MASTERAT

Fundamentele credinţei creştine în relaţie cu raţiunea şi credinţa

Bibliografie generală
IZNOARE
1. Sfântul Ambrozie, Scrieri, partea a II-a: Despre Sfintele Taine, traducere,
introducere şi note de pr.prof.dr. Ene Braniste, Scrisori, traducere şi note de
prof. David Popescu, Imnuri, traducere şi introducere de lector dr. Dan
Negrescu, EIBMBOR, PSB 53, Bucuresti, 1994
2. Idem, Despre Duhul Sfânt, traducere, studiu introductiv şi note de pr.dr.
Vasile Răducă, Editura Anastasia, Bucureşti, 1997
3. Ammianus Marcellinus - Istorie romană (Rerum gestarum libri qui
supersunt), trad. D.Popescu, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1982
4. Anna Comnena - Alexiada, trad. M.Marinescu, Buc. 1977
5. Fer. Augustin, Despre iubirea absolută, comentariu la prima epistolă a lui
Ioan, ediţie bilingvă, traducere de Roxana Matei, introducere de Marie-Anne
Vannier, ediţie îngrijită de Cristian Bădiliţă, Editura Polirom, Iaşi, 2003
6. Idem, Confessiones, traducere şi indice de prof.dr. docent Nicolae Barbu,
introducere şi note de pr. prof. dr. Ioan Rămureanu, ediţia a II-a, EIBMBOR,
Bucureşti, 1994
7. Idem, Retractationes / Revizuiri, traducere de Nicolae I. Barbu, postfaţă de
Ioan G. Coman, Editura Anastasia, 1997
8. Nicolae Cabasila, Tâlcuirea dumnezeieştii liturghii, traducere din limba
greacă, de pr. prof. Ene Branişte, EIBMBOR, Bucureşti,1997
9. Idem, Despre viaţa în Hristos, studiu introductiv şi traducere de pr. prof. dr.
Teodor Bodogae, EIBMBOR, Bucureşti, 1997
10. Constantin Porphyrogenetul - Carte de învăţătură pentru fiul său
Romanós, trad. V. Grecu, Bucureşti, 1971
11. idem-Despre administrarea imperiului, trad. G.Moravcsick, Washington,
1967
12. Eusebiu de Cezareea - Viaţa lui Constantin cel Mare, Bucureşti, 1991
(PSB. 14)
13. Evagrie Ponticul, Tratatul practic. Gnosticul, ediţia a II, introducere,
dosar, traducere şi comentarii de Cristian Bădiliţă, Editura Polirom, Iaşi, 2003
14. Sf. Ioan Casian, Scrieri alese, traducere de prof. Vasile Cojocaru şi prof.
David Popescu, prefaţă, studiu introductiv de prof. Nicolae Chiţescu,
EIBMBOR, Bucureşti, 1990
15. Sf. Ioan Damaschinul, Cele trei tratate contra iconoclaştilor, traducere,
introducere şi note de pr. prof. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 1998
16. Idem, Dogmatica, traducere de pr. D. Fecioru, Editura Scripta, Bucuresti,
1993

1
17. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la facere (I), traducere, introducere,
indici şi note de Pr. D. Fecioru, EIBMBOR, Bucuresti, 1987
18. Idem, Omilii la facere (II), traducere, introducere, indici şi note de Pr. D.
Fecioru, EIBMBOR, Bucuresti, 1989
19. Idem, Omilii la Matei, traducere, introducere, indici şi note de Pr. D.
Fecioru, EIBMBOR, Bucuresti, 1994
20. Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Grigorie din Nazianz, Sf. Efrem Sirul,
Despre preoţie, EIBMBOR. Bucureşti, 1998
21. Iordanes - Despre originea şi faptele geţilor, trad. E.C.Skrzinskaja, 1960
22. Mauricius - Arta militară, trad. H.Mihăiescu, Bucureşti, 1970
24. Sfântul Maxim Mărturisitorul şi tovarăşii săi întru martiriu: papa Martin,
Atanasie monahul, Atanasie apocrisiarul. Vieţi,actele procesului, documentele
exilului, traducere şi prezentare diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2004
25. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, traducere, introducere şi note de
pr. prof. Dumitru Stăniloae, EIBMBOR, Bucureşti, 1983
26. Idem, Cele patru sute de capete despre dragoste, în Filocalia, vol. II,
Editura Humanitas, 2004, pp. 53-126
27. Idem, Scrieri şi epistole hristologice şi duhovniceşti, traducere,
introducere şi note de pr. prof. Dumitru Stăniloae, EIBMBOR, Bucureşti, 1990
28. Nikephor - Scurtă istorie, trad. E.Lipšic, 1950
29. Nilketas Choniates - Istoria lui Niketas Choniates, care începe cu domnia
lui Ioan Comnenul, trad.V.I. Dolockij, 1962
30. Paladie, Istoria lausiacă, scurte biografii de pustnici, traducere,
introducere şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, EIBMBOR, Bucureşti,
1993
31. Patrologie-Series latina. Tomus I-CCXXI. J. P. Migne, Paris, 1844-1864.
32. Patrologiae-Series Graeca, cursus completus, Querante J. P. Migne, Tomus
I; S. Clementis pontificis romani, opéra omnia, Paris, 1846.
33. Colecţia P:S:B: apărută începând cu anul 1979.
34. Procopius din Cezareea-Istoria secretă, trad. H.Mihăiescu, Bucureşti,
1972
35. idem -De aedificiis, trad. G.Popa-Lisseanu, Bucureşti, 1939
36. Sfântul Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice şi etice, scrieri I, studiu
introductiv şi traducere de diac. Ioan I. Ică jr. şi un studiu de ieromonah
Alexander Golitzin, Editura Deisis, Sibiu, 1998
37. Idem, Cateheze, scrieri II, studiu introductiv şi traducere de diac. Ioan I.
Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 1999
38. Idem, 100 de capitole practice şi teologice, în Simeon Noul Teolog, Imne,
Epistole şi Capitole, scrieri III, Editura Deisis, 2001
39. Idem, Imne, Epistole şi Capitole, scrieri III, introducere şi traducere de
diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, scrieri III, 2001
40. Theophanes - Cronica bizantinului Theophanes, de la Diocletian până la
împăraţii Mihail şi fiul acestuia, Theophylakt, trad. V.I.Obolenskij, 1890

2
41. Sf. Teodor Studitul, Iisus Hristos prototip al icoanei sale, studiu
introductiv şi traducere de diac Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Alba-Iulia, 1994
42. Teodoret al Cirului, Istoria Bisericească, traducere de pr. prof. Vasile
Sibiescu, EIBMBOR, PSB 44, Bucureşti, 1995

LUCRĂRI DE SPECIALITATE

1. Altaner Bertoldo, Patrologia, Ed. III, Torino, 1914.

2. Avram, Andrea - Sinteză de istorie bizantină, Ed. Mirton, Timişoara, 1995
3. Bailly, Auguste - Istoria Bizanţului, I, Ed. Prietenii cărţii, 2000
4. Bardehewer, Otto Patrology, translated by Thomas J. Shahan, Freiburg im
Breisgau & St. Louis, Mo., 1908
5. Bardy, G. La vie spirituelle d'après Les Pères de trois premiers siècles.
Tome II, Tournai (Belgium), 1968.
6. Barnea, Ion şi Iliescu, Octavian - Constantin cel Mare, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1982
7. Bădiliţă, Cristian , Pe viu despre părinţii Bisericii, Editura Humanitas, 2003
8. Bănescu, N. Bizanţul şi romanitatea la Dunărea de Jos, Bucureşti, 1938.
9. Idem, - Chipuri din istoria Bizanţului, Ed. Albatros, Bucureşti, 1971
10. Branişte, Pr. prof. dr. Ene , Explicarea Sfintei Liturghii după Nicolae
Cabasila, EIBMBOR, Bucureşti, 1997
11. Bunge, Gabriel, Akedia, plictiseala şi terapia ei după avva Evagrie
Ponticul sau sufletul în luptă cu demonul amiezii, prezentare şi traducere de
diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 1999
12. Burns A. E., Niceta of Remesiana, His life and Works, Cambridge, 1905.
13. idem - Istoria Imperiului Bizantin, I, Ed. Anastasia, 2000
14. Bréhier, Louis - Civilizaţia bizantină, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1994
15. Brezeanu, Stelian-O istorie a Imperiului Bizantin, Ed. Albatros,
Bucureşti, 1997
16. Brătianu Gheorghe I. - Etudes byzantines d`histoire economique et
sociale, Paris, 1938
17. idem - Privileges et franchises municipales dans l`Empire byzantin, Paris,
Bucureşti, 1936
18. Bury, J.D. - History of the Later Roman Empire from the death of
Theodosius I to the death of Iustinian (395-565), I, Londra, 1923
19. Campenhausen, Hans von, Părinţii greci ai Bisericii, Editura Humanitas,
Bucureşti, 2005
20. Idem, Părinţii latini ai Bisericii, vol. I şi II, Editura Humanitas, Bucureşti,
2005
21. Cayré, A. A., Précis de Patrologie, Tome I-II, Paris-Tournai-Rome, 1927,
1930.
22. Cazacu, Mihai - Bizanţul, Ed. Helicon, Timişoara, 1995

3
23. Chifăr, Nicolae - Istoria Creştinismului, II, Ed. Mitropoliei Moldovei şi
Bucovinei, Iaşi, 2000
24. Citterio, Elia , Nicodim Aghioritul, personalitatea – opera – învăţătura
ascetică şi mistică, traducere de Maria-Cornelia şi diac. Ioan I. Ică jr,
prezentare diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2001
25. Clauss, Manfred - Împăraţi romani, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2001
26. Coman, Ioan G., lzvoarele ortodoxiei româneşti în creştinismul daco-
roman, în Ortodoxia XXXm, Bucureşti, 1981.
27. Idem, Littérature patristique au Bas-Danube, în Romanian Church New,
XI,1981.
28. Idem, Patrologie, manual, Bucureşti, 1956.
29. Idem, Patrologie vol. l, Bucureşti, 1984
30. Idem, Patrologie, vol. Il, Bucureşti, 1985.
31. Idem, Patrologie, vol. IIl, Bucureşti, 1988.
32. Idem, Personalitatea şi actualitatea Sfantului Ioan Gura de Aur, Editura
Renasterea, Cluj-Napoca, 2007
33. Idem, Scriitori bisericeşti din epoca străromână, Bucureşti, 1979.
34. Constantinescu, Alexandru Sf. loan Cassianul, în Biserica Ortodoxă
Română, LXIV, 1946.
35. Corneanu, Nicolae Patristica Mirabila, pagini din literatura primelor
veacuri creştine, ediţia a II-a revăzută, Editura Polirom, Iaşi, 2001
36. Corniţescu, Pr. prof. dr. Constantin şi Bodogae, Pr. prof. dr. Teodor,
Sfântul Vasile cel Mare, Bucureşti, 1988.
37. Dani, Dorinel, Mişcarea de la Oxford, rezultatele ei şi relaţile Bisericii
Anglicane cu Biserica Romano catolică şi Bisericile Ortodoxe până la
sfârşitul secolului al XIX-lea. Ed. Universităţii de Nord, Baia Mare, 2008.
38. idem Istoria Sinodului III Ecumenic, Ed. Universităţii de Nord, Baia Mare,
2008
39. Daşkov, S. B. - Împăraţi bizantini, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1999
40. Delvoye, Charles - Arta bizantină, I, Ed.Meridiane, Bucureşti, 1976
41. Diaconescu, Mihail Istoria literaturii dacoromane, Editura Alcor
Edimpex, Bucureşti, 1999.
42. Diehl, Charles- Marile probleme ale istoriei bizantine. Figuri bizantine, I-
II, Ed. pentru literatură, Bucureşti, 1969
43. idem - Bizanţ – mărire şi decădere, Ed. Ştiinţifică, 1980
44. idem - Istria Imperiului Bizantin, Ed. Scorilo, Craiova, 1999
45. Sf. Dionisie Areopagitul, Opere complete şi scoliile Sfântului Maxim
Mărturisitorul, traducere, introducere şi note de pr. Dumitrul Stăniloae, Ediţie
îngrijită de Constanţa Costea, Editura Paideia, Bucureşti, 1996
46. Encyclopedia Universalis, volume 2, Paris, 1968.
47. Fecioru, Pr. D. Sf. loan Damaschin, Dogmatica, Ediţia III, Bucureşti,
1993.
48. Idem, Scrierile Părinţilor apostolici, Bucureşti, 1979.

4
49. Filocalia, vol I-XII, traducere, introducere şi note de Dumitru Stăniloae,
diferite editii
50. Finlay, George - A history of Greece from its conquest by the Roman to
the present time B.C.146 to A.D. 1864, Oxford, 1877
51. Fontes Historiae Dacoromanae, II, Bucureşti, 1970.
52. Ford, Edward - Byzantine Empire, Londra, 1911
53. Gibbon, Eduard - Istoria declinului şi a prăbuşirii Imperiului Roman, II,
Ed. Minerva, 1976
54. Golitzin, Alexander Simeon Noul Teolog: viaţa, epoca, gândirea, în
Sfântul Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice şi etice, scrieri I, Editura
Deisis, Sibiu, 1998, pp. 409-549
55. Idem, Mistagogia, experienţa lui Dumnezeu în Ortodoxie. Studii de
teologie mistică, traducere şi prezentare de diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis,
Sibiu, 1998
56. La Grande Encyclopédie, Tome III, Paris, 1885.
57. La Grande Encyclopédie, Tome, XXV, Paris, 1942.
58. Grand Larousse encyclopédique, VIII, Paris, 1963.
59. Hamell, Patrick J. Handbook of Patrology, Alba House, New-York, 5th
edition, 1991
60. Harrison,Frederick-Bizantine History of the Early Middle Ages, Londra,
1900
61. Iorga, Nicoale - The Bizantine Empire, Londra, 1907
62. idem - Formes byzantines et realite balcanique, Bucureşti, Paris, 1922
63. idem - Etudes bysantines , I-II, Bucureşti, 1939-1940
64. idem - Bizanţ după Bizanţ, Bucureşti, 1972
65. idem - Sinteza bizantină, conferinţe şi articole despre civilizaţia bizantină,
Bucureşti, 1972
66. idem - Istoria vieţii bizantine, Bucureşti, 1974
67. Împătăşirea continuă cu Sfintele Taine, dosarul unei controverse –
mărturiile Tradiţiei, studiu introductiv şi traducere de Ioan I. Ică jr., Editura
Deisis, Sibiu, 2006
68. Justin, Patriarhul , Evagrie din Pont, prefaţă şi studiu introductiv de pr.
prof. dr. Stefan Alexe, Editura Anastasia, 2002
69. Karaisaridis, Konstantinos -Viaţa şi opera Sfântului Nicodim Aghioritul,
ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Ananstasia, 2000
70. Lebreton, J., Zeiller J., -Histoire de l'Eglise depuis les origines jusqu'a
nos jours, 2, Paris, 1938.
71. Levtchenko, M.V. - Byzance des origines à 1453, Paris, 1949
72. Lossky, Vladimir -Vederea lui Dumnezeu, traducere de Maria Cornelia
Oros, studiu introductiv de diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 1995
73. Louth, Andrew -Dionisie Areopagitul, o introducere, traducere de
Sebastian Moldovan, studiu introductiv, diac. Ioan I. Ică.jr., Editura Deisis,
Sibiu, 1997

5
74. Meyendorff, John - Teologia bizantină, 1996
75. Meyendorff, John, -Sfântul Grigorie Palamas şi mistica ortodoxă,
traducere de Angela Pagu, cuvânt înainte de Teodor Baconsky, Editura
Humanitas, Bucureşti, 2007
76. Idem, -Hristos în gândirea creştină răsăriteană, traducere de pr. prof.
Nicolai Buga, EIBMBOR, Bucureşti, 1997
77. Moreschini, Claudio, Norelli, Enrico -Istoria literaturii creştine vechi
greceşti şi latine, vol. I, II/1, II/2, Editura Polirom, Iaşi, 2001, 2004, 2004
78. Mourre, Dictionnaire encyclopédique d'Histoire, Paris, 1990.
79. Muntean, Vasile V. - Bizantinologie, I, Ed. Învierea, Arhiepiscopia
Timişoarei, 1999
80. Oman, C.W.C. - Byzantine Empire, Londra, 1896
81. Ostrogorsky, G. - Histoire de l`Etat byzantin, Paris, 1969
82. Palanque, J.R.Bardi, G. de Labrielle, P.-Histoire de l'Eglise, vol. 3, Paris,
1939.
83. Papadopoulos, Prof. dr. Stylianos -Patrologie, vol. I, traducere de lect. dr.
Adrian Marinescu, Editura Bizantină, Bucureşti, 2006
84. Pârvan, Vasile - Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco
roman, Bucureşti, 1978
85. Pelikan, Jaroslav -Tradiţia creştină, o istorie a dezvoltării doctrinei, vol. I,
vol. II, vol. III, vol. IV, vol. V, Editura Polirom, Iaşi, 2004, 2005, 2006, 2006,
2008.
86. Pipidi, D.M. -Contribuţii la istoria veche a României, Bucureşti, 1967.
87. Poulet, Dom Ch. -Histoire de l'Eglise, Tome l, Paris, 1941.
88. Quasten, Johannes -Patrology, vol. I, II, III, IV, Christian Clasic Ave
Maria Press, Notre Dame, IN, f.a.
89. Rămureanu, Pr. prof. Ioan -Actele martirice, Bucureşti 1982.
90. Rus, Remus , -Dicţionar enciclopedic de literatură creştină din primul
mileniu, Editura Lidia, Bucureşti, 2003
91. Simeon Noul Teolog, viaţa şi epoca, introducere şi traducere de diac. Ioan
I. Ică jr., Editura Deisis, 2006
92. Stăniloae, Dumitru -Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie Palama, ediţia
a II-a, Editura Scripta, Bucureşti, 1993
93. Thunberg, Lars -Omul şi cosmosul în viziunea Sfântului Maxim
Mărturisitorul, traducere de prof. dr. Remus Rus, EIBMBOR, 1999
94. Tixeront, J. -Précis de Patrologie, Ed. III, Paris, 1920.
95. Vasiliev A.A. - Histoire de l`empire Bysantin, Paris, 1932
96. Vintilescu, Petre -Despre poezia imnografică din cărţile de ritual şi
cântare bisericească, ediţia a II-a, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2005
97. Vornicescu, Nestor mitropolit, -Primele scrieri patristice în literatura
noastră, secolele IV-XVI, Craiova, 1984.
98. Zeiller, Jacques -L'empire romain et l'Eglise, Tome V, Paris, 1928

6
LUCRĂRI GENERALE

1. Carpentier, J. şi Lebrun, F. - Istoria Europei, Ed. Humanitas, 1997

2. Drîmba, Ovidiu - Istoria culturii şi civilizaţiei, II, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică
3. Oţetea, Andrei şi colaboratorii - Istoria lumii în date, Ed. Enciclopedică
Română, 1972
4. Păcurariu, Mircea - Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Ed. I:B:M:al
B:O:R:, 3 vol. Bucureşti, 1980-1982
5. Pârvan, Vasile - Studii de istoria culturii antice, Ed. Ştiinţifică, 1992
6. Popescu, Prof. T. M. , Bodogae, Pr. Prof. T. şi Stănescu, Prof. G. GH.
-“Istoria Bisericească Universală”-2 vol-Bucureşti, Ed. I. B. M. al B.O.R.,-
1956.
7. Popovici Euseviu -Istoria bisericească universală şi Statistica bisericească,
Tipografia cărţilor bisericeşti, Mânăstirea Cernica, Bucureşti, 1926
8. Rămureanu, Pr. prof. I., Şesan, Pr. prof. M. şi Bodogae, Pr. prof. T.
-“Istoria Bisericească Universală”-2 vol--Bucureşti, Ed. I. B. M. al B.O.R.,
vol. I-1975, vol. II-1993
9. Stănescu, Gheorghe G. - Studii de Istorie Bisericească Universală şi
Patristică, Ed. Arhiediecezană Cluj-Napoca, 1998
10. Theodorescu, Răzvan - Bizanţ, Balcani, Occident la începuturile culturii
medievale româneşti (sec.X-XIV), Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1974
11. idem - Picătura de istorie, Ed. Fundaţiei Culturale Române, 1999

7
 Fundamente ale credinţei creştine ortodoxe

Cele Cinci Principii Ortodoxe ale credinţei.

1. DOGMA HRISTOLOGICĂ – credincioşie faţă de Iisus Hristos. Temelia

Bisericii este Domnul nostru Iisus Hristos. Multe din cele petrecute în timpul
primelor opt veacuri ale creştinatăţii au aşezat primele straturi ale Bisericii cu
tărie asupra “pietrei” aşezate de Iisus Hristos. Apostolii, urmaşii lor (numiţi
Părinţi Apostolici) şi Părinţii Sinoadelor Ecumenice au definit cu exactitate
cine este Hristos pentru posteritate, până la sfârşitul lumii. Ne inchinam lui
Iisus Hristos în adevăr deplin ca realitate istorică şi Dumnezeu intrupat, Care
este accesibil creştinilor prin adevărul unei inimi iubitoare şi smerite.. Ne
inchinam lui Hristos în Sfânta Treime, ştiind că descoperirea Trei-unimii lui
Dumnezeu este cea mai inaltă revelare a Fiinţei lui Dumnezeu, şi că nici una
dintre religiile pământului nu cuprinde această taina, precum o face credinţa în
Hristos. Orice „revelaţii” care nu se ridică la măsura acestor adevăruri–
intruparea lui Dumnezeu în Hristos şi transcendenţa desavarşită a revelaţiei
Treimice–sunt false. Ele sunt lipsite de o inrudire autentică cu Mântuitorul
nostru. Ele ne despart de inchinarea la adevăratul Dumnezeu în Treime; în
vreme ce Sfintele Taine ne unesc cu El şi ne dau putinţa de a trăi intru El.

2. SUCCESIUNEA APOSTOLICĂ – credincioşie faţă de Apostoli. Când

Domnul nostru Iisus Hristos şi-a trimis Apostolii, El le-a prezis: Cine vă
primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte, şi cine Mă primeşte pe Mine primeşte
pe Cel ce M-a trimis pe Mine (Matei 10:40). A fi credincioşi învăţăturii
Apostolilor inseamnă a crede în ceea ce Apostolii ne-au inmânat în intregul
context al experienţei lor pământeşti. Ceea ce a fost bun şi drept pentru ei este
iubit credinţei urmaşilor lor, până în vremurile noastre. Succesiunea apostolică
în hirotonire este transmiterea spirituală a harului apostolic (prin hirotonie),
dar nu este una „automată” în afara Ortodoxiei: ea trebuie să fie o succesiune
de ierarhi ce au Ortodoxia credinţei, ei fiind legaţi de deplinatatea inţelegerii şi
practicii ortodoxe a creştinismului.

3. RESPECTAREA SFINTEI TRADIŢII – credincioşie faţă de Tradiţiile

inmânate de Iisus Hristos Apostolilor Săi şi urmaşilor lor.

In 2 Tesaloniceni 2:15, Sfantul Apostol Pavel i-a invăţat pe tesaloniceni să stea

neclintiţi şi să ţină predaniile (tradiţiile) pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt,
fie prin epistola noastră. Chiar şi la o asemenea dată timpurie a perioadei
Apostolice, se face referinţă la două surse ale Revelaţiei Divine. Sursa scrisă
este Sfanta Scriptură. Cea orala este ceea ce ne-a fost transmisă de la Părinţii
Bisericii pe care o găsim indeosebi în crezuri, canoane, slujbele liturgice,
vieţile sfinţilor şi scrierile Sfintilor Părinţi. Analizând aceste două surse mai

8
vedem că există o deosebire intre datina omenească (cf. Matei 15:3) şi traditia
apostolică. Apostolii şi-au bazat învăţătura pe ceea ce au primit de la Iisus
Hristos. Scriind, referitor la taina Sfintei Impărtăşanii, în I Cor. 11:23, Sf.
Pavel ne spune: Căci eu de la Domnul am primit ceea ce v-am dat şi vouă, şi
continuă prin a descrie Sfânta Impărtăşanie. Se referă la aceasta în versetul
intâi al aceluiaşi capitol: tinerea predaniilor cum vi le-am dat. Această
credincioşie faţă de Sfânta Tradiţie se refera la intregul cuprins al
creştinismului, ce include Sfintele Scripturi, teologia, practica liturgica,
icoanele (care provin din vremurile apostolice), studiul vieţilor sfinţilor
(argumentat prin textul de la Evrei cap. 11- şi se continuă de-a lungul istoriei
Bisericii), studiul vieţii şi a operelor Sfinţilor Părinţi şi a invăţăturilor lor etc.

4. FIDELITATEA DE TRANSMITERE – credincioşie faţă de cei ce ne-au

inmânat acestă credinţă. Ţinând cont de toate acestea, Sfânta Tradiţie nu
poate fi re-creată, reinventată sau imitată, aşa cum mulţi au incercat să
săvârşească doar prin studierea cărţilor. Ea este primită prin transmitere
personală. Ceea ce am primit provine de la creştinatatea pătimitoare care a
zamislit sfinţi chiar şi în timpurile recente. Sfantul Pavel ii scria ucenicului şi
apostolului Timotei: Suferă împreună cu mine, ca un bun ostaş al lui Hristos
Iisus, şi iăraşi, Nu te ruşina de a mărturisi pe Domnul nostru, nici de mine, cel
pus în lanţuri pentru El, ci pătimeşte împreună cu mine pentru Evanghelie
după puterea de la Dumnezeu (2 Timotei 2:3, 1:8).

5. MANIFESTAREA ESTETICĂ (Filocalică) – credincioşie faţă de

frumusetea adevărului şi bunătaţii, aşa cum se găseste în inţelepciunea
ascunsă a Domnului nostru Iisus Hristos.

Aceasta e ceea ce ne ajută să obţinem adevărul preţios din subînţelesul a ceea

ce ni se dă. Înlauntrul fiecărui suflet sănătos sălaşluieşte un tărâm dumnezeiesc
al personalităţii omenesti care, prin insăsi esenţa sa, tânjeste după Dumnezeu.
Aceasta voce interioara este vîna estetică care a fost aşezată în om de către
Ziditor pentru ca omul să poată arata credincioşie către ceea ce este neprihănit,
ideal, plin de frumuseţe şi dreptate. Fidelitatea estetică este legătura ce ţine o
persoană, facută după chipul lui Dumnezeu, la un loc cu restul creaţiei şi cu
Dumnezeu Însuşi, Autorul Frumuseţii.

9
 Tematică

1.Învăţătura creştină desprinsă din operele Părinţilor Apostolici.

Didahia
Partea I – cap. I – VI – cateheză morală;
Partea II – cap. VII – X – compendiu liturgic;
Partea III – cap. XI – XV – instrucţiuni bisericeşti;
Epilog - cap. XVI -parusia;
Prima parte este o cateheză şi are următoarele idei principale:
1. să-L iubeşti pe Dumnezeu Creatorul şi pe semenii tăi;
2. să ne ferim de păcatele şi viciile V. T. şi a lumii păgâne;
3. îndatoriri sociale, calea morţii este mai grea, acoperită cu păcate şi
plină de blestem ;
Partea a II-a conţine prescripţii rituale şi liturgice privind pocăinţa, borezul şi
sf. împărtăşanie.
Partea a III-a, disciplinară, prezintă trei aspecte :
obligaţiile comunităţii faţă de oamenii duhovniceşti;
oamenii în nevoi ;
comunitatea;

Ignatie Teoforul
De la el ne-au rămas 7 scrisori către: efeseni, magnesieni, romani,
philadelphieni, tralieni, smirneni şi Sf. Policarp. Autenticitatea lor este
garantată de Sf. Policarp care le aminteşte în scrisoarea sa trimisă filipenilor.
În lucrările lui, scrise într-un limbaj ca al N. T., nu face o teologie
profundă. Stilul este simplu şi vorbeşte despre sfinţi şi sfinţenie. În aceste
lucrări vorbeşte despre ierarhia bisericească arătînd că Biserica este centrată pe
episcopi. El vorbeşte şi despre viaţa de obşte arătând că în biserică toţi sunt
egali.

Clement Romanul
Dintre lucrările atribuite lui, doar una singură este autentică o
“Scrisoare către corinteni” care ni s-a păstrat în limbile greacă, siriacă şi
coptă. Este menţionată în anul 170 ca fiind adresată papei Soter al Romei.
Redactarea ei a fost prilejuită de tulburarile din Corint provocate de unii
membri care i-au alungat pe preoţii Bisericii.
Lucrarea are 65 de capitole care pot fi împărţite în trei părţi:
-Cap. 1-36 – îi ceartă pe corinteni pentru nechibzuinţa lor;
-Cap. 36-61–prezintă adevărata ierarhie bisericească şi subliniază
necesitatea supunerii lor faţă de episcop;

10
 -Cap. 62-65 – recapitularea epistolei, recomandă aducătorilor săi să-i
îndrume pe cei din Corint să se roage;
Din această epistolă se desprind două probleme:
a. Romano-catolicii afirmă că ar rezulta ideea primatului papal deoarece
intervenţia Bisericii Romei în problemele Bisericii din Pont nu se poate admite
decât prin prisma primatului papal;
b. Ierarhia bisericească – autorul arată că este alcătuită din episcopi,
preoţi şi diaconi, uneori episcopii sunt numiţi şi presbiteri;
Între cele 65 de capitole semnalăm: capitolul 20 în care se descrie
ordinea, frumuseţea şi finalitatea lumii, capitolul 24 - despre învierea morţilor
şi capitolele 59-61- o rugăciune de mulţumire adresată lui Dumnezeu.

Policarp al Smirnei
De la el ni s-a păstrat o singură scrisoare ”Către filipeni” , aceasta este
răspunsul Sf. Policarp către filipeni cu privire la scrisorile lui Ignatie, fiind un
amestec de idei creştine susţinute de texte biblice. Vorbeşte despre învierea
morţilor, dă sfaturi pastorale despre familie, educaţia copiilor, înfrânare, dar
mai ales îndrumări date clerului.

Epistola lui Barnaba

Este o predică, după cum reiese din formula de adresare, fără a se
cunoaşte autorul, locul scrierii şi adresanţi. Adresanţii sunt credincioşii
comunităţii în care a predicat autorul. Are două părţi:
-o parte dogmatică, didactică cap. I-XVII;
-o parte morală cap. XVIII- XXI;
În partea întîi subliniază semnificaţia V. T. şi ajutorul pe care acesta îl dă
pentru înţelegerea vieţii creştine. Uneori legea veche este criticată în termeni
asprii, alteori autorul suprimă sensul literar şi istoric al legii vechi pentru a
scoate în evidenţă sensul spiritual şi alegoric.
În partea a doua ilustrează cele două căi a luminii şi a întunericului
(asemănându-se cu Didahia).

Păstorul lui Herma

Lucrarea cuprinde 3 părţi:
I. Vedeniile;
II. Poruncile;
III. Asemănările;
Vedeniile sunt în număr de 5 şi constituie o introducere la celelalte două
părţi. Persoana aflată alături de Herma este o bătrână, ea reprezentând
Biserica.
Poruncile sunt un mic cod moral în 12 articole pe care păcătoşii trebuie
să le respecte:
1. crede în Dumnezeu şi teme-te de El.

11
2. fii simplu şi nevinovat ca şi copii.
3. iubeşte adevărul.
4. fii cast şi opreşte-ţi cugetul de la femeie străină.
5. fii răbdător şi cuminte şi vei domina faptele rele.
6. încrede-te în îngerul bun care se opune celui rău.
7. teme-te de Dumnezeu, păzeşte-I poruncile, nu te teme de diavol.
8. abţine-te de la orice rău şi fă binele.
9. ai încredere în Dumnezeu.
10. îndepărtează tristeţea.
11. nu te încrede în profeţii falşi.
12. îndepărtează pofta cea rea de la tine.
Asemănările – cuprind asemănări care se reiau din partea I; acestea dau
o expresie plastică adevărurilor din lucrare; tablourile simbol le dau farmec
deosebit. Ele sunt în număr de zece. Autorul lucrării dă semnalul de alarmă
recomandând pocăinţa.
Lucrarea aparţine genului apocaliptic. Autorul se prezintă pe sine ca pe
un profet. Stilul, este popular dar antrenant, uneori este chiar pueril. A fost
scrisă în limba populară a vremii.
Doctrina – ideea centrală este conştiinţa existenţei şi lucrării păcatului;
se insistă asupra adulterului şi a lepădării de credinţă. Nu se pomeneşte numele
lui Iisus Hristos, fiind identificat cu Duhul Sfânt. Biserica a fost alcătuită
înaintea tuturor, spune el, de aceea chipul „Doamnei” se încadrează în
imaginea apocaliptică. Autorul face loc problemelor sociale ale bogăţiei şi
sărăciei, dar pe care nu le rezolvă la fel. În viziunea despre zidirea turnului,
spre exemplu, bogaţii sunt criticaţi.

Epistola către Diognet

Lucrarea cuprinde 12 capitole; unii patrologi susţin că ultimele două
capitole ar fi ale lui Ipolit pentru că le regăsim în lucrarea “Filosofumena”.
Autorul răspunde la 3 întrebări:
1. ce fel de Dumnezeu adoră creştinii şi pentru ce nu se închină zeilor
păgâni?
2. în ce constă dragostea creştinilor?
3. dacă această religie este cea adevărată de ce a apărut atât de târziu?
Autorul răspunde: în capitolul I redă cele trei întrebări.
În cap. II-IV răspunde la prima întrebare; îi cere lui Diognet să se lepede
de prejudecăţi. Apoi ia pe rând zeităţile păgâne şi arată că acestea nu sunt
dumnezei pentru că Dumnezeu nu este o creatură a omului. Apoi afirmă că nici
păgânii nu ţin la zeii lor. Mai arată de ce creştinii nu se închină la fel ca iudeii
lui Dumnezeu. În încheiere arată că Dumnezeu este făcătorul a toate.
În cap. V-VII răspunde la a doua întrebare; arată că religia creştină nu se
deosebeşte cu mult de celelalte; creştinii nu se deosebesc de ceilalţi oameni
nici prin limbă, nici prin obiceiuri ci se deosebesc prin rânduiala vieţii lor. Ei

12
se socotesc străini pe pământ, aşteptând patria cerească. Ei vieţuiesc pe pământ
cu gândul la cer, îi iubesc pe toţi, sunt săraci dar îmbogăţesc pe mulţi, fac
binele. Acest răspuns redă un tablou al vieţii creştine de atunci. Autorul arată
că adevărul a fost sădit în inima creştinilor de Dumnezeu. Dumnezeu îi
cheamă pe toţi prin trimiterea lui Hristos.
În cap. VII- XI răspunde la a trăia întrebare; arată că Dumnezeu se face
cunoscut când ai credinţă, păgânii nu-l pot cunoaşte pe Dumnezeu pentru că nu
cred în El. Autorul vorbeşte despre veşnicia Tatălui şi a Fiului, explică de ce a
apărut târziu creştinismul motivând că am fost neputincioşi şi nepregătiţi
pentru venirea Mântuitorului.
În cap. XII avem un îndemn pe care autorul îl dă lui Diognet de a păstra
în suflet ce a auzit şi că ar fi bine să se încreştineze.
Importanţa epistolei către Diognet.
Din punct de vedere doctrinar este bogată în adevăruri de credinţă, fiind
un tezaur dogmatic creştin. Această lucrare are menirea de a realiza o punte
între părinţii apostolici şi apologeţii creştini. Lucrarea cuprinde o înflăcărare
de sentimente de bună intenţie a creştinilor şi pentru creştini. Religia creştină
constituie o lege nouă, un neam bun, cinstit, care îl iubeşte pe Dumnezeu şi pe
aproapele ca pe sine. (PSB. Vol 1)

2. Apologeţii creştini, apărători ai învăţăturii creştine.

Numele le vine de la apologie = apărare, justificare. Ei sunt apărătorii

creştinilor în faţa păgânilor şi evreilor.
Autorii apologiilor au fost, fie laici fie, preoţi sau episcopi; unii au ajuns
celebrii. Apărarea creştinilor se făcea fără aroganţă; apologiile au fost apeluri
către împăraţi. Senat sau magistraţi de a nu mai persecuta creştinii. Când au
fost adresate către păgâni, lucrările lor au avut forma unor tratete, iar când au
fost îndreptate către iudei erau scrise sub formă de dialog.
Apologiile aveau două părţi: de combatere şi de apărare. De combatere -
demonstrau că filozofia păgână este greşită. De apărare – se arătau foloasele
monoteismului şi se făceau apreciari ale unor adevăruri din filozofia păgână.
Apologeţii sunt de două feluri: latini şi greci (clasificare făcută după limba
folosită în scris).
Apologeţii greci
În ordine cronologică, primul apologet grec este Qadratus. El este
prezentat de Fericitul Ieronim ca ucenic al Sf. Apostoli, înzestrat cu darul
proorociei. Prin anii 120-124 a înmânat împăratului Adrian o apologie în care
îi apăra pe creştini. Fer. Ieronim spune că aceasta a fost înmânată la Atena. Din
această apologie s-a păstrat un fragment la Eusebiu de Cezareea care afirmă că
pe vremea lui Qadratus încă mai trăiau cei înviaţi de Hristos.

13
 Aristide – filozof din Atena contemporan cu Qadratus; în 139 a înmânat
lui Antoniu Piul o apologie. Eusebiu şi Ieronim afirmă că această apologie a
fost dată lui Adrian.
În 1848 nişte călugări veneţieni au descoperit un fragment din această
apologie în limba armeană. În 1849 un patrolog german a descoperit o variantă
siriană la mănăstirea Sf. Ecaterina din muntele Sinai. În această apologie
autorul stabileşte existenţa lui Dumnezeu din ordinea şi existenţa lumii,
explică cum este înţeles Dumnezeu de patru categorii de mase: barbarii se
închină elementelor, păgânii zeilor, iudeii Dumnezeului necunoscut, iar
creştinii Dumnezeului cunocut prin Hristos. Iudeii se închină unui singur
Dumnezeu, ei practică iubirea aproapelui, răscumpără pe cei robiţi. Creştinii
îşi trag numele de la Hristos întrupat din Fecioara Maria. Limbajul lucrării este
simplu, mesajul apologiei este foarte clar.

Ariston de Pella – avem date puţine despre el; este amintit de Eusebiu
de Cezareea ca unul ce relatează despre înfrângerea iudeilor de către romani.
Cel mai însemnat apologet grec este Sf. Iustin Martirul şi Filozoful. S-a
născut la începutul sec. al II-lea din părinţi păgâni latini în Sichem, astăzi
Nablus. Pe tatăl său îl chema Priscus, iar pe bunicul său Bachius. Doritor de
adevăr se apropie de filozofii vremii; el îi studiază pe platonici, pitagorei, iar
apoi pe profeţii V.T. Ca urmare a citirii acestora el se converteşte (mai târziu a
mărturisit că religia creştină a fost pentru el filozofia cea mai sigură).
Activitatea sa a început după convertire fiind o continuă lucrare de
apărare a creştinilor. A doua parte a vieţii o petrece la Roma. Aici înfiinţează o
şcoală a creştinilor. De aici trimite două apologii către împărat şi senat. Tot aici
intră în conflict cu filosoful Crescens care era un ignorant pe care totdeauna îl
învinge (ideologic). Pentru aceea Crescens îl denunţă şi va fi martirizat în anul
165-166. Biserica ortodoxă îl prăznuieşte la 1 iunie.
Opera – o apologie adresată împăratului Antonin Piul, fiilor săi şi
senatului. A doua apologie (”despre credinţa creştină”) adresată împăratlui
Marc Aureliu.
-“Cuvânt către greci”- în aceasta tratează problemele creştinilor vorbind
despre natura demonilor; este o combatere a politeismului grecilor.
-“Psalmistul” ;”Despre suflet”- prezintă părerile filozofilor greci despre
originea şi rolul sufletului.
-“Dialog cu iudeul Trifon” – redă discuţia de la Efes cu un iudeu, în care
se arată cum Sf. Iustin prin har a ajuns la învăţătura creştină. De asemenea
dovedeşte raportul dintre V. T. şi N. T. scoţând în evidentă superioritatea N. T.
Mai sunt şi alte lucrări pomenite în scrierile Fericitului Ieronim. Prin lucrările
sale a realizat o punte între gândirea profană şi cea creştină cu toate că
întâlnim şi învăţături greşite. În învăţăturile despre Dumnezeu, Sf. Iustin
subliniază că El este nevăzut, veşnic, fără nume şi sălăşuieşte în cele cereşti.
Logosul are rol principal în creaţie; numele de ”întâiul născut” dovedeşte rolul

14
de instrument pe care îl are logosul în creaţie. El greşeşte afirmând că Fiul este
primul născut al Tatălui şi că Fiul este prima putere după Tatăl. Logosul are un
început aşezat înaintea creaţiei. Duhul Sfânt este duhul profetic care a insuflat
Biblia şi trebiue aşezat pe locul trei după Fiul.
Teologia lui nu este atât de sigură cum îi este credinţa; are erori cu
privire la persoanele Sf. Treimi, învăţătura despre suflet şi demoni. Aceste
erori sunt explicabile prin noutatea problematicii. De la Papias de Ierapole şi-a
însuşit învăţătura hiliastă. Sf. Iustin este un martor al tradiţieipentru că ne-a
descris felul în care creştinii săvârşeau cultul în acea vreme. Deşi teologia sa
are imperfecţiuni, patrologia îl consideră un mare teolog, învăţătura lui
influenţând intelectualitatea vremii.
Milhiade - este originar din Aretos – Asia Mică, a trăit în a doua
jumătate a sec. al II-lea, pe vremea lui Marc Aureliu, şi a scris împotriva
păgânilor. Unii spun că a fost ucenic al Sf. Iustin. Tertulian îl numeşte „sofist
al Bisericii”. Eusebiu de Cezareea ne spune că el ar fi scris împotriva
montaniştilor. El a scris lucrarea „Un profet nu trebuie să vorbească în extaz”
– o apologie contra grecilor şi contra iudeilor. S-ar putea să fi scris şi
împăratului Marc Aureliu, dar şi lui Lucius Querus prin anii 168-169. Lucrările
lui s-au pierdut de aceea despre ele avem doar ştiri.
Apolinarie – este un urmaş a lui Papias de Ierapole în Frigia. Eusebiu
de Cezareea ne dă informaţia că Apolinarie a scris mai multe lucrări.
“Discurs despre credinţă” – adresată împăratului în 172. A mai scris cinci cărţi
contra grecilor şi două lucrări împotriva iudeilor.
La fel ca Milhiade a scris împotriva montaniştilor.
Meliton de Sardes – pe vremea împăratului Comodus, nu avem date
despre viaţa sa. Este pomenit de Policarp al Smirnei în discuţiile privitoare la
data Paştilor. Mai este pomenit de Tertulian şi Ieronim.
A fost episcop de Sardes, a murit în 195 pe vremea lui Septimius
Severus. A scris mai multe lucrări: două lucrări „Despre Paşti; „Despre felul da
a trăi”, „Despre profeţi”, „Despre Biserică”, „Despre serbarea duminicii”,
”Despre creaţie”, ”Despre trup”, ”Despre suflet”, ”Despre Sf. Duh” şi “Despre
diavol”. Această listă ne-o dă Eusebiu de Cezareea în “Istoria bisericească”.
Din operele lui rezultă că a fost un om cult, enciclopedist care a atacat
problemele controversate a lumii antice. El este primul care vorbeşte despre
cele două firi ale Mântuitorului. Pe vremea sa teologia nu era bine cristalizată,
de aceea în scrierile lui au apărut greşeli.
Taţian Asirianul – originar din Asiria, era grec de neam. S-a născut în
anul 120, a primit o educaţie aleasă, a studiat istoria, retorica şi filozofia. A
cutreierat oraşele importante ale lumii antice ţinând discursuri de morală, astfel
a cunoscut mai multe religii, dar nici un sistem religios nu l-a satisfăcut, a
constatat imoralitatea religiei păgâne.
În uma citirii Sf. Scripturi îşi găseşte liniştea, se converteşte la Roma
fiind ucenicul Sf. Iustin. Urmând exemplul Sf. Iustin deschide o şcoală

15
catehetică. A fost urmărit de filozoful Crescens, dar el nu va rămâne fidel
învăţăturii primite de la Sf. Iustin. Prin anii 172-173 a căzut într-o erezie ”a
encratiţilor”, apoi, ajuns în Orient s-a integrat într-o sectă ”a eonilor” (aceasta
avea principii severe, interzicea vinul, carnea, căsătoria, au înlocuit vinul de la
Euharistie cu apa). Devine conducătorul sectei, care se va numi „a taţinienilor”
sau „ a hidroparastaşilor”. Sf. Irineu al Lyonului ne spune că Taţian tăgădiua
mântuirea lui Adam. A murit la sfârşitul sec. al II – lea.
Opera: “Despre animale”, ”Despre natura demonilor”, ”Despre
mântuirea după Hristos”. Cea mai cunoscută lucrare este ”Un cuvânt către
greci”, scrisă în Antiohia, după moartea Sf. Iustin. Lucrarea a fost scrisă intre
anii 163-173; scoate în evidenţă superioritatea doctrinei creştine faţă de cea
păgână. Vorbeşte de Dumnezeu Tatăl despre Logosul care a fost creat de Tatăl
înainte de lume, iar Sf. Duh a inspirat profeţii V. T.
“Diatesalon”–sinopsă asupra evangheliilor, este o înfăţişare cronologică
a vieţii Mântuitorului, scrisă după căderea în erezie. Sf. Efrem Sirul a
dezaprobat lucrarea. Prin opera sa Taţian lasă mărturie asupra epocii sale, a
respins filozofia păgână şi a fost numit “Tertulian al grecilor”.

TEOFIL AL ANTIOHIEI
S-a născut în Siria, cum însuşi mărturiseşte că patria sa este între Tigru
şi Eufrat. Familia sa a fost păgână, dar în urma citirii Sf. Scripturi, el trece la
creştinism. După convertire a avut însuşiri duhovniceşti. A fost ales episcop în
anul 169. A fost al VI –lea episcop al Antiohiei. A murit între anii 182-183 pe
vremea înpăratului Comodus. În scrierile lui el i-a combătut pe cei care au
destabilizat Biserica.
Dintre lucrările polemice amintim: ”Împotriva lui Marcion şi
Ermogene”, acestea sunt pierdute. A rămas lucrarea “Către Aftolit”- aceasta
este o apologie adresată unei persoane culte, păgâne. Aftolit a căutat să
cunoască adevărul în viaţă, fiind un apărător al idolatriei. Se încreştinează, dar
îl ia în derâdere pe Dumnezeul creştin. Scrierea lui Teofil dovedeşte realitatea
lui Dumnezeu. Această lucrare s-a păstrat în manuscris sub numele de
”Marcianus”.
Lucrarea are trei părţi:
-Invizibilitatea şi cunoaşterea lui Dumnezeu;
-Combaterea mitologiei păgâne;
-Combaterea afirmaţiilor aduse de păgâni creştinilor,
1. În această parte Teofil îi spune lui Aftolit că Dumnezeu este invizibil pentru
ochii trupeşti dar îl putem cunoaşte prin lucrarea Sa în lume. Îi cere lui Aftolit
să-i arate pe adevăratul om din el şi el îl va arăta pe Dumnezeu, pentru aceasta
trebuie să ai ochii sufletului deschişi.
2. În această parte combate zeităţile păgâne.
3. Aici arată că toţi creştinii sunt plini de onoare. Tot aici dovedeşte vechimea
creştinismului pe baza argumentului cronologic.

16
Lucrarea a fost alcătuită pe vremea lui Marc Aureliu între anii 160-182.
Doctrina –el nu a fost un gânditor adînc, lucrările lui au fost redactate într-o
limbă accesibilă. El socotea Sf. Treime ca fiind alcătuită din: Tatăl, Fiul şi
Înţelepciunea. De asemenea îi combate pe stoici care spun că Logosul a fost
născut din Tatăl înaintea lumii. Lucrarea sa este clară, doctrina sa este corectă,
el spune că lumea a fost creată din nimic.

ATENAGORA ATENIANUL
Despre el se ştie foarte puţin; date avem la Fericitul Ieronim, Filip de
Side şi patriarhul Fotie (sec. al IX-lea). La început a fost păgân, originar din
Atena, dar în urma citirii Sf. Scripturi s-a încreştinat. El a citit Sf. Scriptură din
dorinţa de a-i combate pe creştini, dar şi-a dat seama că adevărurile creştine
sunt reale.
Unii afirmă că a ajuns la Alexandria unde a urmat cursurile şcolii
catehetice. Prin anii 176-178 scrie o apologie adresată împăraţilor Marc
Aureliu şi Comodus-“Solie pentru creştini” (care este de fapt o cuvântare).
Această lucrare are 38 de capitole. În introducere îi solicită împăratului atenţia
asupra motivului pentru care a alcătiut lucrarea; arată că creştinii sunt acuzaţi
pe nedrept. La acuza de ateism arată că în religia creştină se adoră un
Dumnezeu Creator în care creştinii îl recunosc pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sf. Duh
egali în putere. Fiul este din eternitate, a ieşit din Dumnezeu pentru crearea
lumii, dar nu este creatură. Se mai arată, apoi, că creştinii nu aduc jertfe pentru
că Dumnezeu nu primeşte jertfa materială ci pe cea spirituală. Creştinii nu
adoră zeii păgîni pentru că sunt creaturi divinizate de oameni.
La acuza de imoralitate el arată că nu li se permit creştinilor raporturi
imorale; ei se tem de Dumnezeu şi nu săvârşesc răul; mulţi Treiesc o viaţă în
virginitate, iar răul se datorează păgânilor.
La acuza de antropofagie el spune că în creştinism nu se practică pentru
că înseamnă moarte. Creştinii urăsc omuciderea şi mărturisesc credinţa în
învierea trupurilor. În încheiere face apel stăruitor la cei doi împăraţi să nu facă
rău creştinilor întrucât ei se roagă pentru împărat.
Locul alcătuirii acestei apologii este Atena.
O a doua apologie este numită“Despre învierea morţilor”. Ea a fost
scrisă la Atena şi are două capitole. În cap. I se resping obiecţiile ce se aduc
învăţăturii despre învierea morţilor. În cap. al II-lea se demonstrează realitatea
învierii.
În lucrare se arată că nu este nimic cu învierea morţilor contrar stiinţei
deoarece la Dumnezeu totul este cu putinţă. El va reuni trupul cu sufletul.
Învierea va fi în trupurile reale căci omul a fost chemat să trăiască în veci.
Omul este alcătuit din trup şi suflet, va fi judecat şi va da seamă de ceea ce a
făcut. Mai arată că ultimul scop al omului este contemplarea lui Dumnezeu
într-o altă viaţă şi acest lucru nu se poate realiza decât după restaurarea omului
în plenitudinea naturii sale.

17
 Aceste două lucrări sunt bogate în îndemnuri morale. Învăţătura lui este
ortodoxă. La fel ca Sf. Iustin, el respinge acuzaţiie aduse de păgâni. El este
primul autor ce foloseşte demonstraţia raţională când vorbeşte de unitatea
fiinţei lui Dumnezeu. El este cel care a deschis drumul spre şcoala catehetică
din Alexandria. A arătat că învăţătura despre Dumnezeu este unica filozofie
reală.

Apologeţi latini
TERTULIAN
Dintre apologeţii latini el este socotit cel mai mare apărător al vieţii
creştine din veacul al II –lea. Numele său întreg este Quintus Septimius
Tertulianus. S-a născut între anii 150-160 din familie păgână. Tatăl său era
sutaş în Africa de Nord care era împărţită în patru părţi şi îşi avea capitala la
Cartagina. De mic a dovedit o inteligenţă aparte şi o dragoste de carte.
El a studiat literatura păgână, filozofia, medicina şi dreptul şi a învăţat
limbile latină şi greacă. La început a fost păgân, bănuit chiar de adulter, fiind
atras de cultul lui Mithra. În tinereţe şi-a bătut joc de creştinism. După o vreme
s-a convertit la creştinism după ce a observat Treirea aleasă a creştinilor în
timpul persecuţiilor, socotind că ar fi bine să-i cunoască pe aceşti creştini.
Încreştinarea lui a avut loc în anul 195. Se spune că el a fost căsătorit
încă de când era păgân. Acceptând Botezul, a fost hirotonit în anul 200. După
acest moment a dus o viaţă foate riguroasă şi prin anul 205 a trecut la secta
montaniştilor. Aici nu stă mult şi prin anul 213 rupe nu numai legătura cu
montanişti ci şi cu Biserica. (În anul 210 montanismul a fost combătut la
Roma într-un sinod) Adevăratul motiv este că Tertulian admitea extazul însă
nu era de acord cu a doua căsătorie şi nu-i admitea pe păcătoşi să facă parte
din Biserică. Drept urmare, îşi întemeiază propria sectă numiă” a
tertulianiştilor”, (care au fost readuşi în Biserică de Fericitul Augustin).
Tertulian moare între anii 240-250. Unii patrologi spun că Tertulian ar fi
revenit în Biserică, dar acest lucru nu este confirmat.
De la el ne-au rămas 31 de lucrări: 14 au fost întocmite pe când era în
Biserică (205-206), 12 au fost întocmite între anii 206-213 şi 5 în perioada
tertulianistă între anii 213-222. Unii patrologi aşează moartea lui după anul
222.
Prima ediţie a lucrărilor a apărut în sec al XVI-lea în colecţia Migne, în
care operele lui ocupă trei volume. A scris lucrări: apologetice, polemice,
dogmatice şi morale. Scopul lor este de a înfăţişa felul în care se poate pune în
practică învăţătura creştină.
Lucrări apologetice
“Ad naţiones” - este o colecţie de două cărţi adresate păgânilor în care
dovedeşte că morala lor este ineficientă şi că nu au dreptul să-i critice pe
creştini pentru greşelile lor.

18
“Apologeticum”- o capodoperă a apologiei, este adresată guvernatorilor de
provincii cu scopul de a dovedi că pedepsele date de ei sunt fără temei,
creştinii sunt închişi fără motiv şi prin acestea li se interzice să trăiască. Pe
creştini îi îndeamnă să se întoarcă la credinţă, iar pe păgâni îi iniţiază în
credinţa creştină. Scopul lucrării este dublu:
I. - politic – persecuţiile sunt nedrepte; prin ele păgânii nu vor ajunge la scopul
dorit de aceea persecuţiile ar trebui să înceteze.
II. - moral - intenţia lui Tertulian de a dezvălui adevărata credinţă.
Lucrarea are 50 de capitole şi poate fi împărţită după tipul discursurilor
pe care Tertulian le-ar fi ţinut.
În capitolele de la 1 la 6 se arată legalitatea credinţei creştine şi
nedreptatea pe care păgânii şi guvernatorii o săvârşesc faţă de creştini pentru
că interpretează greşit normele credintei creştine.
În capitolele de la 7 la 45 Tertulian respinge acuzaţiile păgâne între care:
creştinii se hrănesc cu carne de copil şi practică omuciderea; arată de ce
creştinii nu se închină zeilor, dar îi cinstesc pe mai marii statului întrucât aşa i-
a îndemnat Hristos.
În capitolele de la 46 la 50 se arată că religia creştină este cea adevărată
iar purtarea creştinilor este ireproşabilă de aceea orice persecutare a lor nu face
altceva decât să-i încurajeze.
Valoarea lucrării este inestimabilă întrucât înfăţişează viaţa curată a
creştinilor şi arată că ei sunt cinstitorii statului. Lucrarea are şi o valoare
istorică aparte pentru că prezintă procedeele prin care pâgânii îi persecutau pe
creştini.
“De testimonio anima” – în aceasta dovedeşte în şase capitole existenţa
sufletului şi învăţătura creştină despre suflet.
“Contra iudeilor” – este o lucrare în 14 capitole. Se arată că iudeii mai
aşteaptă venirea unui Mesia care să zdrobească stăpânirea străină.
“Ad scapulam” – este o lucrare în 15 capitole.

Scrierile polemice
“De prescriptione hereticorum” – respinge invenţiile ereticilor.
Lucrarea are 44 de capitole şi poate fi împărţită în trei părţi.
Partea I – cap. 1-14 – în aceasta ne îndeamnă că nu trebuie să ne ferim de
eretici ci să-i cunoastem şi să-i combatem.
Partea a II-a- cap. 15-37 – în această parte se resping pretenţiile pe care le
aveau ereticii că numai ei ştiu Scriptura. Lor le răspunde că adevărul vine de la
Iisus Hristos, iar Biserica este singura moştenitoare a lui Iisus Hristos. Mai
arată că Sf. Scriptură trebuie să fie înţeleasă în complexitatea ei.
Parte a III-a – cap. 38-44 – constituie încheierea acestei lucrări; se arată
deosebirile doctrinare dintre eretici şi se prezintă viaţa celor care s-au dedat la
erezii precum gnosticismul, maniheismul, etc.

19
 “Adversus Marcionem” - lucrarea are 5 capitole şi încearcă să prezinte
învăţăturile Bisericii:
I. Domnul cel bun este tot una cu Domnul cel drept;
II. Dumnezeu este identic cu Creatorul;
III. Respinge învăţătura lui Marcion;
IV. Vorbeşte despre păcat arătând că originea lui constă în libertatea
omului.
“Adversus Hermogenem” – se arată că lumea este a lui Dumnezeu.
Tertulian îl combate şi-i arată că singurul Dumnezeu este etern şi numai El este
creatorul lumii.
“Adversus Valentinianus” – Tertulian combate această erezie.

Scrierile dogmatice
“Despre borez” – în această lucrare Tertulian îl combate pe un eretic
care a scris lucrarea “Quintiria”, în care se arată că nu este necesar borezul.
Tertulian arată că botezul este necesar pentru mântuire şi că doar episcopul şi
preotul pot săvârşi această taină. În privinţa celor care s-au lepădat de credinţă
spune că ar fi bine să fie rebotezaţi.
“De carne Christi” – lucrarea are 25 de capitole. În aceasta dovedeşte
realitatea întrupării Mântuitorului. Este o scriere cu influenţe montaniste în
care se vorbeşte de a doua venire.
“Despre învierea trupurilor” - combate acuzaţiile aduse creştinilor cu
privire la această învăţătură.
“De anima” – lucrare împotriva ereticilor şi filozofilor care negau
existenţa sufletului.
“Scorpiace” – (sau un leac împotriva muşcăturilor de scorpion) în care
îi vizează pe ereticii care tăgăduiesc adevărata credinţă şi chiar jertfa
martirilor.

Lucrările practice
“Despre martiri” – este cea mai veche scriere; a fost alcătuită în anul
197. În aceasta îi îndeamnă pe creştini să se gândească la viaţa veşnică.
“Despre spectacole” – spune că oricine poate asista la spectacolele
păgâne, la teatru pe stadioane, dar nu şi la cele în care se pune problema
sacrificării de animale.
“Despre rugăciune” – este cea mai frumoasă lucrare ce poate fi
împărţită în trei părţi:
-Tatăl nostru – conţine un mănunchi de adevăruri ce se află în N. T.
-Condiţiile morale, fizice şi liturgice pe care trebuie să le aibă o
rugăciune.
-Roadele adevăratei rugăciuni.
“Despre răbdare” - este o mărturisire de credinţă şi doreşte să transmită
conaţionalilor săi că răbdarea este benefică.

20
 “De Virginius Velantis” , ”De corona miridis” – vorbeşte despre
soldaţii care se întrec în lupte doar ca să primească o coroană de lauri. Pentru
că unul dintre soldaţi (fiind creştin) a refuzat această recompensă a fost închis
şi pedepsit cu moartea.
“De idolartia” – un raport între credinţa creştină şi cea păgână.
Au mai fost şi alte lucrări, dar neautentice. Tertulian a fost un om al
compromisurilor, al momentului, Lucrările lui au fost scrise într-un limbaj clar,
foarte multe şi-au atins scopul. Tertulian nu a fost un filozof, el a fost un om
practic şi a dovedit ceea avea de dovedit.

Minucius Felix
Despre el avem puţine date. S-a născut în Africa pe la jumătatea sec. al-
II-lea, din părinţi păgâni. A primit o instrucţie păgână. Ajunge la Roma, devine
avocat şi se încreştinează. În instrucţia sa a fost tributar curentului stoic dar a
trecut la creştinism. Nu se ştie când a murit (în primul sfert al sec.III ).
De la el ne-a rămas o lucrare ’’Octavius’’ – este o apologie a credinţei
creştine. Date asupra acestei lucrări avem de la Lactanţiu şi Fer. Ieronim.
Această lucrare are 41 de capitole:
Partea I – Introducerea cap. I-IV – În această parte ne sunt prezentaţi doi
prieteni Octavius şi Cecilius, primul creştin, al doilea păgân. Octavius ajunge
la Roma unde îl întâlneşte pe Minucius. Într-o zi, cei trei fac o călătorie pe
lângă Roma şi zăresc o statuie, Cecilius se închină în faţa ei după care începe
un dialog despre statui între Cecilius şi Octavius, Cecilius ridicând în slăvi
păgânismul iar Octavius demonstrând că închinarea la pietre este idolatrie.
Minucius devine arbitru între cei doi.
Partea a II a – cap. V-XIII – prezintă felul în care Cecilius apără
învăţătura păgână despre statui. Putem distinge trei etape:
-de natură filosofică – Cecilius arată că adevărul este de nepătruns şi
este universal şi chiar o enigmă pentru om.
-de natură metafizică – el arată că religia creştină este îmbrăţişată de
oameni dubioşi ce s-au constituit într-o societate secretă, sunt imorali,
criminali şi duşmani ai omenirii pentru că promovează un cult absurd şi adoră
un om crucificat.
-o concluzie - arată că religia creştină este o inovaţie a cuiva fără a
spune cui aparţine şi îl îndeamnă pe Octavius să adere la păgânism.
Partea a III a – cap XIV-XXXVIII – este răspunsul lui Octavius; el
răspunde punct cu punct la acuzaţiile lui Cecilius şi arată că Dumnezeu este
perfect şi că îl putem recunoaşte din universul creat. Este condamnat
politeismul şi arată că cei ce cred în Dumnezeu nu sunt oameni răi şi cu toate
că duc o viaţă morală sunt persecutaţi. Cultul este unul raţional şi îl poţi
înţelege uşor. Arată că acuzaţiile păgânilor sunt nefondate.
Partea a IV a – cap. XXXIX-XXXXI – arată că după discuţia dintre cei
doi, Cecilius recunoaşte adevărul creştin se încreştinează şi toţi trei se întorc la

21
Roma. Octavius este fericit, Cecilius se bucură că a îmbrăţişat creştinismul, iar
Minucius este mulţumit că cei doi au ajuns la un rezultat comun.
Timpul scrierii acestei lucrări poate fi aşezat înainte de scrierea lucrării
“Apologeticum” a lui Tertulian, pentru că el o cunoscuse pe cea a lui
Minucius.
Această lucrare a fost scrisă cu ocazia morţii lui Octavius, cu gândul de
a alina suferinţa părinţilor lui. Nu are idei dogmatice deosebite şi nu susţine
credinţa creştină cu argumente doctrinare; este o operă morală adresată unor
păgâni culţi. Nu este pomenit numele lui Iisus Hristos şi scoate în evidenţă
puterea raţiunii în încercarea de a-l înţelege pe Dumnezeu.
Deşi nu este o lucrare originală de excepţie pentru că nu vehiculează cu
termeni creştini prea sofisticaţi, ea este totuşi interesantă pentru că din ea
rezultâ că Minucius a fost un om cult un cunoscător al ştiinţei, filosofiei şi
retoricii păgâne. Lucrarea se poate asemăna cu ’’Scrisoarea către Diognet’’.

Irineu al Lyonului
Cercetătorii aşază data naşterii între 115-140. Se ştie că a fost ucenicul
Sfântul Policarp, iar Policarp a fost părinte Apostolic. Sfântul Irineu a învăţat
ce înseamnă dragostea pentru tradiţie şi râvna pentru erezie de la Policarp, iar
de la Papias şi-a însuşit doctrina milenaristă. Irineu vorbeşte de prezbiterii ce
au fost contemporani cu părinţii apostolici. Nu se ştie cum a ajuns în
Lugdunum. Se crede că l-a întâlnit pe Policarp la Roma în 155 şi că a rămas
acolo la şcoala Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful de unde a ajuns în Asia
Mică cu câţiva misionari. Revine la Roma aducând o scrisoare papei Eleuter
care îl numeşte episcop al Lyonului (Lugdunului).
Activitatea lui a avut un întreit aspect; o lucrare de convertire a
păgânilor din sudul Galiei; lupta împotriva gnosticismului, şi strădania de
împăcare a Bisericii din Asia cu Roma în privinţa datei Paştilor.
Sfântul Irineu a scris în limba greacă. Referiri despre lucrările lui avem
la Eusebiu de Cezareea şi Fer. Ieronim. La noi au ajuns două lucrări:
,,Combatere şi distrugere a ştiinţei cu nume mincinos’’ – cuprindea cinci
cărţi. Această lucrare s-a păstrat într-o traducere latină, ultimele două cărţi şi
într-o traducere armeană. Este o lucrare importantă întrucât prezintă
problemele teologice cu care se confrunta Biserica la acea vreme. Autorul se
dovedeşte a fi un cunoscător al Scripturii şi al vieţii Bisericii. Este atestat în
lucrare pentru prima oară întregul canon al Sfintei Scripturi. Sunt menţionaţi
numeroşi episcopi şi scriitori bisericeşti între care şi primii 12 episcopi ai
Romei.
În lucrare Irineu combate gnosticismul de aceea este socotit ,,creatorul
teologiei creştine în Occident ’’. El combate gnosticismul pornind de la
Simbolul de credinţă Apostolic şi în argumentarea sa foloseşte citate din Sfânta
Scriptură şi Sfânta Tradiţie.

22
 ,,Demonstraţia predicării Apostolice ’’ – a fost descoperită în urmă cu
vreo 70 de ani şi a fost adresată fratelui său Marcian.
Ieronim prezintă şi alte lucrări atribuite lui Irineu, dar care nu s-au
păstrat: ,,Despre schismă’’, ,,Scrisoarea către Blastus’’, ,,Despre ştiinţă’’.
Doctrina lui este ortodoxă; unii patrologi l-au numit fondatorul teologiei
creştine. Teologia sa se bazează pe argumente din Sfânta Scriptură şi Sfânta
Tradiţie. El spune că pe Dumnezeu trebuie să ni-L apropiem prin dragoste şi
nu prin ştiinţe. Tradiţia bisericească este un izvor al Revelaţiei Divine; fiind
norma de credinţă, ea se păstrează în Biserică.
Sfântul Irineu subliniază importanţa şi autoritatea Bisericii, pentru că
numai ea păstrează adevărata tradiţie: ,,Acolo unde este Biserica este şi Duhul
lui Dumnezeu’’. - ,,Dacă n-ar fi apărut Scriptura ar fi trebuit să urmăm Tradiţia
pe care Apostolii au lăsat-o acelora cărora le-a încredinţat Biserica’’ – spune
el..
Lucrările lui au cunoscut o largă răspândire şi prin misiunile făcute în
jurul Lyonului a întors pe mulţi păgâni spre Dumnezeu. Ideea de baza a
predicii lui a fost aceea că ,,desăvârşirea omului începe pe pământ şi se
definitivează în ceruri’’.
A murit prin anul 202.

Ipolit
Multă vreme nu s-a ştiut nimic despre el. Abia în sec.XIX s-a putut
închega o biografie a lui. A trăit pe vremea când limba greacă a devenit limba
cancelariilor din Apus de aceea şi operele sale au fost scrise în greacă. Numele
lui a fost mai puţin cunoscut, dar este menţionat la Eusebiu, Rufin şi Ieronim.
Nu se ştie unde a păstorit.
Prin 1551 s-a deschoperit mormântul lui pe Via Tiburtina în apropierea unei
statui. Această descoperire s-a dovedit a fi destul de preţioasă, datorită
informaţilor ce le conţinea pe părţile ei laterale unde apare un ciclu pascal, iar
pe o latură apar titlurile cărţilor scrise de Ipolit. Statuia reprezintă chipul lui
Ipolit.
Prin 1842 un călugăr grec Minoides Minas a descoperit la o mănăstire
din muntele Athos un manuscris grec din sec. XIV, ce cuprindea o transcriere a
unei lucrări „Filosofumena” –Fer. Ieronim (sec. IV) spune că Ipolit ar fi scris o
lucrare cu acest nume.
Din această lucrare patrologii i-au alcătuit lui Ipolit o biografie:
S-a născut prin 170-175, fără a se preciza locul. A fost ucenic al
Sfântului Irineu, care l-a format intelectual. A rămas la Roma unde prin 210 l-a
audiat pe Origen, papă fiind Zefirin. Papa îl avea ca sfetnic pe Calist.
În această perioadă se purtau discuţii privitoare la problema Sfintei
Treimi. Papa a fost influenţat de ideile patripasiene ale lui Calist. În Roma se
afla şi Sabelie. Prin 217 Calist ajunge papă, la scurtă vreme el fiind acuzat că

23
şi-ar fi însuşit bani din averea Bisericii. Este alungat în Sardica şi exilat pe
insula Sardinia, dar revine la Roma.
Ipolit l-a criticat pe Calist şi cei doi se excomunică reciproc; creştinii se
împart în două, unii cu Ipolit, alţii cu Calist. Cei doi sunt exilaţii pe insula
Sardinia, unde Ipolit moare prin 235. Rămăşitele vor fi duse la Roma de papa
Fabian. Mai tărziu s-a afirmat că Ipolit a fost de partea novaţienilor. Din
lucrarea Filosofumena rezultă că nu a avut nimic în comun cu această schismă.
În lucrare a combătut filozofiile păgâne ale vremii. Adevărata filozofie
este religa creştină, spune el. Ipolit poate fi aşezat în rândul marilor apologeţi
din sec. III.

Sfântul Ciprian al Cartaginei

Numele lui întreg este Tascius Cecilius Ciprianus (Tascius fiind o
poreclă ). S-a născut la Cartagina în 210 într-o familie înstărită de păgâni. A
dobândit o cultură aleasă, ajungând avocat. În tinereţe, se pare că, a dus o viaţă
mai libertină.
Prin 245 s-a încreştinat fiind botezat de un preot grec Cecilianus care i-a
sădit în suflet dragostea pentru creştinism. Fer. Ieronim spune că de la acest
părinte şi-ar fi împrumutat şi numele de Cecilianus.
Din lucrările lui rezultă că cel mai greu i-a fost să renască într-o viaţă
nouă spirituală, după ce în tinereţe a fost mai “zburdalnic”. Cunoscuţii lui
păgâni auzind că a trecut la creştinism l-au numit „strecuus” ( gunoi ).
A fost hirotonit preot în Cartagina iar în 248 a fost ales episcop al
Cartaginei în locul lui Donatus. Ca episcop a desfăşurat o intensă activitate.
Mai întâi a căutat să centralizeze toate Bisericile din Africa de N, ajungând un
fel de papă al Africii de Nord.
Această acţiune a lui a fost întreruptă de persecuţiile lui Deciu (ian.
250). Din prudenţă, în timpul acestei persecuţii, el se ascunde în vecinătatea
oraşului. Duşmanii lui au socotit aceasta un act de laşitate. În timpul
persecuţiei lui Deciu mulţi creştini s-au lepădat de credinţă, alţii au dat în scris
că nu sunt creştini.
Ciprian se reîntoarce şi este obligat să explice gestul său în faţa
creştinilor. Primul gând a fost refacerea unităţii Bisericii şi apoi rezolvarea
problemelor legate de reprimirea în Biserică a celor care în timpul persecuţiei
s-au lepădat de credinţă (lapşii). Dintre aceştia cei care au adus jertfe zeilor au
fost numiţi sacrificaţi, cei care s-au tăinuit au fost numiţi turificaţi, cei care
prin bani au reuşit să obţină acte că nu sunt creştini au fost numiţi libelatici, iar
cei ce au reuşit să obţină favorul de-a nu fi trecuţi pe listele cu creştini au fost
numiţi facientes.
Papă al Romei era Novaţian care era foarte riguros cu reprimirea celor
căzuţi, în Biserică. Novaţian era de fapt un antipapă; papă legal era Corneliu
care i-a tratat pe lapşi cu indulgenţă . Sfântul Ciprian îi ia partea lui Corneliu.

24
 Când Ciprian a fost ales episcop ( 248 ) unul dintre contracandidaţi a
fost preotul Novat sprijinit de diaconul Felicisimus. Ei îi reamintesc lui
Ciprian că în timpul persecuţiei a fugit şi de aceea îi cer să-şi înscrie numele
printre cei căzuţi. Sfântul Ciprian a convocat 7 sinoade la Cartagina pentru a
rezolva aceste probleme purtând în acelaşi timp şi o corespondenţă cu papa
Cornelius.
La aceste sinoade s-a hotărât să nu se reprimească în masă cei căzuţi, ci
doar libelaticii şi facientes. Primirea şi iertarea celorlalţi se va putea face în
timpul altei persecuţii când vor suferi pentru Hristos.
Novat şi Novaţian se asociază împotriva lui Ciprian şi astfel s-a produs
schisma novaţiană. Ciprian condamnă schisma şi îl sprijină pe Cornelius.
Între 252-254 peste Cartagina se abate ciuma. În timpul ei Sfântul
Ciprian a dat dovadă de multă grijă faţă de cei bolnavi, a stat în mijlocul lor,
ajutând la eradicarea molimei.
În 255 Ciprian intră în conflict cu papa Ştefan pe tema valabilităţii
botezului ereticilor. Biserica de Răsărit şi cea din Africa de Nord erau de
părere că ereticii nu pot fi primiţi decât după rebotezare. Biserica Romei era de
părere că eretici botezaţi pot fi şi ei în Biserică, şi au dreptul de a reveni liberi
în Biserică. S-a încercat să se ajungă la un compromis, şi s-a stabilit că ereticii
pot fi primiţi în Biserică fără a fi rebotezaţi, dar să se li administreze taina
Sfântul Mir.
În 257 izbucneşte o nouă persecuţie pe vremea împăratului Valerian. În
timpul acestei persecuţii Sfântul Ciprian a fost exilat în localitatea Curubis,
vreme de un an. În 258 este readus în Cartagina şi obligat să aducă jertfe
zeilor. La refuzul său, pe 14 septembrie 258 i se taie capul.
Aceste date despre Sfântul Ciprian le avem de la diaconul său Pontianus
şi din Actele martirice.
Opera lui a fost foarte bogată mai ales că pe numele lui s-au pus o serie
întreagă de lucrări. S-a dovedit că doar 13 sunt autentice. Lucrările lui pot fi
împărţite în două grupe:
Practice (care pot fi morale şi de disciplină bisericească) şi Apologetice.
Dintre acestea din urmă amintim:
„Ad Donatus” – către Donatus– vorbeşte despre harul divin pe care
omul îl primeşte la botez. Lucrarea este scrisă în urma discuţiei cu Donatus,
care îi era prieten şi care dorea să primească botezul.
„Ad Demetrianus” – acest Demetrius a fost un avocat din Cartagia, un
om rău, care îl calomnia pe Ciprian. În această lucrare răspunde acuzaţilor că
religia creştină ar fi cauza tuturor nenorocirilor ce se abat asupra Africii. El
spune că adevărata cauză este îndărătnicia păgânilor. Îl îndeamnă pe Demetrius
să iasă la lumină, să primească botezul, pentru a se mântui.
„Vot idola di non sunt”- De ce idolii nu sunt dumnezei- lucrarea este
scrisă înainte de 250. Ea a fost alcătuită după lecturarea operelor lui Minucius
Felix şi Tertulian; are 15 capitole.

25
 „Dovezi către Quirinius”- îndreptată împotriva iudeilor.
„Ad Fortunatum”- scrisă în exilul din Curubis. Sunt adunate texte
scripturistice de apărare împotriva persecuţiilor.
Lucrări practice:
„De lapsis” – trimisă sinodului din Cartagina (251 ). Arată condiţiile pe
care cei căzuţi trebuie să le îndeplinească pentru a fi reprimiţi.
„Despre unitatea Bisericii”- Este cea mai importantă. Ea îşi are obârşia
în disputele cu Novat şi Felicisimus. Se arată că nu poate exista decât o singură
Biserică. Unitatea Bisericii stă în unitatea episcopatului, căci unde e episcopul
acolo e şi Biserică. Cei care se rup de Biserică se aseamănă ramurii frânte
dintr-un copac care nu mai are viaţă şi se usucă. În afara Bisericii nu există
mântuire; cel din afara Bisericii nu-l are pe Dumnezeu ca Tată şi nici Biserica
drept mamă. Biserica este o turmă şi are un singur păstor.
„Despre rugăciune”- vorbeşte despre rugăciunea Tatăl nostru aratând
importanţa rugăciunii şi roadele ei.

Alte lucrări: „De moralitate” (252-254). „Despre fapta bună şi milostenie”,

„Despre invidie şi gelozie”, etc.
De la Sfântul Ciprian ni se păstrează şi corespondenţa cu papa Corneliu
şi cea cu urmaşul său. Sfântul Ciprian a fost unul dintre cei mai însemnaţi
apologeţi de limbă latină. Datorită lui, multă vreme, Cartagina va juca rolul de
mediator între Roma şi Răsărit.

Lactanţiu
S-a născut la mijlocul sec.III (240-250). A fost ucenic a lui Arnobiu de
Sicca şi a studiat retorica fără să fi profesat această meserie pentru că i-a lipsit
talentul. Prin 290-291 a ajuns profesor de retorică şi i s-a oferit o catedră la
şcoala din Nicomidia- capitala imperiului roman de Răsărit. Locul naşterii sale
este în Africa de Nord. Călătoria sa din Africa în Nicomidia a prezentat-o într-
o lucrare în versuri care s-a pierdut. În Nicomidia se converteşte, fiind un om
liniştit, moderat, va scăpa de persecuţiile lui Galeriu (303-304 şi 306), dar i se
va lua catedra. El se plânge că a rămas singur în loc străin, ca un latin între
greci.
O parte a vieţii a trăit-o în mizerie până în 316-317 -pe vremea lui
Constantin cel Mare, când acesta îl va chema la Treverii şi îi va încredinţa
educaţia fiului său Crispus, dar a murit curând.
Opera: „Despre lucrarea lui Dumnezeu”- combate pe filozofii care au
nesocotit trupul şi sufletul omenesc şi arată că providenţa divină e evidentă şi
se manifestă în aceste două elemente. El face o comparaţie între om şi animal.
Sufletul este alcătuit dintr-o substanţă invizibilă şi imponderabilă. Sufletul nu
poate naşte alt suflet, este creat de Dumnezeu şi se uneşte cu trupul după
momentul zămislirii. Aceasta este o lucrare apologetică şi fără a da citate din

26
Scriptură, face aluzie la norii negrii ce se vor aduna deasupra Bisericii, lucru
împlinit în timpul persecuţiei lui Diocleţian.
Cea mai importantă lucrare este numită „Dumnezeieştile instituţii”. Este
un manual de religie în care arată că doar omul este capabil de înţelepciune şi
viaţă religioasă. Prezintă creştinismul într-o formă literară şi combate părerile
greşite despre această religie. În primele 3 părţii se combate filozofia păgână,
iar în ultimele 4 arată că religia creştină este cea adevărată.
Această lucrare a fost scrisă înaintea persecuţiei lui Galeriu, dar a fost
revizuită şi dedicată lui Constantin cel Mare. Prin 315 a făcut un rezumat al
lucrării şi l-a dat lui Constantin cel Mare. A mai alcătuit şi două scrisori
adresate unor mărturisitori ai credinţei. În prima vorbeşte despre mânia lui
Dumnezeu, temă abordată filozofic, iar în a doua face o expunere asupra
revenirii la creştinism.
Mai amintim scrierile: „Despre lucrarea lui Dumnezeu”,
„Despre mânia lui Dumnezeu”(-Dumnezeu nu este apatic, pedepseşte
crima şi răsplăteşte virtutea),
„Despre moartea persecutărilor”-(este prima istorie a persecuţiilor şi
prezintă sfârşitul tragic al tuturor împăraţilor persecutori),
„Despre pasărea Phoenix”(- porneşte de la legenda acestei păsări, care
odată la 1000 de vine din Orient în Fenicia unde se aşează pe o frunză de finic
unde moare, trupul arzându-i; din cenuşă apare un vierme şi se face fluture
care ia restul de cenuşă şi-l duce la templul Soarelui din Heliopolis. Prin
această legendă el dovedeşte învierea morţilor).
În învăţătura sa el este ortodox; a fost scriitor de stil clasic. Pentru că l-a
imitat pe Cicero, a fost numit „Cicerone creştinul”. El nu a abordat în
profunzime creştinismul dar a combătut păgânismul.

Clement Alexandrinul
S-a născut la Atena prin 150 din părinţi păgâni: S-a încreştinat în urma
unor călătorii făcute prin Italia, Siria, Egipt în căutarea de profesori ce l-ar fi
putut îndruma spre instruirea spirituală. În lucrările sale vorbeşte frumos de cei
5 dascăli pe care i-a avut, dintre care doar pe Pantem îl aminteşte cu numele.
Prin 180 ajunge în Alexandria, în 190 devine colaboratorul lui Pantem şi prin
200 preia conducerea şcolii (după moartea lui Pantem). Se pare că era preot.
Dintre elevii săi îi amintim pe: Origen şi Alexandru al Ierusalimului. Prin 202-
203 în timpul lui Septimius Severus părăseşte Alexandria şi pribegeşte în
Palestina. Moare prin 216-218.
Opera sa: cea mai însemnată este o trilogie, în care arată ce-i lipseşte
omului pentru a ajunge la desăvârşire.
1 „Cuvânt către greci”-este o apologie în 22 de capitole în care îl
compară pe Iisus Hristos cu Orpheu (un cântăreţ din harpă) şi arată
superioritatea lui Iisus.
-critică misterele păgâne, lăudând sfintele Taine ale creştinilor;

27
-arată că şi filosofii păgâni s-au apropiat de adevăr şi s-au exprimat în sens
monoteist, dar adevărul se arată doar în profeţi şi Hristos;
-arată păgânilor că nu este permis să părăşeşti religia strămoşilor, dar atunci
când descoperi adevărul este bine să nu mai greşeşti.
2 „Pedagogul” este un manual de morală ce cuprinde sfaturi despre
casă, masă, somn, mâncare, băutură, distracţie, politeţe, lux etc. Lucrarea se
încheie cu un îndemn de a-l urma pe Hristos, care este pedagogul tuturor.
3 „Stromatele” (covoarele) – schiţe pentru o altă parte a trilogiei pe care
n-a terminat-o. Aici predomină probleme redate de filosofii contemporani.
Vorbeşte despre căsătorie şi martiriu.
4„Ce bogat se va mântui” – este un comentariu făcut la capitolul 19 al
Ev. după Matei şi explică faptul că şi bogatul se poate mântui dacă nu-şi
lipeşte inima de averea sa. Averea să o folosească în folosul tuturor şi nu doar
pentru nevoile proprii.
În secolul al IX-lea, patriarhul Fotie al Constantinopolului, în lucrarea
„Mirio Biblion”, îi atribuie lui Clement şi alte lucrări.
Clement este primul învăţat creştin care s-a gândit să armonizeze
ştiinţele profane cu religia creştină. A cunoscut ştiinţele profane şi socotea
religia păgână ca ceva folositor pentru că prin ea s-a făcut pregătirea păgânilor
spre creştinism. În legătură cu gnoza arată că este o combinaţie între credinţă,
ştiinţă şi viaţă morală, întemeiată pe revelaţie divină. Calea spre adevărata
gnoză este sfânta Scriptură. Şi el interpretează Scriptura alegoric.
Trilogia amintită este foarte importantă deoarece prezintă raportul dintre
ştiinţă şi religie. În lucrările lui avem puţine elemente dogmatice, dar şi acestea
cu o oarecare rezervă, pentru că unele afirmaţii pot fi suspectate de erezie:
Spre exemplu, vorbeşte de eternitatea materiei, apoi de a doua venire a lui
Iisus, ca un restaurator al răului în bine.
În lucrările lui vorbeşte despre: Biserică, ierarhia bisericească, taine (în
special de botez, euharistie şi pocăinţă). Foloseşte un limbaj ştiinţific şi
filosofic când vorbeşte despre Sfintele Taine.
Pentru toate acestea, el poate fi socotit unul dintre cei mai mari scriitori
creştini din veacul al III –lea.

Dionisie al Alexandriei
S-a născut în ultima decadă a sec. II şi a fost mai tânăr ca Origen;
familia lui a fost păgână. A intrat în creştinism în urma lecturării Sfintei
Scripturi. A ajuns ucenic a lui Origen şi a îmbrăţişat părerile eretice ale
învăţătorului său. A purtat o bogată corespondentă cu Origen.
După Origen, şcoala catehetică din Alexandria a fost condusă de
Heraclas. Când acesta a fost ales arhiepiscop al Alexandriei, Dionisie este
însărcinat să conducă această şcoală. Prin 247-248 Heracles moare şi Dionisie
este ales arhiepiscop al Alexandriei. După aceast an a rămas şi conducător al
şcolii catehetice de aici. Înainte au existat neînţelegeri între şcoală şi

28
arhipiscopie dar Dionisie a reuşit să împace şcoala cu Biserica. A fost
arhiepiscop al Alexandriei timp de 16-17 ani trecând prin grele încercări.
Păgânii din Alexandria supăraţi pe succesul şcolii au declanşat o prigoană
împotriva lui Dionisie apoi persecuţia se generalizează. În timpul persecuţiei
Dionisie scapă cu fuga mutându-şi domiciliul. Pe timpul lui Valerian este prins
şi exilat în localitatea Kefra din Libia dar pentru că această localitate a fost
destul de aproape de Alexandria a fost mutat la Colution în ţinutul Magnotitei
unde a stat 3 ani. Întors din exil va găsi în Alexandria o situaţie neplăcută,
sărăcie război civil şi ciumă. În ultima parte a viaţii sale a avut numeroase
controverse cu ereticii, novaţieni şi milenariştii.
Prin 264 era încă în viaţă dar nu a putut participa la un sinod în Antiohia
împotriva lui Paul de Samosata. A murit prin 265. Datorită calităţilor sale,
prestigiul scaunului de Alexandria a crescut foarte mult.
Referiri despre opera sa avem de la Eusebiu de Cezarea, Fericitul
Ieronim şi alţii. Până azi s-au păstrat puţine lucrări.
A scris lucrarea „Combatere şi apărare” adresată lui Dionisie al Romei
(258-268) în care îşi dovedeşte ortodoxia sa. A fost acuzat de Dionisie al
Romei că este eretic. El îşi exprimă credinţa în Sfânta Treime , vorbeşte despre
persoanele Sfintei Treimi şi foloseşte pentru prima dată termenul „omousius”
= deofiinţă. Încă de pe vremea lui a apărut acea grupare care nega deofiinţimea
Tatălui cu Fiul.
Alte lucrări: „O scrisoare către Novaţian” , „Către Vasilide” , „Despre
natură” – în două cărţi. „Despre făgăduinţe” , „Despre martiri” , „Despre
Sabat”, scrisori pascale şi festive.
La fel ca Origen vorbeşte despre numeroase aspecte ale dogmei şi vieţii
bisericeşti fiind socotit un precursor al ecumenismului de azi. A încercat să
menţină unitatea Bisericii, unitatea cu Roma şi chiar să corecteze câteva din
greşelile lui Origen. Sfântul Atanasie l-a numit „învăţător al Bisericii
universale” , iar Sfântul Vasile l-a numit „Dionisie cel Mare”. Lucrările sale
sunt foarte valoroase datorită conţinutului lor teologic.

Sfântul Grigorie Taumaturgul

S-a născut într-o familie semi-creştină. La început a avut numele de
Teodor şi era originar din Neo Cezareea Pontului. A fost unul dintre cei mai
buni elevi ai lui Origen. Tatăl său a fost păgân iar mama creştină. La vârsta de
14 ani îşi pierde tatăl şi a rămas sub îndrumarea mamei sale. Sub îndrumarea ei
a îmbrăţişat creştinismul şi a luat numele de Grigorie. A primit o educaţie
aleasă, a ajuns funcţionar, a studiat dreptul, retorica şi ştiinţele exacte.
O întâmplare îl va duce în preajma lui Origen. El avea o soră căsătorită
cu un ajutant al consulului Cezareei Palestinei. împreună cu fratele său
Atenodor o conduc pe sora lor în Capadochia şi intenţionau să ajungă la Berit.
În Cezarea Palestinei ei aud de Origen şi se duc să-l audieze (233). Grigorie
mărturiseşte că a rămas ca fulgerat de felul cum vorbea Origen. După 5 ani de

29
studii cu Origen s-a întoars acasă şi îi scrie lui Origen o scrisoare de
mulţumire. Origen îi răspunde printr-o epistolă mai lungă.
Prin 238 cei doi fraţi au fost hirotoniţi episcopi, Grigorie ca episcop al
Amasiei iar Atenodor pentru Neo Cezarea. Activitatea lui Grigorie ca episcop
a fost mai redusă la început iar apoi a fost rodnică. Cei doi au reuşit să
convertească întreaga populaţie a provinciei Pont. Sfântul Grigorie de Nysa
spune că Grigorie în timpul persecuţiei lui Deciu s-a refugiat în munţi de unde
s-a întors în 253-254 când şi-a găsit episcopia invadată de goţi. În timpul
acestei invazii unii creştini li s-au alăturat dedându-se la jafuri. Sfântul
Grigorie a luat măsuri foarte aspre împotriva lor. Prin 254-255 cei doi fraţi se
aflau în Antiohia unde au participat la sinodul contra lui Paul de Samosata.
Patrologii aşează data naşterii lui prin 213 şi moartea prin 270-275.
Sfântul Vasile cel Mare, în lucrarea „ Despre Sfântul Duh”, face pomenire
despre Grigorie arătând că a fost ca o făclie ce a strălucit în Biserica lui
Dumnezeu şi pentru că a fost ajutat de Sfântul Duh a purtat lupta împotriva
demonilor. Având darul oratoriei Grigorie a fost audiat chiar şi de păgâni. La
numirea sa ca episcop în Amasia erau doar 17 creştini iar la moartea lui au fost
încreştinaţi toţi.
Numele de Taumaturgul îi vine şi de la darul de a face minuni (a secat
un lac pentru care îşi disputau pretenţiile doi fraţi), unii l-au socotit profet,
contemporani de-ai lui au ajuns să-l numească al doilea Moise. Sfântul Vasile
cel Mare ne relatează întâmplarea cu secarea lacului. Era un lac pe care îl
stăpâneau 2 fraţi. Între cei doi era discordie pentru că nu se ştia care scoate mai
mult peşte din lac. Ura dintre ei a ajuns să afecteze relaţiile dintre locuitorii din
apropiere şi pentru a împăca spiritele Grigorie s-a rugat şi lacul a secat.
Opera.
Cu toate că şi-a petrecut viaţa în mijlocul creştinilor până la noi au
răzbătut doar câteva lucrări puse pe seama lui. Un “Simbol al credinţei despre
Sfânta Treime”, acea scrisoare către Origen şi o “Epistolă canonică”-doar
acestea sunt lucrări autentice. Pe seama lui s-au mai pus şi o lucrare
“Împotriva sabelienilor” şi un comentariu la Ecclesiast şi altele.
În cuvântul de mulţumire către Origen, Grigorie descrie experienţa sa la
şcoala lui Origen şi vorbeşte depre disciplinele predate şi efectele pe care le-a
avut Origen asupra ascultătorilor. În încheiere îi mulţumeşte pentru toate
cunoştinţele. Scrisoarea este scrisă în cuvinte alese.
Epistola canonică se leagă de invazia goţilor în Asia Mică. El dă sfaturi
episcopilor cum sa-i trateze pe cei ce i-au ajutat pe goţi, arată diferite grade de
penitenţă pentru cei ce au căzut. În adevărata Biserică stau toţi cei credincioşi
–zice el- iar în afara Bisericii se află şi cei căzuţi.
În simbolul de credinţă despre Sfânta Treime Grigorie ia atitudine
împotriva sabelienilor şi a adepţilor lui Paul de Samosata. Spune că acest
simbol i-a fost inspirat de Duhul Sfânt; această mărturisire de credinţă a stat la
baza alcătuirii simbolului niceo-constantinopolitan.

30
 Lucrările lui Grigorie sunt foarte importante din punct de vedere
doctrinar – vorbeşte despre providenţă, îngerul păzitor etc. Ele pot fi socotite
un izvor dogmatic dar şi unul canonic. Lucrările autentice pot fi socotite şi
sursă pentru Dreptul bisericesc. Grigorie este una din personalităţile
remarcante ale Bisericii din sec. III. Posesor a mai multor daruri, el a fost
cinstit de Vasile cel Mare, Grigorie de Nyssa, iar în ceea ce priveşte oratoria, a
fost asemănat cu Ioan Gură de Aur. Toţi aceştia au fost însă lipsiţi de darul
facerii de minuni. (PSB: vol 2-3)

3. Raporturile învăţăturii creştine cu ereziile primelor veacuri şi

cu filosofia antică păgână.

EREZII DIN PRIMELE VEACURI CREŞTINE

Termenul „erezie” provine din grecescul αιρεαις care se traduce prin

eroare, părere diferită, sectă. Acest termen s-a întrebuinţat pentru a
definiinvăţăturile greşite şi erorile de doctrină ale celor care n-au primit
învăţătura creştină aşa cum a fost predicată de Sfinţii Apostoli.
Ereziile sunt tot aşa de vechi precum Biserica, însuşi creştinismul a fost
considerat „eres” (Fapte 28, 22).
Sfântul Apostol spune ca ereziile sunt ceva necesar, pentru că prin
intermediul lor (1 Timotei 11, 19) s-a învederat adevărul. Primele erezii au fost
cele iudaizante, numite aşa deoarece au încercat să iudaizeze creştinismul, care
cereau să se respecte VT ca valoare permanentă. Acestea cereau aplicarea
integrală a prescripţiilor VT şi în creştinism. Împotriva acestor păreri s-au ridicat
Sfinţii Apostoli în anii 49 sau 50 la Ierusalim şi s-a hotărât că legea mozaică nu
este obligatorie în creştinism (Fapte 28, 11, 19). După războiul iudaic (66-70” şi
după dărâmarea Ierusalimului în anul 70, atât evreii cât şi creştinii au părăsit
Ierusalimul, iar în locul lor au fost aduşi colonişti. La momentul plecării
creştinilor din Ierusalim, existau două tabere: cea a iudaizanţilor şi cea a
creştinilor universalişti (sau a iudeo-creştinilor). După moartea lui Iacob cel Mic
în 62, creştinii proveniţi dintre neamuri şi-l aleg pe Simion (ruda Domnului)
drept conducător, iar iudaizanţii pe Thebutis. Aceştia din urmă se retrag dincolo
de Iordan şi se apropie de esenieni. Iudeo-creştinii s-au întors în Ieusalim şi au
continuat să răspândească Evanghelia şi printre coloniştii nou veniţi. Astfel s-au
pus bazele unei comunităţi creştine aparte.
Între sectele iudaizante amintim:
1. Nazareii – aceştia observau legea mozaică şi cu toate că propovăduiau că
Iisus este Mesia, foloseau doar Evanghelia după Matei.
2. Ebioniţii – aceştia erau iudaizanţi rigorişti care îl socoteau pe Hristos fiul
natural al lui Iosif şi al Mariei. Înterpretarea Evangheliei era împotriva faptului

31
ca Iisus este fiul lui Dumnezeu. Se pare ca Simah (cel care a făcut o traducere a
V. T. În limba greacă în sec. III) a fost ebionit..
3. În N. T. se constată existenţa altor eretici iudaizanţi; aceştia opreau căsătoria
şi unele alimente (carnea) şi se foloseau de basme şi înşirări de neamuri (se
foloseau de mituri şi genialogii) vezi 1 Timotei 1, 20. 2, 17.
4. Asemenea acestora erau şi „nicolaiţii” din Efes şi Pergam, care au aprobat
cultul idolatric şi mâncau din carnea jertfită idolilor; învăţau ca femeile puteau fi
bunuri comune ale bărbaţilor. Sf. Apostol Pavel se plânge că aceştia urmăreau
doar câştigul în bani şi că practicau imoralitatea.
Tot în primele secole au mai existat erezii iudeo-gnostice, acestea au
păstrat doar o parte din legea mozaică, împrumutând elemente din gnosticismul
antic, pe care l-au amestecat cu idei creştine. Între acestea amintim:
1. Erezia lui Cerint- un evreu din Alexandria. El admitea dualismul (Dumnezeu
şi materia sunt eterne) şi pretindea că un înger (Demiurg) a creeat lumea iar un
altul a dat legea mozaică. Iisus a fost un om deosebit dar în persoana lui nu s-a
putut întrupa Dumnezeu. A fost combătut de Sf. Ioan Evanghelistul (vezi
prologul Ev. a IV-a).
2. Elchesaismul – un amestec straniu de mozaism şi păgânism cu idei creştine
denaturate. A apărut în secolul al II-lea. Despre Hristos afirmau ca este un „eon”
sau un înger inalt de 96 de mile şi lat de 24. Hristos s-a întrupat de mai multe
ori.
Idei Iudeo-gnostice, întâlnim într-o carte apocrifă „Cartea lui Baruh”,
carte ce nu este identică cea aşezată în VT în rândul cărţilor „bune de citit”.
În ordine cronologică, primul eretic a fost Simon Magul (Fapte 8, 9- 25)
unde se vorbeşte despre aparenta lui încreştinare, cu scopul de a dobândi puterea
de a face minuni, el oferind bani în schimbul harului. A fost un vestit magician
originar din Samaria. Pentru că Sf. Apostol Petru a refuzat să-i ofere harul prin
botez, a început să propovăduiască o învăţătură nouă zicând că Dumnezeu s-a
arătat samarinenilor în chipul Tatălui, iudeilor sub chipul Fiului iar păgânilor ca
Duh Sfânt. Tradiţia ne spune că ar fi murit la Roma vrând să facă o minune ca
Iisus: unii afirmă că s-a urcat pe un munte de unde a încercat să se înalţe spre
cer, iar alţii spun că s-a lăsat îngopat de viu crezând că va învia.
Idei asemănătoare cu a lui Simon Magul au avut şi Dositei (învăţătorul lui
Simon Magul), Menandru şi Cleobios.
În afară de acestea au existat chiar sisteme religioase promovate de unii
creştini sub influenţa unor sisteme filosofice sau a unor impulsuri lăuntrice
neconforme cu doctrina şi viaţa Bisericii primare. Între acestea amintim:
Marcionismul – numele îi vine de la Marcion, fiu de episcop creştin,
care, datorită învăţăturilor sale greşite, a fost excomunicat de tatăl său. S-a
născut în anul 75; prin 140 ajunge la Roma unde îşi propovăduieşte ideile.
Comparând VT şi NT el a constatat că există doi dumnezei, unul imperfect al
VT şi unul perfect al NT. VT îl socotea ca aparţinând Dumnezeului imperfect şi-
l respingea. Dumnezeul cel bun s-a descoperit prin Iisus Hristos. Moartea şi

32
învierea Lui Hristos, spunea el, nu au fost reale (dochetism). Tainele le-a
săvârşit cum a vrut el şi a imitat într-un fel religia creştină. La baza învăţăturii
lui a aşezat Evanghelia lui Luca (fără primele două capitole) şi 10 epistole
pauline. În morală a fost riguros: dispreţuia căsătoria, carnea şi vinul pe care le
considera ca aparţinând Dumnezeului demiurg (imperfect).
A fost combătut de Policarp, Tertulian, Irineu al Lyonului. Învăţătura lui
s-a răspândit şi au existat chiar martiri în rândurile lor. Urmaşul său a fost
Apelles. Ideile lui au fost preluate de către bogomili, peste un mileniu.
Montanismul – numele îi vine de la Montanus, întemeietorul sectei. La
început n-a fost o erezie, ci un mod de viaţă creştin foarte riguros. Ei s-au
constituit într-o grupare religioasă ce şi-a stabilit nişte reguli morale foarte
aspre, în dorinţa de a pregăti lumea pentru a doua venire a lui Hristos. Erezia a
apărut în Frigia în sec. II. Ei propovăduiau sfârşitul iminent al lumii, coborârea
Ierusalimului ceresc şi împărăţia de 1000 de ani a lui Hristos aici pe pământ.
Despre sine spunea ca este Paracletul (Mângâietorul), organul Duhului Sfânt,
anunţat de Iisus Hristos. El pretindea că revelaţia N. T. nu este desăvârşită, ci se
desăvârşeşte prin el ca Paraclet. În aşteptarea celei de-a două veniri, îşi lăsau
muncile şi ieşeau în pustie intonând cântări religioase.
Au fost foarte rigorişti, repingeau căsătoria, podoabele erau socotite
păcate, femeile făceau parte din ierarhie etc. Pentru ca au fost respinşi de
Biserică, au degenerat într-o grămadă de secte.
Din montanism s-a desprins „hiliasmul”, care propovăduieşte împărăţia
de 1000 de ani şi a doua venire. Această învăţătură îşi are originile în VT.
Această idee a luat forma unei aşteptări apropiate a sfârşitului lumii. Învăţătura
hiliastă a fost o mângâiere pentru creştini în timpul persecuţiilor. Biserica i-a
combătut, acelaşi lucru făcându-l şi unii eretici. Între aceştia din urmă îi
amintim pe „alogii” care respingeau scrierile Sf. Ioan Evanghelistul pentru că
montaniştii şi hiliaştii se foloseau de ele.
Gnosticismul- a fost cunoscut numai prin scrierile care au condamnat
acest fenomen religios. Este anterior creştinismului şi constă într-un amestec de
idei din vechile culte păgâne cu idei mozaice (şi apoi creştine), Gnosticismul
creştin a apărut în secolul I, s-a dezvoltat în secolele II-IIl, şi a dispărut în
secolul IV. Numele îi vine de la termenul γνώσις=cunoaştere. Gnosticii au
susţinut că pot cunoaşte şi tainele lui Dumnezeu prin proprie experienţă şi că
gnoza este o ştiinţă. Doctrina gnostică era dualistă (există din veci două principii
opuse). Noţiunea de divinitate era abstractă şi aceasta se află în permanentă
opoziţie cu materia. Lumea materială este opera unui Demiurg iar eonii sunt
personificări ale unor noţiuni filosofice. Mântuirea este un proces cosmic şi se
realizează prin gnoză. În secolul al II-lea cele mai cunoscute sisteme gnostice au
fost cel sirian (avându-l ca reprezentant pe Satornil) şi cel alexandrin
(reprezentat de Basiliade în Alexandria şi de Valentin la Roma).
Maniheismul- este o formă a gnosticismului, este un rezultat al
amestecului de budism cu teosofie babiloniană şi idei creştine. Numele îi vine

33
de la Mani, Manes sau Maniheos care era un persan de origine nobilă (215-277).
A încercat să alcătuiască o religie nouă pentru perşi şi a murit jupuit de viu. În
organizare a imitat creştinismul. Mani şi-a ales 12 Apostoli şi 72 de episcopi
imitând Botezul şi Euharistia creştină, având rituri asemănătoare cu cele
creştine. Erau vegetarieni, opreau consumarea vinului, a ouălor, refuzau lucrul
manual şi plăcerile.

Erezii antitrinitare şi subordinaţioniste

Ereziile antitrinitare sau monarhianiste negau dogma Sfintei Treimi.

Unele negau dumnezeirea lui Iisus şi poartă numele generic de antitrinitarism
dinamic sau subordinaţionist, iar altele socoteu că persoana unică a lui
Dumnezeu s-a manifestat deosebit ca Tată, Fiu şi Duh Sfânt şi poartă numele de
erezii antitrinitare modaliste sau patripasiene. Aceste erezii au apărut în sânul
Bisericii primare din încercarea de a explica raporturile dintre persoanele Sfintei
Treimi (în special dumnezeirea lui Iisus Hristos).
Antitrinitarismul dinamic l-a avut ca prim reprezentant pe Teodot din
Bizanţ- un curelar bogat, care afirma ca Iisus a fost un simplu om. Ajunge la
Roma prin anul 185 unde, datorită învăţăturilor sale, este excomunicat de papa
Victor (190-199) în 190. Adepţii lui, numiţi teodosieni, reuşesc să-şi aleagă un
episcop –pe Natalis (primul antipapă din istorie). Fiind condamnată de Biserică,
secta a dispărut în Roma, teodosienii refugiindu-se în Orient unde au fost
sprijiniţi de episcopul Antiohiei Pavel de Samosata (260-268). Acesta învăţa că
Dumnezeu este unul singur, iar Iisus este un om născut în chip supranatural din
Fecioara Maria. El este mai bun decât oamenii pentru ca este de la Duhul Sfânt.
În Iisus a lucrat Logosul divin (socotit de ep. Pavel ca fiind identic cu raţiunea
dumnezeiască), aşa cum a lucrat în profeţii V.T., dar intr-un grad mai mare. În
cadrul a două sinoade ţinute în Antiohia între 264-269, Pavel a încercat să-şi
impună învăţătura. El a fost demascat de către preotul Malchion ca eretic şi a
fost scos din scaun.
Idei asemănătoare a avut şi episcopul Beril de Bostra – Arabia, care a fost
condamnat de un sinod ţinut la Bostra în anul 244. O dată cu respigerea de către
Biserică a acestui tip de antitrinitarism acesta a dispărut spre sfârşitul secolului
al III -lea.
În secolul al IV-lea subordinaţionismul reapare într-o formă mai evoluată.
Eretici ca Arie şi Macedonie, deşi au recunoscut Treimea Persoanelor
dumnezeieşti, au refuzat să recunoască egalitatea şi consubstanţialitatea lor
subordonând pe Fiul şi pe Sfântul Duh Tatălui.
Antitrinitarismul modalist i-a avut ca reprezentanţi pe: Noet -în Smirna.
Praxeas şi Sabelie –la Roma şi ucenicii lor. Noet afirma pe la sfârşitul secolului
al ll-lea că Iisus Hristos este însuşi Tatăl care s-a întrupat şi a pătimit pentru noi.
Praxeas (combătut de Tertulian) afirma la Roma (şi apoi prin Africa de Nord) că

34
Tatăl s-a făcut Fiu în sensul că Mântuitorul Iisus a fost corpul iar Spiritul din El
a fost Dumnezeu.
Sabelie (originar din Libia) ajunge şi el la Roma pe la începutul secolului
al III -lea. El afirma ca Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt manifestări în timp ale
aceleiaşi fiinţe divine. El a fost combătut de către Ipolit Datorită lui Ipolit s-a
produs prima schismă în Bisercă.

Controverse şi schisme în Biserica primară

Problema datei în care trebuia sărbătorită Învierea Domnului a generat
discuţii între reprezentanţii Bisericii creştine încă din secolul ll. Creştinii din
Asia şi Africa sărbătoreau Paştile la o dată diferită faţă de cei din Europa.
Primele discuţii pe această temă le-au purtat -la Roma, Policarp al Smirnei şi
papa Anicet, prin anul 155, fără să ajungă la vre-un rezultat.
Problema datei Paştilor este anterioară acestui an. Încă din a doua
jumătate a secolului l creştinii erau divizaţi din această pricină. Cei proveniţi
dintre iudei sărbătoreau Paştile deodată cu Pesach-ul evreiesc (pe 14 Nisan),
indiferent în ce zi a săptămânii cădea această dată (de aceea ei au mai fost
numiţi şi quadrodecimani). Alţii prăznuiau Paştile în prima duninică de după 14
Nisan. Practica adoptată de primii s-a generalizat în Asia iar cea adoptată de
ceilalţi s-a generalizat în Europa şi Africa.
O a două dispută privitoare la data ţinerii Paştilor a avut loc în Laodiceea
prin anii 167-170 cu prilejul controverselor dintre Biserică şi montanişti (aceştia
propuneau o altă dată pentru această sărbătoare –15-16 Nisan).
Cea mai însemnată dispută a avut loc pe la sfărşitul secolului al ll-lea
între papa Victor şi episcopul Policrat al Efesului. Datorită unui preot cu numele
Blastus (quadrodeciman), papa i-a invitat pe episcopii din Asia la un sinod
pentru a pune capăt acestei situaţii. În acest sens el a purtat o corespondenţă cu
mai mulţi episcopi din Asia. Folosind un ton autoritar papa i-a ameninţat cu
excomunicarea în caz de nesupunere. Episcopul Policrat îi adună pe episcopii
Asiei într-un sinod la Efes şi îi răspunde papei pe un ton la fel de autoritar ca ei
nu renunţă la datinile moştenite de la înaintaşi, mai ales că acestea sunt ancorate
în tradiţia apostolică de nuanţă ioaneică (Eusebiu de Caesareea, Istoria
bisericească, V, 23-24). Creştinii din Asia şi-au păstrat obiceiul până în sec. III
când, treptat, au acceptat duminica ca zi a sărbătoririi Paştilor.
La începutul secolului al lV-lea, sinodul de la Arelate (314) a hotărât ca
toţi creştinii să prăznuiască Paştile în aceeaşi zi. Problema Paştilor a fost
soluţionată la sinodul l ecumenic.

Spre deosebire de ereticii care au denaturat învăţătura Bisericii,

schismaticii au fost acele persoane care nu s-au supus autorităţii episcopului
ajungând astfel în conflict cu Biserica.
În ordine cronologică, prima schismă majoră în Biserică a fost generată
de Ipolit la Roma. După moartea papei Zefirin (200-217), prin 218, în loc de

35
unul, au fost aleşi doi papi: Calist (218-223) şi Ipolit (218-235). Calist a fost
sfetnicul lui Zefirin (care l-a hirotonit diacon). În tinereţe, se pare că, a dus o
viaţă aventuroasă şi a fost simpatizant al ereziei antitrinitariene. De aceea doar o
parte a clerului roman l-a simpatizat.
De cealaltă parte, Ipolit, a fost un om cult, un scriitor şi teolog valoros. El
s-a ridicat împotriva antitrinitarienilor din Roma dar şi împotriva indisciplinei
din Biserică, acuzându-l pe Calist că iartă păcatele de moarte, că-i reprimeşte pe
eretici în Biserică, ca hirotoneşte preoţi bigami etc.
Schisma nu s-a încheiat nici după moartea lui Calist când au fost aleşi
(succesiv) Urban l (223-230) şi Ponţian (230-235). Ea s-a încheiat în timpul
persecuţiei lui Maximin Tracul când Ponţian şi Ipolit au suferit moarte martirică
în anul 235.

Schisma preoţilor Novat şi Novaţian

A apărut în urma persecuţiei iniţiată de împăratul Deciu (249-251) şi a
fost generată de atitudinea îngăduitoare a episcopului Ciprian al Cartaginei faţă
de reprimirea în Biserică a celor care în timpul acestei persecuţii s-au lepădat de
credinţă (lapşi). Împotriva acestei atitudini a lui Ciprian s-a ridicat preotul Novat
care informează Roma de ceea ce se întâmplă în Cartagina.
La Roma scaunul episcopal era vacant iar Biserica de aici era condusă de
un colegiu de preoţi -între care şi Novaţian. Acesta îi trimite lui Ciprian o
scrisoare plină de jigniri. Drept urmare, Ciprian adună episcopii din Nordul
Africii în mai multe sinoade (ţinute între 252-257), unde s-a discutat problema
reprimirii lapşilor în Biserică. Între timp, la Roma este ales Corneliu (250-253)
care a manifestat indulgenţă faţă de lapşi. Novaţian critică atitudinea papei, se
uneşte cu Novat şi împreună pun bazele unei secte (pe care ei o socoteau
adevărata Biserică) în care nu-şi aveau locul cei „slabi”. Secta s-a numit a
„novaţienilor” cunoscuţi şi sub numele de „catari”=cei curaţi. Această sectă a
dăinuit în Apus până în secolul al Xll-lea când în sânul ei au avut loc
transformări de mentalitate.

Controversa baptismală
I-a avut ca protagonişti pe Ciprian al Cartaginei şi pe Ştefan al Romei
(254-257). Dacă Ciprian a avut o atitudine tolerantă cu privire la reprimirea în
Biserică a celor „căzuţi” nu aceeaşi atitudine a avut-o faţă de eretici. El
condiţiona reprimirea ereticilor de botez. Papa Ştefan privea lucrurile exact
invers. În dorinţa de a-i împăca pe novaţieni cu Biserica a adoptat o poziţie mai
tranşantă faţă de lapşi iar pe eretici îi primea în Biserică fără să ceară
rebotezarea lor. Între cei doi au avut loc mai multe dispute fiecare rămânând la
opinia sa.

Schisma meletiană

36
 S-a produs în Alexandria Egiptului în timpul persecuţiei lui Galeriu. În
timpul acestei persecuţii episcopul Petru al Alexandriei (300-311) a fost arestat.
Nu se ştie prin ce împrejurări, pe scaunul de Alexandria a ajuns Meletie care a
hirotonit episcopi pentru scaunele unde episcopii titulari fie, erau arestaţi fie, se
ascundeau. Acest lucru a produs tulburare între creştini. După încheierea
persecuţiei, Meletie împreună cu episcopii hirotonoţi de el, s-au constituit în
Biserică aparte pe care, la fel ca novaţienii, o socotea a fi „cea adevărată”. Ei au
fost condamnaţi la sinodul l ecumenic.

RAPORTURILE ÎNVĂŢĂTURII CREŞTINE CU PĂGÂNISMUL

ÎN PRIMELE TREI VEACURI

Urmărind şirul persecuţiilor, observăm ca ele au pornit din motive

neîntemeiate pentru că religia creştină n-a propovăduit ura între religii.
Pe seama creştinilor s-au pus numeroase mârşăvii. Creştinismul s-a
răspândit peste tot în Imperiul Roman, reuşind să-i cucerească pe evrei şi
păgâni.
Creştinismul se prezenta ca o religie revelată cu principii morale
sănătoase. Cu toate acestea au început să apară tot felul de calomnii la adresa
lor, din partea păgânilor. Literatura păgână, după o perioadă de ignorare, a
început, în sec. II să ia atitudine faţa de creştinism. Între scriitori păgâni îl
amintim, mai întâi, pe Lucian de Samosata cu lucrarea ”Despre moartea lui
Pereglinus”-(scrisă prin anul 166) în care ridiculariza comunitatea creştină şi
pe Pereglinus, care era preot egiptean şi filozof cinic.
Apoi, Celsius, filozof platonic, cu lucrarea ”Cuvânt adevărat”, în care
combate creştinismul pe baza Sf. Scripturi. Creştini erau acuzaţi de ateism,
banchete diestice, împreunări, adorarea unui cap de măgar = onolatrie,
adorarea organelor genitale ale preotului, etc. Aceste acuzaţii le găsim
combătute de Minucius Felix.
Din veacul al II-lea, Cornelius Frontum alături de Arianus şi Lucian de
Samosata, criticau, ironizau şi ridiculizau creştinismul, în special credinţa
despre nemurirea sufletului şi iubirea frăţească. Celsus, filosof stoic, a fost
combătut de Origen (+256).
Neoplatonismul a fost un curent filosofic care a căutat să reformeze
păgânismul într-un sistem nou. Întemeietorul neoplatonismului este Ammonius
Saccas (+340) dar cel care a sistematizat şi consolidat sistemul neoplatonic a
fost Plotin (250-270) un egiptean de neam nobil, care a ajuns în Italia; a scris 54
de cărţi în care a combătut scepticismul, materialismul şi gnosticismul, fiind
foarte respectat de ucnicii săi pentru viaţa să morală.
Elevul lui Plotin a fost Porfiriu (+304) care a activat la Roma şi a fost
pentru scurt timp creştin. El a combătut direct creştinismul cu ură şi patimă întro
lucrare în 15 cărţi (numită Contra creştinilor), în care a adunat tot ceea ce s-a
spus rău despre creştinism, pornind de la ideea că Iisus Hristos a fost fiul

37
nelegitim al Fecioarei Maria cu un soldat pe nume Panteras. El a atacat Sf.
Scriptură căutând contradicţii între Vechiul şi Noul Testament. Mai târziu cărţile
lui au fost folosite de raţionaliştii protestanţi.
Creştinismul a mai fost atacat de filosoful păgân Hieroclus, care adunând
cele scrise de Cels şi Porfiriu a vrut să înjosească persoana lui Iisus Hristos.
Împăratul Iulian Apostolul i-a atacat printr-o lucrare „Contra
Galileienilor” – 3 volume. Împăratul Iulian a fost crescut de unchiul său
Constanţius în spirit creştin. La moartea lui Constanţius, la tron a urcat Iulian
(care era fiul lui Constantin omorât în 340). Acesta se leapădă de creştinism şi îi
atacă pe creştini cu diverse calomnii. Cade pe câmpul de luptă şi în timp ce îşi
scotea o săgeată din piept (tradiţia ne spune că) ar fi stigat: „Ai invins,
galileene”.
În primele veacuri relaţiile dintre creştini şi păgâni n-au fost prea
apropiate, îndepărtarea a fost promovată mai ales de către păgâni.

4. Formularea dogmei creştine la Sinodul I Ecumenic.

Sinodul I Ecumenic s-a deschis oficial la 20 mai şi a ţinut până în 25 august;

preşedenţia sinodului a fost incredinţată episcopilor Eustaţiu de Antiohia şi
Alexandru al Alexandriei. La şedinţele de deschidere şi închidere a participat chiar
impăratul Constantin .
Încă de la început s-au conturat cela două tabere: cea a lui Arie şi cea
ortodoxă. Susţinătorii lui Arie au fost numiţi anomei de la termenul anomios =
fiinţa diferită de cea a Tatălui. Majoritatea, însă, era susţinătoare a deofiinţimii şi
aceştia erau numiţi omousieni de la termenul omousios = deofiinţă cu Tatăl.
Discuţiile au durat uneori până noaptea târziu fără să se ajungă la vreun rezultat.
Pentru a impăca cele două tabere, Osiu de Cordoba şi Eusebiu de Nicomidia au
propus termenul de „omiousios” = Fiul are o fiinţă asemănătoare cu Tatăl, şi astfel
a apărut a treia tabară. Până la urmă gruparea omousiană reuşeşte să dovedească
realitatea deofiinţimii persoanelor Sfintei Treimi şi se formulează o hotărâre
dogmatică. Aceasta ar avea următoarele puncte principale: Tatăl este Dumnezeu
adevărat, Creator a toate câte există. Fiul este născut din veci din Tatăl aşa cum se
naşte Lumina din Lumină. Fiul este Dumnezeu adevărat şi identic în fiinţă cu
Tatăl. Fiul a luat chip omenesc, intrupându-se în persoana lui Iisus Hristos, pentru
mântuirea noastră. Ca om, El a pătimit, a murit, a inviat şi cu trupul S-a inălţat la
cer. El va veni din nou să judece vii şi morţii. Această hotărâre dogmatica a fost
sintetizată în 7 articole, acestea alcătuind crezul niceean. Astăzi aceste articole le
găsim în prima parte a Crezului.
Tot la sinodul I ecumenic s-a mai discutat şi problema celibatului clericilor
care a fost impus în Apus. Sinodalii l-au respins, acesta rămânând doar ca o
opţiune pentru episcopi (se ştie că, până spre sfârşitul secolului al IV-lea, în

38
Răsărit, au existat şi episcopi căsătoriţi. Abia din secolul al V-lea s-a impus ca
episcopii să fie aleşi din rândul monahilor).
La acest sinod s-a discutat şi despre schisma meletiană, aparută în Biserica
din Alexandria. Alături de ei au fost discutaţi şi asa –zişii novotieni care negau
autoritatea hirotonirilor şi a tainelor săvârsite de clericii hirotoniţi fie, de ierarhi
dovediţi eretici fie, de ierarhi proveniţi din rândurile celor care s-au lepădat pentru
o perioadă de Biserică. (vezi în cursul nr. )
Sinodul a mai formulat un număr de 20 de canoane dintre care cel mai
însemnat este criteriul care stabileste data prăznuirii învierii Domnului. Până
atunci, data serbării Paştilor era anunţată printr-o epistolă festivă de către
arhiepiscopul de Alexandria. Pentru că nu toţi respectau această dată, la sinod s-a
formulat urmatorul criteriu: Paştile creştine să se ţină în prima duminică de după
lună plină de după echinocţiul de primavară. În cazul în care această Duminica ar
cadea pe 14 Nissan, când evreii sărbătoresc Pesach-ul, Pastile să fie sărbătorite în
Duminica de după 14 Nisan.
Problema datei Paştilor mai persistă şi astăzi. După îndreptarea calendarului
în Apus (1582) aceasta s-a adâncit. În Răsărit îndreptarea s-a făcut în urma
Sinodului din Constantinopol din 1923. În conformitate cu hotărârile Sinodului I
Ecumenic s-a arătat că formula de calcul a datei Paştilor este următoarea:
Se calculează mai întâi 2 necunoscute A şi B;
A se calculează astfel: 1. Anul se împarte la 19;
2. restul acestei împărţiri se înmulţeşte cu 19;
3. la rezultatul înmulţirii de adaugă 15;
4. rezultatul adunării se împarte la 30;
A = restul acestei ultime împărţiri;
B se calculează astfel: 1. Anul se împarte la 4;
2. restul împărţirii se înmulţeşte cu 2 iar rezultatul =X
3. Anul se împarte la 7;
4. restul împărţirii se înmulţeşte cu 4 iar rezultatul =Y
5. X+Y+(6 x A)+6 = Z
6. Z se împarte la 7;
B = restul acestei ultime împărţiri;
Calculul datei Paştilor se face după următoarea formulă:
4+A+B Dacă cifra rezultată este între 4 şi 30 atunci Paştile
cad în luna aprilie în ziua corespunţătoare cifrei. Dacă cifra rezultată este mai
mare de 30, ultimul număr al acestei cifre ne duce în ziua corespunzătoare a
lunii mai.
Sinodul I Ecumenic şi-a încheiat lucrările în luna august, dar a lăsat
lucrurile oarecum nerezolvate, pentru că după sinod au continuat să existe
animozităţi intre adepţii lui Arie şi Biserică. Arie a fost condamnat ca eretic şi
exilat în Tracia, la sud de Dunăre. Aici s-au refugiat o serie întreagă de semiarieni
(omiusieni) ce au produs numeroase tulburări şi, fiind ajutaţi de împăratul
Constanţius (337-361), au reuşit să impună formule semiariane în mai multe

39
sinoade ţinute la Sirmium (capitala imperiului de Răsărit) şi Ancira. Lovitura de
graţie a fost dată arianismului de către împăratul Teodosie cel Mare (379-395) care
a proclamat ortodoxia ca singura denominaţiune creştină admisă în imperiu..

După condamnarea lui Arie, prietenii săi, în frunte cu Eusebiu al

Nicomidiei, au incercat să pună în circulaţie termenul omiousios (= Fiul este
deofiinţă asemănătoare cu Tatăl). Aşa a luat fiinţă asa –numita grupare a
semiarienilor sau a eusebienilor. După moartea lui Arie (336) şi cea a împăratului
Constantin cel Mare (22 mai 337) semiarienii reuşesc să-i depăşească la număr pe
ortodocşii din Răsărit. Aceasta s-a petrecut în următorul context istoric. După
moartea lui Constantin cel Mare imperiul a fost împătţit între fiii lui: Constanţius
căruia i-a revenit partea de Răsărit a imperiului A domnit până în 361. Apusul a
fost împărţit între Constantin ll (+340) şi Constans (+350). Semiarienii reusesc să-l
convingă pe Constanţius (prin Eusebiu de Nicomidia) că formula semiariană ar
putea impăca cele două tabere. Constans a fost sprijinitor al Ortodoxiei.
Sprjiniţi de împărat, semiarienii îi inlătură din scaune pe episcopii
ortodocşi înlocuindu-i cu semiarieni. Drept urmare, în anul 343 la Sardica s-a
ţinut un sinod local. Au participat 170 de episcopi dintre care mai bine de
jumătate erau din provincia Ilyricum. Din Dacia Mediteraneea au fost prezenţi
Protogenes din Sardica şi Gaudentius din Naisus. Aceştia, imprerună cu Osius
de Cordoba, au fost desemnaţi conducătorii acestui sinod. Sinodul şi-a propus
următoarele:
1 1. să discute şi să rezolve problema dreptei credinţe.
2 2. să cerceteze dacă depunerea din scaun a episcopilor ortodocşi de către
semiarieni a fost motivată.
3. abuzurile săvârsite de către semiarieni.
A triumfat dreapta credinţă respectându-se hotărârile sinodului I ecumenic.
S-au formulat 32 de canoane privitoare la alegerea episcopilor. Liniştea în Biserică
nu a fost restabilită deoarece semiarienii au continuat să provoace tulburare. În
acelaşi an capitala Imperiului Roman de Răsărit s-a mutat la Sirmium. Prin 344 pe
scaunul episcopal de Sirmium a ajuns un ierarh originar din Ancyra pe nume
Fotin. Acesta învăţa că Iisus Hristos a fost fiul natural al lui Iosif şi al Mariei şi
nega orice element divin în Hristos.
Această nouă învăţătură a fost condamnată la mai multe sinoade locale ţinute
la Antiohia în 344, Mediolanum 345 şi 347 şi Sirmium în 348.
În iarna anului 350 spre 351 Constanţius reconfirmă stabilirea reşedinţei
imperiale la Sirmium. Scaunul episcopal din acest oras a fost ocupat de o serie
de episcopi arieni şi semiarieni care au reuşit să ţină în Sirmium mai multe
sinoade semiariene care au formulat mai multe mărturisiri de credinţă. Primul
sinod a avut loc în anul 351 şi a alcătuit o mărturisire de credinţă cunoscută sub
numele de: „prima formula de la Sirmium”. În 357 au tinut un al doilea sinod
formulând „a două formula de la Sirmium”-ce exprima principiile anomeilor
(Fiul a fost neasemănător în fiinţă cu Tatăl ). În 358 s-a ţinut un sinod în Ancyra

40
unde a fost condamnat arianismul radical şi s-a adoptat o formulă semiariană. În
acelasi an, un al treilea sinod ţinut la Sirmium, adoptă „a treia formulă de la
Sirmium”-se consfinţeşte condamnarea definitivă a arianismului radical. Arienii
radicali în frunte cu Germinius, Valens de Mursa şi Ursacius de Singidunum l-
au convins pe Constanţius să mai convoace un sinod spre a rediscuta problema
Fiului. S-au tinut încă două sinoade: la Arminium în Italia şi la Seleucia, care au
adoptat „a patra formula” zisă de la Sirmium prin care erau revigorate
principiile arianismului radical. În 361 Constanţius moare şi vine la tron Iulian
Apostatul-(el era nepotul lui Constanţius; s-a lepadat de credinţa în Hristos şi a
incercat să distrugă creştinismul permiţând tuturor denominaţiunilor creştine şi
necreştine să se războiască între ele). Pe vremea lui au fost lăsati să revină în
scaune atât episcopii ortodocşi cât şi cei arieni şi semiarieni. Ar fi fost nevoie de
un sinod general pentru a clarifica confuzia. S-a tinut însă un sinod local la Tyr
unde a fost reformulată dreapta credinţă potrivit hotărârilor sinodului I
ecumenic. Acest sinod a marcat biruinţa deplină a Ortodoxiei asupra învăţăturii
ariene. Arianismul nu a dispărut cu totul. Mai târziu, învăţătura ariană s-a extins
şi asupra persoanei Duhului Sfânt.

5. Învăţătura despre Sfântul Duh.

Condamnarea ereziei pnevmatomahe –termenul derivă din pnevma (πνευµ

α) = duh şi mahia ( µαχια)=luptă => lupta impotriva Duhului Sfânt. Acest termen
a fost folosit pentru prima dată de către episcopul Epifanie de Salamina din Cipru
(secolul IV). Reflecţia teologica despre Duhul Sfânt în perioada imediat următoare
lui Origen a rămas mult în urma practicii liturgice a Bisericii. La toate serviciile
religioase Duhul Sfânt era pomenit alături de Tatăl şi de Fiul dându-i-se cinstea
cuvenită, dar nu a fost formulată o teologie precisă despre Duhul Sfânt. Arie il
socotea pe Duhul Sfânt persoană şi spunea că este neasemănător în fiinţă atât cu
Tatăl cât şi cu Fiul.
Problema Duhului Sfânt nu s-a discutat la sinodul I ecumenic. După
sinodul I ecumenic s-a simtit nevoia definirii statutului persoanei Duhului
Sfânt. Arienii şi semiarienii L-au socotit pe Sfântul Duh ca fiind cea mai
nobilă dintre creaturi, un produs al Fiului la indemnul Tatălui ce avea sarcina
iluminării şi sfinţirii oamenilor. Prin 360, sfântul Atanasie cel Mare (al
Alexandriei) işi exprima propria să teologie privitoare la Duhul Sfânt
impotriva tropicilor din Egipt care afirmau că Duhul Sfânt este o creatură
asemănătoare ingerilor dar superior acestora. Atanasie arată (în “Cele 4
epistole dogmatice către Serapion” – lucrare scrisă în al treilea exil) că Sfântul
Duh nu are nimic asemănător cu creaturile, că este Dumnezeu adevărat şi una
cu Treimea fiind vesnic. Treimea este omogenă şi indivizibilă de aceea cele
trei persoane ale Sfintei Treimi sunt consubstanţiale. prin această învăţătură
Sfântul Atanasie a făcut doar inceputul asa-numitei teologii a Sfântului Duh.

41
Această teologie a fost completată mai târziu de către Părinţii Capadocieni.
Sfântul Grigore de Nazianz, în Postul Paştilor din anul 380, a ţinut în biserica
Învierii din Constantinopol Cinci Cuvântări despre Dumnezeu Unul întreit în
Persoane. „Cele cinci cuvântări teologice”, „Despre Sfânta Treime”.
În prima cuvântare, ce e una preliminară, arătă că studiul interpretării
Scripturii şi dogmei au aceeaşi bază şi nu e de competenţa oricui de a vorbi
despre Dumnezeu. Arată calităţile ce trebuie să le îndeplinească cel ce
teologhiseşte.
În a doua cuvântare vorbeşte despre dumnezeire, existenţa lui
Dumnezeu, atributele şi natura Sa; arată că nimeni dintre oameni nu-L poate
cunoaşte pe Dumnezeu în întregime.
În a treia cuvântare vorbeşte despre calităţile persoanei Sfintei Treimi şi
consubstanţialitatea Tatălui cu Fiul (răspuns ce i-l dă lui Eunomiu).
În a patra cuvântare clarifică textele Sfintei Scripturi folosite de arieni şi
arată că ei interpretează greşit Sfânta Scriptură.
În a cincea cuvântare, prin textele scripturistice şi Tradiţie, arată ce
răspuns se cuvenea pnevmatomahilor. Spune că Sfântul Duh este persoană
divină şi că se deosebeşte de Fiul prin modul de posedare a fiinţei divine. Arată
că Tatăl naşte pe Fiul şi purcede pe Sfântul Duh din vecie.
În aceste cuvântări dovedeşte dumnezeirea Sfântului Duh pornind de la
faptul că unii creştini il socotesc pe Duhul Sfânt o simplă putere, altii o creatură,
iar altii refuză să vorbească despre dumnezeirea Lui. Din cuvântările lui rezultă că
între oponenţii Duhului Sfânt s-au distins două tabere mai însemnate: cea a
moderaţilor, care il socoteau pe Sfântul Duh o creatură perfectă căruia Dumnezeu
i-a dat puteri insemnate, şi cea a radicalilor, care îl socoteau pe Sfântul Duh
neasemanator în finţă cu Tatăl şi cu Fiul.
Sfântul Vasile cel Mare scrie şi el 2 lucrări:
1) “Combatere a nelegiuitului Eunomiu” -aici Eunomiu de Cizic este socotit
mult prea raţional pentru că afirmâ asemenea gnosticilor că Dumnezeu poate fi
cunoscut (şi chiar în tainele Sale) cu mintea omului. Sfântul Vasile combate
direct erezia lui Eunomiu arătând că Fiul e consubstanţial cu Tatăl şi Duhul
Sfânt.
2) „Despre Duhul Sfânt” e o lucrare de circumstanţă; a fost scrisă pentru a se
apăra dumnezeirea Sfântului Duh de atacurile pnevmatomahilor. Patriarhul
Macedoniu cu diaconul Maratoniu au atacat dumnezeirea Sântului Duh şi a
fost nevoie de convocare Sinodului II Ecumenic pentru formularea unei noi
învăţături de credinţă. Ultimele două capitole din lucrare au valoare istorică
pentru că prezintă starea reală din Biserica de atunci.
În prima lucrare, pentru a nu tulbura prea mult liniştea Bisericii, păstrează o
anumită rezervă în ceea ce priveşte dumnezeirea Sfântului Duh. El foloseşte în
lucrare şi câţiva termeni precişi. Recunoaşte că Sfântul Duh este una cu
Dumnezeirea şi că este inseparabil de Tatăl şi de Fiul. Atunci când discuţiile
privitoare la Sf. Duh s-au inteţit, Sf. Vasile revine cu precizări şi formulează exact

42
principiile cinstirii Sfântului Duh ca Dumnezeu în a 2- lucrare. El dovedeşte faptul
că în întreaga Sfântă Scriptură se vorbeste despre demnitatea, puterea şi exinderea
Sfântului Duh şi arată că, în lucrarea să sfinţitoare, Duhul Sfânt continuă opera
mântuitoare a lui Hristos. Grigorie de Nyssa, fratele lui Vasile cel Mare, a scris şi
el o lucrare despre Sfântul Duh folosind cam aceiaşi termeni. Dintre cei care s-au
ridicat impotriva Duhului Sfânt ii amintim pe Macedonie (un episcop semiarian
depus de un sinod din 360 de la Constantinopol) impreună cu diaconul său
Maratoniu (hirotonit de Macedoniu ca episcop al Nicomidiei). Macedonienii
reuşesc să se adune într-un sinod la Cizic, în 376, unde adoptă o formulă de
credinţă potrivit căreia Duhul Sfânt este trecut în rândul creaturilor.
Cel care i-a combătut temeinic pe adversarii Sfântului Duh a fost Didim
cel Orb (unul dintre conducătorii Şcolii catehetice din Alexandria).
El a alcătuit 2 lucrări
A. „Despre Sfânta Treime” lucrare ce cuprinde 3 cărţi:
1) Despre Dumnezeirea Fiului în care a arătat că Fiul este deofiinţă cu Tatăl;
demonstrează realitatea Sfintei Treimi prin textele Scripturistice;
2) Despre Sfântul Duh -dovedeşte dumnezeirea Lui şi purcederea de la Tatăl.
Prezenţa Sfântului Duh în Sfânta Treime şi Biserică.
3) Răspunsuri pe care Didim le-a dat arienilor şi macedonienilor cu privire la
dumnezeirea Fiului şi a Sfântului Duh el dovedind netemeinicia acestor erezii.
Lucrare scrisă 380-382, folosită şi de Părinţi capadocieni.
B. „Despre Sfântul Duh” lucrare păstrată în limba latină, fiind tradusă
de Fericitul Ieronim, scrisă în 398, în care dovedeşte dumnezeirea Sfântului
Duh; arată că nu e o creatură a Tatălui aşa cum spun pnevmatomahii.

În condiţiile acestea s-a ajuns la convocarea celui de-al doilea sinod

ecumenic. În anul 380 împăratul Teodosie cel Mare a dat un edict prin care
poruncea ca toţi supuşii săi să adere la credinţa intr-o singură dumnezeire a Tatălui
şi a Fiului şi a Sfântului Duh, cele trei persoane fiind de aceeasi mărime în Treime.
Sinodul a fost convocat pe 9 iulie 381, la acest sinod participand 150 de episcopi
(Grigorie de Nazianz, Chiril al Ierusalimului, Gherontie de Tomis, etc. ) Imediat
după deschiderea sinodului preşedenţia i-a fost dată arhiepiscopului Meletie al
Antiohiei, fiind cel mai vârstnic. La acest sinod Sf. Grigorie de Nazianz a
participat în calitate de arhiepiscop al Constantinopolului (la această demnitate a
fost ridicat de către Teodosie cel Mare în 380, după retragerea lui Demofil).
Împăratul Teodosie il simpatiza pe Grigorie, care în 380 a ajuns la
Constantinopol şi a ţinut în Biserica Învierii cele 5 cuvântări despre Sfântul Duh.
Împăratul i-a propus lui Grigore să ocupe scaunul arhiepiscopal care era vacant.
Episcopii egipteni au contestat alegerea lui Grigorie, arătând că cel ales canonic
este Vasile Cinicul (fost filozof stoic). Meletie moare în scurt timp după
deschiderea sinodului şi sinodalii încredinţează preşedenţia lui Grigorie de
Nazianz. Papa Dmasus al Romei n-a trimis nici un reprezentant pentru că în
acelaşi an la Roma s-a ţinut un sinod local. Episcopii egipteni continuă să producă

43
tulburare, drept urmare Sf. Grigorie îşi dă demisia atât din scaunul arhiepiscopal
cât şi din cel de preşedinte al sinodului. Cei prezenţi au ales mai întâi un nou
episcop de Constantinopol, pe Nectarie (381-397), un catehumen bătrân, care a
fost mai întâi botezat, apoi trecut prin cele trei trepte ale hirotoniei şi numit
arhiepiscop şi preşedinte al sinodului ecumenic. Lucrările sinodului s-au putut
desfăşura şi s-a dovedit dumnezeirea Duhului Sfânt. S-a formulat o mărturisire de
credinţă sintetizată în cinci articole numită Simbolul Constantinopolitan.. Mai
târziu (în sec. V) simbolul niceean a fost unit cu cel constantinopolitan impreună
alcătuind Simbolul de credinţă al Bisericii Ortodoxe (Crezul). În anul 571 Crezul a
fost introdus oficial în Sfânta Liturghie de către patriarhul Petru Fullo al
Alexandriei. Potrivit hotărârilor sinodului 2 ecumenic Duhul Sfânt este Domnul de
viaţă făcătorul, purcede din veci din Tatăl, a fost proorocit în Vechiul Testament şi
este deofiinţă cu Tatăl şi cu Fiul.

6. Nestorianismul şi condamnarea lui.

Dacă primelor două sinoade ecumenice le-a revenit sarcina de a condamna

ereziile subordinaţioniste, urmatoarele au condamnat ereziile hristologice. Pe la
inceputul secolului V problema persoanei lui Hristos a generat numeroase discuţii
ducând la diviziuni în Biserica, care persistă până în ziua de azi. Problemele
hristologice s-au legat de cele două firi ale Mântuitorului şi de unirea lor în
persoana Sa. Biserica a apărat intotdeauna atât dumnezeirea Mântuitorului dar a
apărat şi învăţăturile despre umanitatea Lui, atunci când i-a condamnat pe docheţi
şi pe apolinarişti. Docheţii afirmau că Hristos a fost doar Dumnezeu adevarat şi El
S-a arătat apostolilor şi oamenilor intr-un trup aparent, apolinaristii scoteau în
evidenţă doar umanitatea lui Hristos.
Conflictul care a dus la convocarea sinodului III ecumenic a fost generat de
ciocnirea celor două hristologii promovate de către şcolie catehetice din
Alexandria şi Antiohia. Şcoala antiohiană învăţa că unirea celor două firi în
persoana lui Hristos este de natură morală şi constă în armonia colaborării dintre
ele. Şcoala alexandrină învăţa că cele două firi sunt unite în chip real.
Cele două curente s-au ciocnit atunci când pe scaunul Constantinopolitan a
ajuns călugarul antiohian Nestorie, în 428, acesta fiind ucenicul lui Teodor de
Mopsuestia şi fost coleg cu Teodoret de Cyr şi cu Ioan ce a ajuns patriarh de
Antiohia. Nestorie a fost un predicator renumit fiind socotit un al doilea Ioan
Hrisostom, mai ales că a luptat din răsputeri impotriva ereticilor (a fost numit
“mâncătorul de eretici”).
La conflictul de natură teologică ce a dus la convocarea sinodului III
ecumenic a contribuit şi un conflict de interese generat de problema recunoaşterii
locului acordat de Sinodul II ecumenic scaunului arhiepiscopal de Constantinopol.
Din punct de vedere teologic, Nestorie învăţa că este bine să facem o
distincţie clară între umanitatea lui Hristos şi dumnezeirea Sa. El a privit acestea
din perspectiva soteriologică. Iisus Hristos ca om nu putea să mântuiască lumea şi

44
că numai firea sa dumnezeiască putea face acest lucru. Din perspectiva Bisericii
“cel de-al doilea Adam” (Iisus) trebuia să fi fost un om real pentru că numai prin
umanitatea putea să recapituleze în Sine întreaga fire omenească, făcând ca
mântuirea să devină un bun al întregii omeniri. Nestorie nu putea să accepte acest
lucru şi a făcut o distincţie atât de tranşantă între cele două firi incât a ajuns la
concluzia că firile sunt despărţite şi fiecare işi menţine proprietăţile specifice. El
arăta că dumnezeirea şi umanitatea lui Hristos nu pot exista decât una alături de
cealaltă, fiecare dintre cele două firi fiind numite fisis = natură şi că fiecare natură
işi are aspectul extern specific. De aceea învăţătura lui Nestorie s-a numit şi
dioprosopism. Pornind de aici Nestorie a ajuns să afirme că Iisus S-a născut doar
ca om din Maria, de aceea Fecioara Maria nu trebuie socotită Născătoare de
Dumnezeu sau Teotokos ci doar născătoare de om sau antropotokos şi că Logosul
Divin S-a sălăşluit în Hrstos abia după naştere, firea dumnezeiască a Logosului
fiind distinctă de cea omenească a lui Hristos.
Cel dintâi ierarh care a luat poziţie faţă de noua învăţătură a lui Nestorie a
fost Chiril al Alexandriei (412-444). În 429 acesta îi scrie lui Nestorie o scrisoare
prin care îi cere să renunţe la această învăţătură străină Bisericii. Nestorie a văzut
în atitudinea lui Chiril un amestec în problemele externe ale arhiepiscopiei sale şi a
ţinut neaparat să reabiliteze poziţia ei (aşezată de sinodul ll ecumenic imediat după
Roma) intinată şi umilită de scandalurile provocate de unii potrivnici ai Bisericii
din Constantinopol (de episcopii egipteni), în urma arhipastoraţiilor lui Grigorie de
Nazianz şi Ioan Gură de Aur.
Nestorie scrie papei Celestin al Romei (422-432) o scrisoare (prin care a
încercat să-l atragă de partea sa). Chiril face acelasi lucru dovedindu-l pe Nestorie
ca eretic. Celestin îi răspunde lui Chiril arătând că i se raliază în apărarea
ortodoxiei. Încă de atunci s-au conturat două tabere: cea a lui Nestorie + Ioan al
Antiohiei şi cea a lui Chiril + Celestin.
Împăratul Teodosie al II-lea (408-450) ţinea neaparat ca scaunul episcopal al
capitalei să fie socotit mai însemnat decât scaunele ceilorlalţi ierarhi. El i-a promis
lui Nestorie sprijin nelimitat.
Pe de altă parte, poporul a văzut în atitudinea lui Nestorie aroganţă şi
desconsiderare pentru adevărata credinţă. Cultul Maicii Domnului era bine
dezvoltat în secolul V. Atunci când Nestorie l-a chemat pe Teodoret din Cyr la
Constantinopol să vorbească despre Fecioara Maria ca Nascatoare de om, poporul
l-a lăsat singur în biserică. Numeroase mănăstiri din Constantinopol şi împrejurimi
şi-au inchis porţile refuzând să-l primească pe Nestorie.
Prin 430, Chiril alcătuieşte lucrarea „Cele 12 anatematisme” prin care ii cere
lui Nestorie să se lepede de 12 din învăţăturile sale spre a rămâne pe mai departe în
Biserică. În mod indirect, Nestorie este acuzat de pelagianism (erezie care spune
că factorul uman primează în procesul mântuirii subiective în defavoarea
factorului divin).
Nestorie, în acelasi an, îi răspunde lui Chiril prin cele „12
contraanatematisme” acuzându-l pe Chiril de apolinarism. Pe acest fond împăratul

45
Teodosie al II-lea, în toamna anului 430, trimite un decret imperial tuturor
ierarhilor chemându-i la un sinod ecumenic fixat pe 7 iulie (duminica Rusaliilor)
431. În decret, sub influenţa lui Nestorie, împăratul a cerut patriarhului Chiril şi
papei să-şi trimită doar episcopii cei mai reprezentativi (sperănd ca numărul lor să
fie cât mai redus). Acelaşi lucru i-l cere şi lui Ioan al Antiohiei în speranţa că
acesta va veni la Efes cu un număr insemnat de ierarhi. Delegaţia lui Nestorie
trebuia să fie una substanţială mai ales că împăratul i l-a trimis ca insoţitor pe şeful
gărzii imperiale, Candidian, ca să-i asigure protecţia. Chiril al Alexandriei a ales
un număr de 50 de ierarhi.
Ioan al Antiohiei nu a reuşit să adune o delegaţie prea numeroasă pentru că
în Antiohia s-au petrecut câteva evenimente ce au dus la răsturnarea planurilor lui
Nestorie. Mai întâi tradiţia antiohiană care cerea episcopilor ca timp de 40 de zile
de la Paşti episcopul să săvârşească zilnic sfânta liturghie, ceea ce a făcut ca
episcopii delegaţi la sinod să nu poată ajunge în Antiohia decât după Înălţarea
Domnului. Apoi, drumul din Antiohia şi până la Efes, cu mijloacele de transport de
atunci, ar fi trebuit să dureze maxim 5 săptămâni. La Efes au ajuns, cu o intârziere
de 2 săptămâni, 16 ierarhi. Această întârziere s-a datorat ploilor torenţiale din acea
primăvară care au făcut ca unele râuri să iasă din matcă determinându-i să facă
ocoluri insemnate; Apoi, moartea a 2 ierarhi din delegaţie a dus la cumularea altor
zile de întârziere.
Papa Celestin a alcătuit o scrisoare pe care cei 3 delegaţi ai săi trebuiau să o
păstreze în cazul în care Chiril ar fi iesit învingător sau să o inmâneze împăratului
în cazul în care ar fi câstigat Nestorie. Scrisoarea arăta că papa este de acord cu
învăţătura lui Chiril declarându-l eretic pe Nestorie.
Efesul a fost ales ca loc de desfăşurare al sinodului deoarece situaţia
financiară a oraşului era infloritoare. Faimosul drum al grâului dinspre Africa spre
Constantinopol trecea pe aici. Împăratul a ales această localitate considerând că
rezervele de alimente sunt mai substanţiale decât cele ale capitalei. Efesenii,
conduşi de arhiepiscopul Memnon, au fost bucuroşi că sinodul se va ţine
aiciintrucât în încinta unei mănăstiri inchinate Maicii Domnului exista o imensă
biserică.
Constantinopolitanii nu au tinut cont de credinţa puternică a efesenilor şi de
cultul divin foarte dezvoltat în Asia Mica. Mândri ca sunt urmaşi ai Sfânţilor
Apostoli Pavel şi Ioan, efesenii se considerau protectori ai adevăratei credinţe.
Nestorie ajunge primul cu delegaţia sa la Efes, dar pentru aroganţa cu care i-
a tratat pe efeseni şi datorită criticilor aduse cultului lor “primitiv”, Nestorie a fost
primit cu răceală. Ierarhii Asiei Mici au refuzat chiar să slujească impreună cu el,
închizând porţile bisericilor din Efes în faţa lui. La scurt timp ajunge în Efes şi
Chiril călătorind cu o corabie ce a naufragiat mai întâi pe insula Rhodos. Marinarii
au socotit că au scăpat cu viaţă datorită rugăciunilor lui Chiril şi vedeau în el un
adevărat erou. Chiril a fost primit în Efes cu multă caldură de popor, însusi
Memnon (arhiepiscopul Efesului) însoţit de mai mulţi ierarhi şi o mulţime de
popor a fost de faţă la debarcarea sa.

46
 Lucrurile au inceput să se precipite intrucât partida lui Nestorie simţindu-se
protejată de armatele imperiale a produs numeroase tulburări, inregistrându-se
chiar ciocniri pe străzile Efesului cu susţinătorii lui Chiril. Ioan al Antiohiei
intârzia să sosească, iar delegatia lui Celestin (episcopii Arcadiu, Project şi preotul
Filip), de asemenea. Efesenii au inceput să-l huiduiască pe Nestorie.
Pe fondul acestor tulburări s-a hotărât deschiderea oficială a sinodului.
În ziua de 21 iunie 431, atmosfera în Efes era tensionată. Până la deschiderea
oficială a Sinolui, putem preciza câteva din frământările zilei. Pentru a deschide
oficial Sinodul trebuiau să fie îndeplinite 2 condiţii principale:
1. convocarea oficială de către împărat şi
2. desemnarea preşedintelui sinodului.
Convocarea oficială s-a făcut de către împăratul Teodosie al II-lea, actul
aflându-se la Candidian (care aştepta ca Ioan al Antiohiei să sosească în orice
clipă).
În ceea ce priveşte desemnarea preşedintelui, tradiţia bisericească a statornicit
ca cel mai în vârstă dintre cei 4 arhiepiscopi (de Roma, Constantinopol, Alexandria
şi Antiohia) să preia această îndatorire. Cu toate că această ordine a fost stabilită la
Sinodul II Ecumenic, la începutul veacului al IV-lea, Roma şi Alexandria au avut o
mai mare importanţă (din punct de vedere bisericesc) decât Constantinopolul. La
Sinodul II Ecumenic, prin canonul 3, s-a fixat această ordine, dându-se, astfel, o mai
mare onoare scanului “Romei celei noi” prin aşezarea acestui scaun imediat după cel
al “Romei celei vechi“. Acest lucru nu însemna inferioritatea scaunelor următoare ci
o mai mare atenţie acordată arhiepiscopului capitalei noi a imperiului de Răsărit.
Roma nu a acceptat decât mai târziu această ordine, chiar dacă ea a fost actualizată
la Sinodul 4 Ecumenic prin canonul 28.
În acest context, dacă papa Celestin ar fi fost prezent, cu siguranţă că ar fi
fost ales ca preşedinte al Sinodului. În lipsa lui, Chiril a fost cel desemnat, chiar
dacă nu a fost cel mai în vârstă dintre toţi cei prezenţi.
De cealaltă parte, Nestorie a interpretat situaţia în felul următor: potrivit
canonului 3 al Sinodului 2 Ecumenic, în lipsa arhiepiscopului Romei, el ar fi trebuit să
prezideze Sinodul (deoarece Ioan al Antiohiei care era mai în vârstă nu era prezent),
Tradiţia bisericească, însă, precizează că orce episcop acuzat şi condamnat de vreun
sinod nu îşi poate relua funcţiile ecclesiale decât cu aprobarea altui sinod. Nestorie a
fost condamnat şi anatematizat de sinoadele din 430 de la Roma şi Alexandria, şi încă
nu s-a ţinut alt sinod care să-l reabiliteze. Aceste lucruri erau clare în mintea lui
Candidian, şi cum Ioan al Antiohiei lipsea, Chiril a fost singura soluţie acceptată şi de
trimisul împăratului. Lui Chiril nu-i era frică de demnitari mai ales că, în timpul
episcopatului său, a întâlnit oameni mai însemnaţi decât Candidian.
Având acceptul făţiş al Romei (acela de a fi reprezentant al lui Celestin la
acest Sinod), al lui Juvenalie al Ierusalimului, al lui Memnon al Efesului şi,
implicit, al lui Ioan al Antiohiei, precum şi suportul srisorii oficiale de convocare
a Sinodului, în după amiaza zilei de duminică 21 iunie 431, Chiril a declarat

47
deschiderea oficială a Sinodului şi a trimis episcopilor aflaţi în Efes scrisori
formale (citaţii) prin care îi invita să participe la lucrări.
Prima sesiune

Încă de la început el a avut suportul a 155 de episcopi şi delegaţi oficiali. La

aceştia s-au adăugat şi episcopi din delegaţiile lui Nestorie şi Ioan, şi aşa se face că,
până la sfârşitul primei sesiuni, 198 din delegaţi să fie de acord cu Chiril în ce
priveşte condamnarea lui Nestorie.
De cum s-a auzit de intenţia lui Chiril de a deschide sinodul a doua zi, un
grup de episcopi din tabăra lui Nestorie -la care s-au adăugat şi episcopi
simpatizanţi ai lui Ioan, în seara aceleiaşi zile, au protestat vehement împotriva
lui Chiril. Numărul lor a fost de 68. Teodoret al Cirului i-a scris lui Chiril chiar în
acea seară o scrisoare cerându-i să amâne derularea discuţiilor până la sosirea lui
Ioan, pentru că altfel va trebui să se supună canoanelor.
Candidian pendula de la o tabără la alta pentru a se asigura că cerinţele
împăratului sunt respectate.
În aceeaşi seară, Chiril a trimis o delegaţie alcătuită din 4 episcopi (Ermogen
de Rinocourouros, Atanasie de Paralos, Petru de Parembolos şi Pavel de Lampa) la
Nestorie ca să-i ducă o invitaţie (citaţie) prin care i se comunica să vină la sinodul ce
urma să înceapă a doua zi dimineaţa. Aceasta a fost prima citaţie adresată lui
Nestorie.
Nestorie se afla în compania a 6 episcopi, şi după ce au discutat între ei, a
răspuns: “Voi examina propunerea şi, dacă trebuie să merg, voi merge “.
Aceste cuvinte nu au reprezentat nici acceptul nici refuzul de a participa la
Sinod. Pentru a stabili următorul pas, Nestorie trebuia să se întâlnească urgent cu
Candidian ca să ia o hotărâre. Acest lucru rezultă din actele pe care Candidian le-
a întocmit despre Sinod.
Ca notar al Snodului, încă din acea seară, Chilril l-a numit pe preotul Petru
(din Alexandria), şi datorită lui avem o prezentare a Snodului pe latura
bisericească a evenimentelor. Această relatare poate fi suspectată de subiectivism
alexandrin. Totuşi, trebuie să subliniem faptul că arhiepiscopul Chiril s-a pregătit
temeinic pentru a-şi susţine cauza şi poziţia în acest Sinod. Niciunul din cei
prezenţi nu a putut să-l întreacă în acest sens.
Prima sesiune a Sinodului a început a doua zi dimineaţa -luni, 22 iunie.
Aceasta a început cu slujba Te-deum-ului urmată de solemnitatea aşezării Sfintei
Evanghelii în mijlocul bisericii ca semn văzut al prezenţei Mântuitorului Iisus
Hristos în mijlocul sinodalilor.
Potrivit regulilor de desfăşurare a unui Sinod Ecumenic, fiecărui episcop
invitat i se trimea o invitaţie (citaţie) la Sinod de către preşedintele ales sau
nominalizat. Imediat după solemnitatea de deschidere s-a făcut prezenţa, după
care s-a analizat dacă mesajul trimis în seara precedentă prin cei patru episcopi
poate fi soscotit ca o primă citare a lui Nestorie la Sinod (mai cu seamă că nici
Nestorie şi niciunul din ce 68 de episcopi protestatari din seara precedentă nu se

48
afla în biserică. Sinodalii au socotit că acea citaţie poate fi socotită prima invitaţie
oficială la Sinod, pentru că preşedintele Sinodului a fost desemnat cu o zi înainte.
În acest context, episcopul Flavian de Filippi, a propus să i se trimită lui
Nestorie a doua citaţie, de această dată ca din partea Sinodului. Această citaţie a
fost dusă tot de un grup de 4 persoane. Casa unde era găzuit Nestorie, de această
dată, era înconjurată de soldaţi. Delegaţiei nu i s-a permis să stea nici măcar în
curtea casei. După o aşteptare de câteva ore, în drum -într-o zi toridă de vară,
clerici din anturajul lui Nestorie le-au comunicat următoarele: “atunci când toţi
episcopii invitaţi la Sinod vor fi prezenţi, vom veni şi noi “.
La scurt timp după acest moment, cei 68 de episcopi aflaţi de partea lui
Nestorie s-au adunat şi au pornit (bineînţeles însoţiţi de armatele lui Candidian şi
Irineu) spre biserica unde se aflau adunaţi episcopii în sinod pentru a contesta
legitimitatea Sinodului condus de Chiril. În acest sens, au alcătuit o scrisoare de
protest în care, din nou, era ameninţat Chiril cu sancţiuni canonice dacă nu va
întârzia discutarea învăţăturii lui Nestorie până la venirea delegaţiei siriene.
Teodoret şi Candidian au intrat în biserică şi, după ce s-a citit scrisoarea de
protest, Candidian a cerut împrăştierea celor prezenţi. Acesta a fost un act necugetat
din partea delegatului imperial, în sensul că, şi-a depăşit atribuţiile.
Episcopii din biserică i-au dat o replică pe măsură. Candidian avea asupra
sa originalul scrisorii oficiale a împăratului de convocare a Sinodului –pe care
mulţi îl conoşteau. Drept urmare episcopii, într-un glas, au cerut citirea acelui act.
La acest moment au fost invitaţi şi episcopii aflaţi în apropierea bisericii -chiar
dacă aceştia nu au participat le solemnitatea de deschidere.
Din acest act rezultă clar atribuţiunile lui Candidian care trebuia să
evacueze doar călugării însoţitori şi (eventual) agitatorii din preajma bisericii
unde urma să se ţină şedinţele Sinodului şi să asigure liniştea în Sinod în cazul în
care fracţiuni religioase partinice (adică minorităţi) ar fi încercat s-o tulbure. În
al doilea aliniat al scrisorii imperiale este consemnat că: “Prea Înaltul Candidian,
Conte al cancelariei imperiale, este însărcinat să participe la toate şedinţele
Sinodului, fără a avea voie să se amestece în discuţii şi fără să facă speculaţii cu
privire la sfintele dogme, pentru că nu-i este permis nimănui care nu se află pe
lista episcopilor invitaţi la Sinod să facă aşa ceva… “
Candidian şi-a dat seama că a greşit. El a făcut, însă, mai mult decât atât.
Prin citirea acestui document în faţa tuturor, s-au îndeplinit nu numai premisele
formale (cele legate de deschidera Sinodului), ci şi cele legale (prin citirea acestui
document),
Epicopii din biserică au urat -în cor, viaţă lungă familiei imperiale şi au
aclamat ( aşa cum au făcut-o la momentul aşezării Sfintei Evanghelii în mijlocul
bisericii) prezenţa simbolică a împăratului în mijlocul lor. După acest moment, s-
au auzit voci, care, răspicat, i-au cerut lui Candidian să nu se mai amestece în
probleme bisericeşti. Din grupul celor 68 de episcopi dizidenţi, mulţi şi-au
reconsiderat atitudinea faţă de Sinod, şi în cursul aceleiaşi zile, o parte a lor, s-a
alăturat sinodalilor.

49
 De cum au ieşit din biserică cei care au avut alte gânduri, dinlăuntrul ei s-a
auzit un vacarm de nedescris. Episcopii băteau cu toiegele în podeaua bisericii
exprimându-şi bucuria recunoaşterii primei sesiuni oficiale a Sinodului.
Cei 155 de episcopi rămaşi au fost, apoi, de acord cu trimiterea celei de-a
treia citaţii lui Nestorie, document ce urma să fie dus de o delegaţie alcătuită tot
din 4 membri. Delegaţia a găsit, din nou, casa lui Nestorie înconjurată de trupe
care i-au primit pe cei patru episcopi cu ostilitate. Fără a fi primiţi de Nestorie,
cei patru s-au întors în după masa aceleiaşi zile în biserică. Nestorie putea deja să
fie judecat.
Aşa cum am spus, Chiril s-a pregătit pentru această bătălie, în sensul că avea
deja pregătit un dosar cu texte scripturistice şi patristice prin care era combătută
erezia lui Nestorie. Aceste texte au mai fost folosite nu cu mult timp înainte. În
baza acestui dosar, Nestorie a fost condamnat ca eretic („în lipsă“) la sinoadele din
Alexandria şi Roma din anul 430. Trebuia doar ca erezia lui să fie prezentată în
Sinod. În afară de aceasta, Nestorie şi-a promovat învăţătura şi în Efes prin
predicile ţinute din momentul în care a sosit. Despre acestea puteau da mărturie şi
episcopi participanţi la Sinod, sau, mai mult, ea putea fi confirmată de 2 dintre
episcopii care s-au aflat în anturajul lui Nestorie multă vreme: Teodot de Ancira şi
Acaciu de Melitene. Evenimentele s-au derulat în felul următor.
Mai întâi, notarul Petru a prezentat o sinopsă a evenimentelor care au dus la
convocarea acestui sinod, menţionând şi cele 2 încercări ale lui Chiril, care, prin
scrisori a căutat să-l întoarcă „pe fratele aflat în greşeală“, mergând până la
momentul condamnării lui Nestorie la cele două sinoade amintite mai sus.
Prezentarea evenimentelor se încheie cu mulţumiri adresate împăratului pentru
iniţiativa de a convoca Sinodul general.
Juvenalie al Ierusalimului a cerut să mai fie citit o dată actul imperial de
convocare pentru a scoate în evidenţă că nimeni şi sub nici un motiv nu a avut
voie să întârzie la locul stabilit şi la data fixată de împărat (referindu-se la Ioan al
Antiohiei).
Apoi, Firmirian de Caesareea, l-a rugat pe Memnon al Efesului să spună
cât timp s-a pierdut până la deschiderea Sinodului şi câte au avut de pătimit
episcopii care au ajuns în timp la Efes.
S-a cerut, apoi, delegaţiei care a dus a treia citaţie lui Nestorie să prezinte
felul în care au fost primiţi la casa unde acesta locuia. Delegaţia a scos în
evidenţă ostilitatea cu care au fost primiţi de trupele lui Candidian.
S-a citit, apoi, Crezul Niceean pentru a se vedea că învăţătura lui Nestorie
nu are nici o bază în acest Crez, după care, notarul Petru, a reamintit aliniatul 3
din a 2-a scrisoare a lui Chiril spre Nestorie. Acaciu de Melitene a cerut să fie
citită întreaga scrisoare pentru a judeca problema corect, lucru pe care Chiril l-a
făcut. Dintre cei prezenţi (155), 124 au subscris această scrisoare, în timp ce 31
au aprobat-o doar verbal.
Cum era şi normal, s-a cerut citirea răspunsului lui Nestorie la această
scrisoare. Acest răspuns a fost înregistrat între actele Sinodului. În luările de

50
cuvânt care au urmat, episcopii au scos în evidenţă greşeala lui Nestorie care,
printre altele, nu putea accepta că Dumnezeu a „pătimit în trup”. Întreaga adunare
a condamnat această învăţătură.
La propunera lui Juvenalie al Ierusalimului s-a dat citire hotărârii sinodului
de la Roma din 430. Între altele, în aceasta se precizează că: „Să ştii deci, că
aceasta este hotărârea noastră, potivit căreia dacă nu vei propovădui învăţătura
privitoare la Hristos Dumnezeul nostru aşa cum o face Biserica Romei împreună
cu Biserica Alexandriei şi întreaga Biserică universală, aşa cum marea Biserică a
Constantinopolului a păstrat-o intactă până la vremea ta, şi dacă nu vei anatematiza
printr-o sinceră mărturisire de credinţă în scris, această inovaţie nemaiauzită care
încearcă să împartă ceea ce Sfintele Scripturi socotesc a fi unite, (atunci să ştii) că
în 10 zile de la trimiterea acestei hotărâri vei fi exclus din comuniunea cu Biserica
Universală”.
Apoi s-a dat citire hotărârii sinodului din Alexandria din anul 430. Mai
întâi s-a citit a treia scrisoare către Nestorie (scrisoare care a stat la baza hotărârii
finale luate în acest sinod),
Sinodul a trecut, apoi, la analizarea răspunsului lui Nestorie, după ce acesta
a aflat cele două hotărâri. Împăratul Teodosie împreună cu Nestorie au văzut în
aceste două sinoade doar două adunări ale episcopilor ce nu pot fi considerate
sinoade atâta timp ele nu au avut acceptul împăratului. Împăratul nu putea anula
hotărârile lor pentru că acestea erau de natură teologică, aşa că, atunci când o
delegaţie de episcopi egipteni a ajuns la Constantinopol, în iarna anului 430, ca să
comunice oficial aceste hotărâri, Nestorie nu i-a primit. Drept urmare, episcopii
prezenţi la Efes, au validat (aprobat) acum aceste hotărâri ale sinodului din
Alexandria.
În această atmosferă, episcopul Fidus de Jaffa a intervenit cerând celor doi
episcopi care au fost în anturajul lui Nestorie (Acaciu de Melitene şi Teodot de
Ancira) să confirme dacă Nestorie şi-a schimbat atitudinea faţă de învăţătura că
Iisus Hristos ar fi Dumnezeu adevărat. Teodot a răspuns că Nestorie i-ar fi zis:
„nu pot recunoaşte ca Dumnezeu un copilaş de 2 sau 3 luni“. La acest răspuns,
întreg Sinodul a murmurat.
Flavian de Filippi a propus să fie ascultată o sinopsă a mărturiilor
patristice despre întrupare. Şi acestea au fost la îndemâna lui Chiril. Acest
adevărat „Florilegium patristic “ conţine citate din 10 Sfinţi Părinţi anteriori
Sinodului:
Această colecţie de texte, în ACO, se întide pe parcursul a 6 pagini. Chiril
s-a străduit să folosească citate din Sfinţii Părinţi care se bucurau de o autoritate
de necontestat atât în Răsărit cât şi în Apus. Textele cu cea mai mare greutate au
fost cele luate din scrierile lui Atanasie şi Grigorie de Nazianz.
După acestea, au fost citite de către notarul Petru, pasaje din predicile şi
operele lui Nestorie, care în ACO se întind pe parcursul a 7 pagini. Ele au fost
interpretate prin prisma citatelor din Sfinţii părinţi. Din ele a reieşit clar nu numai
interpretarea greşită a Sfintelor Scripturi şi a operelor Sfinţilor Părinţi anteriori

51
acestui Sinod, ci şi incapacitatea gândirii lui Nestorie de a fi în acord cu cea a
Bisericii.
Apoi, în mod firesc, ar fi urmat condamnarea formală a gândirii lui
Nestorie. În documentele întocmite de notarul Petru apare, însă, o scrisoare a
arhiepiscopului Capreolus de Cartagina, care îşi cere scuze pentru faptul că nu a
putut merge la Efes, rugându-i pe cei prezenţi să nu accepte inovaţii în credinţă.
În aceleaşi acte de condamnare găsim, apoi, un document care trebuia semnat de
toţi cei prezenţi, care sună aşa: „Fără nici un motiv, atâta timp cât Înalt Prea Sfinţia
sa Nastorie a refuzat să dea curs citaţiilor noastre şi a refuzat să-i primească pe
preasfinţiţii episcopi pe care i-am trimis, ne vedem nevoiţi să facem examinarea
învăţăturilor rostite şi scrise în epistolele sale şi în lucrările ce ne-au fost citite;
astfel de învăţături au fost auzite şi în acest oraş de către unii martori. Toate
acestea îl învinovăţesc că gândeşte şi învaţă greşit. Suntem siliţi, deci, de canoane
şi de scrisoarea Prea Sfinţitului Celestin, episcopul Bisericii Romei, printre
lacrimi, să formulăm acestea împotriva lui: Domnul nostru Iisus Hristos, care a
fost blasfemiat de acest om, a întărit prin acest sfânt sinod că acelaşi Nestorie este
exclus din demnitatea arhierească şi din colegiul episcopilor”.
Chiril, Juvenalie, Flavian de Filippi, Firmirian de Caesareea, Memnon,
Acaciu de Melitene şi Teodot de Ancira au fos primii 7 care au semnat acest
document. Până în acea seară au mai semnat încă 191 de episcopi. Aceasta
înseamnă că, din cei 68 de episcopi dizidenţi, peste 40 s-au alăturat Sinodului.
Până la sfârşitul lucrărilor oficiale ale Sinodului, acest act a fost semnat (este
adevărat, pe o listă separată) de peste 200 de episcopi şi delegaţi. Cine au fost
aceşti din urmă semnatari ? Cu siguranţă că episcopi din delegaţiile romană şi
siriană care au ajuns mai târziu (de aceea numele lor nu apare în această listă),
Populaţia din oraş a aşteptat o zi întreagă pronunţarea sentinţei. Grupuri de
oameni au mişunat întreaga zi în jurul bisericii din Efes. Atunci când uşile bisericii
s-au deschis (mult după apusul soarelui), participanţii la Sinod au putut vedea
mulţimi ţinând în mâini torţe în timp ce glasuri de femei, răsunând din toate colţurile
oraşului, intonau cântări în cinstea Maicii Domnului. Poporul era entuziasmat.
Triumful ortodoxiei la Sinod s-a transformat într-o adevărată manifestare a maselor.
Nestorie nu a văzut niciodată aşa ceva, nici la Constantinopol, nici în patria sa.
Chiril, însă, a cunoscut acest sentiment al bucuriei creştine alături de credincioşii
săi din Alexandria unde Fecioara Maria îşi avea rolul şi locul ei bine ancorat în
tradiţie. Nestorie a fost perceput de efeseni ca unul care a dezonorat-o pe
Fecioara Maria care era protectoarea oraşului, unde biserica îi era închinată şi
unde se afla peştera Sfântului Ioan Evanghelistul -protectorul Fecioarei Maria
după răstignirea Domnului.
Chiar în acea seară, Chiril a trimis o scrisoare în Alexandria în care, printre
altele, descrie situaţia astfel: „Întreaga populaţie a oraşului a stat de la răsăritul
soarelui până la apus aşteptând hotărârea Sfântului Sinod. Când au auzit că
nenorocitul om a fost depus, toţi au început, într-un glas, se se roage pentru
Sfântul Sinod, slăvind pe Dumnezeu că duşmanul credinţei a căzut. Când am ieşit

52
din biserică, (oamenii) au mers în procesiuni înaintea noastră -până la casele
noastre (pentru că era deja întuneric), şi chiar şi femeile au venit arzând tămâie ca
să parfumeze calea înaintea noastră. Mântuitorul nostru şi-a arătat puterile Sale în
faţa celor care blasfemiau măreţia Sa. Deci, vom întocmi actele legale de
excomunicare şi apoi, cu harul lui Dumnezeu, voi fi împreună cu voi “.

Evenimente după prima sesiune

Speranţa lui Chiril că va părăsi repede Efesul s-a dovedit deşartă. Se pare
că, având Sinodul alături, şi-a subestimat adversarul direct. Apropiaţii lui
Nestorie, cei ai lui Ioan al Antiohiei şi armatele imperiale, au zădărnicit, aşa cum
vom vedea, pentru alte 4 luni plecarea vreunui episcop din Efes.
A doua zi dimineaţă, 23 iunie, i-a fost trimisă lui Nestorie hotărârea de
depunere din scaun. Conţinutul acesteia este următorul: „Sfântul Sinod, adunat
prin harul lui Dumnezeu în Efes, în acord cu instrucţiunile piosului şi de Hristos
iubitor împărat, către Nestorie- noul Iudă. Să ştii că, datorită învăţăturii tale
nenorocite şi a neascultării de canoane, în a 22-a zi a lunii prezente iunie, în
acord cu prescripţiile bisericeşti, ai fost depus de Sfântul Sinod şi exclus din toate
demnităţile bisericeşti “.
S-au întocmit, apoi, acte ce urmau să prezinte această hotărâre în Agora
Efesului. Atunci când cei însărcinaţi cu această îndatorire s-au îndreptat spre piaţa
oraşului, au fost opriţi de trupele lui Candidian care a hotărât ca nici o hotărâre să
nu se facă publică până la sosirea delegaţiei siriene.
Chiril, simţind că episcopilor li se vor pune pidici în continuare -în a face
publică hotărârea Sinodului, a trimis (pe ascuns) mesageri la Alexandria şi
Constantinopol ca să anunţe depunerea lui Nestorie de către cei prezenţi. La
Constantinopol a trimis două scrisori. Una împăratului, prin care i-a transmis că are
şi asentimentul Sinodului să înceapă demersurile pentru alegera unui nou episcop al
capitalei. Cealaltă adresată lui Dalmaţius, un fel de lider al monahismului din
capitală, care avea o mare influenţă asupra familiei imperiale (în special asupra
Pulheriei. El spera ca împăratul să accepte hotărârile Sinodului şi lucrurile să ia
sfârşit. A procedat în acest mod (trimiţând şi a doua scrisoare la Constantinopol)
pentru ca nu cumva hotărârea de la Efes să rămână un simplu document uitat
undeva în sertarele cancelariei imperiale. Chiril ar fi vrut ca întreaga Biserică să
afle de hotărârea Sinodului.
În Efes lucrurile au început că se precipite. Armatele contelui Irineu (şeful
garnizoanei Efesului) s-au aliat cu cele ale lui Candidian şi nici unui episcop nu i
s-a permis să părăsească oraşul. Nestorie, îmrpeună cu vreo 10 episcopi, s-au
plâns împăratului, printr-o scrisoare, de felul în care au fost primiţi în Efes,
scoţând în evidenţă faptul că el ar fi vrut să participe la Sinod. În încheierea
acestui memoriu îi comunică împăratului că arhiepiscopul Chiril este preocupat
cu alte treburi ca să fie interesat de Sinod şi îi propune să dizolve Sinodul din
Efes şi să-l redeschidă în apropierea Constantinopolului unde să fie invitaţi câte

53
unul sau doi dintre cei mai învăţaţi episcopi din provincii pentru ca astfel
discuţiile să fie liniştite şi să se desfăşoare sub directa supraveghere a
împăratului.
Această propunere, din punct de vedere bisericesc, atrăgea după sine
două consecinţe (în cazul în care împăratul i-ar fi dat curs):
1.nerecunoaşterea sinodului episcopilor invitaţi la Efes şi.
2.transformarea sinodului propus de Nestorie într-un corp administrativ al
episcopilor pe lângă palatul imperial (sau într-o versiune bisericească a Senatului).
Acest tip de sinod ar fi fost un fel de corp de elită al episcopilor care să poată
decreta noi crezuri. Într-un astfel de corp, episcopii prea populari nu şi-ar fi găsit
loc.
Propunerea lui Nestorie a fost prea îndrăzneaţă în sensul că l-a subestimat pe
împăratul Teodosie (despre care se ştie că nu era prea preocupat de cele teologice).
Această propunere, aşa cum se va vedea, nu a găsit sprijin la curtea imperială.
Acolo, se mai afla, încă, şi Pulheria.
Atât scrisoarea lui Chiril cât şi cea a lui Nestorie au fost trimise la
Constantinopol înainte de sosirea lui Ioan al Antiohiei la Efes. Ambele, însă, cu
siguranţă că, au căutat să-l ocolească pe Candidian. Motivul pentru care cei 2 au
procedat aşa rezultă din felul în care delegatul imperial nu a respectat sarcinile
impuse de împărat (cele legate de conferirea legalităţii Sinodului) şi, nu în ultimul
rând, pentru că a interzis episcopilor să părăsească oraşul.
Atunci când împăratul a primit cele două scrisori contradictorii din
punct de vedere al conţinutului, şi-a dat seama că a greşit organizând sinodul atât
de departe, atâta timp cât nu a primit nici un raport de la Candidian. Dând crezare
scrisorii lui Nestorie, a pregătit un document de anulare a Sinodului motivând că
ar fi fost unul partizan. Acest sentiment i s-a întărit atunci când a primit un raport
de la Candidian care spunea că la Efes s-au întâlnit doar o parte a episcopilor
invitaţi.
Între timp, probabil vineri 26 iunie, a ajuns la Efes şi delegaţia siriană
care a fost condusă în oraş de gărzile contelui Irineu. Prima versiune a
evenimentelor petrecute, Ioan a auzit-o, cu siguranţă, de la partizanii lui Nestorie.
În acest context, a luat o hotărâre (probabil sub impulsul momentului) de a ţine un
sinod sub preşedenţia lui pentru a ataca hotărârea luată deja împotriva lui Nestorie.
Acest sinod a avut loc chiar la reşedinţa lui Ioan din Efes. Aşa cum s-a
procedat la sinodul condus de Chiril, s-a cerut citirea actului imperial de convocare.
Cei 43 de episcopi prezenţi i-au acuzat pe Chiril şi Memnon pentru dezordinea din
oraş, de nerespectarea canoanelor, de încălcarea legii civile şi „că au îndrăznit să
deschidă sinodul şi să-l conducă spre o învăţătură eretică -cu toate că noi eram în
apropierea oraşului”. Pornind de la a treia scrisoare a lui Chiril către Nestorie,
Teodoret al Cirului l-a acuzat pe Chiril de arianism, apolinarism şi eunomianism, şi
au mers mai departe proclamând pedeapsa excomunicării şi a depunerii lui Chiril
şi Memnon, în timp ce altor episcopi le-au dat pedeapsa mai blândă a
excomunicării “până când vă veţi recunoaşte greşeala şi vă veţi căi, acceptând
credinţa Sfinţilor Părinţi adunaţi la Niceea (fără să adăugaţi sau să scoateţi ceva
din ea), şi nu veţi anatematiza capitolele eretice publicate de Chiril al
Alexandriei, diferite de doctrina evanghelică şi apostolică, şi nu veţi fi în acord

54
cu actul de convocare a prea cucernicului şi de Hristos iubitor împărat, care ne-a
poruncit că problemele de credinţă trebuie cercetate în mod exact şi într-un duh al
păcii “
Legalitatea acestui sinod în termeni civili, a fost una mai delicată decât cea
a sinodului condus de Chiril pentru că din punct de vedere bisericesc a fost total
invalidă şi nesăbuită deoarece nu s-au trimis citaţii formale şi nu s-au cercetat
afirmaţiile lui Chiril în timpul acestui sinod, înainte de pronunţarea sentinţei.
Aceste aspecte legale au pălit în faţa prosperităţii extraordinare a sinodului
propriu zis, deoarece 43 de episcopi s-au pus împotriva a peste 200 care
reprezentau Africa, Roma, Egiptul, Macedonia şi Asia Mică.
Fără îndoială, părerea lui Ioan al Antiohiei a avut un impact important
asupra grupării lui Chiril şi de aceea s-au alarmat atunci când au auzit că au fost
condamnate cele 12 Capitole ale lui Chiril dar mai ales când au auzit că este
acuzat de cripto-apolinarism.
Cu câteva săptămâni înainte s-a străduit să-i asigure pe episcopii din Efes
că cele 12 Capitole sunt ortodoxe. Pentru câţiva din aceşti suporteri, incluzându-i
şi pe cei din delegaţia romană, care au ajuns curând, aceste capitole erau ceva
nou. Chiril trebuia deci să alcătuiască o explicare a lor, aşa cum o altă lucrare
certifică acest lucru, iar această lucrare a fost atât spre folosul partizanilor săi cât
şi spre cel al episcopilor Antiohieni.
Până atunci, Chiril a fost în ofensivă, şi a avut succes. Pentru următoarele 4
luni însă el a trebuit să se folosească de toate calităţile sale diplomatice şi
teologice pentru că asupra lui s-au abătut toate atacurile duşmanilor, trebuind să
ţină -în acelaşi timp, şi Sinodul laolaltă.
Imediat după sinodul lui Ioan s-a făcut publică depunerea şi
excomunicarea lui Chiril. În ziua următoare au fost alcătuite scrisori adresate
curţii imperiale, clerului, Senatului şi creştinilor din Constantinopol În acestea
“teologul egiptean ignorant şi episcopii din Asia “ au fost acuzaţi că sunt
principala cauză a dezordinii, iar sinodul condus de Chiril a fost descris, în mod
tendenţios, ca fiind o adunare a ereticilor mesalieni şi a altor excomunicaţi “o
grămadă de ignoranţi în cele doctrinare, neliniştiţi şi violenţi”. În duminica din 27
iunie decizia luată în sinodul condus de Ioan ar fi trebuit să fi fost pusă în
aplicare. Memnon însă, deţinea controlul asupra întregului Efes. Încă de la
început el i-a interzis lui Nestorie să intre în vreo biserică din oraş pentru a
săvârşi Sfânta Liturghie. În seara zilei de aâmbătă 26 iunie, Ioan al Antiohiei, i-a
cerut lui Candidian să se asigure că a doua zi vreun episcop egiptean, sau din
Asia ar putea săvârşi Sfânta Liturghie, în vreuna din bisericile Efesului până când
cei condamnaţi de sinodul condus de el vor fi depuşi. Candidian nu a fost convins
că Ioan deţine întregul control şi i-a permis lui Memnon împreună cu episcopii
din apropierea Efesului să săvârşească Sfânta liturghie.
Memnon a refuzat să primească instrucţiuni bisericesti de la un laic şi l-a
invitat pe Chiril să săvârşească Sfânta Liturghie în biserica mare a Efesului. Din
acel moment, efesenii au umplut toate bisericile din oraş şi nu au permis

55
episcopilor potrivnici lui Memnon să intre în vreuna din ele. Atunci când s-a auzit
că Ioan are intenţia de a hirotoni un alt arhiepiscop în locul lui Memnon,
populaţia i-a silit pe episcopii partizani lui Ioan şi Nestorie să rămână în
reşedinţele lor.
Scrisoarea lui Chiril care anunţa depunerea lui Nestorie a ajuns prima la
Constantinopol şi potrivit raportului întocmit de stareţul Dalmaţius, a fost privită
cu bunăvoinţă de împărat.
Scrisorile lui Ioan al Antiohiei, cele ale lui Nestorie şi raportul primar a lui
Candidian (care spunea că sub preşedenţia lui Chiril s-au adunat doar o parte din
episcopii invitaţi) au ajuns în capitală prin 25 iunie, determinându-l pe împăratul
Teodosie să fie suspicios în ceea ce priveşte realitatea afirmaţiilor lui Chiril.
Teodosie nu ar fi dorit să se producă tulburare în capitală la auzul ştirii că Nestorie a
fost depus de sinod, numai că arhiepiscopul Chiril a anticipat gândul împăratului
trimiţând două scrisori separate la Constantinopol. Depunerea lui Nestorie nu putea
fi ţinută ascunsă. Imediat, împăratul l-a delegat pe magistratul Paladius să plece la
Efes ca să afle ce s-a întâmplat cu adevărat şi să-l “ajute” pe Candidian să
păstreze ordinea. Prin el împăratul a transmis ordinul ca toţi episcopii să rămână
în Efes până la terminarea cercetărilor.
Clerul din Constantinopol a aflat deja de scoaterea lui Nestorie din scaun şi a
manifestat simpatie faţă de sinodul condus de Chiril. Pe 26 iunie călugării din
Constantinopol au organizat o manifestaţie în faţa palatului imperial cerând
împăratului să recunoască hotărârile sinodului de la Efes. Procesiunea a fost condusă
de Dalmaţius, pe care împăratul Teodosie îl respecta mult şi chiar i-a propus mai
înainte să preia scaunul arhiepiscopal al Constantinopolului. Ieşirea lui Dalmaţius în
fruntea mulţimii de călugări a produs senzaţie în Constantinopol pentru că acesta,
trăind ca un eremit, nu şi-a părăsit chilia de 46 de ani. Acestea nu au fost însă
suficiente pentru ca împăratul să ratifice hotărârile sinodului condus de Chiril.
Teodosie a acceptat să stea de vorbă cu o delegaţie a călugărilor pe care, după ce i-a
îndemnat să se roage, i-a trimis la mănăstirile lor.
La începutul lunii iulie, Paladius s-a întors la Constantinopol însoţit de o
delegaţie a episcopilor majoritari, care au fost învăţaţi de Chiril să prezinte exact
situaţia şi să contrazică cele prezentate de Nestorie şi Candidian. După ce delegaţii
au făcut o prezentare a actelor sinodului şi a faptului că în timpul acestuia Nestorie a
avut parte de o judecată dreaptă, au denunţat sinodul condus de Ioan ca fiind ilegal.
Câteva zile mai târziu, contele Irineu a ajuns şi el în capitală pentru a pleda
în favoarea prietenului său Nestorie. Între timp, împăratul a primit actele sinodului
condus de Ioan şi astfel intervenţia lui Irineu nu a făcut altceva decât să complice
lucrurile. În acest context împăratul s-a hotărât să ratifice hotărârile ambelor
sinoade ţinute la Efes, să-i depună pe Nestorie, Chiril şi Memnon şi astfel să
închidă ambele sinoade urmând ca apoi să dea soluţiile finale după alegerea altor
arhiepiscopi în locul lor.
Pe la sfârşitul primei săptămâni din iulie populaţia capitalei era în fierbere. Un
grup de clerici ce s-au adunat chiar în marea biserică a Constantinopolului au cerut

56
alungarea lui Nestorie. Sâmbătă seara pe 4 iulie, o mulţime de creştini din
Constantinopol au umplut biserica cerând ca sinodul lui Chiril să fie recunoscut.
Aceştia au rămas în biserică vreme de 3 zile cântând şi lăudând-o pe principesa
Pulheria care era pentru depunerea lui Nestorie.
Drept răspuns contele Domiţian a fost trimis să comunice poporului
hotărârea împăratului. Atunci când a fost anunţată depunerea lui Nestorie, poporul
a aclamat. Când s-a dat citire şi celei de a doua părţi a hotărârii imperiale (prin care
erau socotiţi depuşi atât Chiril cât şi Memnon), poporul a început să vocifereze.
Pentru că mulţimea nu s-a liniştit, împăratul a cerut sfaturi de la toţi cei care ar fi
fost în măsură să i le dea. După raportul lui Paladius, împăratul a înţeles că poziţia
lui Candididan la Efes era compromisă, fapt pentru care s-a gândit să-l înlocuiască.
Persoana aleasă a fost contele Ioan vistiernicul curţii imperiale, pe care l-a sfătuit
să aducă liniştea în Efes.

Ultimele sesiuni ale Sinodului

La Efes situaţia a luat o nouă întorsătură. Pe 10 iulie a sosit şi delegaţia romană

alcătuită din episcopii Arcadius şi Projectus şi preotul Filip. Chiril, surprins de
hotărârea împăratului, redeschide sinodul în a doua sesiune. Toţi episcopii prezenţi la
prima sesiune s-au adunat la reşedinţa lui Memnon ca să asculte scrisoarea trimisă de
Celestin. Auzind că Nestorie a fost condamnat şi la Roma au răsuflat uşuraţi. A doua
zi 11 iulie, s-a ţinut a 3 sesiune, tot la reşedinţa lui Memnon, prilej cu care delegaţia
romană a semnat hotărârile luate cu privire la condamnarea lui Nestorie în prima
sesiune. Din nou au fost trimise scrisori către clerul şi curtea imperială din capitală
cerându-se recunoaşterea hotărârilor de condamnare a lui Nestorie. După acest
moment atenţia celor din Efes s-a întors către Ioan al Antiohiei care continua să
refuze dialogul cu partea adversă. Chiar şi după sosirea delegaţiei romane el
continua să susţină ceea ce s-a hotărât la sinodul condus de el.
Pe 16 iulie, Chiril a adunat sinodul în a IV-a sesiune, prilej cu care s-a subliniat
impasul discuţiilor cu Ioan al Antiohiei. Episcopii, adunaţi acum în biserica mare a
Efesului, au trimis citaţii oficiale lui Ioan şi celorlalţi episcopi orientali. Prima
delegaţie a fost alungată. A doua a primit răspunsul lui Ioan care spunea că nu poate fi
în comuniune cu cei excomunicaţi. În lumina acestui răspuns, Chiril a suspendat
sinodul pentru a se sfătui cu episcopii apropiaţi.
În 17 iulie a fost deschisă a V-a sesiune a sinodului şi a fost trimisă a treia
delegaţie ca să-l invite pe Ioan la sinod. Când această delegaţie a ajuns la reşedinţa
lui Ioan, arhidiaconul său, chiar dacă nu a vrut să le dea un răspuns autorizat a
prezentat care este poziţia arhiepiscopului său. Suspectând că această prezentare
conţine condamnarea lui Chiril şi Memnon, delegaţia a revenit la biserică. Sinodul
putea acum să judece şi atitudinea lui Ioan faţă de Chiril şi Memnon şi a pronunţat o
sentinţă de excomunicare şi de depunere a lui Ioan şi a încă 34 de episcopi dintre
adversari. Şi această hotărâre a fost trimisă la Constantinopol.

57
 Sâmbătă, 22 iulie s-a ţinut a VI-a sesiune a Sinodului ca să discute cererea
preotului Charisius care a fost caterisit de episcopul Teofan de Filadelfia (unul
dintre adepţii lui Nestorie), În mărturia lui, preotul Charisius, a arătat că Nestorie,
prin intermediul preoţilor Anastasie şi Fotie, a reuşit să impună în Filadelfia un
nou crez, ce trebuia rostit cu prilejul botezului, alcătuit de către Teodor de
Mopsuestia. Rezultatul a fost că sinodali au alcătuit un canon care declară
simbolul Nicean ca singurul admis în Biserică cu prilejul botezului. În încheierea
acestei sesiuni a fost ascultată o cerere a episcopilor din Pamfilia prin care se
sugera reprimirea în Biserică a unor mesalieni.
Luni, 31 iulie, a avut loc a VII-a şi ultima sesiune a Sinodului, ţinută în
biserica mare din Efes, care s-a ocupat cu elaborarea unor canoane. Arhiepiscopul
Reginus al Ciprului, profitând de ocazie, a înaintat o cerere sinodului cerând
independenţa jurisdicţională faţă de Antiohia. În acest sens s-a facut apel la
hotărârile canonice ale sinodului I ecumenic. Deoarece s-a atins în acest caz
problema jurisdicţiei arhiepiscopiei de Antiohia s-a hotărât ca în privinţa Ciprului
elaborarea canonului să se facă în conformitate cu cele statornicite la sesiunea a V-
a a acestui Sinod de la Efes. În acel moment episcopii din Cipru s-au ridicat
arătând că toţi predecesorii lor au fost hirotoniţi de arhiepiscopul de Antiohia fără a
se respecta canoanele 4 şi 6 ale Sinodului I Ecumenic. Ca urmare a celor spuse
până aici sinodul a recunoscut independenţa Bisericii din Cipru care a rămas
autocefală până în zilele noastre.
În afară de acest canon au mai fost formulate şi altele care îi reintegrau pe
clericii depuşi de Nestorie sau îi depuneau pe cei care au fost împotriva sinodului.
Pelagienii, sprijiniţi de Nestorie, au fost, de asemenea, condamnaţi la insistenţa
delegaţiei romane. În acest moment Juvenalie al Ierusalimului a cerut şi el să i se
dea drepturi arhiepiscopale, prezentând în acest sens documente puţin dubioase.
Chiril nu a dorit ca hotărârile canonice ale acestui sinod să provoace alte
scandaluri, aşa că, a respins cererea lui Juvenalie motivând că sinodul nu a primit
această sarcină atât de importantă. Petiţia lui Juvenalie va avea succes peste 20 de
ani, la Sinodul din Calcedon.
Pentru cei veniţi din alte părţi, vara la Efes era un adevărat chin. De un
astfel de chin au avut parte şi episcopii prezenţi la sinod. După hotărârea luată la
sinodul condus de Ioan al Antiohiei, episcopilor din tabăra lui Chiril li s-au făcut
zile negre. Conţii Irineu şi Candidian au contribuit din plin la aceasta. Mai întâi
au redus raţiile de hrană pentru episcopii aflaţi de partea lui Chiril. Mesagerii
acestor episcopi au fost întorşi din drum atât de pe mare cât şi de pe uscat. În
acest context, episcopii sirieni au crezut că pot lua iniţiativa în a determina curtea
imperială să alcătuiască o hotărâre favorabilă lor. Chiril reuşeşte totuşi, să-i
trimită o scrisoare lui Dalmaţius (printr-un tâlhar), în care se plângea că episcopii
ortodocşi sunt persecutaţi de soldaţi şi că aşteaptă în fiecare clipă să fie arestat.
Acestea sunt subliniate prin cuvintele „suntem decimaţi de căldură “ sau
“aproape în fiecare zi mai înmormântăm câte unul de-al nostru”. Situaţia în Efes

58
s-a schimbat după 1 august, când contele Ioan a ajuns la Efes şi a preluat întregul
control în numele împăratului.
Cancelaria imperială i-a pregătit contelui Ioan scrisori către episcopii pe
care i-a socotit mai însemnaţi la vremea aceea şi care se presupunea că sunt la
Efes: papa Celestin, Rufinus de Tesalonic şi Augustin de Hipo-Regius. Niciunul
dintre ei nu se afla la Efes.
Contele Ioan şi-a dat seama că s-a făcut mai de râs decât Candidian. În
mod deliberat credem că s-au alcătuit aceste scrisori, pentru a nu se menţiona
numele lui Chiril, Memnon şi Nestorie. A doua zi, 2 august, i-a chemat pe toţi
episcopii din Efes la reşedinţa sa pentru o sesiune plenară. Mai întâi au ajuns şi
au fost primiţi Nestorie şi episcopii din partida sa. Atunci când Chiril şi însoţitorii
săi au intrat în reşedinţa contelui Ioan, adversarii erau deja aşezaţi pe scune.
Memnon, motivând că este bolnav, nu a vrut să vină, de aceea a fost adus sub
escortă. Chiril a cerut ca imediat Nestorie să părăsească sala pentru că este depus,
acelaşi lucru făcându-l Ioan al Antiohiei, referindu-se la Chiril şi Memnon, şi
astfel s-a produs agitaţie. Contele Ioan a reuşit să facă linişte spunând că
împăratul a hotărât deja că toţi cei în cauză sunt depuşi şi este mai puţin
important dacă ei sunt prezenţi sau nu; apoi a dat citire hotărârii imperiale de
depunere a celor 3 ierarhi arătând că din acel moment sunt arestaţi. Candidian
urma să-l escorteze pe Nestorie spre reşedinţa sa iar generalul Iacob pe Chiril şi
Memnon.
De frica arestului, Ioan al Antiohiei se dezice de Nestorie şi admite
hotărârea împăratului. Cei de partea lui Chiril însă, conştienţi că ar putea fi
arestaţi, refuză să-l părăsească pe acesta şi pe Memnon şi, fără să se ridice
împotriva hotărârii imperiale, ei, care, cu câteva zile înainte, au lansat zvonul că
vor fugi în ascuns din Efes, se coalizează şi refuză să părăsească acest oraş în
încercarea de a apăra legalitatea sinodului la care au participat şi actele pe care şi-
au pus semnăturile.
Încetul cu încetul, contele Ioan a fost convins tot mai mult că Sinodul condus
de Chiril este mai consistent şi mai bine documentat şi că sinodul condus de Ioan al
Antiohiei a avut foarte puţin suport (atât teologic cât şi numeric).
Sinodul a hotărât că în persoana lui Iisus Hristos se unesc în chip real, fără
să se amestece sau să se contopească, cele două firi: dumnezeiască şi omenească.
Această unire s-a produs în momentul zamislirii de la Duhul Sfânt. Fecioara Maria
trebuie socotită Născătoare de Dumnezeu. Nestorie a fost socotit eretic şi a fost
depus din scaun de către sinodalii care i-au trimis împăratului Teodosie al II-lea o
scrisoare în acest sens. Când Nestorie a ajuns în Constantinopol a trebuit să se
supună acestei hotărâri, în locul lui fiind ales Maximian.
Sinodul III ecumenic a mai formulat, aşa cum am văzut, şi un numar de 8
canoane. Cele mai importante interziceau introducerea sau scoaterea vreunui
cuvânt prin care s-ar modifica simbolul alcătuit la Niceea. Prin această hotărâre se
conferea mărturisirilor de credinţă de la Niceea şi Constantinopol statutul de
simboale de credinţă oficiale ale Bisericii.

59
 S-a hotărât acordarea autonomiei şi autocefaliei Bisericii de pe insula Cipru.
Ierarhii ciprioţi au cerut în mod expres acest lucru tocmai pentru ca Biserica de
aici să iasă de sub jurisdicţia patriarhului Ioan al Antiohiei care era de partea
ereticului Nestorie.
Ioan nu a fost scos din scaun, ba mai mult a purtat o corespondenţă cu Chiril
şi, până la urma, prin 433, cei doi se impacă. Chiril moare în 444, Ioan în 441, iar
Nestorie în 450 –in exil. Acordul incheiat între Chiril şi Ioan nu a fost acceptat de
toţi ierarhii egipteni şi sirieni şi la scurtă vreme va apare o nouă erezie pentru a
combate cât mai temeinic erezia nestoriană. Scaunul de Constantinopol iar a căzut
în dizgraţie.

7. Unirea ipostatică, o premiză a mântuirii. Sinodul IV ecumenic.

Prin 444 atât Chiril al Alexadriei cât şi Ioan al Antiohiei erau morţi. Lui
Chiril i-a urmat în scaun Dioscor (444-451), iar lui Ioan, Domnus (441-450).
Dioscor nu s-a impăcat niciodată cu ideea că Ioan şi Chiril au ajuns să se inteleagă
şi s-a erijat în conducător al grupării extremiste ce condamna făţiş această
intelegere. În scaunul patriarhal de Constantinopol se afla Flavian (446-449).
Acesta a intrat în conflict cu Hrisafios, eunucul curţii imperiale. La indemnul lui
Hrisafios, Teodosie ll, care a fost un împărat instabil în cele religioase, a inlăturat-o
pe sora lui Pulheria de la curte pentru că a fost sprijinitoare a credinţei ortodoxe.
Pe un om ca Hrisafios trebuia fie, să-l domini fie, să i te supui. Patriarhul Flavian
nu a avut nici una din aceste calităţi, fiind prea corect, prea cinstit ca să facă
concesii în faţa unui laic. Hrisafios l-a sprijinit pe Flavian la momentul alegerii ca
patriarh şi acum aştepta un ciubuc substanţial. Flavian i-a timis o pereche de
prescuri.
Acest Hrisafios l-a avut ca naş de botez pe un călugăr cu numele Eutihie
-stareţul unei mănăstiri de langă Constantinopol. Hrisafios, Eutihie şi Dioscor erau
nemultumiţi de intelegerea dintre Chiril al Alexandriei şi Ioan al Antiohiei şi au
căutat să impună cele “12 anatematisme” ale lui Chiril ca model al Ortodoxiei. Cei
trei se cunoşteau de mult, iar ideologul acestei mişcări a fost călugarul Eutihie. El
a fost un om cult şi citise multă literatură de origine apolinaristă pe care o socotea
ortodoxă. El avea oroare faţă de învăţăturile cu privire la cele 2 firi ale lui Hristos.
Fiind fidel învăţăturilor de nuanţă alexandrină, Eutihie socotea că termenul “fisis”
(= fire) inseamnă existenţă concretă. Întrucât Eutihie pretindea că învăţătura să se
intemeiază pe cea a lui Chiril al Alexandriei a inceput să afirme că Logosul divin,
adică firea dumnezeiască, în momentul unirii cu firea omenească a absorbit-o pe
aceasta din urmă aşa cum oceanul absoarbe o picatură de apă fără să se cunoască.
Învăţătura lui Eutihie este cunoscută sub numele de ultrachirialism sau
monofizitism.
Sinodul din Constantinopol Aceste informaţii ni s-au păstrat intr-o lucrare
a lui Teodoret al Cyrului, “Erasmites” = Cerşetorul” (Teodoret fiind un adept al lui
Nestorie). Aroganţa lui Eutihie a făcut ca patriarhul Flavian să convoace sinodul

60
permanent la Constantinopol (448) spre a discuta noua învăţătură a lui Eutihie.
Sinodul s-a desfăşurat pe parcursul lunii noiembrie şi Eutihie a fost dovedit ca
eretic de către episcopul Eusebiu de Doryleum. Cu prilejul acestui sinod Flavian a
rostit urmatoarea formulă: “mărturisim că Iisus Hristos după intrupare are 2 firi”.
Eutihie a fost prezent la acest sinod şi a fost indemnat să facă o mărturisire de
credinţă despre Iisus Hristos. Aici el a spus: “recunosc că inainte de intrupare şi de
unirea dumnezeirii cu umanitatea existau 2 firi, dar după unire nu recunosc decât o
singură fire ”. Sinodul il excomunică pe Eutihie care se plange atât papei Leon I
(440-461), cât şi lui Dioscor. Dioscor se raliază cu Eutihie, în timp ce papa Leon
scrie “Epistola dogmatica către Flavian” în care expune corect învăţătura despre
unirea celor 2 firi.
Sinodul din Efes Dioscor il acuză pe Flavian că atunci când l-a condamnat
pe Eutihie s-a folosit de o altă învăţătură decât cea votată la Niceea (325) şi
patriarhul Alexandriei reuşeşte să-l convingă pe împăratul Teodosie ll să convoace
un sinod tot la Efes pentru a da incă o dată lovitura de graţie nestorianismului.
Leon I, desi invitat, a refuzat să participe la acest sinod, dar si-a trimis 3
delegaţi (episcopul Iuliu, preotul Renatus şi diaconul Ilarie) care urmau să prezinte
Epistola dogmatică către Flavian. Sinodul a avut loc în 449 şi a fost prezidat de
către Dioscor. Acesta a avut “grijă” ca liniştea în timpul şedinţelor să fie asigurată
de un grup de călugări şi parabolani (îngrijitori de bolnavi psihici) care, înarmaţi
cu ciomege, nu au permis ierarhilor ortodocşi să ia cuvântul. Chiar patriarhul
Flavian a avut parte de un “tratament” din partea lor şi, după 3 zile de suferinţă, a
murit la Efes. Sinodul i-a condamnat pe toţi cei care s-au ridicat impotriva lui
Chiril şi a hotărât depunerea din scaune a ierarhilor care la sinodul III ecumenic au
fost de partea lui Nestorie. Când papa Leon a fost inştiinţat de cele petrecute la
Efes ar fi exclamat: “acesta nu a fost un sinod ecumenic, ci unul tâlhăresc ”.
Sinodul i-a depus pe: Teodoret al Cyrului, pe Ibas de Edesa, pe Domnus al
Antiohiei şi pe Eusebiu de Doryleum.
Dioscor a cântărit greşit situaţia deoarece nu a ţinut seama de trei factori
importanţi:
-de opoziţia ortodoxă reprezentată în Apus de papa Leon I iar în
Răsărit de ierarhii şi călugării din mănăstirile din Constantinopol:
-de caracterul precar al puterii sau de faptul că nimeni nu este de
neînlocuit dintr-o funcţie –Hrisafios.
-de dorinţa patriarhului Anatolie (449-458), urmaşul lui Flavian, de a
reabilita demnitatea scaunului patriarhal de Constantinopol.
Un cronicar ne spune ca “Dumnezeu l-a trântit pe împăratul Teodosie de pe
cal” şi a murit în 450. În locul său armata il proclamă ca împărat al Bizanţului pe
generalul Marcian (450-457) -căsătorit cu Pulheria, sora fostului împărat. Prima
grijă a împăratesei a fost inlăturarea lui Hrisafios de la curte apoi, pentru a restabili
liniştea în Constantinopol, exilarea lui Eutihie .

61
 Astfel s-a ajuns la convocarea sinodului IV ecumenic în anul 451. Ca loc
de desfăşurare a fiind ales Calcedonul, întrucât Efesul era tulburat de sinoadele
anterioare (431 şi 449). Lucrările sinodului s-au ţinut între 8-25 octombrie.
S-a ales Calcedonul pentru că era situat în apropierea Constantinopolului.
La sinod au participat până la 630 de reprezentanţi. Papa Leon l îşi trimite cinci
reprezentanţi la acest sinod (3 episcopi şi 2 preoţi). Sinodul a fost condus de
impresari numiţi direct de către împăratul Marcian. Un rol important în
desfăşurarea sinodului l-a avut patriarhul Anatolie. Dioscor a fost prezent la sinod
şi a fost acuzat pentru atitudinea intransigentă manifestată în 449, fiind depus din
scaun. O primă greseală a sinodului fost aceea că Dioscor n-a fost trecut în rândul
ereticilor ca Eutihie.
Juvenalie al Ierusalimului, care în 449 a fost de partea lui Eutihie, la
Calcedon îşi reconsideră poziţia dând vina pe Dioscor şi astfel rămâne în scaun.
Teodoret al Cyrului, Ibas, Domnus şi Eusebiu de Dorileum au fost readuşi
în scaune (o altă neglijenţă a Sinodului). Din nou a fost condamnată învăţătura lui
Eutihie.
Problema principală discutată aici a fost de natura dogmatica şi s-a pornit de
la epistola dogmatica a papei Leon, care a fost socotită ortodoxă. Pe 22 octombrie
451 s-a adoptat o formulă dogmatică prin care se recunosc urmatoarele: "Urmând
aşadar Sfinţilor Părinţi, noi învăţăm într-un glas că mărturisimpe Unul şi
acelaşi Fiu. Domnul nostru Iisus Hristos, Însuşi desăvârşit întru dumnezeire cât
şi întru omenitate, Însuşi Dumnezeu adevărat şi om adevărat din suflet raţional
şi din trup, de-o-fiinţă cu Tatăl după dumnezeire şi deofiinţă cu noi după
omenitate, întru toate asemenea nouă afară de păcat, născut din Tatăl mai
înainte de veci după dumnezeire şi, la plinirea vremii, Acelaşi născut pentru noi
şi pentru a noastră mântuire din Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu,
după omenitate, Unul şi Acelaşi Hristos, Fiul, Domnul, Unul Născut,
cunoscându-se în două firi, fără amestecare, fără schimbare, fără împărţire, fără
despărţire, deosebirea firilor nefiind nicidecum stricată din pricina unimii, ci
mai degrabă păstrându-se însuşirile fiecărei firi într-o singură persoană şi într-
un singur ipostas, nu împărţindu-se sau despărţindu-se în două feţe, ci Unul şi
Acelaşi Fiu, Unul Născut, Dumnezeu Cuvântul, Domnul Iisus Hristos, precum au
vestit de la început proorocii, precum El Însuşi ne-a învăţat despre Sine şi
precum ne-a predanisit nouă Crezul Părinţilor." (Hotărârile Sfintelor Sinoade
Ecumenice, Ed. Sfântul Nectarie, Bucureşti 2003, p. 27).
-Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat -perfect şi Om adevărat -perfect.
După dumnezeire este deofiinţă cu Tatăl şi totuşi Om asemenea nouă prin
umanitatea Sa. În persoana Lui cele două firi s-au unit în chip real fără să se
amestece sau să se contopească şi fără ca să se schimbe ceva în proprietatea
vreunei firi. Natura celor două firi nu este nimicită prin unirea lor, cele două firi
distingându-se fără să se despartă. Proprietăţile specifice fiecărei firi sunt păstrate
intacte şi alcătuiesc impreună o singură persoană.

62
 8. Concesii făcute în credinţă de către împăraţii bizantini în
incercarea de a salva imperiul. Monotelismul.

Pentru a intelege mai bine evenimentele ce au urmat sinodului de la

Calcedon 451, nu trebuie pierdut din vedere faptul că încă de atunci a inceput lupta
naţionaliştilor egipteni impotriva sinodului de la Calcedon, întrucât socoteau că
împeriul s-a amestecat în problemele locale ale Bisericii alexandrine. Scindarea
Bisericii din Africa de Nord, petrecută în secolul V a avut şi cauze politice.
Pasiunile etnice şi sentimentele naţionaliste care clocoteau în ascuns şi-au găsit în
monofizitism o posibilitate de răbufnire. Lupta împotriva acestui sinod a imbrăcat
şi o haină politică ea identificându-se cu lupta impotriva Imperiuluiinsuşi. Sursa
principala a acestei lupte o constituie monahismul egiptean. Majoritatea
călugărilor din Egipt erau de prin părţile respective. Când călugării i-au ascuns pe
Sfântul Atanasie (secolul IV ) şi pe Chiril (secolul V ) de furia armatelor imperiale,
motivul principal a fost apărarea omului lor (din regiunea respectivă) impotriva
celor din capitala Imperiului.
Ierarhii greci din Egipt, care au primit hotărârea sinodului de la Calcedon,
au fost numiti melchiţi – oamenii împăratului. Episcopii de origine egipteană au
refuzat să accepte aceste hotărâri şi s-au autointitulat copti (băştinaşi). Acestea ne
ajuta să intelegem importanţa pe care împăraţii bizantini o vor acorda crizei
monofizite dar şi faptul că monarhii din Siria, Palestina şi Egipt au ajuns să se
solidarizeze impotriva “oamenilor impăratului”. Când participanţii sinodului de la
Calcedon s-au intors în scaunele lor s-au lovit de opoziţia conaţionalilor lor. La
Ierusalim trupele imperiale au trebuit să intervină pentru ca Juvenalie să-si poată
ocupa scaunul. Proteriu al Alexandriei (451-457) de asemenea a avut nevoie de
protecţia unei armate. Poporul, înfuriat, dă foc bisericii în care acesta s-a refugiat,
în 457.
În acelaşi an dinastia împăratului Teodosie cel Mare s-a stins deoarece
Marcian moare fără să lase un măştenitor la tron. În acest context episcopii
egipteni reusesc să-l impuna pe scaunul din Alexandria pe Timotei (Ailuros) Elur,
iar în Antiohia pe patriarhul Petru Fullo, (ambii erau adepţi ai monofizismului).
Ascensiunea acestor doi ierarhi a fost posibilă doar după moartea lui Marcian, dar
şi datorită tulburărilor religioase amintite mai sus, fapt pentru care urmaşii lui
Marcian au fost nevoiţi să facă compromisuri cu monofiziţii.
Grija pentru unitatea Imperiului a constituit cauza principală a amestecului
împăraţilor în treburile religioase.
La inceputul domniilor lor, împăraţii bizantini Leon I (457-474), Leon II
(474) şi Zenon (474-491) au sprijinit fără compromisuri ortodoxia. Seria
compromisurilor a inceput cu uzurpatorul Basilicos (475-476) care, socotind că
poate face pace în Imperiu, ii sprijină pe faţă pe monofiziţii care l-au sprijinit să-l
alunge pe Zenon. În 476 Basilicos scrie o enciclică pentru Timotei Ailuros în care
arăta că el recunoaşte ca ecumenice sinoadele de la Niceea (325) şi de la Efes din
431 şi 449. Aceasta scrisoare a fost semnată de aproximativ 500 de ierarhi din

63
ambele tabere sub presiunea împăratului. Patriarhul Constantinopolului, Acaciu
(472-489), a refuzat să semneze acest act. Zenon se reintoarce cu sprjin militar şi
Basilicos (în incercarea de a-şi păstra tronul) a renunţat la această enciclică şi i-a
condamnat atât pe Nestorie cât şi pe Eutihie (dar în zadar). Zenon a fost un
sprijinitor al adevăratei Biserici şi a celor 4 Sinoade Ecumenice desfăşurate până
atunci. El l-a inlăturat din scaun pe Petru Fullo al Antiohiei în locul lui fiind ales
Ioan (476-477) apoi Ştefan (477-479) şi Calandion (479-485). La Alexandria a
dispus ca în scaun să fie ales un ierarh ortodox. În acest context, Timotei Elur a
fost depus şi a fost ales Timotei Salofakiolos în 478. După moartea lui, în 481 a
fost ales Ioan Talaia. Acesta n-a apucat să ocupe scaunul patriarhal deoarece un
monofizit, Petru Mong, a reuşit să câştige simpatia lui Acaciu al
Constantinopolului şi amândoi au sprijinit “Henoticonul” lui Zenon. Acest act a
fost emis în 482 şi dispunea incetarea tuturor discuţiilor teologice privitoare la cele
două firi ale Mântuitorului. Acest act a fost semnat de Acacie, Petru Mong, Petru
Fullo (care pentru câteva luni a fost reaşezat în scaun) şi de Martiriu al
Ierusalimului (478-486), deci de toţi patriarhii răsăriteni.
Schisma Acaciacă Ioan Talaia se duce la Roma unde se plânge papei Felix
al III-lea (483-492) de cele se întâmplă în Răsărit. Papa ii cere lui Acaciu să
accepte hotărârea sinodului de la Calcedon şi nu Henoticonul. Întrucât aceasta nu
s-a intamplat papa a convocat la Roma un sinod în 484 unde atât Petru Mong cât şi
Acaciu au fost excomunicaţi. Acaciu convoacă la rândul lui un sinod la
Constantinopol şi dispune ştergerea numelui papei din dipticele patriarhale (liste
ale ierarhilor din alte patriarhii pe care un nou ierarh trebuia să le recunoască ).
Acest conflict a dus la aşa numita schismă acaciană care a durat până în
518 pe vremea împăratului Iustin (518-527 ).
Lui Zenon îi urmeaza împăratul Anastasiu (491-518 ). La începutul domniei
a făgăduit că va respecta hotărârea de la Calcedon dar mai târziu a ajuns să-i
sprijine pe monofiziţi. În anii 496 şi 511 i-a depus pe cei doi patriarhi de
Constantinopol -pe Eufimie (490-496) înlocuindu-l cu Macedoniu ll şi apoi pe
Macedoniu cu Timotei l (511-518). Apoi, i-a înlocuit pe Flavian al Antiohiei (498-
512) cu Sever (512-515) şi pe Ilie al Ierusalimului (494-516) cu Ioan III amândoi
sprijinitori ai monofizitismului. În 518 convoacă un sinod în Tyr unde a fost
condamnat sinodul de la Calcedon. În aceste condiţii monofizitismul a ajuns
majoritar în Răsăritul creştin.
Cu împăraţii Justin (518-527) şi Justinian (527-565) incepe epoca de
restaurare a ortodoxiei. Timotei a fost inlocuit cu Ioan al II-lea (518-520). Acesta a
convocat un sinod la Constantinopol unde a fost recunoscut sinodul de la Calcedon
şi au fost rechemaţi în scaune toţi ierarhii ortodocşi depuşi anterior. Hotărârile au
fost comunicate papei Hormizda (514-523) şi aşa a luat sfârsit schisma accaciană.
Justinian a fost autorul unor tratate şi cântari bisericeţti (antifonul II ). Soţia
lui, Teodora, a manifestat pronunţate simpatii pentru monofizism. La presiunile ei,
în 531, are loc la palatul imperial o discuţie între ortodocşi şi monofiziţi, având ca

64
rezultat trecerea episcopului monofizit Filoxen de Dollheea (Africa de Nord)
impreună cu preoţii săi la ortodoxie.
Pe scaunul patriarhal de Constantinopol a ajuns (totuşi) un monofizit, Antim
de Trapezunt (535-536), pe care papa Agapet I (536-546) il demască şi este
inlocuit cu Mina (536-552), Antim de Constantinopol şi Sever de Antiohia sunt
anatematizaţi ca eretici.
În acest context au aparut aşa-zisele Biserici eterodoxe (monofizite). După
anul 451 s-au desprins următoarele ramuri monofizite: copţii, iulianiştii (după
numele lui Iulian de Halicarnas-care susţineau că din momentul întrupării
umanitatea lui Hristos a devenit nepătimitoare şi nemuritoare)-ei numindu-se apoi
şi pantaziaşti, severinenii (din Siria, numiţi aşa după patriarhul Sever al Antiohiei
(512-518 – a cărui terminologie a fost greşit înţeleasă, ea fiind în mare măsură
ortodoxă) şi aşa numiţii teopaschişti de la începutul secolului al VI-lea. Dintre
toate fracţiunile monofizite, azi mai persistă: cea coptă, cea siro-iacobită, cea
etiopiană şi cea armeană.
Centrul de greutate al monofiziţilor a rămas Egiptul, unde monofiziţi s-au
numit copti. Aceştia îşi organizează în Alexandria o ierarhie paralelă cu cea
ortodoxă rezultând o Biserică separatistă. După condamnarea lui Dioscor la
sinodul IV ecumenic, copţii (egiptenii băştinaşi) au devenit (formal) monofiziţi şi
treptat s-au izolat de ceilalţi creştini (ortodocşi sau melchiţi) din Egipt, iscându-se
între ei dispute interminabile. Se ştie că Egiptul de Sus a fost leagănul
monahismului în veacul al IV-lea, majoritatea monahilor fiind băştinaşi. În secolul
al V-lea ei au devenit o adevărată forţă nu numai a monofizitismului ci şi a vieţii
politice. Meritul întreţinerii şi organizării monofizitismului ca Biserică l-au avut
episcopii Ioan de Hefaistos şi Iacob Baradai. Acesta din urmă a avut bune relaţii cu
etiopienii şi armenii. Iacob a fost ales primul patriarh monofizit al Bisericii nou
constituite în Antiohia reuşind să activeze monofizitismul în Siria şi Mesopotamia.
În 612 Egiptul cade sub stăpânire persană iar în 642 sub cea arabă. De atunci
încoace înregistrăm numeroase treceri la mahomedanism (mai ales în timpul
persecuţiei de pe vremea califului Hakim (996-1021).
Biserica siro-iacobită Şi-a dobândit acest nume de la episcopul Iacob
Baradai (episcop al Edesei din 542). Acesta, împreună cu un calugăr pe nume
Sergiu, a ajuns la C-pol în 528 pentru a apăra cauza manofizitismului la cererea
împărătesei Teodora. Aceasta I-a păstrat într-o mănăstire din cetate vreme de 15
ani. Acuzat de tâlhărie, Iacob fuge mai întâi în Egipt, apoi în Siria, unde a
propoveduit monofizitismul. Sub numele de iacobiţi sunt cunoscuţi abea de pe
vremea sinodului VII ecumenic. După cucerirea Siriei de către arabi ]n 640 mul’I
au trecut la mahomedanism, iar luptele interne dintre cei rămaşi au făcut ca ca
numărul lor să scadă continuu.
Biserica etiopiană
Creştinismul a pătruns în Etiopia odată cu botezarea unui dregător regal
de către Sfântul Apostol Filip (F. Ap. 8, 27-39). La aceasta se adaugă
propovăduirea Evangheliei de către Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei, cel

65
care a primit moartea martirică tocmai în Etiopia, unde a fost ars pe rug,
potrivit unor istorisiri pioase. În secolul al IV-lea, Sfântul Frumenţiu, hirotonit
episcop de către Sfântul Atanasie al Alexandriei, l-a convertit la creştinism pe
tânărul rege aksumit Ezana, acesta primind la botez numele Abreha („El a
luminat“). În scurt timp, creştinismul a devenit religie oficială de stat,
rămânând astfel până în 1974. Sfântul Frumenţiu este cunoscut şi astăzi de
creştinii etiopieni ca Abba Salama (Părintele Păcii) şi Kassate Berhan
(Aducătorul Luminii), iar Sfântul Atanasie, numit „Stâlpul Ortodoxiei“, este,
de asemenea, cinstit în mod deosebit, mai ales datorită relaţiilor istorice cu
Biserica Egipteană.
În Antichitate, etiopienii au practicat diverse forme de religie, animiste
şi politeiste, cu influenţe greceşti şi romane. Aproximativ o zecime din
populaţia Etiopiei contemporane păstrează cultul dedicat vechilor zeităţi
africane.
Lucrarea Kebre Negest (Gloria regilor) încearcă să explice, odată cu
justificarea unei dinastii imperiale „solomonice“, felul în care a ajuns religia
iudaică să fie foarte răspândită în Etiopia precreştină. În continuarea
mărturiilor biblice privind vizita reginei din Saba în Ierusalimul regelui
Solomon (III Regi 10, 1-13), Kebre Negest afirmă că regina ar fi născut un
copil, Marduk, fiul regelui iudeu. Ajuns la vârsta maturităţii, Marduk l-ar fi
vizitat pe tatăl său, întorcându-se în patria natală însoţit de un număr de evrei,
în special leviţi, dar şi cu un obiect deosebit, obţinut „prin vicleşug“: Chivotul
Legii, descris la Ieşire 25, 10-22, în care se aflau tablele de piatră conţinând
cele zece Porunci. Se vorbeşte, aşadar, despre o foarte veche tradiţie iudaică,
păstrată şi astăzi de comunitatea etiopiană Falasha, numită şi Beta Israel.
Creştinismul a suferit, în Etiopia, influenţe atât din partea păgânismului,
cât şi a iudaismului. La acestea se adaugă influenţele apărute în urma
jurisdicţiei Patriarhiei egiptene Copte asupra Bisericii Tewahedo (Biserica
Monofizită Etiopiană), care datează, aparent, din preajma anului 350, odată cu
înscăunarea urmaşului Sfântului Frumenţiu, episcopul egiptean Minas. De
atunci, până în 1951, anul dobândirii autocefaliei, întâistătătorii Bisericii
Etiopiei au fost egipteni.
Biserica creştină Tewahedo este monofizită, numărându-se printre
celelalte Biserici numite Vechi Orientale, care nu au acceptat rezoluţiile
Sinodului al IV-lea Ecumenic de la Calcedon (451).
Canonul biblic oficial conţine modificări aduse la I, II şi III Macabei şi o
ordonare diferită a cărţilor Vechiului Testament. Canonul biblic neoficial (dar
aflat în practică) conţine nu mai puţin de 81 de cărţi, adăugându-se, printre
altele, Ascensiunea lui Isaia, Cartea Jubileelor, Cartea lui Enoh, II Baruh,
Epistola lui Ieremia etc., la Vechiul Testament, şi Păstorul lui Herma,
Epistolele lui Clement, Constituţiile Apostolice etc., la Noul Testament, toate
cărţi apocrife.

66
 Pentru a se putea sluji într-o biserică etiopiană este necesar ca în ea să
existe un „tabot“, o copie în miniatură a Chivotului Legii, păstrat în Sfânta
Sfintelor (altar), care este purtat afară de hram şi de Botezul Domnului, în
cântece şi dansuri vesele. Pentru a se putea sluji Sfânta Liturghie, este necesară
participarea a cel puţin cinci persoane: doi preoţi şi trei diaconi. Acestora li se
adaugă Debtera, o categorie asemănătoare cântăreţilor bisericeşti, alcătuită din
mireni care primesc o educaţie specială, având rolul de a cânta şi a dansa
solemn, acompaniaţi de instrumente muzicale. În lăcaşurile de cult accesul este
permis doar desculţ. Nu există scaune sau străni şi este obligatoriu ca toţi
participanţii la slujbe să stea în picioare. Membrilor Debtera şi persoanelor
vârstnice sau foarte importante li se oferă un fel de bastoane folosite pentru a
se sprijini, dar şi pentru a bate tactul în timpul intonării imnelor rituale.
În Biserica Etiopiană se practică circumcizia, care se săvârşeşte într-a
opta zi după naşterea pruncului de sex masculin. Botezul are loc la patruzeci
de zile de la naştere, pentru copiii de sex masculin, şi la optzeci de zile pentru
cei de sex feminin.

Armenia a devenit monofizită atunci când catolicosul Babghen

(nestorian) a acceptat învăţătura lui Eutihie. Creştinismul în Armenia a pătruns
încă din vremea apostolilor şi a devenit religie oficială la începutul secolului
IV datorită Sf. Grigorie Luminătorul, care convertise pe regele Tiridat (288 sau
301). Primind episcopi la început din Cezarea Capadochiei, Armenia deja la
primul sinod ecumenic avea reprezentantul sau, pe fiul Sf. Grigorie
Luminătorul, pe Arhiepiscopul Arstakes. Începând cu ambiţiosul Arhiepiscop
Nerses I (+374), care motivând provenienţa Bisericii Armene de la Sf. Apostol
Toma, a început să se întituleze “katolikos” şi a insuflat celor de la conducerea
ţării ideea de “autocefalie”. Astfel predecesorul lui Nerses, Iustik, n-a mai fost
trimis de către regele Pap pentru a fi hirotonit la Cezarea Capadochiei, ci
hirotonindu-se acasă, în Armenia. Astfel autocefalia Bisericii armene a fost
înfăptuită de la sine putere. Acest moment a avut loc în timpul prieteniei cu
persienii. Grecii, la rândul lor răzbunându-se pe armeni, nu i-au invitat la cel
de al II-lea sinod ecumenic. Astfel, despre hotărârile acestui sinod armenii au
aflat mai târziu.

Din 397 până în 448, Biserica armeană era condusă de către

descendentul Sf. Grigore Luminatorul, renumitul Sahak (Isaak) cel Mare,
reformator al Bisericii şi traducător al Sfintei Scripturi în limba armeană. În
acea vreme Armenia era împărţită în două: o parte se afla sub controlul Persiei,
iar cealaltă parte era controlată de către greci. Puţin timp după aceea grecii au
predat perşilor şi partea lor. Însă împăratul Teodosie al II-lea iarăşi preia
controlul asupra părţii greceşti a Armeniei, dar în timpul dominaţiei greceşti,
aceştia au reuşit să trezească ura armenilor. Eliberându-se de persani, armenii
visau să se elibereze şi de greci. Pentru faptul că armenii nu recunoşteau

67
dependenţa faţă de Cezareea grecii nu i-au invitat nici la cel de al III sinod
ecumenic, astfel la sinodul din Efes armenii au lipsit, iar despre hotărârile lui
au aflat indirect. Spre marea cinste a armenilor, la acel moment ei mai păstrau
curăţia învăţăturii creştine, la sinodul local din 435 au condamnat pe Nestorie
şi Teodor din Mopsuestia. De fapt, prin hotărârile acestui sinod armenii au
recunoscut deciziile sinodului din Efes (431).

Dar după ce toată Armenia a fost cucerita de către persani, aristocraţia

armeana tot mai intens a înclinat spre apostasie şi trecerea la religia persană.
Bisericile şi mănăstirile au fost supuse unor impozite foarte mari pentru a le
impune să se lepede de creştinism, dar episcopii armeni au avut curajul să dea
riposta cuvenită împăratului. În Răspunsul sinodal se spune: “Să se ridice
mâna fratelui asupra fratelui, dacă acesta se va lepăda de la poruncile
Domnului. Tatăl să meargă împotriva fiului şi fiul împotriva tatălui. Să nu să se
mai teama femeia care va ridica mâna asupra bărbatului viclean, şi să se ridice
slugile împotriva stăpânilor...”

Atunci a fost momentul potrivit pentru reunirea armenilor cu grecii. Dar

nici Teodosie al II-lea, nici Marcian nu aveau forţe destule de a porni război
împotriva perşilor. Armenii au rămas singuri în faţa duşmanului, şi nu le
rămânea altă cale decât să înceapă o răscoală. Dar răscoala a fost înăbuşită în
sânge. Conducătorul rebelilor, Vartan I, katolikosul Iosif şi 1036 din cei căzuţi
pe câmpul de luptă au fost canonizaţi.

Aceste evenimente tragice au avut loc în 451, când la Calcedon se

întrunea cel de al IV-lea sinod ecumenic. Era clar că armenii nu puteau
participa la acest sinod. Astfel Biserica armeană îndepărtându-se de cea greacă
cu timpul a uitat şi limba greacă. De aceea în timpul controverselor
hristologice armenii nu erau în stare să vadă diferenţa dintre noţiunile de
“fisis”, “usia” şi “ipostasis”. Din cauza sărăciei limbii armene la acel moment,
toţi aceşti termeni erau redaţi prin cuvântul “piutiun”-persoană. Iar cele două
naturi în Hristos, despre care vorbeşte Sinodul din Calcedon, au fost înţelese
de către armeni ca două persoane, lucru care nu putea fi primit de către armeni,
duşmani ai nestorianismului. La rândul său propaganda anticalcedoneană a
monofiţilor era pe înţelesul armenilor. De aceea armenii convoacă în capitala
Vagarşapat (491) un sinod la care au fost condamnaţi Nestorie şi Eutihie şi
hotărârile sinodului din Calcedon. Hotărârea acestui sinod spune: “Noi,
armenii şi grecii, gruzinii şi agvanii, mărturisind unica credinţă adevărată
moştenită de la Sfinţii Părinţi la cele Trei Sinoade ecumenice, respingem
cuvintele hulitoare de Dumnezeu (că în Hristos sunt 2 persoane) şi anatemizăm
toate cele de acest fel”.

68
 Acest sinod din 491 a fost punctul de la care se produce de facto ruptura
armenilor de grecii ortodocşi.

În 527 la Dovin (Tovin) această ruptură este amplificată, prin hotărârea

de a recunoaşte în Hristos o singură natură. Ca o mărturie a acestei credinţe,
sinodul a hotărât să se serbeze la 6 ianuarie împreună Naşterea şi Botezul
Domnului, lucrul acesta dovedind, după părerea lor, că Hristos este Dumnezeu
şi om. Naşterea confirmă natura umană, iar Teofania (Boboteaza) confirmă
natura dumnezeiască.

În timpul împăraţilor Iustinian şi Heraclie (565-610) se intrezăreşte o

mică lumina în apropierea Bisericii armene şi celei ortodoxe. O parte din
Armenia nimereşte sub controlul împăratului Iustinian. Acesta, cu respect faţă
de armeni, încearcă a face ordine în viaţa civilă şi cea bisericească. Astfel, la al
V-lea sinod ecumenic, cu toate că Biserica armeană n-a fost prezentă, ea era
considerată ca fiind în comuniune cu cea greacă. Ca semn al acestui lucru la
sinod a fost citită epistola katolikosului Isaak cel Mare către Proclu al
Constantinopolului, în care era condamnată învăţătura lui Teodor de
Mopsuestia, Ibas şi Teodoret.

Răscoala armenilor împotriva perşilor în 571 sub conducerea lui Vardan

al II-lea a multiplicat simpatia faţă de greci. Cu toate că şi această răscoală
după 7 ani de luptă a fost înăduşită de perşi ca şi cea a lui Vardan I, 100 de ani
în urmă, totuşi în 589 prietenia dintre armeni şi greci se consolidează prin
alianţa militară, care a devenit posibilă după ce împăratul Mauriciu s-a
implicat în luptele interne din Persia, întronându-l pe Hosrov. Hosrov, în semn
de recunoştinţă, i-a dat lui Mauriciuo parte din Armenia şi o jumătate din
Gruzia. Din acest moment începe mişcarea pentru reunirea cu Biserica greacă,
în rezultatul căreia partea greacă a Armeniei îşi alege pe un patriarh katolikos
ortodox pe nume Ioan al III-lea, care a cârmuit pana în 616, când a fost luat ca
prizonier de către Osroe al perşilor. Tot atunci a trecut de partea grecilor şi
Patriarhul Gruziei -Kiro sau Kirion, primind învăţătura Calcedoniană. Astfel a
fost restabilită legătura cu ortodoxia care se rupsese 70 de ani (la Dovin în
527).

La începutul secolului VII (611-617) Cosroe al perşilor cucereşte toată

Armenia. Astfel, acea parte a armenilor care nu primise reunirea cu grecii,
ajutaţi de către Cosroe (Hosrov), au impus şi armenilor care se reuniseră cu
grecii, să se lepede de ortodoxie.

În 663 Armenia este cucerită de arabi şi iarăşi trăieşte o viaţă

bisericească separată. Lucrul acesta i-a scutit pe armeni de controversele
monotelite, trecând pe alături şi deciziile sinodului VI ecumenic, care a

69
confirmat învăţătura Calcedonului despre două naturi în Hristos. La vremea
aceea o parte a Bisericii armene era reunită cu grecii şi condusă de katolikosul
Nerses-Bacur. Acesta pomenea la slujbe pe împăratul bizantin cea ce i-a dat
prilej concurentului său monofizit, katolikosului patriarh Sahak (Isaak) al III-
lea Eghii (Ilie) (703-707), să-l denunţe califului arab ca pe un trădător. Califul
i-a cerut atunci lui Nerses-Bacur să se lepede de credinţa greacă, şi când acesta
a refuzat a fost întemniţat unde a şi murit. După aceasta a fost alcătuit un act în
care se spune că Biserica armeană s-a lepădat de ortodoxia greacă şi se declară
monofizită. Sub presiunea arabilor toţi armenii au fost puşi să iscălească acest
document (707) şi astfel a fost reconstituită unitatea Bisericii armene
monofisite.

Alături de ele amintim Biserica Nestoriană care este una din vechile
Biserici Orientale. Ea s-a desprins de Ortodoxie in secolul al V-lea şi s-a
menţinut până astăzi.
După victoria repurtată de Biserică impotriva arianismului, a apărut in
Răsărit o nouă dispută, cea hristologică, privind raportul firilor, divină şi
umană, in persoana Mântuitorului. Biserica apara Dumnezeirea lui Hristos, in
lupta cu arienii, dar şi umanitatea Sa, in lupta cu docheţii şi apolinariştii.
Invăţătura ei traditională era şi este aceea că in Iisus Hristos Dumnezeirea şi
umanitatea sunt perfect unite. Natura acestei unităţi, aprig disputată intre
reprezentanţii scolii antiohiene, care sustineau o unire morala, constand doar
din armonia conlucrării celor doua firi şi celei alexandrine, care susţineau o
unire reală, a dat naştere la lupte doctrinare la inceputul secolului al V-lea,
când pe scaunul Patriarhiei din Constantinopol a fost ridicat, in 428, Nestorie.
Acesta, abătându-se de la invăţătura tradiţională a Bisericii, invăţa că
firea umană in Hristos nu este desăvarşită fără persoana Sa umană, admiţând
deci două persoane in Hristos. Consecinţa acestei erezii era aceea că Fecioara
Maria nu este Născătoare de Dumnezeu, ci Născătoare de om sau cel mult de
Hristos. Tulburarea produsă a fost atât de puternică, încât a fost nevoie de
convocarea unui Sinod Ecumenic la Efes, in 431. Ereziarhul Nestorie a fost
depus şi exilat, impreună cu partizanii săi. Printr-un decret al impăratului
Teodosie al II-lea (408-450), operele lor au fost arse, li s-au confiscat bunurile
şi li s-au interzis adunările. Cu toate acestea, erezia nestoriană nu s-a stins. Ea
a continuat să existe, datorită şcolii teologice de la Edesa.
După semnarea formulei de împăcare dintre Chiril al Alexandriei şi Ioan
al Antiohiei în 433, adepţii lui Nestorie s-au constituit în Biserică aparte.
Pentru că ei au fost persecutaţi în imperiul bizantin, s-au refugiat în
Persia unde creştinii au reuşit să-şi dobândească independenţa de Antiohia
Siriei încă din 424 în urma unui sinod din Markabta. Aici l-au avut ca lider pe
Ibas de Edessa (episcop din 435, un fost sprijinitor al lui Nestorie la Sinodul
III ecumenic), care a deschis aici o şcoală catehetică. După Sinodul IV
ecumenic, datorită ostilitălilor manifestate de monofiziţi, a avut loc şi o

70
migraţie a credincioşilor nestorieni spre Persia. Această şcoală a fost închisă în
489, ca urmare a influenţei împăratului Zenon. În aceste condiţii, centrul
nestorianismului s-a mutat la Nisibis unde, din 457, episcopul Barsumas-un
ucenic al lui Ibas-a deschis o altă şcoală nestoriană.
Din 498 ei îşi aleg un “catolicos” care şi-a luat titlul de “patriarh al
Răsăritului” stabilindu-şi reşedinţa la Seleucia-Ctesifon. De pe la începutul
secolului al VI-lea, ei au desăşurat o intensă activitate misionară în Arabia,
India şi Turkestan.
În veacul al VI-lea, remarcăm renaşterea nestorianismului pe vremea lui
Mar Aba I (-540-552 – un convertit de la zoroastrism), când şi-a deschis porţile o
mănăstire lângă Nisibi sub conducerea lui Avraam de Kaskar (490-586).
Prin 651 Persia a fost cucerită complet de către mahomedani. A urmat o
perioadă de persecuţii din partea noilor stăpânitori, până în 775, când scaunul
patriarhal a fost mutat din Seleucia la Bagdad. O altă persecuţie majoră în care
înregistrăm treceri în masă la mahomedanism a avut loc în a doua jumătate a
secolului al IX-lea. Apoi, au avut de pătimit, din partea mongolilor (în secolele
XIII-XIV). De atunci încoace ei şi-au luat numele de Biserica Asiriană.

Monotelismul Numele ereziei derivă de la termenii greceşti monos (µονοσ

) = unul şi thelima (θελιµα) = vointa, energie.
Această erezie a reprezentat de fapt o răbufnire a monofizitismului în
secolul al VII-lea. Ea a apărut pe vremea împăratului Heraclie (610- 641) când
imperiul s-a extins înspre Persia. În timpul campaniilor sale militare Heraclie a
constatat că monofiziţii nu-l sprijină şi a decis să-i împace cu Biserica. Unii
monofiziţi erau gata să accepte hotărârile sinodului IV ecumenic dacă şi ortodocşii
acceptă învăţătura că în Iisus Hristos n-a existat decât o singură voinţă şi energie
(cea divină ). Artizanul acestei noi erezii a fost ep. Cir de Fazis care ajunge
patriarh de Alexandria (630-644) şi care prin promovarea acesteiinvăţături reuşeşte
să-i unească pe “teodosienii monofiziţi” cu Biserica aceptând învăţătura
monergistă sau monotelită. Patriarhul Serghie al Constantinopolului (610-638) şi-a
dat şi el consimţămâtul. Conducătorul oopziţiei ortodoxe a fost călugărul Sofronie
care recunoaste în spatele învăţăturii monotelite un monofizitism voalat. El afirma:
“cel care admite că Hristos are o singură energie nu poate admite decât o singură
natură”.
Sofronie ii scrie lui Serghie să nu accepte această învăţătura. La dorinţa
împăratului Heraclie, patriarhul Serghie ii scrie papei Honoriu l (625-638) şi
reuşeşte să-l caştige pe acesta la monotelism. Prin anul 633-634, Sofronie ajunge
patriarh de Ierusalim (înlăturat în 638), şi la scurt timp ii trimite atât papei Honoriu
cât şi lui Serghie “Henoticonul” lui Zenon prin care se combătea clar erezia
monotelită în sensul că se sublinia existenţa celor două firi în persoana
Mântuitorului, fiecare fire având proprietăţi specifice. Cei doi nu au ţinut seama de
scrisoarea lui Sofronie. Pentru a pune capăt discuţiilor teologice, Heraclie

71
alcătuieşte şi el un decret (“Ectetis” -638), compus de Serghie. Prin acesta se
interzicea orice discuţie despre una sau două energii în persoana lui Hristos.
Problema a fost aceea că în baza acestui decret monofiziţii au fost sprijiniţi
fătiş el devenind documentul de bază al monotelismului fiind semnat de Cir al
Alexandriei dar şi de urmaşul lui Serghie, Piros (638-641 şi 654) al
Constantinopolului. Urmaşul papei Honoriu, Ioan al IV-lea (641-668), n-a mai
avut aceeaşi atitudine şi, într-un sinod ţinut la Roma, a condamnat edictul lui
Heraclie.
În 641 urcă pe tron fiul lui Heraclie, Constantin al II-lea (al III-lea; 641-
668). Prin 648, şi Constantin emite un edict teologic cunoscut sub numele de
“Typos”, prin care împăratul a interzis orice discutie privitoare la cele două naturi,
două vointe şi două energii în Iisus Hristos. Typosul a fost semnat de patriarhii
răsăriteni dar nu şi-a atins scopul. Papa Martin I (649-653) a condamnat intr-un
sinod atât Ectetismul cât şi Typosul. În apararea Ortodoxiei s-a ridicat Maxim
Marturisitorul (+662) care, în 645, a purtat la Cartagina un dialog cu fostul patriarh
Piros al Constantinopolului. Sfântul Maxim priveste învăţătura monotelită din
punct de vedere soteriologic. El scoate în relief faptul că Iisus Hristos pe lângă
voinţa dumnezeiască a avut şi una naturală umană care a colaborat întru totul cu
cea divină deoarece prin unirea celor două firi nu a fost schimbată fiinţa divino-
umană a lui Iisus Hristos. Firea umană a lui Hristos a fost asemenea nouă însă
lipsită de păcat. Voinţa omenească, întrucât acţiona intotdeauna potivit Logosului
Divin, s-a conformat voinţei divine, şi Mântuitorul Iisus Hristos a ales intotdeauna
binele (şi prin vointa omenească). Vointa omenească nu este contrară vointei
divine ci este conformă acesteia şi deschisă planurilor Creatorului -ea colaborând
întru toate cu voinţa divină.
Împăratul Constantin s-a apucat să ia câteva măsuri punitive. Cei mai de
seamă reprezentanţi ai Ortodoxiei au fost papa Martin I şi Maxim Marturisitorul.
Din porunca împăratului papa a fost arestat, dus la Constantinopol şi condamnat la
moarte dar a fost exilat pe insula Cherson unde a murit în 660. Lui Maxim i s-au
taiat limba (pentru nu mai putea mărturisi) şi mâna dreapta (pentru nu mai putea
scrie împotriva monotelismului). Maxim moare în 662, la varsta de 80 de ani. Între
654-666 pe scaunul de Constantinopol s-a aflat Petru care a venit cu o nouă teorie
potrivir căreia în Iisus Hristos ar fi existat trei voinţe. Această învăţătură a fost mai
întâi respinsă de către papa Eugeniu I (+657).
Problema monotelismului trebuia rezolvată din nou de un sinod ecumenic
care nu s-a putut ţine pe vremea împăratului Constantin III , el fiind de partea
monofiziţilor. Pe tron ajunge Constantin al IV-lea (668-685); pe vremea lui s-a
ţinut sinodul VI ecumenic.
Sinodul s-a desfăşurat în două etape intr-o sala cu boltă a palatului imperial
numita “trullos” (de aici şi numele de Sinodul I şi II trulan). Prima etapă s-a ţinut
între 7 noiembrie 680 şi 17 septembrie 681 – au participat 174 de episcopi. În
şedinţa din 16 septembrie 681, tinută în prezenţa împăratului, s-a alcătuit
următoarea mărturisire de credinţă: „…că în Iisus Hristos, ce are două firi, există

72
două voinţe şi două energii corespunzatoare celor două firi şi că acestea subzistă în
mod neamestecat şi neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit, neopuse una alteia,
voinţa omenească urmând întru totul celei divine”.
Aici au fost condamnaţi ca eretici şi Cir al Alexandriei, Paul al II-lea,
Petru şi Honoriu al Romei, patriarhii Macarie al Antiohiei (+681), Serghie şi
Piros ai Constantinopolului. Această mărturisire de credinţă a devenit
obligatorie pentru întreaga creştinătate.
În timpul disputelor cu monofiziţii disciplina clerului şi a călugărilor a slăbit
foarte mult, aşa că, s-a simtit nevoia convocării unui nou sinod pentru a se emite
canoane. Acest lucru i-a revenit sinodului II trulan (691-692) şi, pentru că s-au luat
hotărâri în numele sinoadelor V şi VI ecumenice, acest sinod se mai numeste
quinisext (al cinci-şase-lea ecumenic). Sinodul s-a ţinut pe vremea împăratului
Justinian al II-lea (685- 695 şi 705-711). La sinod au participat 240 de episcopi şi
s-au formulat un număr de 102 canoane privitoare la: disciplină, unele aspecte
liturgice, s-au întărit hotărârile dogmatice şi canonice ale sinoadelor ecumenice
ţinute până atunci precum şi hotărârile unor sinoade locale şi canoane ale unor
Sfinţi Părinţi ai Bisericii. Din nou s-a recunoscut egalitatea patriarhiilor zise
“apostolice” în ordinea stabilită la sinodul IV ecumenic. Între altele, sinodul a oprit
pictarea Mântiutorului în chip de miel, s-a condamnat celibatul clerului precum şi
unele practici apusene privitoare la postul din zilele de luni şi sâmbătă.

9. Icoana în Biserica ortodoxă. Problema iconoclasmului (vechi

şi actual).

Iconoclasmul nu este altceva decât o noua rabufnire a monofizitismului sub

o altă formă. Problema reprezentării lui Dumnezeu în icoane nu a apărut strict în
secolul al VIIl-lea când a avut loc criza iconoclastă. În secolele anterioare, docheţii
negau realitatea trupului lui Hristos şi în mod indirect posibilitatea redării trupului
lui Hristos în icoane. Icoanele au făcut întotdeauna parte din viaţa Bisericii.
Primele icoane au fost cele ale Maicii Domnului pe care Sf. Ioan Evanghelistul a
realizat-o (potrivit tradiţiei) şi o altă icoană făcută de Sf. Evanghelist Luca. În
timpul disputelor hristologice, monofiziţii care accentuau învăţătura despre firea
dumnezeiască a Mântuitorului, au negat în mod indirect şi posibilitatea redării
chipului lui Dumnezeu prin icoane.
Începuturile ereziei;(iconoclasmul=acţiunea de distrugere a icoanelor), sunt
legate de numele lui Leon al III-lea Isaurul (714-741), cel dintâi împărat bizantin
care a luat măsuri impotriva icoanelor printr-un decret emis în anul 726 prin care
se cerea predarea şi distrugerea tuturor icoanelor din biserici şi case particulare.
Apărătorii icoanelor –iconodulii –au văzut în această atitudine nu atât o problemă
de negare a artei cât o problemă de natură religioasă -hristologică. Încă inainte de
sfârşitul secolului al VII-lea au apărut discuţii cu privire la icoane, iar dimensiunile

73
hristologice ale icoanei au fost semnalate la sinodul quinisext din 692. Canonul 82
spune: „…in anumite reproduceri ale cinstitelor icoane, înainte-mergătorul este în
făţişat arătând cu degetul spre un miel. Această reprezentare a fost adoptată ca
simbol al harului dar era o figură ascunsă a adevăratului Miel, care este Iisus
Hristos, cel care ni s-a arătat nouă potrivit legii. Privind aceste vechi umbre ca
simboluri transmise Bisericii, noi, astăzi, preferăm insuşi harul şi adevărul ca o
implinire a acestei legi... ”. Din acest canon rezultă că pentru a expune vederii
tuturor chiar cu ajutorul picturii ceea ce este desăvârşit este un lucru folositor
pentru că se face potrivit legii. ‚,...de acum inainte hotărâm ca Hristos Dumnezeul
nostru să fie reprezentat în forma să omenească în loc de cea a străvechiului Miel”.
Atitudinea negativă a sinodului quinisext faţă de simboluri şi accentul pus
realitatea istorică a intrupării ca temelie a artei icoanelor a făcut ca discuţiile
stârnite de decretul lui Leon III din 726 să devină discuţii hristologice. În luarea
acestei decizii împăratul s-a bucurat şi de sprijinul unor episcopi, venit mai ales
din partea celor care-si aveau eparhiile în imediata apropiere de noul imperiu
mahomedan. Creştinii de aici au devenit sensibili la acuzatiile mahomedanilor că
inchinătorii la icoane sunt de fapt idolatri.
Punerea în aplicare a decretului lui Leon III a imbrăcat de multe ori şi forme
violente: atunci când ofiterul Iovinus a intrat intr-o Biserica din suburbiile
Constantinopolului pentru a da jos o icoana făcătoare de minuni ce-L reprezenta pe
Mântuitorul, femeile au smuls scara de sub el şi l-au ucis în biserică.
Unii istorici afirmă că această criză iconoclastă a izbucnit şi din raţiuni
psihologice şi istorice; se ştie că evlavia creştinilor provenind din zonele unde se
vorbea limba greacă era mult inradacinată intr-o tradiţie unde icoanele aveu un rol
foarte important în cultura şi ritualul bisericesc, în timp ce în teritoriile ne-elene,
fără a fiintotdeauna ostili faţă de icoane, creştinii nu aveau inclinarea de a face din
acestea obiecte de cult considerandu-le simple expuneri ale elementului biblic.
Împăraţii bizantini au pus problema icoanelor atât de radical incât i-au
obligat pe teologii vremii să elaboreze principiile iconoclasmului. Împăratii
isaurieni aparţineau unor state din Răsărit unde icoana nu reprezenta un obiect de
cult în Biserică.
Războiul dus impotriva Islamului, religie care promova o doctrina fără
icoane, i-au facut pe isaurieni insensibili la icoane; mahomedanii spuneau că doar
ei sunt exponenţii unei religii pure încercând să critice astfel pretenţiile cezaro-
papiste ale împăraţilor bizantini.
Toate acestea au constituit, cu siguranţă, motive suficient de substanţiale
pentru împăraţi de a se ridica deasupra icoanelor. Când Leon al III-lea ajunge la
tron, patriarh al capitalei era Gherman (715-730), care spunea că icoanele sunt o
mărturisire de credinţă impotriva docheţilor. Pentru că s-a opus politicii
iconoclaste a lui Leon i s-a înscenat un proces, fiind acuzat că subminează
autoritatea de stat. Acuzaţiile au fost expuse de ucenicul său Anastasie cu care
Gherman a şi fost inlocuit. Cu Anastasie (730-754) incepe o mare campanie
impotriva icoanelor.

74
 Apărătorul cel mai de seama al icoanelor a fost Sfântul Ioan Damaschinul.
Sf.Ioan Damaschinul este ultimul mare părinte Bisericesc al Răsăritului.
S-a născut în Damasc -de unde îi vine şi numele de Damaschinul - la începutul
celei de a doua jumătate a secolului VII, dintr-o familie nobilă şi bogată care se
găsea în fruntea administraţiei fiscale a Siriei încă de la începutul sec. al VII-
lea. Cu toate ca Siria a vut nefericirea să treaca pe sub mai multe stăpâniri,
totuşi membrii familiei lui Damaschin nu au fost înlăturaţi din funcţia lor.
Cel care face celebră familia lui Damaschin, dar o celibritate cu nume rău
printre ortodocşi, a fost bunicul său Mansur. Acesta a avut nefericitul rol de a
preda capitala Damasc, la 4 sept 635, în mâinile arabilor. Eutihie (876-940),
Patriarhul Alexandriei îl acuză formal de trădare. Lui Mansur a succedat fiul său
Sergie (cu nume arab, Sargun Ben Mansur), tatăl Sf. Ioan Damaschinul. După
mărturisirea cronografilor arabi şi creştini, Sergie a fost consilierul intim al
califului Musawiah.
Serghie, având o situaţie financiară şi socială aparte, a reuşit să-i dea
fiului său Ioan o educaţie aleasă. Ela a reuşit să angajeze ca profesor particular
al lui Ioan şi al fiului său adoptiv Cosma, pe un călugăr cu numele Cosma
-originar din Italia, răscumpărat din robie.
După moartea tatălui său, petrecută în 690, Ioan ocupă aceiaşi dregătorie
până în anul 718, când califul Omar II (717-720) porneşte o politică
sângeroasâ contra creştinilor. Acest calif dorea ca în statul său să nu rămână
decât mahomedani. În acest scop el a interzis consumarea vinului în oraşe, a
silit pe creştini să se facă mahomedani -omorând pe cei care se opuneau, etc.
Tot el decretează că un creştin nu poate ocupa o funcţie mare în stat. Probabil
că Omar al II-lea i-a cerut lui Ioan să-şi menţină postul în schimbul credinţei,
însă acesta a refuzat sacrificându-şi rangul şi situaţia materială pentru
Mântuitorul Hristos.
După ce şi-a împărţit averea săracilor s-a retras împreună cu fratele său
adoptiv Cosma la mănăstirea Sf. Sava.
Patriarhul Ioan al V-lea al Ierusalimului (706-735) îl hirotoneşte preot şi
îl însărcinează să predice în Biserica Învierii din Ierusalim. Faima lui de adânc
cunoscător al problemelor teologice se răspândeşte, iar când Leon Isaurul
(717-741) publică edictul contra icoanelor în 726, patr. Ioan al V-lea al
Ierusalimului s-a adresat lui Ioan care a scris primul tratat “Despre
icoane”-contra ereziei iconoclaste; apoi, scrie cel de al doilea “tratat” pentru
credincioşii care nu înţeleseseră primul tratat, iar mai târziu scrie al treilea
“tratat” în care sistematizează ideile despre cultul icoanelor cuprinse în
primele două tratate. A luat apoi, parte acrtivă la un Sinod anti-iconoclast al
episcopilor orientali. Rolul său în desbaterile acestui sinod a fost atât de mare
încât posteritatea I-a atribuit lui Damaschin anatematizarea împăratului Leon.
Sf. Ioan Damaschin a activat în mănăstirea Sf. Sava şi în Ierusalim de
unde şi numele său de Aghiopolit. Din 734 până la sfârşitul vieţii sale a stat în
mănăstirea Sf. Sava împreună cu nepotul său Stefan. După cum ni se relatează

75
într-o biografie atribuită patriarhului Ioan al Ierusalimului, spre sfârşitul vieţii,
Sf. Ioan Damaschinul a făcut o revizuire a operelor sale în ceea ce priveşte
fondul şi forma. Sf. Ioan Damaschinul a murit în măn. Sf. Sava în anul 749.

OPERA Sf. Ioan Damaschinul este bogată şi variată. Ea poate fi grupată în:,
dogmatică, polemică, exegetică, morală, ascetică, omiletică şi imnologică.
Opera dogmatică
“Izvorul cunoştinţei”- compus din trei lucrări:
a) Capitole Filosofice (Logica)
b) Despre erezii
c) Expunerea exactă a credinţei ortodoxe (este cea mai bună expunere
dogmatică a învăţăturii creştine);
“Libel despre dreapta credinţă”
“Despre Sfânta Treime”
“Epistolă către arhim. Iordan, despre imnul trisaghion”
“Introducere elementară în dogmă”
“Despre cei în credinţă adormiţi”
“Expunerea credinţe ortodoxei”
Opere polemice
“Trei tratate contra celor care atacă Sf. icoane”
“Tom ca din partea preasfinţitului Petru episc. Damascului către aşa zisul Ep.
iacobit al Dareii ”
“Despre firea compusă contra acefalilor”
“Despre cele două voinţe şi activităţi şi despre celelalte însuşiri naturale ale
lui Hristos şi pe scurt şi despre cele două firi şi o singură ipostază”
“Contra ereziei nestoriene”
“Dialog contra maniheilor”
“Discuţia dintre un salacin şi un creştin”
“Discuţia lui Ioan ortodoxul cu un maniheu”
“Despre balauri”
Opere exegetice
“Comentariu la epistolelel Sf. Apostol Pavel, după Sf. Ioan Hrisostom”
Operele morale şi ascetice
“Sfintele paralele”
“Despre sfintele posturi”
“Despre cele 8 duhuri ale răutăţii”
“Despre virtuţiile şi viciile sufleteşti şi trupeşti”
El s-a putut ridica în apărarea icoanelor, întrucât Damascul se afla în afara
graniţelor Imperiului Bizantin. El scrie mai multe tratate de apărare a icoanelor.
Primul tratat, îl începe cu un argument hristologic pe care-l consideră principal şi
decisiv: „Il reprezentăm pe Dumnezeu cel nevăzut nu pentru că este nevăzut, ci
pentru că S-a făcut văzut pentru noi prin participarea lui în trup şi sânge. Dacă am
face o icoană a lui Dumnezeu cel nevăzut, fără îndoială că am fi în greşeală. Dar

76
noi nu facem nimic de acest fel, pentru că nu suntem în greşeală dacă facem o
icoana a lui Dumnezeu cel întrupat, care S-a aratăt în trup şi care în bunătatea să de
nedescris a trăit cu oamenii şi Si-a asumat natura, consistenţa, forma şi culoarea
trupului ”. În ceea ce priveste rolul icoanei în viaţa Bisericii, Sfântul Ioan stabileşte
un împătrit rol: estetic – de a infrumuseţa şi împodobi bisericile şi casele
oamenilor, un rol didactic-invăţătoresc–icoanele pot fi socotite Biblia neştiutorilor
de carte, un rol latreutic – de însoţire şi înfrumuseţare a cultului divin şi un rol
haric –in urma rugăciunilor indreptate spre cei în chipuiţi în icoane putem dobândi
harul divin necesar nouă pentru mântuire. Poporul s-a ridicat impotriva măsurilor
lui Leon.
O nouă răbufnire a iconoclasmului este cea din timpul lui Constantin al V-
lea Coprominul (741-775), întrucât acesta a mers mai departe decât tatăl său şi a
convocat un sinod unde s-au stabilit principiile iconoclasmului. Pornind de la ideea
că Eusebiu de Cezareea, intr-o scrisoare către împăratul Constanţius, îşi exprima
dezaprobarea pentru icoanele pictate fără gust, iconoclaştii au arătat că icoanele au
fost respinse şi în veacurile primare ale creştinismului. Asa s-a ajuns la convocarea
unui sinod în palatul imperial “Hieria” de lângă Calcedon în anul 754 (unde au
participat 338 episcopi) condus de Teodosie al Efesului. Aici au fost respinse
hotărârile sinoadelor ecumenice de până atunci şi s-a dispus inlăturarea icoanelor,
moaştelor şi crucilor din Biserică. Acest sinod iconoclast a respins însăşi ideea de
Hristos cel istoric pe care ucenicii L-au văzut şi L-au pipăit. Doctrina iconoclastă
formulată aici s-a plasat pe poziţii monofizite şi monotelite. La acest sinod s-a
afirmat că icoana şi modelul ei nu trebuie să fie şi nu sunt în mod necesar identice.
S-a accentuat doctrina despre Logosul divin care nu poate fiinchipuit în icoane,
pentru că “pe Dumnezeu nimeni vreodată nu L-a văzut”. În locul icoanelor, în
biserici, s-a dispus să fie plasate tablouri ale împăraţilor, iar în locul picturilor de
pe pereţi să fie zugravite motive inspirate din natură sau scene de vânătoare. Ioan
Damaschinul murise în 742 de aceea opoziţia cea mai dârză a venit din partea
călugărilor în timp ce clerul de mir a acceptat această politica religioasă.
Este adevărat că au existat şi exagerări din partea unor creştini în ceea ce
priveste cinstirea icoanelor dar acestea nu sunt reprezentative pentru întreaga
Biserică de Răsărit. În urma acestui sinod împăratul Constantin a început o
adevarată campanie militară împotriva iconodulilor. Constantin moare în 775 şi
urmează la tron fiul său Leon al IV-lea Hazarul (77 5-780).
În 780, când Leon IV moare, tronul a fost moştenit de fiul său încă minor,
Constantin VI (780-790), de aceea treburile administrative au fost coordonate de
mama sa, Irina, care era cinstitoare a icoanelor. Pe scaunul patriarhal ajunge
Tarasie (784-806) care, impreună cu împărăteasa, hotarăşte convocarea unui sinod
la Constantinopol pe 31 iulie 786. Acest sinod nu s-a putut ţine datorită opoziţiei
soldaţilor din garda imperială, care erau iconoclaşti. Împărăteasa invocă o
campanie militară impotriva arabilor şi trimite toate trupele din Constantinopol în
Asia Mică aducând în locul lor un corp de armata din Tracia şi astfel s-a putut ţine
sinodul VII ecumenic. Din prudenţă, sinodul a fost ţinut la Niceea în anul 787. La

77
acest sinod au participat între 300 şi 367 de episcopi. Nici la acest sinod papa
Adrian l (772-795) nu a fost prezent ci şi-a trimis reprezentanţii la fel ca şi
patriarhii de Alexandria şi Antiohia (Politian şi Teodoret) aflati sub stapânire arabă.
Pornind de la tratatele Sf. Ioan Damaschinul, sinodul a vrut mai intăi să
spele onoarea patată a Bisericii prin sinodul iconoclast din 754. Au fost anulate
toate hotărârile acelui sinod şi s-a hotărât ca este pernmis, chiar util şi bineplăcut
lui Dumnezeu, să facem icoane şi să le cinstim. Icoana nu trebuie confundată cu
originalul pentru că este esenţial distinctă de el şi că ea este un obiect de venerare
relativă. Acum s-a făcut distincţie clară între venerarea absolută, ce I se cuvine lui
Dumnezeu (numită şi adorare), venerarea Sfintilor şi a Maicii Domnului
(supravenerare) şi venerarea relativă (cinstire) acordată icoanelor.
Venerarea icoanei nu are ca ţintă ultimă obiectul din care este confecţionată
ci acţiunea de cinstire se îndreaptă spre prototipului ei; noi nu ne inchinam icoanei
ca obiect ci ne închinăm în faţa celui inchipuit pe ea. Apoi s-a arătat că la fel
trebuie să-I cinstim pe sfinţii îngeri, crucile precum şi rămăşiţele pământeşti ale
sfinţilor pe care Dumnezeu le-a înzestrat cu nestricăciune (sfintele moaşte). Tot la
acest sinod s-au formulat şi număr de 22 de canoane.
Distincţia subtilă dar clară între adorare şi venerare făcută la sinodul VII
ecumenic a constituit o garantie impotriva unor eventuale tendinţe animiste şi
fetişiste ale unor creştini.. Din nefericire această precizare s-a diluat în momenul
traducerii hotărârilor sinodului din greacă în latină şi astfel aceste hotărâri nu au
fost acceptate în Apus. Regele Carol cel Mare al francilor (768 – 814 ) a respins
aceste hotărâri şi a alcatuit lucrarea „Libri Carolini” (cărtile Carolingiene) – o
polemică la adresa sinodului VII ecumenic. Lupta impotriva icoanelor nu a incetat
o dată cu sinodul VII ecumenic.
O nouă răbufnire a iconoclasmului o înregistrăm pe vremmea împăratului
Constantin al V- Armeanul (813 -830). Reprezentanţi ai Ortodoxiei pot fi
consideraţi Teodor Studitul şi Nichifor Mărturisitorul (despre care voi vorbi în alt
capitol). În anul 815 s-a convocat un sinod la Constantinopol unde s-au anulat
hotărârile sinodului VII din 787 fiind reactualizate hotărârile siodului de la Hieria
din 754. Politica iconoclastă a fost continnuată şi de împăraţii Mihail Rangabe
(822-829) şi Teofil (829-842) dar cu o mai mică intensitate.
În timpul acestor frământari mănăstirile au devenit ţinta principală a
iconoclaştilor, dar cinstitori ai icoanelor s-au aflat chiar şi în sânul familiei
imperiale – sotia împăratului Teofil – Teodora. La moartea sotului ei tronul a fost
ocupat de fiul lor Mihail III-Betivul (842-867), ce era inca minor, de aceea
treburile imperiului au fost conduse de Teodora. Ca şi în cazul Irinei, Teodora ii
recheamă în scaune pe episcopii iconoduli şi având consimtământul patriarhului
Metodiu (843-847) convoacă un sinod în Constantinopol la inceputul lunii martie
843. La acest sinod au fost anulate hotărârile sinodului din 815, reafirmate
hotărârile sinoadelor ecumenice şi s-a alcatuit o lista cu toţi ereticii şi toate ereziile.
În rândul ereticilor au fost trecuţi şi susţinatorii lor în timp. Însusi împăratul Teofil

78
a fost trecut în rândurile lor (lista incepe cu Simon Magul). A fost restabilit cultul
icoanelor şi anatemizaţi inclusiv ereticii iconoclaşti.
Hotărârea acestui sinod a fost citită public în duminica din 11 martie a
acelui an. S-a întâmplat ca acea zi să fie prima duminica din Postul Mare de aceea,
de atunciincoace această zi se mai numeşte Duminica Ortodoxiei.
Ziua de 11 martie 843 este socotită a fi piatra de hotar dintre perioadele a
doua şi a treia I. B. U. Cultul icoanelor, al cinstirii Sfintilor, al îngerilor şi al
Sfintelor moaşte de asemenea au fost revitalizate.
În Apus datorită inţelegerii greşite a hotărârilor sinodului VII ecumenic
locul icoanelor în biserici a fost luat de statui.

10. Teologi răsăriteni după secolul al VIII-lea.

TEODOR STUDITUL

A trăit între anii 759-826. A fost un strălucit imnograf şi teolog ortodox

şi stareţ al Mănăstirii Sfântului Ioan Botezătorul de la Studion, în marginea
oraşului Constantinopol, capitala Imperiului bizantin. Cea mai împortantă
contribuţie teologică a sfântului Teodor Studitul, Despre sfintele icoane, a fost
o apărare a icoanelor în timpul celei de-a doua perioade a iconoclasmului
(814-842). Este prăznuit la data de 11 noiembrie în Biserica Ortodoxă.
Viaţa
Acesta a trăit pe când împărăţea Constantin V Copronim (741-775) şi
era din părinţi evlavioşi, anume Fotino şi Teoctista. Alegându-şi el de mic viaţa
cea bună (monahală) şi învăţând carte, a ajuns la înălţimea cunoştinţei. Deci,
călugărindu-se şi plinind tot felul de fapte bune, s-a învrednicit harului
preoţesc de la Sfântul Tarasie, patriarhul Constantinopolului. Şi fiind atunci
egumen la Mănăstirea Studion Preacuviosul Platon şi lăsând acela egumenia, a
primit egumenia fericitul acesta, care a povăţuit bine şi cu plăcere
dumnezeiasca turmă cea încredinţată lui, păstorind-o la păşunea mântuirii.
Fiindcă a mustrat cu îndrăzneală împreună cu Sfântul Tarasie pe
împăratul Constantin VI (780-797), feciorul Irinei, că şi-a lepădat pe legiuita
sa femeie şi a luat pe alta, Sfântul Tarasie a fost scos din scaunul său, iar pe
marele Teodor bătându-l, l-au izgonit la Tesalonic. Apoi, Constantin fiind
orbit, a fost lipsit şi de împărăţie, Irina a devenit împărăteasă (797-802). Atunci
a fost chemat Teodor din surghiun.
Însă când s-a făcut împărat Nichifor I (802-811), care se numea şi
Stavrachie, iarăşi a fost izgonit sfântul la Tesalonic. Iar când a împărăţit Leon
Armeanul şi căuta să înlăture sfintele icoane, mustrând cu îndrăzneală fericitul
Teodor pe împăratul pentru această faptă, a fost izgonit de către dânsul la
Metop, lângă lacul Apoloniada, în Frigia, şi de acolo iarăşi a fost trimis spre
partea răsăritenilor, unde a primit vreo sută de toiege pe spinare pe care le-a
suferit cu vitejie. Şi iarăşi a fost chinuit de mai-marele oastei cu grele bătai.

79
 Şi de acolo a fost trimis la Smirna şi închis într-o temniţă, unde i s-au
pus picioarele în butuci pentru chinuri. După aceea, dacă a luat Mihail II
Gângavul (820-829) împarăţia, a fost scos din legături marele Teodor şi
chemat din surghiun. Şi având puţină odihnă, s-a aflat cu prietenii săi şi cu
bună nădejde a răposat întru Domnul.
Era om uscăţiv, palid la faţă, cu păr cărunt şi cam pleşuv la cap.

OPERA
Despre sfintele icoane
Cuvântări duhovniceşti
Scrisori
Iisus Hristos - prototip al icoanei Sale. Tratatele contra iconomahilor, Editura
Deisis, Alba Iulia, 1994 (Titlul cărţii este dat de editorul în limba română a
câtorva din scrierile Sf. Teodor Studitul. Cartea cuprinde cele trei Tratate
contra iconoclaştilor, 15 probleme puse iconomahilor, 7 capitole împotriva
iconomahilor şi Epistola catre Platon despre venerarea icoanelor. În anexă mai
cuprinde Definiţia dogmatică a Sinodului VII Ecumenic şi Epistola Sf. Grigore
de Nyssa despre diferenţa dintre fiinţă şi ipostas. - cf. Apologeticum
Cuvintele Sfîntului Teodor Studitul, Episcopia Ortodoxă Română Alba Iulia,
Alba Iulia, 1994 (Lucrarea a fost tradusă şi tiparită pentru prima dată în limba
română în anul 1784 de Filaret, episcopul Râmnicului. Arhimandritul
Athanasie Dinca le-a diortosit şi retipărit la Căldăruşani în anul 1940. Ediţia a
treia a fost tiparită de Episcopia Alba Iulia în anul 1994. Cartea conţine 95 de
cuvântări duhovniceşti. Despre Sfântul Teodor Studitul vezi şi Atanasie Dincă,
Sfântul Teodor Studitul. Viaţa şi opera, , Bucureşti, 1940

PATRIARHUL FOTIE

Photius (cca. 820- cca. 897), cunoscut şi sub numele de Fotie, Fotiu
sau Fotios, a fost un important teolog şi filosof bizantin, părintele curentului
umanist din Bizanţ, unul din precursorii organizării Universităţii de stat din
Constantinopol. Ortografia consacrată a numelui în colecţia lui Migne este
"Photius". Fotie este considerat ca cel mai influent Patriarh al
Constantinopolului din punct de vedere doctrinar, după Ioan Gură de Aur (Ioan
Chrysostom 345 - 407 e.Hr.). Fotie a fost Patriarh al Constantinopolului în anii
858-867 şi 877-886 şi a fost sanctificat de Biserica Ortodoxă.
Spirit universal, a deţinut şi calitatea de profesor, având o reputaţie
extraordinară. Legendele spun că la cursurile sale veneau studenţi din Egipt,
Babilonia, Persia, şi chiar din Occidentul latin. Alături de Leon al VI-lea
Filozoful, a fost profesor de dialectică al Sf. Chiril, apostolul slavilor. De
altfel, Fotie s-a implicat cu fervoare în susţinerea misionarismului ortodox în
rândul popoarelor slave şi a contribuit la schismul bisericesc dintre Roma şi
Constantinopol.

80
 În 863, din încredinţarea împăratului Mihail al III-lea şi a patriarhului
Photius, fraţii Chiril şi Metodiu, originari din regiunea Salonic, s-au dus în
Moravia. Fiind familiari cu dialectul slav vorbit acolo, au început în Moravia o
acţiune sistematică de convertire a slavilor la creştinism, care s-a prelungit
timp de cîţiva ani.
Idei filosofice
În filosofie, principala sa preocupare au fost logica şi dialectica, având o
predispoziţie spre opera lui Aristotel. Amphilochia, compusă în decursul
primilui exil din anii 867 - 877 şi dedicată favoritului său discipol
Amphilochius din Cyzicus, este o compilaţie de întrebări şi răspunsuri pe teme
biblice, teologice şi filizofice. În cadrul celor 324 de întrebări şi răspunsuri,
Fotie discută,între altele, argumentele contrare cu privire la natura genurilor şi
speciilor. Astfel, avem de-a face cu o importantă implicare, din secolul IX, în
problema universaliilor. Fotie susţine o poziţie intermediară (de tipul celei
exprimate de Boethius), conform căreia genurile şi speciile au un conţinut real
dar necorporal, indică esenţa subiecţilor însă nu desemnează.
Gândirea teologică
În teologie, Fotie a fost loial părinţilor de la primele sinoade ecumenice.
Se opune utilizării formulei Filioque în Crez. Erudiţia şi autoritatea sa va fi
invocată de către antipalamiţii din secolul al XIV-lea împotriva deosebirii între
fiinţă şi energie, susţinută de Grigore Palamas.
Opera
Principalele lucrări ale lui Fotie sunt:
-Lexiconul, o enciclopedie-compilaţie conţinând în jur de 8000 de articole
-Biblioteca sau 'Myriobiblon", este un rezumat cu citate a 279 de lucrări
studiate de Fotie, alcătuită la cererea fratelui său Tarasius. Myriobiblon-ul este
bazat pe autori clasici care tratează, între altele, istoria, filozofia şi teologia.
Datorită acestei lucrări s-au păstrat conspecte ale multor texte bizantine
pierdute. [3] În prezent, există o traduce prescurtată în română Myriobiblon-ului
[4]
. Myriobiblon- ul complet a fost tradus în franceză de René Henry şi publicat
la Paris, Editura "Les Belles Lettres", 1959-1991.
-Mistagogia Duhului Sfânt, o lucrare dogmatică dedicată problemei lui
Filioque,în care se opune introducerii formulei Filioque în Crez.
Amphilochia, o lucrare complexă pe 324 de teme în care Fotie discută diferite
probleme: despre Biblie, teologie, filosofia lui Aristotel şi a lui Platon,
probleme lingvistice, despre calende, despre piatra magnetică, despre categorii
şi raţionamente, despre aporii, gen şi specie.
Lucrări academice despre Fotie în limba română
-Lucaciu V., Istoria lui Fotiu Patriarhul Constantinopolului, urzitorul
schismei cereşti, (Baia Mare: Tipografia lui Michail Molnar, 1892) (prelucrată
după preotul I. Jager)
-Georgescu G., Fotiu şi activitatea lui ierarchică faţă de Episcopul Romei teză
pentru licenţă, (Bucureşti: Carol Göbl, 1895)

81
 Bibliografie
John Meyendorff, Teologia bizantină, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996.

SFÂNTUL SIMEON NOUL TEOLOG

Sf. Simeon Noul Teolog s-a născut în anul 949 în Galateea (Paflagonia)
şi a studiat la Constantinopol. Tatăl său l-a pregătit pentru o carieră în
avocatură şi pentru o scurtă perioadă tânărul a ocupat o poziţie înaltă la curtea
imperială. La vârsta de 14 ani l-a întâlnit pe vestitul părinte Simeon Evlaviosul
la mănăstirea Studion, care avea să-i marcheze adânc dezvoltarea spirituală.
Tânărul a rămas în lume pentru mai mulţi ani, pregătindu-se pentru viaţa
monahală sub ascultarea părintelui, iar când a împlinit 27 de ani a intrat în
mănăstire.
Sf. Simeon Evlaviosul i-a recomandat tânărului să citească scrierile Sf.
Marcu Ascetul (prăznuit în 5 martie) pe lângă alţi scriitori duhovniceşti. El a
citit acele cărţi cu atenţie şi punea în practică ceea ce citea. În mod deosebit l-
au impresionat trei puncte din cartea Sf. Marcu "Despre legea duhovnicească"
(vezi Vol. I din Filocalia românească). În primul rând, trebuie să-ţi asculţi
conştiinţa şi să faci ce-ţi spune ea, dacă doreşti să-ţi vindeci sufletul. În al
doilea rând, numai prin îndeplinirea poruncilor poţi atrage asupra ta harul
Sfântului Duh. În al treilea rând, cel ce se roagă numai trupeşte fără cunoştinţa
spirituală este ca şi orbul care a strigat, "Fiul lui David, ai milă de mine (Luca
18,38). Când orbul şi-a recăpătat vederea, atunci L-a numit pe Hristos Fiul lui
Dumnezeu. (Ioan 9,38).
Sf. Simeon s-a rănit cu dragostea pentru frumuseţea duhovnicească şi a
încercat să o dobândească. Pe lângă pravila dată de părintele său, conştiinţa îi
spunea să mai adauge câţiva psalmi şi metanii, repetând constant "Doamne,
Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!" Bineînţeles că şi-a ascultat conştiinţa.
În timpul zilei ajuta oamenii nevoiaşi care locuiau în palatul lui Patrikie,
iar noaptea rugăciunile lui se prelungeau, prinzându-l miezul nopţii la
rugăciune. Odată, în timp ce se ruga, o lumină divină, foarte strălucitoare, a
coborît asupra lui, inundând camera. N-a văzut decît lumina în jurul său şi nu a
mai simţit pământul de sub el. I s-a părut că el însuşi s-a transformat în lumină.
Apoi mintea i-a urcat la ceruri şi a văzut o a doua rază, mai strălucitoare ca cea
dintîi, iar la capătul ei părea că se afla Sf. Simeon Piosul, cel care i-a dat spre
citire scrierile Sf. Marcu Ascetul.
La şapte ani după acea viziune, Sf. Simeon a intrat în mănăstire, unde a
înăsprit postul şi privegherea, învăţând lepădarea de sine. Vrăjmasul mântuirii
noastre i-a ridicat pe fraţii din mănăstire împotriva Sf. Simeon, care era
indiferent la laudele sau reproşurile altora. Datorită nemulţumirilor din
mănăstire, Sf. Simeon a fost trimis la mănăstirea Sf. Mamas din

82
Constantinopol. El a primit schima monahală acolo, înăsprindu-şi nevoinţele
duhovniceşti.
Prin citirea Sfintelor Scripturi şi a scrierilor sfinţilor părinţi, precum şi
prin conversaţiile pe care le purta cu sfinţi părinţi, el a atins un nivel
duhovnicesc înalt, îmbogăţindu-şi cunoţtinţele ziditoare de suflet.
Prin anul 980, Sf. Simeon a fost făcut egumen al Mănăstirii Sf. Mamas
şi a rămas în funcţie timp de 25 de ani. El a reparat şi restaurat mănăstirea care
avusese de suferit din cauza neglijenţei fraţilor şi a impus ordine în viaţa
călugărilor mănăstirii.
Această disciplină monastică strictă pe care sfantul se lupta să o respecte
a adus multe nemulţumiri în rândul fraţilor. Odată, după Sfânta Liturghie,
câţiva călugări l-au atacat şi aproape că l-au omorît pe Sfântul Simeon. Când
patriarhul Constantinopolului i-a scos din mănăstire şi vroia să-i predea
autorităţilor civile, Sf. Simeon a cerut ca aceştia să fie trataţi cu blândeţe şi să
fie lăsaţi să trăiască în lume.
Prin anul 1005, Sf. Simeon şi-a dat demisia din funcţia de egumen în
favoarea lui Arsenie, stabilindu-se undeva lângă mănăstire, în linişte. Acolo el
a creat operele sale teologice, din care unele fragmente apar în Filocalie.
Tema primară a scrierilor sale este activitatea ascunsă a perfecţiunii
duhovniceşti şi lupta cu patimile şi gândurile rele. El a scris şi instrucţiuni
pentru călugări: "Capitole teologice şi practice", "Tratat despre cele trei
metode de rugăciune" şi un "Tratat despre credinţă". Mai mult, Sf. Simeon era
şi un poet creştin, scriind "Imnuri despre iubirea divină", în jur de 70 de poezii
cu semnificaţie religioasă profundă.
Învăţăturile nepreţuite ale Sf. Simeon despre misterele rugăciunii minţii
şi despre lupta duhovnicească i-au adus numele de "Noul Teolog." Aceste
învăţături nu au fost creaţia Sf. Simeon, ci fuseseră uitate în timp. Unele dintre
ele păreau ciudate şi de neacceptat pentru contemporanii săi, ceea ce a dus la
conflicte cu autorităţile ecleziastice din Constantinopol, iar Sf. Simeon a sfârşit
prin a fi exilat din oraş. El a traversat strâmtoarea Bosfor şi s-a stabilit la
vechea mănăstire a Sfintei Macrina.
În anul 1021, sfântul a adormit în pace întru Domnul. În timpul vieţii
sale a primit darul facerii de minuni şi chiar după moartea sa s-au petrecut
numeroase minuni, printre care găsirea miraculoasă a icoanei sale.
Viaţa sa a fost scrisă de ucenicul sau, Sf. Nichita Stithatul.

Operele sfântului Simeon se impart in patru categorii:

1.Cateheze, in numar de 34. Din ele s-au format un numar de "Cuvantari" (P.G.
120) şi de "Cuvântări alfabetice" (cod. Monac. 177) .
2.Cuvântări teologice şi etice.
3.Capete.
4.Imne.

83
 Data alcătuirii acestor scrieri e greu de precizat. Catehezele au fost
compuse şi tinute in timpul petrecerii sfântului Simeon la Mănăstirea Studion,
după obiceiul acestei manastiri. Tot acolo a scris imne, lucrari exegetice şi
scrisori, care nu s-au pastrat. Dupa demisia din postul de egumen, a alcatuit
capetele despre virtuti şi despre patimile opuse lor. In timpul certei cu Stefan al
Nicomidiei, a alcatuit mai ales bucatile oratorice. Din timpul retragerii sale,
Nichita mentioneaza numai compunerea de imne.
S-a spus ca invatatura sfantului Simeon se incadreaza cu greu in traditia
parintilor anteriori,- ca ea e mai mult marturia unei experiente personale. In
esenta insa, invatatura lui se reduce la invatatura parintilor anteriori. Avem la
el aceeasi invatatura despre curatirea de patimi, despre dobandirea virtutilor şi
a nepatimirii, ca prima treapta a urcusului duhovnicesc, aceeasi invatatura
despre contemplarea nepatimasa a ratiunilor dumnezeiesti ale lucrurilor prin
care omul revine la starea naturii lui, invatatura precizata mai ales de sfantul
Maxim Marturisitorul şi considerata ca treapta a doua a urcusului duhovnicesc
; in sfarsit, aceeasi invatatura despre unirea cu Dumnezeu sau cu Hristos prin
Duhul Sfant, care e, in toata traditia duhovniceasca patristica, treapta a treia şi
ultima a urcusului duhovnicesc.
Ceea ce formeaza o nota mai aparte in preocuparea sfantului Simeon
este accentul deosebit de puternic pus pe simtire, pe constiinta, pe lumina şi pe
iubire. Toate acestea stau intr-o legatura intre ele, dar şi cu intreaga invatatura
a parintilor despre curatirea de patimi, sau despre virtutile care culmineaza in
nepatimire şi in iubirea de Dumnezeu şi in "vederea" Lui.
Este firesc ca unui protestant, cum a fost Karl Holl, sa i se fi parut
invatatura sfantului Simeon despre o viata atat de duhovniceasca, cum a fost
cea traita de el, cam stranie. Doctrina protestanta despre ruinarea totala şi
iremediabila a naturii omenesti prin pacat nu poate socoti posibile o purificare,
o sfintire a credinciosului şi o vedere a lui Dumnezeu. Este firesc, de
asemenea, ca teologii catolici sa fi gasit unele puncte din invatatura sfantului
Simeon anevoie de incadrat in "Ortodoxie". Caci ei pornesc in intelegerea lor
despre "Ortodoxie" de la doctrina catolica, dupa care Dumnezeu e cunoscut
prin ratiunea care face deductii logice despre Dumnezeu de la distanta, dar nu
printr-un contact al sufletului purificat cu Dumnezeu. Doctrina catolica despre
eliberarea de pacate prin simpla absolutie juridica, acordata de preot in baza
recunoasterii lor de catre penitent, doctrina bazata pe modul general juridic
prin care Hristos ne-a obtinut mantuirea, nu poate considera intrarea intr-un
contact nemijlocit al sufletului cu Dumnezeu, decat ca o gratie speciala,
acordata unor anumite persoane, gratie care nu e necesara pentru mantuire.
Multi au criticat afirmatia sfantului Simeon ca orice crestin care vrea sa
se mantuiasca trebuie sa ajunga la sfintirea sau la constiinta harului prezent in
el de la Botez. Teologii catolici, desi au devenit in timpul din urma mai
intelegatori fata de aceasta afirmatie, socotind-o incadrata in linia unui curent
de spiritualitate sentimentala, reprezentat de Diadoh, Marcu Ascetul, Macarie,

84
manifesta totusi, cel putin unii dintre ei, anumite rezerve in ce priveste
valabilitatea acesteia pentru toti crestinii.
Dar daca avem in vedere ca, dupa sfantul Simeon, "simţirea" sau
"vederea" (contemplarea) lui Dumnezeu, se iveste in om pe masura curatirii
sale de pacate, care crestin nu e dator sa se nevoiasca pentru imputinarea
pacatelor sale, ca o conditie pentru mantuire ? In orice caz aceasta este o
invatatura proprie Ortodoxiei, spre deosebire de protestantism care considera
ca omul se mantuieste prin simpla credinta fara nici un efort de iesire din
starea de pacat, şi spre deosebire, in oarecare masura, chiar de catolicism, in
care efortul de purificare e destul de putin pretuit.
In orice caz, sfantul Simeon nu cere o "simtire", o "vedere" maxima şi
egala de la toti crestinii. El face o deosebire intre "simtirea" sau "vederea" lui
Dumnezeu de aici şi din viata viitoare şi are o intelegere pentru gradele mai
reduse de "simtire" sau de "vedere" a lui Dumnezeu ale multor credinciosi. In
Cuvantul V moral, foarte important din acest punct de vedere, el spune :
"Acum marturisim şi spunem ca luam arvuna masurata a tuturor bunatatilor,
iar totul, nadajduim sa luam dupa moarte".
In general, invatatura sfantului Simeon despre "simtirea" sau "vederea"
lui Dumnezeu inca in timpul vietii de aici se bazeaza pe distinctia ce o face el
intre rationamentul asupra lui Dumnezeu şi legatura nemijlocita pe care o are
cu puterea lui Dumnezeu sufletul care inainteaza in virtuti şi a ajuns la anumite
grade ale iubirii. Caci chiar in acestea este lucratoare puterea lui Dumnezeu.
Rationamentul face presupuneri despre Dumnezeu din auz. De aceea nu
reprezinta adevarata cunoastere. Adevarata cunoastere e din "vedere". Prin
"vedere", cel ce cunoaste sesizeaza o lumina care iradiaza din cel cunoscut, o
lumina materiala daca e un obiect sensibil, o lumina spirituala, daca e un focar
spiritual. Dar lumina aceasta e in acelasi timp un sens, pentru ca reprezinta o
anumita particularitate a celui cunoscut. "Iar cand auzi despre lumina, sa nu
socotesti ca ea e numai cunostinta fara lumina". Altceva e sa cunosti un om din
auzite şi altceva e sa-l cunosti din vedere. Aceasta e o cunoastere in lumina lui.
Tot asa, altceva e sa cunosti pe Dumnezeu din auzite şi altceva e sa-L cunosti
prin "lucrarea şi puterea Preasfantului Sau Duh, sau a luminii" (Cuvantui V
moral).
Oricine nazuieste sa-si imputineze pacatele, sa sporeasca in virtuti,
cunoaste in sine puterea lui Dumnezeu, care-l ajuta in acest efort, deci "simte"
pe Dumnezeu, sau "il vede". şi tot cel ce vrea sa se mantuiasca trebuie sa se
nevoiasca pentru imputinarea pacatelor sale, pentru slabirea obisnuintelor sale
de a pacatui, pentru deprinderea sa de a face binele şi de a-l imprima in fiinta
sa. E prea mult sa se ceara aceasta credinciosilor ? Nicidecum.
Caracteristic pentru valoarea netrecatoare ce o acorda sfantul Simeon
persoanei, este accentul pus de el pe constiinta de sine, care ramane in sfinti, in
viata viitoare, ba chiar se clarifica la culme ; şi odata cu ea constiinta despre
ceilalti, sau cunoasterea lor. Daca constiinta aceasta se estompeaza in extazul

85
trecator din cursul vietii pamantesti, sau in starea dominata de patimi, ea se
ascute la maximum in viata vesnica (Cuvantul I moral). Numai in relatie cu
alte constiinte şi in ultima instanta cu constiinta divina, care ne iubeste şi ne
cere iubirea la maximum, se adanceste şi constiinta proprie a credinciosului.
Constiinta personala şi comuniunea intre persoane se promoveaza reciproc.
Aceasta inseamna ca numai in lumina ce iradiaza din altii, şi in ultima analiza
din Dumnezeu, se adanceste constiinta proprie a fiecaruia.
Despartirea Bisericii din Apus de cea din Rasarit a fost efectul unei
despartiri a spiritului juridico-rational,- dezvoltat in Occident, de crestinismul
duhovnicesc pastrat in Rasarit. Prin sfantul Simeon Noul Teolog şi prin sfantul
Grigorie Palama s-a pus in evidenta directa aceasta despartire pe planul adanc
al spiritualitatii. In Rasarit spiritualitatea a fost inteleasa totdeauna ca contact
nemijlocit al sufletului cu puterile Duhului Sfant, pe baza ascezei purificatoare
a intregului om, deci inclusiv a trupului. In Occident, "spiritualitatea" a fost
inteleasa tot mai mult ca o subtila speculatie rationala, nepreocupata de aceasta
purificare a trupului.
Sfantul Simeon vede in spiritul duhovniciei integrale a crestinismului
originar şi rasaritean relatia intima intre suflet şi trup (Cuvantul VI moral).

SFÂNTUL GRIGORIE PALAMA

Arhiepiscop de Tesalonic, a fost dintre cei mai profunzi şi mai originali

teologi ai Bisericii Ortodoxe din secolul al XIV-lea. Este considerat un sfânt
părinte al Bisericii.
El este înscris în calendarul ortodox cu zi de prăznuire la data de 14
noiembrie, dar fiind cinstit în chip aparte în Duminica a doua a Sfântului şi
Marelui Post, numită şi Duminica Sfântului Grigorie Palama.
Viaţa
Sfântul Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului, s-a născut în anul
1296 în Constantinopol. Tatăl Sfântului Grigore a devenit un important
demnitar la curtea lui Andronicus al II-lea Paleologul (1282-1328), dar a murit
la scurt timp, Andronicus devenind turorele copilului Grigore rămas orfan.
Înzestrat cu abilităţi intelectuale şi ambiţie, Grigore a stăpânit toate subiectele
de studiu care făceau parte la vremea aceea din cursul complet de educaţie
superioară medievală. Împăratul spera ca tânărul să se îndrepte spre munca în
cadrul guvernului, dar Grigore, abia împlinind 20 de ani, s-a retras în Muntele
Athos în anul 1316 (după unele surse 1318) devenind novice la Mănăstirea
Vatoped, sub îndrumarea monahicească a Părintelui Nicodim de la Vatoped
(prăznuit în 11 iulie). Acolo a fost tuns şi a pornit pe calea sfinţeniei. Un an
mai târziu, Sfântul Evanghelist Ioan Teologul i-a apărut în vis şi i-a promis că-l
va proteja pe calea sa duhovnicească. Mama şi surorile lui Grigore au devenit
şi ele călugăriţe.

86
 După săvârşirea Părintelui Nicodim, Sf. Grigore a stat opt ani sub
îndrumarea duhovnicească a Părintelui Nichifor iar după moartea Părintelui
Nichifor, Grigore s-a tranferat la Lavra Sf. Atanasie Athanitul (prăznuit în 5
iulie). Aici a slujit la trapeză şi apoi a devenit cântăreţ în biserică. După trei ani
s-a mutat la schitul Glossia, nevoindu-se mai abitir pentru a atinge
perfecţiunea spirituală. De la stareţul mănăstirii a învăţat meşteşugul
rugăciunii neîncetate pe care o practică monahii, începînd cu marii pustnici ai
deşertului din sec. al IV-lea, Evagrie Ponticul şi Sf. Macarie al Egiptului
(prăznuit în 19 ianuarie).
Mai târziu, în sec. al XI-lea, Sf. Simeon Noul Teolog (prăznuit în 12
martie) a dat indicaţii amănunţite despre activitatea mentală pentru cei care
practicau rugăciunea exterioară, iar sfinţii din Athos au pus-o în aplicare.
Practicarea rugăciunii minţii sau a inimii pentru care este nevoie de solitudine
şi linişte se numeşte isihasm (de la grecescul "hesychia" care înseamnă calm şi
linişte), iar practicanţii se numesc isihaşti.
În timpul şederii sale în Glossia viitorul ierarh Grigore a fost complet
absorbit de spiritul isihast acesta devenind noul său mod de viaţă. În anul
1326, datorită ameninţării invaziei turce, el împreună cu ceilalţi fraţi ai
schitului s-au retras în Tesalonic, unde a fost hirotonit ca preot.
Sf. Grigore a combinat îndatoririle sale preoţeşti cu viaţa de pustnic.
Cinci zile pe săptămână le petrecea în linişte şi rugăciune iar sâmbăta şi
duminica venea în mijlocul oamenilor, slujind sfintele slujbe şi predicînd,
smulgînd oamenilor sentimente de iubire dar şi multe lacrimi prin cuvintele
sale. Uneori participa la întrunirile duhovniceşti ale tinerilor educaţi conduse
de viitorul patriarh Isidor. După reîntoarcerea din Constantinopol, Sf. Grigore
a găsit un loc potrivit în care să vieţuiască în solitudine, lângă Tesalonic, la
Bereia. Aici a adunat în jurul lui în timp scurt mai mulţi călugări, pe care i-a
îndrumat timp de cinci ani.
În anii 1330 au avut loc importante evenimente în viaţa Bisericii de
Răsărit, în urma cărora Sf. Grigore a fost plasat printre cei mai importanţi
apologeţi universali ai ortodoxiei, fiind foarte renumit ca profesor al
isihasmului.
Prin 1330 învăţatul călugăr Varlaam sosea în Constantinopol din
Calabria, Italia. Acesta a fost autorul unor tratate de logică şi astronomie, fiind
renumit pentru calităţile sale oratorice ieşite din comun. Varlaam a primit o
catedră la universitatea din capitală şi a început să adâncească studiul scrierilor
Sf. Dionisie Areopagitul (prăznuit în 3 octombrie), a cărui teologie "apofatică"
("negativă", în contrast cu "katafatică" sau "pozitivă") era în mod egal
apreciată atât în Bisericile de Răsărit cât şi în cele de Apus.
La scurt timp, Varlaam a călătorit la Muntele Athos, unde s-a
familiarizat cu viaţa spirituală a isihaştilor. Susţinînd imposibilitatea
cunoaşterii esenţei lui Dumnezeu, el a declarat că rugăciunea minţii era o
eroare eretică. În călătoriile sale la Constantinopol şi Tesalonic, călugărul

87
Varlaam a intrat în dispute cu călugării, încercînd să demonstreze natura
materială creată a luminii din timpul Schimbării la faţă a Mântuitorului de pe
Muntele Tabor. Acesta ridiculiza învăţăturile călugărilor despre metodele
rugăciunii şi despre lumina necreată văzută de isihaşti.
Sf. Grigore, la rugămintea călugărilor athoniţi, a răspuns prin
admonestări verbale la început, dar văzînd că nu au nici un rezultat, a început
să aştearnă pe hârtie argumentele sale teologice. Astfel a apărut "Triade în
apărarea sfinţilor isihaşti" (1338). Prin 1340 sfinţii din Muntele Athos au
compilat, cu ajutorul sfântului, un răspuns general împotriva atacurilor lui
Varlaam, grupat sub titlul "Tomul Aghiorit". La Sinodul din Constantinopol
din 1341 ţinut la Biserica Sf. Sofia, Sf. Grigore a polemizat cu Varlaam,
axîndu-se pe ideea naturii luminii de pe Muntele Taborului. În 27 mai 1341
Sinodul a fost de acord cu punctul de vedere al Sf. Grigore, şi anume că,
Dumnezeu, de neatins prin esenţa Sa, ni se descoperă prin energiile Sale
direcţionate spre lume şi percepute de noi, cum a fost lumina de pe Muntele
Taborului, dar acestea nu sunt nici materiale şi nici create. Ipotezele lui
Varlaam au fost condamnate ca erezii, acesta fiind anatemizat şi izgonit în
Calabria.
Dar disputele dintre Palamiţi şi Varlaamiţi erau departe de a se fi
încheiat. Acestora din urmă li s-au alăturat discipolul lui Varlaam, călugărul
bulgar Akyndinos, precum şi Patriarhul Ioan XIV Kalekas (1341-1347);
împăratul Andronicus III Paleologul (1328-1341) înclina şi el spre punctul lor
de vedere. Akyndinos, al cărui nume însemna "cel care nu face rău", de fapt a
cauzat un mare rău prin învăţăturile sale eretice. Akyndinos a scris o serie de
mici tratate în care îi denunţa Sf. Grigore şi pe călugării athoniţi drept
provocatori de tulburări în cadrul Bisericii. La rândul său, sfântul a scris un
răspuns detaliat în care demonta erorile lui Akyndinos. Însă patriarhul îl
susţinea pe Akyndinos şi l-a numit pe Sf. Grigore vinovat de toate tulburările
din cadrul Bisericii. În 1344 l-a închis în temniţă timp de patru ani. În 1347,
când Ioan al XIV-lea a fost înlocuit de Isidor (1347-1349), Sf. Grigore a fost
eliberat şi numit Arhiepiscop al Tesalonicului.
În 1351 Sinodul din Vlaherne a apărat cu solemnitate caracterul ortodox
al învăţăturilor sale, însă poporul nu l-a acceptat uşor pe Sf. Grigore, astfel
încât el a trebuit să se mute dintr-un loc în altul. Într-una din călătoriile sale la
Constantinopol pe un vapor bizantin, a căzut în mâinile turcilor. Chiar în
captivitate, Sf. Grigore a predicat atât prizonierilor creştini cât şi răpitorilor săi
musulmani. Hagarenii au fost uimiţi de înţelepciunea cuvântului său, dar
musulmanii nu au putut suporta acestea şi l-au bătut, ba chiar l-ar fi omorât cu
plăcere dacă n-ar fi nădăjduit într-o răscumpărare mare. La un an, Sf. Grigore a
fost răscumpărat şi s-a întors la Tesalonic.
Sf. Grigore a făcut multe minuni în cei trei ani dinaintea morţii sale,
vindecînd mulţi bolnavi. În ajunul morţii sale, Sf. Ioan Gură de Aur i-a apărut

88
într-o viziune, adresîndu-i cuvintele: "Spre înălţimi! Spre înălţimi!" Sf.
Grigore Palama a adormit întru Domnul în 14 noiembrie 1359.
În 1368 a fost canonizat la Sinodul din Constantinopol Pentru lupta dusă
contra ereticilor şi pentru teologia sa profundă, contemporanii l-au cinstit pe
Grigorie Palama ca pe un "al doilea Atanasie" (referirea este la Sfântul
Atanasie cel Mare). La câţiva ani după moartea lui, în anul 1386, a fost
proclamat sfânt de către un sinod în Constantinopol sub Patriarhul Filotei
(1354-1355, 1364-1376) - care a scris viaţa sfântului şi slujbele adresate
acestuia -, iar pomenirea lui se face în chip aparte în a doua Duminică din
Postul Mare, ca o prelungire a sărbatorii triumfului Ortodoxiei împotriva
tuturor ereziilor.

NICOLAE CABASILA

Data exactă a naşterii sale nu este cunoscută. S-a născut în jurul anului
1322, (între 1319 şi 1323).
Scriitor laic, teolog şi mistic sacramental bizantin, apropiat al
împăratului Ioan VI Cantacuzino, împreună cu care s-a retras la mănăstire.
Până nu demult o parte a istoriografiei ecleziastice îl confunda cu unchiul său
(din partea mamei), Nil Cabasila, al cărui nume de laic era tot Nicolae. Cum
Nil Cabasila a fost arhiepiscop al Tesalonicului timp de doi ani (1361-1363),
prin confuzie se considera că Nicolae Cabasila a fost episcop.
În disputa isihastă a ţinut partea monahilor din Muntele Athos, deşi a
preferat să urmeze o cale spirituală mai puţin mistică decât doctrina energiilor
necreate.
Cabasila este un sfânt al Bisericii Ortodoxe şi este comemorat pe data de 20
iunie.

Viaţa
Nicolae Cabasila s-a născut la Tesalonic în jurul anului 1322. Se trăgea,
prin tatăl său, din familia Chamaetos, dar la maturitate a preferat să-şi ia
numele de familie al mamei sale: Cabasila, o familie veche şi renumită în
imperiu la acea vreme.
Dascălii săi, în învăţătura profană, literară şi filosofică, şi cea spirituală şi
teologică au fost:
Nil Cabasila- unchiul său, teolog renumit pentru tratatele sale împotriva
Latinilor, oponent al încercărilor de unire dintre Biserica Ortodoxă (a
Orientului) şi Biserica Romano-Catolică (a Occidentului); a fost arhiepiscop al
Tesalonicului timp de doi ani (1361-1363).
Dorotei Vlates - unul din părinţii duhovniceşti cei mai renumiţi din
Tesalonic; la 1355 acesta a fondat, împreună cu fratele său Marcu, pe acropola
Salonicului, Mănăstirea Pantocratorului (1355), care le poartă astăzi numele

89
(Mănăstirea Vlatadon); mai apoi a devenit arhiepiscop al Tesalonicului (1371-
1379) . Între cei care au vieţuit la această manastire îi amintim pe:
-Grigorie Palama (1296-1359) - viitor arhiepiscop de Tesalonic (1347-
1359), unul dintre cei mai profunzi şi mai originali teologi ai Bisericii
Ortodoxe din secolul al XIV-lea.
-Isidor Buheiras - viitor Patriarh de Constantinopol (1347-1349/50), care
îndruma mai multe cercuri de laici practicanţi ai Rugăciunii lui Iisus, la care
participa şi tânărul Nicolae Cabasila.
În timpul studiilor la Şcoala de Filosofie din Constantinopol (prin anii
1340-1350) izbucneşte disputa palamită, dar Cabasila se arată mai interesat de
viaţa socială şi politică.
Opera
Opera sa principală este Viaţa în Hristos - Περι της εν Χριστω ζωης
(editată de W. Gass, 1849), în care expune principiul conform căruia unirea cu
Hristos este actualizată şi desăvârşită prin trei dintre tainele Bisericii, anume
botezul, mirungerea şi euharistia.
Mai este cunoscut un Comentariu la Sfânta Liturghie (sau: Tâlcuirea
Dumnezeieştii Liturghii -traducerea în limba română a Pr. Prof. Dr. Ene
Branişte a cunoscut trei ediţii imprimate - 1946, 1989, 1997 - şi una digitală la
Apologeticum), în care arată de asemenea arată o profundă înţelegere a
sacramentelor şi vieţii liturgice.
A mai scris omilii pe diverse teme. O mare parte din textele sale sunt
încă needitate. A murit în anul 1391.

NICODIM AGHIORITUL

Viaţa
Sfântul Nicodim Aghioritul s-a născut în anul 1749 în insula Naxos din
arhipelagul Cicladelor (Grecia). Părinţii săi, pioşi şi cu frica de Dumnezeu, i-
au dat numele Nicolae la Sfântul Botez şi l-au încredinţat preotului satului ca
să-l înveţe să citească. Spre deosebire de ceilalţi copii, nu-i plăceau jocurile
zgomotoase, dedicându-şi timpul liber lecturilor. Fusese înzestrat de
Dumnezeu nu numai cu o inteligenţă vie, ci şi cu o memorie ieşită din comun,
care îi permitea să reşină pe dată tot ceea ce citea şi să repete apoi totul fără
nici o greşeală. Trimis la Smirna la vârsta de 16 ani pentru a urma învăţătura
dascălului Ierotei la şcoala Evanghelică, se face plăcut tuturor, învăţătorului şi
confraţilor, pentru blândeţea sa şi rafinamentul deprinderilor sale. În afara
Literelor profane şi a diferitelor discipline ale ştiinţelor sacre, învaţă latina,
franceza şi ajunge să stăpânească greaca veche, ceea ce îi permite să
îndeplinească misiunea pe care i-o pregătise Dumnezeu: să facă accesibile
poporului grec ortodox aflat sub asuprire comorile Tradiţiei Bisericii.
După patru ani de studii la Smirna, ca urmare a unei campanii militare
rusești, otomanii ii omoară pe grecii din regiune, astfel că Sfântul Nicodim

90
este constrâns să se întoarcă la Naxos, în patria sa. Îi întâlneşte acolo pe
călugării Grigore, Nifon şi Arsenie, exilaţi din Sfântul Munte, şi aceştia îi
trezesc dragostea pentru viaţa monahală şi îl iniţiază în practica ascezei şi a
rugăciunii interioare. Aceştia îi spun că la Hidra locuia un om de o mare
virtute, versat în doctrina Părinţilor Bisericii, Mitropolitul Macarie de Corint.
Nicolae s-a dus la el şi a găsit în jurul Sfântului Ierarh o intensă preocupare de
a traduce izvoarele Tradiţiei bisericesti. Acolo l-a cunoscut şi pe renumitul
sihastru Silvestru din Cezareea, care trăia într-o chilie retrasă nu departe de
oraş. Acest om sfânt i-a făcut o prezentare a vieţii în singurătate cu asemenea
ardoare, încât Nicolae s-a hotărît să ia jugul uşor şi blând al lui Hristos. Luând
scrisori de recomandare din partea lui Silvestru, s-a îmbarcat spre Muntele
Athos (1775).
Mai întâi a intrat în Mănăstirea Dionisiu unde a primit repede haina
monahicească sub numele de Nicodim. Numit secretar şi lector, a devinit la
scurt timp modelul tuturor fraţilor, atât în serviciile pe care le înfăptuia cu
supunere şi fără să crâcnească, precum şi în sârguinţa pe care o demonstra în
rugăciune şi asceză. Se străduia în fiecare zi ca trupul să se supună minţii şi
pregătea pentru luptele vieţii isihaste.
După doi ani, Sfântul Macarie din Corint, în vizită la Sfântul Munte, l-a
însărcinat pe Nicodim cu revizuirea şi pregătirea pentru editarea Filocaliei.
Tânărul călugăr s-a retras într-o chilie la Karyes pentru a îndeplini această
sarcină demnă de marii învăţători ai isihiei care cerea o cunoaştere profundă a
ştiinţei sufletului. La fel a făcut şi pentru lucrările Everghetinos şi Tratatul
despre deasa împărtăşire.
După ce a terminat prima lucrare, s-a întors la Dionisiu, dar contactul cu
Părinţii Filocaliei, precum şi exerciţiul intens al Rugaciunii lui Iisus i-au trezit
dorinţa de a i se dedica cu totul. Cum a auzit vorbindu-se de Sfântul Paisie
Velicikovski, care conducea mai bine de o mie de călugări din Moldova în
această sfântă activitate a minţii îndreptate către inimă, el a încearcat să li se
alăture. Dar, prin pronia lui Dumnezeu, o furtună l-a împiedicat să îşi atingă
scopul. Revenit la Muntele Athos şi arzând de dorinţa de a se consacra
rugăciunii in linişte totala, nu s-a mai întors la Dionisiu, ci s-a retras într-o
chilie în apropiere de Karyes, apoi la Schitul Kapsala, dependinţă a mănăstirii
Pantocratorului, într-o sihăstrie închinată Sfântului Atanasie, unde a copiat
manuscrise pentru a-şi acoperi nevoile zilnice. Aici a putut să se dedice zi şi
noapte rugăciunii şi meditaţiei la învăţătura Sfinţilor Parinţi, urcând repede
treptele Scării spirituale.
La puţin timp după aceasta, bătrânul Sfânt Arsenie din Peloponez, pe
care l-a cunoscut la Naxos s-a întors la Athos pentru a pune bazele unui schit.
Nicodim a renunţat la singurătate şi a devenit ucenicul acestuia. Abia au
terminat construcţia unei noi chilii când ei hotarăsc să se retragă pe o insulă
pustie şi aridă, Skyropoula, în faţa Eubeei (Ivia) (1782). Datorită dificultăţilor
de a-şi asigura cele necesare existenţei, Arsenie a pleacat în altă parte, lăsându-

91
l singur pe Nicodim. Acolo, la cererea vărului său, Episcopul Ierotei din
Euripos, Sfântul Nicodim a redactat capodopera sa: Manualul sfaturilor celor
bune, despre păstrarea simţurilor şi a gândurilor, şi despre activitatea minţii
(Traducerea românească este publicată la noi sub numele de Paza celor cinci
simţuri).
În vârstă de numai 32 de ani, fără cărţi şi fără note, neavând ca sursă de
inspiraţie decât comoara impresionantei sale memorii şi neîncetatul său dialog
cu Dumnezeu, el expune în această lucrare esenţa întregii doctrine spirituale a
Părinţilor, ilustrată cu un mare număr de citate, însoţite de referinţele lor
exacte. În această lucrare, el ne învaţă cum să eliberăm inteligenţa, mintea
(nous) de lanţul care o leagă de plăcerile simţurilor, pentru a-i permite să se
înalţe, prin rugăciunea interioară (cunoscută şi ca "rugaciunea inimii" sau
"rugăciunea lui Iisus") la "plăcerile" spirituale ale contemplaţiei (theoria). În
timpul acestei şederi pe insula pustie, Sfântul are de înfruntat violente atacuri
ale demonilor, care incercau sa îl alunge de acolo. Spre deosebire de atitudinea
sa temătoare din tinereţe, când nu indrăznea să doarmă cu uşa închisă, acum,
când duhurile întunericului veneau să şoptească la fereastra lui, el nu îşi ridica
privirea din carte decât pentru a râde de încercările lor neputincioase.
După un an petrecut la Skyropoula, se întoarce la Athos, unde primeşte Marea
Schimă călugărească şi obţine chilia Sfântului Teonas la Kapsala. Acceptă sa
primească un ucenic, Ierotei şi se consacră mai mult ca niciodată scrierilor şi
învăţării fraţilor care veneau să se instaleze în împrejurimi pentru a profita de
ştiinţa lui.
Cu ocazia unei noi şederi în Sfântul Munte, Sfântul Macarie îi
încredinţează editarea traducerii operelor complete ale Sfântului Simeon Noul
Teolog. În introducerea la această lucrare, care conţine învăţături atât de
profunde despre contemplaţie, Sfântul Nicodim precizează că asemenea cărţi
nu sunt făcute doar pentru călugări, ci şi pentru mireni, căci toţi creştinii au
fost chemaţi să trăiască desavârşirea Evangheliei. El redactează apoi Manualul
Duhovnicului. El mai compune şi o admirabilă Liturghie spre cinstirea
Sfântului Simeon, a cărui prăznuire a instituit-o la 12 octombrie şi adună într-o
culegere unică, după cele opt glasuri şi pentru fiecare zi a săptămânii,
canoanele închinate Maicii Domnului cântate la sfârsitul Vecerniei sau la
Pavecerniţă în mănăstiri. În afara multor altor compoziţii liturgice, el publică
atunci două lucrări adaptate după renumite cărţi spirituale din tradiţia
occidentală: Războiul nevăzut de Lorenzo Scuppoli (1589) (Sfântul Nicodim
se folosise de o ediţie manuscrisă în limba italiană care se găseşte şi astăzi la
mănăstirea Sfântului Ioan Teologul din Patmos şi care îi fusese împrumutată
fără îndoială de Sfântul Macarie din Corint) şi Exerciţii spirituale, care au
cunoscut până în zilele noastre un succes nedezminţit (considerată a fi o
adaptare a renumitului tratat al lui Ignatie de Loyola, fondatorul Ordinului
călugăresc occidental al iezuiţilor, această lucrare este de fapt inspirată din
Exerciţiile spirituale, precum şi din alte opere ale autorului spiritual italian J.P.

92
Pinamonti). Departe de a fi simple traduceri, aceste lucrări au fost profund
restructurate şi adaptate de Sfântul isihast, care introduce în ele o învăţătură
fără cusur despre căinţă, asceză şi Rugăciunea lui Iisus.
Între timp, cartea despre deasa împărtășire suscitase reacții puternice
printre călugării care apărau obiceiul, de dată târzie şi contrar Sfintelor
Canoane şi tradiţiilor apostolice, al împartăşirii de numai trei sau patru ori pe
an. Acuzată de erezie novatoare, cartea este condamnată de Patriarhul Procopie
al Constantinopolului. Dar, odată cu instalarea lui Neofit al VII-lea (1789),
interdicţia a fost suspendata, iar Colivazii au fost recunoscuţi drept adevăraţii
apărători ai Tradiţiei. Calomnii vulgare şi ridicole continuă însă să circule în
anumite medii mănăstireşti împotriva Sfântului Nicodim, mergând pâna la a-l
acuza de faptul că ar fi ascuns Sfânta Împărtăşanie în culionul său pentru a
putea să se împărtăşească mergând. Dar Sfântul prefera să tacă, neaşteptând
decât de la Dumnezeu încuviinţare şi plângea rugându-se pentru convertirea
celor care se găseau în greşeală în privinţa pomenirii morţilor duminica.
Ieromonahul Agapie din Peloponez venise la Muntele Athos pentru a
propune Sfântului Nicodim să preia spre traducere o culegere a Sfintelor
Canoane pe care el o pregătise şi să o îmbogăţească în comentarii. Sfântul,
pentru care viaţa şi disciplina Bisericii erau mai preţioase decât propria sa
viată, se pune pe lucru cu îndârjire, reunind patru caligrafi pentru a termina la
timp această culegere absolut necesară pe care o numeşte Pidalion (Cârma
Bisericii Ortodoxe). El lucrează zi şi noapte timp de doi ani, compilând,
corectând textele greşite sau contradictorii, punând în paralel Canoanele
Sinoadelor, cele ale Părinţilor şi decretele bizantine (nomocanoanele), dar mai
ales îmbogăţind opera cu un număr impresionant de note care furnizeaza
criteriile de aplicare a Canoanelor la viaţa Bisericii. După ce cartea a fost
terminată şi trimisă la Constantinopol, lucrarea aşteptă multă vreme
binecuvântarea patriarhală. Apoi a fost transmisă Ieromonahului Teodoret, care
se găsea în Ţările Române, pentru a fi editată printr-o subscripţie a tuturor
călugărilor atoniţi. Dar acesta din urmă, adversar al Colivazilor şi al
împărtăşirii dese, introduse corecturi proprii în Pidalion, trădând astfel
gândirea autorului şi Tradiţia Bisericii. Când ajunge la cunoştinţa Sfântului
forma ediţiei apărute la Leipzig in 1800, acesta, adânc mâhnit, strigă: "Ar fi
făcut mai bine să mă lovească în inimă cu o spadă decât să adauge sau să
suprime ceva în această carte!".
Cam în aceeaşi perioadă, i se aduse la cunoştinţă faptul că manuscrisul
operelor complete ale Sfântului Grigorie Palama (prăznuit la 14 noiembrie),
care fuseseră adunate cu mare greutate şi adnotate de Sfântul Nicodim la
cererea Sfântului Atanasie din Paros (pomenit la 24 iunie) şi a Mitropolitului
Leon din Heliopolis, fusese reţinut la tipograful său din Viena şi distrus de
austriecii aflaţi în căutarea mesajelor de propagandă revoluţionară adresate
grecilor de către Napoleon Bonaparte. Această veste se adăugă supărării sale,

93
făcându-l să plângă amarnic nu numai pentru timpul consumat în această
lucrare de neînlocuit, ci mai ales pentru pierderea unei asemenea comori.
După ce a rămas câtva timp în compania lui Silvestru din Cezareea în
chilia Sfântului Vasile, unde altădată trăise Sfântul Teofil Izvorâtorul de Mir
(prăznuit pe 8 iulie), Nicodim îşi reia viaţa singuratică şi îşi continuă lucrarea
apostolică. Îmbrăcat în zdrenţe şi încălţat cu saboţi greoi, se considera cel mai
lipsit de însemnătate dintre toţi. Nu gătea niciodată şi mânca orez fiert sau
miere diluata în apa, însoţită de câteva măsline şi de fasole muiată. Când era
chinuit de o foame puternică, se ducea la vecinii săi la masă; dar cel mai
adesea, antrenat în discuţii, uita să mănânce. Nu era cunoscut să aiba alte
activităţi în afară de rugăciune şi de studiu. La orice oră din zi sau din noapte
putea fi găsit fie aplecat asupra unei cărţi fie asupra mesei sale de lucru, fie, cu
bărbia înclinată spre partea superioară a trupului, pentru a face să coboare
mintea sa în cele mai profunde părţi ale inimii şi să cheme cu ardoare Sfântul
Nume al lui Iisus. Devenise cu totul "rugăciune" şi, prin aceasta uniune intimă
cu Hristos, