Miron Victor Daniel

Etnogeneza românească şi formarea statelor medievale

în spaţiul românesc

Etnogeneza reprezintă un proces istoric, lingvistic şi cultural, de formare a unui popor. Etnogeneza
românească se încadrează în procesul general de formare a popoarelor şi limbilor latine europene. În a doua
jumătate a mileniului I apar popoarele romanice europene: francezi, italieni, spanioli, portughezi şi români.
Popoarele romanice s-au constituit printr-o dublă asimilare. În primul rând, autohtonii din provinciile
romane i-au asimilat pe colonişti, după care au asimilat cultura romană şi limba latină, romanizându-se pe
deplin. A doua asimilare s-a produs prin integrarea migratorilor de către populaţiile romanizate: francii în Galia,
vizigoţii în Pen. Iberică, ostrogoţii în Italia, slavii în Dacia şi Moesia.
Romanizarea reprezintă un proces istoric de lungă durată prin care dacii şi-au însuşit cultura materială,
spirituală, obiceiurile şi limba romanilor. Romanizarea implică două aspecte istorice: colonizarea şi romanizarea
propriu zisă.
Dacia a fost cucerită de romani în 106, în urma înfrângeri lui Decebal de către Traian. Provincia Dacia
cuprindea Transilvania propriu-zisă, Banatul şi Oltenia, restul teritoriilor fiind alipite Moesiei Inferior. Dacia
era o provincie imperială, adică subordonată direct împăratului, administrată de un guvernator ce purta titlul de
legatus Augusti pro pretore.
Romani au întreprins o romanizare intensă a provinciei Dacia. Romanizarea s-a făcut prin aducerea
mulţimilor nesfârşite de colonişti romani, după cum afirmă scriitorul antic Eutropius, care precizează şi scopul
colonizării «pentru cultivarea ogoarelor şi popularea oraşelor». Aceşti colonişti au fost de trei feluri:
agricultori, minieri şi militari. Colonizarea agricolă s-a făcut în special în Oltenia, numeroşi cetăţeni romani
apar în calitate de colonişti în valea Dunării formând satele lor şi cultivând ogoarele din jur. Se formează şi
proprietăţi agricole mai mari lucrate de proprietari cu ajutorul sclavilor. Aşezarea proprietarului şi a sclavilor se
numea villa şi moşiile erau îngrijite de un administrator numit actor. Colonizarea de minieri s-a făcut mai ales
în Munţii Apuseni, unde erau bogatele mine de aur şi de sare exploatate încă din vremea dacilor. Aici s-au adus
în special colonişti minieri specialişti de pe coastele Mării Adriatice din Dalmaţia. Colonizarea militară a
reprezentat un alt factor principal al romanizări. Soldaţii după ce terminau stagiul militar nu se întorceau în
proviinciile de unde fuseseră recrutaţi, ci rămâneau în Dacia, unde erau împroprietăriţi şi deveneau agricultori.
Importanţa veteranilor pentru romanizarea Daciei a fost foarte mare, căci din armată ei ieşeau cu totul
romanizaţi. În limba romană cuvântul bătrân, derivă din latinescul veteranus, şi nu înseamnă numai om în
vârstă, în popor un bătrân înseamnă o bucată de pământ, în amintirea timpului când veteranii erau mici
propritari de pământ cu bucăţi de pământ fixate de stăpânire.
Romanizarea fiind un proces de lungă durată s-a desfăşurat în etape. În prima etapă pătrund la daci
elementele culturii materiale romane. Ieftină şi de bună calitate, ceramica romană se impune în aşezările dacice
din secolele al II-lea – al III-lea, o bună parte a inventarului ceramic este de factură romană-provincială. De
asemenea se impun uneltele mai productive (de pildă, brăzdarul de plug de tip roman), diferitele obiecte de uz
practic şi de podoabă. Adoptarea culturii materiale romane nu înseamnă încă romanizarea, dar ea atestă că dacii
nu trăiau izolat, ci în strâns şi permanent contact cu coloniştii, ceea ce reprezintă o condiţie a romanizării
adevărate. În a doua etapă dacii adoptă credinţe şi obiceiuri romane, nume romane şi, ceea ce este esenţial în
romanizare, limba latină. Conveţuind cu colonişti, dacii se deprind să vorbească latineşte; acelaşi lucru îl fac
tinerii daci recrutaţi în armată. Interesul de a dobândi cetăţenia romană, care le asigura drepturi depline, îi face
pe dacii din provincie să adopte, treptat, limba latină în locul propriei lor limbi; din aceasta, o serie de cuvinte
vor pătrunde însă în latina populară vorbită pe teritoriul Daciei şi se vor transmite, astfel, limbi române mai
târziu. Limba latină, limba clasei politice, şi limba oficială a Imperiului, limba unei culturi superioare, a armatei
a procesului de producţie, se impune peste tot în provincie. Din cele spuse mai sus rezultă că populaţia romană
colonizată în Dacia era o populaţie stabilă, legată de acest pământ prin mijloacele ei de trai. Populaţia neromană

-2-
era de două feluri: băştinaşi, adică dacii şi geţii şi străini veniţi din alte părţi ale imperiului roman. Dacii n-au
pierit în războaiele dacice, ci se constată din inscripţiile romane că au continuat să trăiască alături de colonişti
romani.
Numai o parte a lor s-a retras în afara graniţelor provinciei romane, de unde sub numele de Dacii liberi
făceau incursii prădalnice în Dacia Traiană. Viaţa lor continuă în formele tradiţionale autohtone, dar prin
vecinătatea cu Imperiul suferă un proces lent de romanizare.
În ceea ce priveşte populaţia străină venită în Dacia din alte părţi ale imperiului roman, ea e formată mai
ales din negustori aşezaţi la oraşe, cei mai mulţi greci din oraşele de pe coastele Mării Negre, precum şi
orientali, egiptenii şi mai ales sirieni.
După retragerea aureliană (271) în fosta provincie Dacia rămâne o populaţie romanizată, latinofonă,
romanizarea fiind un proces ireversibil. În perioada marilor migraţii acestei polpulaţii din spaţiul daco-moesic i
se adaugă populaţii germanice (sec. al III-lea) şi slave (sec. al VI-lea).
Valurile de populaţii migratoare (goţii, hunii, gepizii, avarii) ce pătrund pe teritoriul ţării noastre în
secolele al III-lea – al IV-lea au asupra populaţiei romanizate o influenţă redusă.
Slavii sunt un grup de popoare, al căror loc de origine este Polonia de azi. Când au început să
năvălească popoarele mongole din Asia spre Apus, au târât după ele şi pe slavi, care s-au despărţit atunci în trei
grupuri: Slavii de Răsărit (ruşii şi rutenii), Slavii de Apus (polonii, cehii, slovacii) şi Slavii de Sud (sârbii şi
bulgarii).
În înaintarea lor către sud, slavii îşi fac apariţia în regiunile carpato-dunărene începând cu secolul al VI-
lea. Aici ei întâlnesc aşezări daco-romane, lângă care unii se statornicesc, iar alţii îşi continuă drumul spre
Imperiul Bizantin. Aşezări mixte slave şi daco-romane au fost evidenţiate arheologic la Suceava, Iaşi, Sărata-
Monteoru (jud. Buzău), Bucureşti, Bratei (jud. Sibiu) şi în alte locuri, ele datând din secolele VI–VII.
După anul 602, când se prăbuşte apărarea bizantină la Dunăre, slavii trec în masă dincolo de fluviu, fapt
care are drept urmare ruperea în două a romanităţii orientale şi împingerea moesilor romanizaţi spre Sudul
Peninsulei Balcanice.
Prezenţa slavilor printre daco-romani nu a putut schimba caracterul romanic al autohtonilor. O influenţă
mai însemnată au avut-o totuşi asupra limbii şi organizării social-politice şi religioase a poporului român, aflat
în perioda respectivă în plin proces de individualizare ca popor în sud-estul Europei. De la slavi au pătruns în
limba română elemente de vocabular privind societate (boier, voievod, cneaz etc.), o serie de hidronime precum
Bistriţa (“râul repede”), Dâmboviţa (“râul cu stejari”), nume de oraşe, de exemplu Târgovişte (“locul târgului”),
Zlatna (“locul cu aur”)etc., şi o onomastică bogată din care menţionăm nume ca Dan (“dăruitul”), Radu
(“veselul”), Pârvu (“cel dintâi”), Bogdan (“darul lui Dumnezeu”).
