa comisiei „Credinţă şi Constituţie“ de la Lima, din 12 ianuarie
1982, care elaborează documentul BEM (Botez, Euharistie şi Preoţie).
- Conferinţa „Credinţă, ştiinţă şi viitor“, ţinută la Cambridge în 1979.
- Conferinţa „Să vină Împărăţia Ta“ de la Melbourne - 1980.
- Consultaţia „Participarea Ortodoxă la Consiliului ecumenic“ de la Sofia din
1981.
- Conferinţa „Diakonia 2000 - Chemaţi să fie semeni“ - Larnaca 1986.

3
- Conferinţa „Koinonia - A împărtăşi viaţa într-o comunitate mondială“,
Spania 1987
- Conferinţa misionară „Să fie voia Ta. Misiunea pe calea lui Hristos“, Texas,
1989
„Mişcarea ecumenică are un caracter comprehensiv şi indivizibil. Există o
„singură“ Mişcare ecumenică, deschisă tuturor Bisericilor, încât nici o Biserică nu
poate pretinde să fie considerată centrul acestei mişcări, care este mai mare decât
orice Biserică luată individual şi care include toate Bisericile. Ea nu este o
federaţie de Biserici neromane, ci o comunitate inclusivă; de aceea, Biserica
Romano-Catolică nu este exclusă“.1
Consiliul ecumenic, în forma sa istorică, dar şi actuală, nu trebuie confundat
cu Mişcarea ecumenică, el fiind rezultatul concret al acesteia. Pentru orice
Biserică, calitatea de membru nu înseamnă un statut de includere sau uniformizare,
ci un pas în lucrarea de dialog şi asistenţă comună şi colaborare cu celelalte
Biserici.
Acceptarea bazei comune de către Biserica devenită membru nu înseamnă,
deci, renunţarea la concepţiile sale statutare, nici acceptarea unirii de credinţă prin
dezicere de la adevărurile proprii. Consiliul ecumenic propune teme de dezbatere
în urma cărora Bisericile pot sau nu accepta unirea văzută, dar îşi formează un
cadru comun acceptat privind principalele puncte de divergenţă sau de
convergenţă.
Nefiind o „supra-Biserică“, Consiliul Ecumenic nu are fiinţa şi însuşirile
Bisericii, fapt consemnat expres în Declaraţia de la Toronto din 1950, care permite
fiecărei Biserici să-şi păstreze, recunoscându-i chiar, propria eclesiologie. De
altfel, Consiliul Ecumenic al Bisericilor nu are şi nici nu pretinde o autoritate
eclesială, o jurisdicţie asupra Bisericilor membre.

2. VIRTUTEA ECUMENICĂ A ORTODOXIEI

Ortodoxia, privită atât ca ramură originară a creştinismului, cât şi ca unitate a


Bisericilor locale zise răsăritene, are o vocaţie ecumenică, fapt dovedit atât prin
1
Mişcarea ecumenică în „Tratatul de Teologie dogmatică şi ecumenică“, de Pr. Prof. Dr. I. Bria, p. 247
4
istoria ei neanticonfesională, cât şi prin importanta participare a sa la Mişcarea
ecumenică. De altfel, dialogul său şi cu Biserica Romano-Catolică este o dovadă în
plus.
Deşi atacată făţiş de către regimurile totalitare, Ortodoxia, nemaipăstrând
calitatea deplin recunoscută în urmă cu secole de forţă cultural-economică,
continuă să se impună şi în lumea occidentală prin viaţa şi limbajul său mistic-
filocalic.
Lumea neortodoxă priveşte de regulă Ortodoxia comparativ cu cele două mari
confesiuni: Catolicism şi Protestantism, şi în special cu prima. De altfel, Papa Ioan
Paul al II-lea consideră Ortodoxia ca „al doilea plămân prin care respiră
creştinismul“.2
Mai mult, chiar în sânul Ortodoxiei sunt astfel de interpretări, considerând că
nu se poate admite ideea de egalitate între confesiuni (vezi Conferinţa de la Rodos
din 1963), deşi se doreşte dialogul.
Ortodoxia, ca păstrătoarea tradiţiei apostolice, este o Biserică deschisă nu
doar dialogului, ci şi împărtăşirii din valorile ei spirituale.
Pentru creştinii ortodocşi, unitatea creştină este un deziderat; aceştia o concep
ca o comuniune de Biserici locale unite prin mărturisirea credinţei apostolice,
transmisă în Tradiţie, slujind prin Sfânta Liturghie şi viaţa în Duhul Sfânt cu Iisus
Hristos la sfinţirea omului şi a naturii.
Unitatea văzută a Bisericii din primul mileniu este reperul de la care pleacă
Ortodoxia în afirmarea unităţii ecumenice. De altfel, acest model ea l-a păstrat şi
după iulie 1954, întrucât Patriarhia ecumenică nu şi-a extins jurisdicţia peste
celelalte Biserici locale, având doar recunoaşterea onorifică amintită, iar rolul de
etnarh, deţinut anterior de patriarhul ecumenic în Imperiul Otoman, a încetat cu
destrămarea acestuia.
Angajarea Ortodoxiei în dialog cu celelalte confesiuni este evidentă. Au fost
puse în evidenţă elementele comune, au fost formulate probleme aparent eterogene,
au fost deschise porţi noi de dialog şi mărturie comună.

