Sunteți pe pagina 1din 4

Statele Unite şi conflictul sino-japonez

Intrarea Statelor Unite în cel de-al Doilea Război Mondial a fost mult
influenţată de politica ei izolaţionistă şi de Legile Neutralităţii, care i-au dictat
multe decizii în perioada interbelică. Aceste legi, aşa cum sunt explicate de
Kissinger (2010), limitau drepturile Statelor Unite de a se implica în orice
conflict care nu o afecta direct.
E curios, în aceste condiţii, să presupunem un « ce-ar fi fost
dacă politica Statelor Unite ar fi fost diferită? » Tot din scrierile lui Kissinger
(2010), descoperim că preşedintele din acea perioadă, Franklin Delano
Roosevelt era cât se poate de conştient de faptul că un conflict cu Europa,
mai exact cu Germania hitleristă, ar fi fost în cele din urmă inevitabil. În ochii
lui, Oceanul Atlantic avea aceeaşi importanţă (şi lăţime) ca şi Marea Mânecii
care despărţea Marea Britanie de conflictul de pe continent. Dar ceea ce a
determinat până la urmă implicarea activă a Statelor Unite în război nu au
fost acţiunile lui Hitler, cât cele ale Japoniei în Pacific şi în cadrul războiului
sino-japonez. Dar înainte să discutăm acest conflict, să oferim puţin context
asupra lui.
Japonia interbelică moştenise încă din perioada Meiji un sistem
educaţional reglementat de Actul Imperial al Educaţiei1 din 1890, care
încuraja un devotament orbesc faţă de Împărat şi un puternic sentiment
naţionalist (Lincicome, 1999). Dar acest puternic sentiment naţionalist, care
construia o imagine unică şi impresionantă a Japoniei, era dăunată de
descoperirea că Japonia nu era singura ţară cu considerabilă putere politică.
Astfel, atitudinea Japoniei în faţa altor mari puteri politice era de respect
forţat, chiar teamă, ceea ce rezulta în sentimente de inferioritate şi pasivitate
în relaţiile ei diplomatice (Izumi Tetsu, citat în Lincicome, 1999).
Declanşarea marii crize economice în 1929 a afectat în mod inevitabil
şi Japonia în ceea ce priveşte accesul ei la resurse şi materii prime (Churchill,
1959). Nu e de mirare, astfel, formarea politicii ei de expansiune în ceea ce
1
Imperial Rescript on Education, în original în engleză
priveşte China şi zona Manchuriei, stat faţă de care a avut încă la începutul
secolului intenţii colonialiste (Asano, 2000).
Reacţiile Ligii Naţiunii au fost de revoltă faţă de acţiunile Japoniei în
China, mai ales o dată cu formarea statului fals Manchukuo. Cercetările Ligii
au dus la concluzia că o soluţie la conflictul dintre cele două state ar fi
formarea unei provincii autonome în Manchuria, sub protecţia Chinei şi a Ligii
Naţiunilor, dar cu un tratat minuţios în ceea ce priveşte drepturile Japoniei
asupra provinciei. Dar în lipsa ajutorului militar din partea Statelor Unite –
care datorită politicii ei izolaţioniste nu era membră a Ligii Naţiunilor – nu s-a
putut face nimic în privinţa rezoluţionării acestui conflict, iar recunoaşterea
provinciei ca stat independent nu era posibilă (Churchill, 1959). Măsurile care
au fost considerate acceptabile de către Statele Unite în cele din urmă au
fost cele economice (îngheţarea produselor japoneze în SUA, embargoul,
limitarea majoră a importului de petrol), şi acestea au fost luate după ce
Japonia ocupase întreaga regiune a Indo-chinei, în 1941. Ca reacţie la aceste
măsuri, Japonia a atacat Pearl Harbour, şi restul, cum s-ar spune, a fost
istorie.
Dar ce s-ar fi întâmplat dacă Japonia nu ar fi fost împinsă într-un colţ
prin măsurile economice luate împotriva ei? E uşor de înţeles că pentru un
popor naţionalist era foarte greu de acceptat o înfrângere cauzată din lipsă
de resurse, iar interesele ei în Manchuria erau tocmai de a-şi asigura o sursă
sigură şi ieftină de resurse prime pe care Japonia nu o poseda. Expansiunea