Limba populară vorbită de populaţia romanizată din Dacia şi Moesia se transformă în secolele VII-VIII
într-o limbă nouă, limba română. Limba română este o limbă neolatină, de origine romanică lucru evidenţiat
prin fondul principal de cuvinte 60% de origine latină şi structură gramaticală.
Teritoriul de formare al limbii române este spaţiul Daciei şi al Moesiei, unde s-au format două dialecte:
daco-român, la nord de Dunăre, şi aromân, la sud de Dunăre.
Componentele de bază ale limbii române sunt: substratul lingvistic traco-dacic (circa 160 de cuvinte cu
derivatele lor) ce reprezintă 10% din lexicul românesc, stratul lingvistic latin ce reprezintă 60% din vocabularul
limbii române şi adstratul lingvistic, adică influenţele slave, ce reprezintă circa 20% din vocabular.
Tot romanic este şi numele poporului român, în forma sa mai veche de rumân şi în cea actuală de
român, cuvânt derivat din latinescul romanus.
Limba română şi poporul român s-au format în spaţiul aflat la nord şi la sud de Dunăre. Etnogeneza
românescă nu pote fi considerată nicio “enigmă”, niciun “miracol”. Acest proces istoric este atestat cu izvoare
istorice, în principal arheologice şi lingvistice.
Studiul izvoarelor, începând cu secolul al VII-lea, confirmă existenţa poporului român, popor distinct în
spaţiul Europei centrale şi sud-estice. Acest popor a desfăşurat o activitate economică, a avut o organizare
socială corespunzătoare nivelului atins de civilizaţia timpului şi a vorbit o limbă romanică.
Izvoarele istorice arată că românii, la începutul evului mediu trăiau organizaţi în obşti teritoriale sau
săteşti. Obştea este o formă de organizare a producţiei, o comunitate de muncă, în cuprinsul căreia membrii

-3-
comunităţii deţin un teritoriu împărţit în arabil şi nearabil. Pământul arabil era în proprietate privată, iar cel
nearabil (fâneţele, pădurile, păşunile, apele) în proprietate comună.
Conducerea obştii a fost colectivă şi se exercita prin adunările şi sfatul oamenilor buni şi bătrâni, la care
se adaugă conducătorii satelor, judele (termen de origine latină) sau cneazul (termen de origine slavă), jurătorii
care exercitau justiţia pe baza obiceiului sau dreptului românesc. Treptat, şi adeseori prin luptă, cneazul pune
stâpânire pe loturile comunităţii, îi aserveşte pe posesorii acestora, ocupând uneori şi părţi din pământurile
ocupate în comun. Astfel, cu timpul, din interiorul obşti se iveşte atât boierul, stăpânul unor pământuri mai
întinse, care vor constitui următoarele domenii funciare, cât şi ţărănima aservită. În Ţările Române s-au păstrat
însă şi comunităţile obşteşti neaservite, care cuprind, de-a lungul evului mediu, ţărănimea liberă. Aceaste a avut
un rol însemnat în afirmarea societăţii moderne şi în lupta de emancipare a naţiuni române.
Din organizarea de obşte, prin unirea mai multora sub conducerea unui cneaz, se formează cnezatele,
care unite într-o anumită zonă sub conducerea unui voievod formează voievodatele.
Procesul de formare al statelor feudale româneşti a fost îndelungat şi s-a desfăşurat în etape între
secolele IX-XII. Instituţia statală specifică statelor medievale româneşti a fost voievodatul, dar nu unic.
La baza formării statelor româneşti au stat o serie de factori interni şi externi. Factori interni au fost
preponderenţi şi au constat în dezvoltarea economică, socială şi politică a societăţii româneşti. Factori externi
deşi secundari, au grăbit procesul de formare a statelor româneşti. Aceşti sunt: pericolul maghiar din vest,
pericolul tătar din est şi centralizarea statelor feudale în Europa.
Formarea şi organizarea Voievodatului Transilvania este rezultatul transformărilor structurale în plan
econimic şi social-politic de pe teritoriul de astăzi al patriei noastre. Formarea voievodatului Transilvania
reprezintă unificarea micilor formaţiuni politice, cunoscute în secolele IX-XI, sub autoritatea unui voievod.
Acest proces de unificare cunoaşte două etape: una, a voievodatelor româneşti a doua, care începe o dată
cu cucerirea Transilvaniei de către regalitatea maghiară.