2
Scrisoarea Sf. Părinte Ioan Paul al II-lea către episcopii din continentul european… în „Ortodoxia şi Consiliul
Ecumenic al Bisericilor“, de Pr. Prof. I. Bria, p.8
5
3. BISERICA ORTODOXĂ ŞI MIŞCAREA ECUMENICĂ

Bisericile Ortodoxe locale au avut de-a lungul istoriei Consiliului Ecumenic al


Bisericilor diferite poziţii, conţinutul documentelor elaborate de ele diferind de la o
perioadă la alta.
Poziţia puţin discretă din primele secole s-a schimbat radical, ca urmare a
recomandării Conferinţei Panortodoxe de la Rodos din 1961 de a se intensifica
relaţiile şi participarea la Mişcarea ecumenică.
În perioada 1948-1980 s-au elaborat criteriile eclesiologice şi principiile de
colaborare cu Consiliul Ecumenic al Bisericilor, astfel:
- problema ecumenică nu reprezintă unitatea Bisericii păstrată în mod istoric
şi văzut în Biserica Ortodoxă, ci dezmembrarea istorică a creştinilor
- restaurarea unităţii văzute a Bisericii nu înseamnă uniformitate sau
pluralitate confesională, ci integrare şi sinteză de credinţă comună, de unitate în
diversitate şi în comuniune.
- scopul ecumenismului este de a regăsi „baza euharistică“ a unităţii văzute
- acceptarea ecumenică a elementelor convergente şi complementare în toate
Bisericile creştine reprezintă integrarea acestora în „credinţa comună“ a Tradiţiei
neîntrerupte.
- procesul Tradiţiei presupune recunoaşterea diversităţii
- respingerea oricărei forme de prozelitism şi neamestecul în treburile interne
ale altor Biserici locale, respingerea uniatismului ca formă de prozelitism
reprezintă morala firească ecumenică.
După a şaptea adunarea generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor,
relaţiile dintre Bisericile Ortodoxe şi Consiliul ecumenic intră într-o fază critică,
fapt remarcat în „Reflexii ale participanţilor ortodocşi“ la Canberra, unde se face
aluzie la abaterea Consiliului ecumenic de la scopul iniţial, de restaurare a unităţii
văzute a Bisericilor, devenind un forum de schimb de opinii fără nici o bază
teologică creştină autentică.
De asemenea, la Colocviul interortodox despre Bisericile Ortodoxe şi
Consiliul Ecumenic al Bisericilor de la Chambesy, Elveţia, din 12-16 septembrie
1991, făcându-se rezumatul poziţiilor ortodoxe faţă de Consiliu, expuse în
6
„declaraţii separate, se atrage atenţia asupra faptului că recunoaşterea reciprocă
între Biserici nu este obligatorie, Bisericile Ortodoxe nu pot oferi şi nici accepta, în
situaţia de atunci, ospitalitate euharistică“.
La Întrunirea de la Fanar din 15 martie 1992 a superiorilor Bisericilor
Ortodoxe locale este redefinită poziţia acestora faţă de Consiliul Ecumenic al
Bisericilor, redactându-se Mesajul oficial, în care se afirma: „Participarea (la
Mişcarea ecumenică, n.n.) s-a bazat pe convingerea că ortodocşii trebuie să
contribuie la realizarea unităţii cu toată puterea lor, dând mărturie faţă de Biserică
– una şi nedespărţită a Apostolilor, a Părinţilor şi a Sinoadelor Ecumenice. În
acelaşi timp s-a sperat că în vremuri cu mari dificultăţi, Biserica Ortodoxă ar fi
avut dreptul de a conta pe solidaritatea tuturor celor care cred în Hristos,
solidaritate afirmată în mod constant ca fiind idealul principal al Mişcării.
Biserica Ortodoxă, inspirată de spiritul reconcilierii, a participat activ de zece