ei în zonele din afara Japoniei a fost explicată ca dorinţa existenţei unei zone
de tampon între ceea ce Japonia considera teritoriul ei şi o China naţionalistă
şi sub protecţia Ligii Naţiunilor care putea oricând să o atace (Crowley, 1963).
Ştim, de asemenea, din studiul lui Asano (2000) că până în anii 1940, Japonia
a dus o politică de colonializare şi propagandă în Manchukuo, construind
impresia că provincia avea tot dreptul să fie un stat independent, sub
protecţia Japoniei care investise foarte mult în această zonă. Aflăm, de
asemenea, că majoritatea populaţiei era chineză, cu elita japoneză şi
imigranţi coreeni, şi comunitatea locală, manchu, în formare, şi că se încuraja
cooperarea şi armonia între toate aceste etnii.
Apare astfel întrebarea: ce s-ar fi întâmplat dacă provincia Manchuria
ar fi devenit o provincie recunoscut autonomă, chiar un stat de sine stătător?
Un moment oportun pentru această decizie ar fi fost după formarea statului
Manchukuo, în momentul expansiunii Japoniei în Indo-china. Poate, în loc de
măsurile economice luate de Statele Unite împotriva Japoniei, ar fi fost mai
binevenite presiunile ei asupra formării provinciei autonome Manchuria. Liga
Naţiunilor, de una singură, nu ar fi putut susţine aşa ceva deoarece China era
membră a Ligii şi stat agresat. Dar Liga Naţiunilor avea nevoie de ajutorul
Statelor Unite în conflictul cu Germania hitleristă. Formarea provinciei
autonome în Manchuria ar fi putut deveni zona de tampon între China şi
Japonia (poate chiar printr-o demilitarizare a provinciei) şi investiţiile curente
a Japoniei în provincie i-ar fi putut oferi drepturi asupra resurselor prime.
Poate, astfel, s-ar fi putut soluţiona conflictul sino-japonez. Întrebările care
apar sunt, dacă ar fi fost deajuns pentru Japonia accesul la aceste resurse,
sau doar s-ar fi amânat conflictul cu ceva timp? Dacă provincia Manchuria ar
fi rezistat ca provincie autonomă în condiţiile în care era un amalgam etnic?
Şi presupunând că a avut loc o încetare (măcar periodică) a conflictului dintre
China şi Japonia, ce s-ar fi întâmplat cu implicarea Statelor Unite în război?
Atacul la Pearl Harbour a fost evenimentul care a determinat implicarea
activă a Statelor Unite în război – până atunci, în încercarea de a eschiva
politica izolaţionistă şi Legile Neutralităţii, Roosevelt nu putea ajuta Marea
Britanie decât prin armamente şi alte resurse. Dar o implicare mai activă în
războiul sino-japonez ar fi însemnat şi o implicare mai activă în cele din urmă
în războiul din Europa. Poate, cu resursele neîmpărţite între războiul din
Pacific şi cel din Europa, implicarea Statelor Unite ar fi dus la un război ceva
mai scurt în Europa. Poate harta Europei şi sfera de influenţă comunismului
ar fi arătat cu totul altfel la încheierea războiului.
În final, însă, totul nu este decât un joc de ce-ar fi fost dacă? Ce
confirmă însă acest joc este deja ştiut şi merită repetat: cunoaşterea părţilor
implicate într-un conflict este esenţială pentru găsirea unor soluţii care să şi
aibă vreun efect asupra părţilor implicate şi pentru a se ajunge la o rezoluţie
amiabilă a conflictului.

Bibliografie
Churchill, W. S. 1959. The Second World War, Abridged Edition. Cassel Publishers Limited.
Kissinger, Henry. 2010. Diplomaţia. Editura ALL.

Asano, M. 2000. Knowledge, Power, and Racial Classification: The "Japanese" in "Manchuria".
Journal of Asian Studies, Vol. 59, No. 2 (May, 2000), pp. 248-276
Crowley, J.B. 1963. A Reconsideration of the Marco Polo Bridge Incident. The Journal of Asian
Studies, Vol. 22, No. 3 (May, 1963), pp. 277-291
Lincicome, M. E. 1999. Nationalism, Imperialism, and the International Education
Movement in Early Twentieth-Century. The Journal of Asian Studies, Vol. 58, No. 2 (May,
1999), pp. 338-360