Originea Voievodatului Transilvaniei trebuie căutată în împrejurimile secolului al IX-lea, când sunt
pomenite în izvoarele narative mici formaţiuni statale româneşti, ale lui Glad, Menumorut şi Gelu (în “Gesta
Hungarorum„), urmate pe la sfârşitul secolului al X-lea şi începutul secolului al XI-lea, de alte două voievodate,
unul în mijlocul Transilvaniei – cu centrul la Alba Iulia, iar al doilea în Banat, cu cetatea de scaun la Morisena.
Aceste două voievodate înglobau teritoriile fostelor voievodate fiind mai întinse decât cele precedente, mai bine
organizate şi mai bogate. Săpăturile arheologice au scos la iveală şi alte cetăţi, ca Ţeligrad, Miograd şi Moreşti.
Izvoarele narative ne dau informaţii despre organizarea internă a voievodatului bănăţean, precum şi despre
legăturile economice, politice şi religioase cu Bizanţul. În această etapă, voievodatele româneşti evoluează de
la voievodatele de mai mică întindere spre voievodatele mai întinse şi mai bine organizate, aceea a unui singur
voievodat.
Evoluţia voievodatului Transilvaniei trece într-o nouă etapă de dezvoltare o dată cu cucerirea sa de către
regatul feudal maghiar, dar mai cu seamă din a doua jumătate a secolului al XI-lea. În această perioadă
penetraţia maghiarilor se realizează sistematic, în condiţiile în care regalitatea organizează statul după modelul
societăţii medievale apusene. Cucerirea Transilvaniei se face treptat, prin anexarea cetăţilor de apărare şi
acţiunea de organizare a comitatelor, unităţi politico-administrative corespunzătoare judeţelor. Ele se organizea-
ză pe măsura înaintării din direcţia nord-vest, începând cu Bihorul, continuând cu Crasna şi Dăbâca, până târziu
în a doua jumătate a secolului al XIII-lea.
Tendinţele regalităţi maghiare de a înlocui veche instituţie, voievodatul, cu principatul se loveşte de
opoziţia românilor, Transilvania păstrând forma de organizare tradiţională voievodatul. Timp îndelungat, între
anii 1113 şi 1176, documentele nu mai pomenesc nici principi nici voievozi, dovadă a frământărilor ce au avut
loc în acest răstimp. În 1176 este pomenit Leustachiu voievodul, ceea ce a însemnat că regalitatea maghiară a
fost obligată să revină la vechea formă de organizare românească. Voievodatul, ca formă de organizare,
simbolizează autonomia faţă de regalitate şi perpetuarea unei instituţii politice specific româneşti.
În fruntea Transilvaniei era un voievod ce avea putere de suveran. Demnitatea voievodală o exercitau,
adeseori, adevărate dinastii, care aveau tendinţa de a se constitui într-o domnie separată de Ungaria. astfel
voievozii Roland Borş şi Ladislau Kan îşi asumă, la sfârşitul secolului al XIII-lea şi începutul secolului al XIV-
lea, largi prerogative. Ultimul şi-a constituit o adevărată Curte în cetatea de la Deva; el încheie înţelegeri cu
suveranii străini şi se opune regalităţii maghiare, exercitând atributele unui stat autonom care stăpânea cetăţi,
oraşe şi domenii.
-4-
 Prin decretele regale ale regelui Ludovic I de Anjou, din anii 1365–1366 se acordă calitatea de nobil
numai catolicilor. Excluzându-i pe români ortodocşi, aceste reglementări aveau să conducă spre un sistem de
guvernare a Transilvaniei bazat pe sistemul religiei recept, deci pe naţiunule privilegiate: maghiari, saşi şi secui.
Acest sistem politic se va consolida prin alianţa celor trei stări constituită în 1437 în timpul răscoalei de la
Bobâlna şi cunoscută sub numele de “Unio trium nationum”. Această legislaţie restrictivă nu a reuşit totuşi să
împiedice afirmarea unei părţi a elitei româneşti transilvănene. Unii nobili români, trecuţi la catolicism, au
obţinut o poziţie socială deosebită, ajungând să deţină înalte demnităţi ale Regatului Ungariei.
După înfrângerea Ungariei la Mohács în 1526, sultanul Soliman Magnificul transformă partea centrală a
Ungariei în paşalâc (1541). Tot atunci Transilvania se constituie ca principat autonom sub suzeranitate otomană.
Formarea statului medieval Ţara Românească s-a desfăşurat de-alungul unei perioade istorice care îşi
are începuturile în micile formaţiuni politice statale, menţionate în Diploma cavalerilor ioaniţi (1247). Ea nu s-a
înfăftuit dintr-o dată, ci treptat, pe măsură ce se dezvolta civilizaţia românească şi se consolidau cnezatele şi
voivodatele în luptă cu puterile străine.
Prima etapă a întemeierii Ţării Româneşti a pornit din dreapta Oltului, din nordul Olteniei, în forma
unificării cnezatelor într-un voievodat. Litovoi, voievodul amintit în Diploma ioaniţilor, stăpânea un cnezat:
„Ţara cneazatului lui Litovoi voievodul“. El şi-a întins stăpânirea şi asupra altor cnezate. Deci, ştirile din
Diploma ioaniţilor ne atestă un prim şi important pas spre unificare. La o distanţă de aproape trei decenii, în
1272–1275, un urmaş al lui Litovoi voievodul purtând acelaş nume, face un pas mai departe, refuzând
suzeranitatea maghiară şi opunându-se cu forţă regalităţii. În 1277 are loc o luptă care se sfârşeşte cu moartea
lui Litovoi şi cu căderea în prizonierat a lui Bărbat, fratele său. În schimbul unei mari sume de bani, el se
răscumpără şi, datorită puterii pe care o reprezenta voievodatul, păstrează stăpânirea.
A doua etapă, hotărâtoare în întemeierea Ţării Româneşti, a avut loc la începutul secolului al XIV-lea.
De data aceasta a pornit din stânga Oltului, de la formaţiunea statală a lui Seneslau. Săpăturile arheologice de la
Argeş au dezvăluit existenţa unui centru politic, care data de la începutul secolului al XIII-lea, corespunzător
vremii lui Seneslau. În regiunea Câmpulung-Argeş existau, din vechime, aşezări comerciale, în care se
desfăşura o intensă viaţă economică.La începutul secolului al XIV-lea, izvoarele menţionează ca stat organizat
Valahia nord-dunăreană şi numele conducătorului, «mare voievod» şi «domn». La scurt timp, izvoarele
semnalează pe Basarab (fiul lui Tihomir) în fruntea unei formaţiuni politice care participăla confruntările
militare ale vremii. Cum anume a avut loc unificarea micilor formaţiuni politice, izvoarele nu ne mărturisesc.
Ceea ce cunoaştem este existenţa, la începutul deceniului al treilea al secolului al XIV-lea, a statului medieval
Ţara Românească. Basarab a fost cel care a unificat şi voievodatele, a cuprins şi Voievodatul lui Litovoi, sudul
Moldovei şi, în cele din urmă părţi din Banatul de Severin. Capitala noului stat, centrul său politic şi ecleziastic,
era la Argeş.
La constituirea statului Ţara Românească au contribuit şi evenimentele petrecute în Transilvania, spre
sfârşitul secolului al XIII-lea. Organizarea domeniilor nobilare şi despotarea cnezilor români de pământuri, în
Ţara Haţegului, sau a boierilor români din Ţara Făgăraşului, provoacă mari nemulţumiri. Se adaugă treptata
excludere a românilor din Adunările obşteşti, fapt care a sporit nemulţumirea acestora. La sfârşitul secolului
izvoarele istorice pomenesc despre frământări sociale în sudul Transilvaniei şi de continua extindere a stăpânirii
regale în autonomiile româneşti. În aceste împrejurări, din Ţara Făgăraşului s-a pus în mişcare o populaţie
românească, sub îndrumarea unor conducători care se deplasează în Sudul Carpaţilor. Despre acest fenomen ne
relatează tradiţia istorică atunci când se referă la Negru-Vodă din Făgăraş, care, „descălecând“ la Sud de
Carpaţi, ar fi întemeiat Ţara românească. Tradiţia istorică a păstrat un fapt istoric real, contribuţia populaţiei de
la nord de Carpaţi la procesul de întemeiere a Ţării Româneşti, adică de unificare a cnezatelor şi voievodatelor
din sudul Carpaţilor.
Întemeierea s-a produs, deci, prin unirea cnezatelor şi voievodatelor, care, pe o cale sau alta, au
recunoscut pe Basarab ca mare voievod şi domn. la acestea a colaborat şi populaţia venită din nordul Carpailor.
noul stat va primi numele de Ţara Românească, ceea ce înseamnă că statul era creaţia românilor. Basarab a
izbutit să confere statului muntean un însemnat rol în sud-estul Europei, prin alianţele politice stabilite cu
bulgarii împotriva Bizanţului. Întemeietorul statului a fost şi un strălucit luptător pentru apărarea civilizaţiei
europene împotriva tătarilor, fapt menţionat, de pildă, într-o scrisoare papală: „…eşti ca un stâlp neclintit, ce
susţine dreapta credinţă, turn al puterii… Ne bucurăm când ne gândim la faptele tale cele de laudă pe care le
împlineşti şi nu încetezi să le duci la bun sfârşit pentru nimicirea neamurilor păgâne.“
-5-
 Situaţia politică a noului stat, Ţara Românească, precum şi încercarea de a-i desăvârşi formarea, prin
unirea cu Banatul de Severin, l-au dus pe Basarab la conflictul cu Ungaria angevivă. Acţiunile politice ale
domnului român constituiau manifestări spre independenţă. Pretenţiilor de suzeranitate ale regelui maghiar
asupra teritoriilor Ţării Româneşti li s-a opus politica marelui voievod care a modificat, prin întemeierea
statului, raportul de forţe din zonă.
Acestea sunt motivele care l-au determinat pe regele Ungariei, Carol Robert, ca, împreună cu marii
nobili maghiari din Transilvania, să pornească războiul împotriva Ţării Româneşti. Campania odată pornită,
oştile regelui se îndreaptă sprea Argeş, în pofida propunerilor de pace pe care le făcea Basarab. La întoarcerea
oştilor regale, românii le aşteaptă la un loc întărit, numit, în Cronica pictată de la Viena, posadă, şi le înfrâng (9-
12 noiembrie 1330). Biruinţa românilor la Posada a însemnat câştigarea independenţei şi încheierea procesului
de formare a statului. Victoria a deschis o nouă epocă în istoria ţării, ea a creat noi posibilităţi pentru
dezvoltarea internă.
Consolidarea noului stat continuă în timpul lui Nicolae Alexandru (1352–1364), fiul lui Basarab, asociat
la domnie, cu titlul de voievod. Nicolae Alexandru rezistă la presiunile politice şi religioase ale regalităţii
maghiare, întemeind, în 1359, Mitropilia Ţării Româneşti dependentă de Bizanţ. Aceasta a însemnat un act de
independenţă faţă de regalitatea maghiară. Ţara se afirmă în raporturile politice ale Europei de sud-est, prin
alianţele care se încheie sau prin lupta pentru consolidarea independenţei. Cu Vladislav Vlaicu (1364–1377),
civilizaţia Ţării Româneşti face noi progrese, se dezvoltă relaţiile economice, se bate monedă proprie şi li se
confirmă braşovenilor vechile privilegii comerciale. Domn autoritar, stăpâneşte Amlaşul şi Făgăraşul, se
preocupă de întărirea instituţiilor ţării şi de înfiinţarea altora noi. Statul parcurge, de la Basarab la Mircea cel
Bătrân, o perioadă de consolidare, de stabilitate politică şi prosperitate economică.
Întemeierea Moldovei este asemănătoare, în mare parte, cu cea a Ţării Româneşti. Sub aspect
cronologic, evenimentele petrecute în Moldova au loc la mijlocul secolului al XIV-lea. La est de Carpaţi, în
procesul de întemeiere statală deosebim trei etape.
Informaţiile istorice ne îngăduie să distingem o primă etapă a procesului de întemeiere a Moldovei,
petrecută mai cu seamă în anii 1352–1353, în timpul luptelor împotriva tătarilor. Cu acest prilej, în partea de
nord-est, în valea râului Moldova se organizează de către regalitatea maghiară o Marcă de apărare împotriva
tătarilor, o unitate teritorială, politică şi militară condusă de Dragoş. Aici, pe un şes întins, cu multe sate, cu
Baia drept capitală, se crease o stăpânire care poate fi considerată Moldova Mică. Acesta însă nu era un stat
organizat deplin. Ea îndeplinea funcţia de apărare, fără însă să lipsească şi alte caracteristici ale viitorului stat. O
dovadă este şi faptul că Letopiseţul de când s-a întemeiat Ţara Moldovei scris în vremea lui Ştefan cel Mare, îl
considera pe Dragoş întemeietorul statului moldovean.
A doua etapă începe cu 1359, în condiţii asemănătoare cu cele petrecute în Ţara Românească. Istoricii
au vorbit în lumina izvoarelor documentare, de descălecare a lui Bogdan, voievodul românilor din Maramureş,
pe care l-au socotit întemeietorul statului medieval Moldova. Bogdan a fost stăpânul unui cnezat situt pe Valea
Vişeului, compus din 22 de state, şi având reşedinţă fortificată la Cuhea. El făcea parte din boierimea
românească maramureşană, ridicându-se la funcţia de voievod din rândul numeroşilor cnezi români.
Spre mijlocul secolului al XIV-lea, Bogdan se opune încercărilor de organizare a comitatului de către
regalitatea maghiară şi înlăturării Voievodatului maramureşan autohton românesc. Documentele regale îl
pomenesc cu calificativul «necredinciosul nostru», semn al rezistenţei româneşti faţă de politica maghiară de
anulare a vechilor libertăţi. Ascensiunea Dragoşeştilor şi atribuirea mărcii moldovene acestora împiedecau
libertatea de mişcare şi comunicare cu teritoriile din afara Carpaţilor, mai ferrite de imixtiunile politicii
regatului maghiar.
În aceste împrejurări, ale continuei presiuni politice şi religioase a regalităţii maghiare asupra românilor
din interiorul arcului carpatic şi din exteriorul lui, are loc o răscoală împotriva Dragoşeştilor, în 1359. La ea
participă şi Bogdan, voievodul Maramureşului, care pleacă spre Moldova, încercând să o scoată de sub
controlul coroanei ungare. Într-unul din izvoarele narative, o cronică scrisă de Ioan de Târnave, se spune:
„Bogdan, voievodul valahilor din Maramureş, cu ajutorul valahilor de acolo a trecut în taină în Ţara
Moldovei, supusă coroanei ungureşti… Deşi a fost atacat în mai multe rânduri chiar de oştile regelui, totuşi
crescând numărul valahilor ce locuiau în această ţară, ea s-a mărit făcându-se o domnie”. Cronicarul redă
evenimentele petrecute în Maramureş, plecarea lui Bogdan, luptele purtate de acesta împotriva regelui , precum
şi esenţa noii
 -6-
etape a întemeierii, organizarea Moldovei într-o domnie. Acţiunea lui Bogdan s-a manifestat la început în
Maramureş, împotriva presiunii regale asupra vechilor organizaţii politice voievodale locale: mai apoi, ea s-a
exercitat prin hotărârea de a întemeia o nouă ţară românească.
Ca atare, ceea ce nu s-a putut împlini în Maramureş se realizează în afara arcului carpatic, prin lupte
purtate până în 1365. Înlăturând pe urmaşii lui Dragoş, Sas şi Balc, cu ajutorul boierimii locale moldovene
răsculate împotriva dominaţiei maghiare, Bogdan a întemeiat o nouă stăpânire, desăvârşind începuturile de
organizare statală a Moldovei. La întemeiere au participat cetele de «viteji» maramureşeni, vasalii voievodului
care şi-au unit forţele cu cele din Moldova.
Regalitatea maghiară, ca şi în cazul Ţării Româneşti, aspirând la dominaţia Moldovei, reacţionează prin
campanii militare, fără ca ele să fie încununate de succes. Moldova se afirmă ca stat de sine stătător sub
condcerea lui Bogdan, care a dat statului o nouă orientare politică independentă.
Formarea statului medieval Moldova nu se încheiase o dată cu Bogdan. Statul întemeiat în partera de
nord, nu încorpora toate teritoriile Moldovei şi nici nu-şi desăvârşise organizarea internă. O fac urmaşi săi în a
doua jumătate a veacului.
Creatorului statului moldovean independent îi urmează Laţcu (1365–1375) care, pentru a face faţă
presiunii polono-maghiare, stabileşte raporturi cu papalitatea. În timpul lui, cel de-al doilea stat românesc
câştigă o legitimare pe plan internaţional, fiind recunoscut ca de sine stătător, prin eliminarea pretenţiilor de
dominaţie ale statului ungar. În vremea lui Petru I Muşat (1375–1391), urmaşul lui Laţcu, statul moldovean îşi
consolidează poziţia politică în raport cu Ungaria şi Polonia. Se manifestă preocupări pentru organizarea
economică şi administrativă, creşte prosperitatea ţării, se bat primele monede moldoveneşti, se înfiinţează
Mitropolia, instituţie care va contribui la întărirea puterii centrale. Întemeierea Mitropoliei a însemnat şi
recunoaşterea de către Polonia a autonomiei politice şi bisericeşti. În timpul lui Roman I voievod (1391–1394),
dispărând ultimile rămăşiţe ale stăpânire tătare în Moldova, este încorporată Ţara de jos, sudul Moldovei. astfel,
Roman se intitulează „voievod moldovean şi moştenitor a toată Ţara Românească de la munţi până la ţărmul
mării“. Moldova, prin urmare, devine o nouă ţară românească, prin unificarea teritorială şi consolidarea ei
politică internă şi externă.
Secolul al XIV-lea marchează şi formarea statului medieval Dobrgea, pe baza dezvoltării formaţiunilor
politice existente în această provincie încă din secolul al X-lea (stăpânirea lui Jupan Dimitrie). Viaţa economică
prosperă, stimulată de marele comerţ european, influenţele bizantine care se exercită, din nou, în secolul al X-
lea, contribuie la cristalizarea statală.
Nucleul statului la constituit „ţara Cavernei”, pomenită în izvoarele vremii. În condiţiile frământărilor
din Bizanţ acesta ajunge la o tot mai evidentă autonomie în secolul al XIV-lea. În 1346, în fruntea statului
dobrogean e amintit Balica; fratele şi urmaşul său, Dobrotici, la început vasal al Bizanţului, din partea căruia a
primit numele de despot, devine, mai târziu, autonom faţă de Imperiu. Dobrotici îşi întinde stăpânirea până la
Dunăre, intrând în conflict cu genovezii din Vicina şi Chilia, pentru controlul drumurilor comerciale. Spre
sfârşitul secolului al XIV-lea, statul dobrogean a fost un însemnat factor în Balcani.
Sub urmaşul lui Dobrotici, Ivanco, se bate monedă proprie, se stabilesc contacte politice şi economice,
statul căpătând atribute suverane. În împrejurările în care Imperiul otoman urmărea transforamarea Dobrogei
într-un paşalâc, ea revine în componenţa Ţării Româneşti în timpul lui Mircea cel Bătrân în 1388.
Formarea statelor medievale româneşti a avut o însemnătate majoră, fundamentală pentru dezvoltarea
civilizaţiei româneşti, şi păstrarea fiinţei naţionale. Statul, la români, a oglindit evoluţia civilizaţiei româneşti
care se îndrepta spre un continuu proces de cristalizare şi unificare politică. El vine în prelungirea procesului de
afirmare a cnezatelor şi voievodatelor care, în condiţiile istorice interne şi externe dintre secolele IX–XIV,
evoluează spre voievodatul unic. Fenomenul a fost general, caracteristic întregului spaţiu locuit de români.
Statul din oragnizarea sa, a asigurat sistemul de ordonare şi ierarhizare internă şi funcţia de apărare împotriva
tendinţelor de dominaţie a unor puteri străine.
Ca protector al civilizaţiei româneşti, şi-a afirmat originalitatea prin instituţiile politice şi culturale.
Statele medievale au avut şi o însemnătate europeană, prin rolul îndeplinit în lupta pentru stăvilirea expansiuni
otomane. atunci când alte state din centrul şi sud-estul Europei au căzut sub dominaţie otomană, Ţările Române,
păstrându-şi autonomia statală, au devenit puncte de sprijin ale luptei pentru independenţă a popoarelor asuprite.
 -7-

Bibliografie selectivă

1. Petre P. Panaitescu, Istoria Românilor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1990

2. Hadrian Diacoviciu, Pompiliu Teodor, Ioan Câmpeanu, Istoria Românilor – din cele mai
vechi timpuri până la revoluţia de la 1821, manual de clasa a VII-a, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1998
3. Liviu Lazăr, Viorel Lupu, Istoria Românilor, manual de clasa a VIII-a, Editura Teora,
Bucureşti 2005
4. Ţolaş Emil, Istoria Românilor, ediţia “Notiţe”, Editura Stadiform, Zalău/jud. Sălaj, 2005