ani la efortul de restaurare a unităţii creştine care constituie o poruncă expresă şi
sfântă a Domnului Hristos (In 17, 21).
Ortodocşii dezaprobă cu tărie anumite evoluţii recente în cadrul conceptului
ecumenic precum hirotonia femeii întru preoţie şi folosirea limbajului inclusiv în
cazul referirii la Dumnezeu, ceea ce creează obstacole serioase în calea restaurării
unităţii. 3
După întrunirea de la Patmos din februarie 1995, poziţia patriarhilor ortodocşi
este şi mai radicală, contestând, pe lângă obstacolele deja criticate, şi admiterea
homosexualităţii şi lesbianismului ca orientări sexuale normale. De altfel, în
Mesajul redactat cu această ocazie se dă un „avertisment, dacă nu un ultimatum“
privind reconsiderarea participării la ecumenismul practicat de Consiliul Ecumenic
al Bisericilor în cazul în care acesta va rămâne în continuare în mrejele acestor
„teologi“ care, fiind mai ales sociologi improvizaţi şi politicieni dezorientaţi, nu au
nimic comun cu teologia“.4
Trebuie reţinut faptul că nu numai Biserica Ortodoxă are o astfel de poziţie,
de multe ori chiar radicală (vezi: Serafim Rose, „Ortodoxia şi religia viitorului“,
trad. M. Grosu, Chişinău), ci şi două organizaţii fundamentaliste evanghelice:
3
Biserica Ortodoxă şi Mişcarea Ecumenică în „Tratatul …“ de Pr. Prof. I. Bria, p. 248
4
Telegraful român, Sibiu, nr. 37-40, 1-15 octombrie 1995, p.2, apud. Pr. Prof. I. Bria (ibidem)
7
Alianţa Evanghelică Mondială şi Consiliul Internaţional al Bisericilor Creştine. Ca
urmare a poziţiei Bisericii Ortodoxe exprimate la Patmos, Patriarhiile Georgiei şi
Bulgariei s-au retras din Consiliu în 1997 şi respectiv 1998.
Consultaţia inter-ortodoxă de la Tesalonic din 29 aprilie - 2 mai 1998 a
adăugat la capetele de acuzare contra unor Biserici protestante membre C.E.B. şi
sincretismul religios – o nouă orientare a curentelor de gândire ale acestora.
Totuşi, Consultaţia aceasta propune o restructurare radicală a Consiliului,
întrucât multe Biserici consideră necesară rămânerea lor în forma actuală. Ca
urmare, delegaţia ortodoxă de la a opta adunare generală de la Harare 1998, a decis
să nu participe la serviciile ecumenice, la cult şi la alte ceremonii religioase şi nu ia
parte la vot decât în cazuri particulare.
În perioada actuală, de după Harare, toate Bisericile membre ale Consiliul
Ecumenic al Bisericilor, inclusiv cele Ortodoxe, participă la un studiu despre
viziunea şi înţelegerea comună a Consiliului Ecumenic al Bisericilor. De altfel,
iniţiative în acest sens se pot observa cu mult timp în urmă. Cu ocazia sesiunii
Comitetului Central de la Geneva, din septembrie 1995, de pildă, s-a insistat
asupra necesităţii unei „noi concepţii de sine“ a Consiliului Ecumenic al
Bisericilor. Secretarul general Dr. Konrad Raiser a propus chiar două opţiuni:
- Consiliul Ecumenic al Bisericilor să instituie o categorie aparte de membri
ca parteneri ecumenici (care nu sunt membri), sau
- Consiliul Ecumenic al Bisericilor să organizeze un forum de organizaţii
creştine ecumenice, independent de structura acestuia.
Privită în ansamblu, participarea Bisericilor Ortodoxe la Mişcarea ecumenică
a avut, în general, o istorie pozitivă, iar poziţia actuală a acestora nu face iluzorie
ideea de unitate ecumenică, ci afirmă, ca datorie, adevărata înţelegere a
problematicii creştinismului actual.

4. BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ ŞI CONSILIUL ECUMENIC AL


BISERICILOR

8
Conştientă de vocaţia sa ecumenică, Biserica Ortodoxă Română a solicitat de
timpuriu acceptarea intrării sale în Consiliul Ecumenic al Bisericilor, ca membru
cu drepturi depline.
Scrisoarea adresată de Prea Fericitul Părinte Patriarh Justinian domnului W.A.
Visser’t Hooft este edificatoare în acest sens, afirmându-se acordul faţă de Statutul
de funcţionare a Consiliului Ecumenic al Bisericilor şi convingerea că „activitatea
acestui înalt for ecumenic va sluji marea cauză a apropierii şi până la urmă a unirii
tuturor Bisericilor şi confesiunilor creştine, pentru a da mai multă viaţă
propovăduirii şi trăirii evangheliei lui Hristos şi pentru a da şi din partea noastră
mai multă forţă creştină marilor idealuri ale omenii de azi“. 5
Înainte de prima adunare generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor,
Biserica Ortodoxă Română a participat la Conferinţa inter-ortodoxă din iulie 1948
din Moscova, unde s-a solicitat de către Biserica gazdă neparticiparea la mişcarea
ecumenică.
La această conferinţă, din partea Bisericii Ortodoxe Române a ţinut un studiu
elaborat, pe această temă, Pr. Prof. Ioan Coman de la Institutul Teologic Bucureşti.
Prea Cucernicia sa a enunţat principiile ortodoxe ale ecumenismului şi a sugerat un
plan de pregătire a Ortodoxiei pentru ca rolul său în mişcarea ecumenică să fie
important.
Deşi, de-a lungul istoriei Consiliului Ecumenic al Bisericilor, Biserica
Ortodoxă Română a fost îndrumată să-şi retragă delegaţii, ea s-a păstrat ferm pe
poziţie, rezistând la toate presiunile anti-ecumenice. Aceasta i-a adus respectul
oficialităţilor C.E.B. şi drept urmare a fost vizitată de toţi secretarii generali:
Visser’t Hooft în 1962, Eugen Carlson Blake în 1971, Philip Potter în 1975, Emilio
Castro în 1985, Dr. Konrad Raiser.
Patriarhii Justinian şi Justin au insistat pentru relaţii autentice de dreptate şi
pace şi de aceea participarea a fost nu doar posibilă, ci din ce în ce mai numeroasă
şi mai importantă. Pentru Patriarhul Justin participarea la Consiliul Ecumenic al
Bisericilor era nedespărţită de lucrarea de colaborare panortodoxă. Prea Fericitul

5
Text rezumat în „Ortodoxia şi Consiliul Ecumenic al Bisericilor “, de Pr. Prof. I. Bria, articolul B.O.R. şi C.E.B.
II, p. 68
9
Părinte Patriarh a rămas fidel acestor principii, insistând mai mult asupra păstrării
consecvenţei între dialogul teologic internaţional şi practica ecumenică locală,
denunţând astfel direct prozelitismul uniat, dar şi orice alt prozelitism anacronic şi
destabilizator.
Totuşi, poziţia generală a Ortodoxiei faţă de Consiliul Ecumenic al Bisericilor
a fost împărtăşită şi de Biserica Ortodoxă Română, în ultimul timp. Drept urmare,
Comitetul Central al Consiliului, ţinut la Hanovra în perioada 10-20 august 1988
adoptă o Recomandare în legătură cu România, propunerea fiind acceptată de
delegaţia română condusă de I.P.S. Antonie Plămădeală. Raportul a fost prezentat
de secretarul general Dr. Emilio Castro la conferinţa de la Moscova din 16-27 iulie
1989, care a afirmat libertatea de misiune şi mărturie a Bisericilor din România, în
ciuda condiţiilor totalitare. De altfel, vizitatorii României au fost „impresionaţi de
vitalitatea Bisericilor din România şi de întărirea relaţiilor ecumenice dintre
acestea“. 6
Deşi unii dintre membrii Comitetului Central au insistat pentru o rezoluţie
care să nu facă obiectul raportului secretarului general, totuşi acesta a fost acceptat,
incluzând referirile obiective despre România, ca urmare a intervenţiei benefice a
P.S. Episcop Vicar Nifon Ploieşteanul, actualmente Arhiepiscop de Târgovişte,
care a cerut ca înţelepciunea şi spiritul ecumenic să domine, în luarea unei decizii
care să ducă la pace şi reconciliere şi nu la conflict şi tensiune.
Evocându-se însă violarea drepturilor umane în România, la Comitetul
General de la Genea (23-30 martie 1990), membrii C.E.B. s-au scindat în două
grupe de susţinători ai raportului de la Moscova şi de contestatari. Încercând
elucidarea, P.S. Episcop Daniel, actualmente Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei,
a evidenţiat faptul că pocăinţa nu este o chestiune politică, ci una spirituală.
Consiliul s-a disculpat ulterior, afirmând că nu a susţinut şi nici nu a încurajat
regimul totalitar, dar prin „diplomaţia tăcerii“ a prezervat viaţa şi activitatea
Bisericilor din România.
Pentru Biserica Ortodoxă Română actuală, dezvoltarea relaţiilor ecumenice şi
locale reprezintă un atuu în activitatea sa. Ea nu se izolează şi nici nu se retrage din

6
„Ortodoxia şi Consiliul Ecumenic al Bisericilor“, art. cit. p. 72.
10
orice formă ecumenică, rămânând în continuare un membru activ, în special prin
noua generaţie de ierarhi şi teologi angajaţi deplin în Mişcarea ecumenică.
În această direcţie se înscriu relaţiile cu Patriarhia ecumenică şi cu Bisericile
Ortodoxe surori, dar şi cu Biserica Romano-Catolică, dialogul teologic culminând
cu vizita Papei Ioan Paul al II-lea în România, la invitaţia Prea Fericitului Patriarh
Teoctist, în 7-9 mai 1999 – fiind prima vizită a unui papă într-o ţară majoritar
ortodoxă; apoi contactele cu Bisericile necalcedoniene, cu Biserica Evanghelică
din Germania şi cu Biserica Anglicană.
Biserica Ortodoxă Română este prezentă în continuare la întrunirile C.E.B.,
de pildă la a VII-a adunare generală de la Canberra participând o delegaţie condusă
de Mitropolitul Daniel al Moldovei şi Bucovinei, iar la cea de-a opta de la Harrare,
o delegaţie condusă de I.P.S. Nifon Mihăiţă, fost vicar patriarhal.
Delegaţii ale Bisericii noastre sunt prezente la diferite întruniri ale Conferinţei
Bisericilor Europene.
De asemenea, se continuă legăturile şi cu celelalte confesiuni creştine din ţara
noastră, dar şi cu alte culte, în cadrul „ecumenismului local“ românesc, de pildă
Întrunirea internaţională „Oameni şi religii“, desfăşurată la Bucureşti, în perioada
26-31 august 1998 etc.
Înţelegerea sensului creştin al progresului şi a năzuinţelor ecumenice ale
creştinismului este legată în Ortodoxie în genere, dar şi pentru Biserica Ortodoxă
Română, de înţelegerea corectă a adevărurilor despre Hristos euharistic, de Sfânta
Treime, despre sobornicitate şi de universalitate a mântuirii, aspect asupra căruia
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie a insistat deplin.
Atenţia pe care Biserica Ortodoxă Română a dat-o relaţiilor inter-creştine nu
este întâmplătoare şi nici lipsită de importanţă ecumenică.
Forţa exemplului ecleziologiei sale soborniceşti inclusă în comuniunea inter-
ortodoxă este o dovadă a păstrării aceleaşi opţiuni ecumenice pe viitor.

Pr. Emil Peşetz

11
BIBLIOGRAFIE CONSULTATĂ:

1. Pr. Prof. Ion Bria, „Tratat de Teologie Dogmatică şi Ecumenică“, colecţia


Didascalos, Editura România creştină, Bucureşti, 1999

2. Idem, „Dicţionar de Teologie Ortodoxă“, E.I.B.M., Bucureşti, 1981, Mişcarea


ecumenică, pp. 258-263

3. Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, „Istoria Bisericii Ortodoxe Române“,


Editura Sofia, Bucureşti, 2000. Biserica Ortodoxă după 1989, pp. 473-480 şi
Tabel cronologic al I.B.O.R., anii 1948-2000, pp. 488-492.

4. „Ortodoxia şi Consiliul Ecumenic al Bisericilor“, extrase din S.T. vol. XLIV,


nr. 12-1992 şi B.O.R. vol. CIX nr. 10-12/1991.

5. Th. M. Popescu, „Poziţia Bisericii Ortodoxe în ecumenism“, în „Ortodoxia“


nr. 2/1996, p. 187.

6. Nicolae Chiţescu, „Mişcarea ecumenică“ în „Ortodoxia“ nr. 1-2/1962, p. 30-40.

7. Pr. Prof. Dumitru Stăniloaie, „Coordonatele ecumenice din punct de vedere


ortodox“, în „Ortodoxia“ nr. 4/1967, p. 494-540.

12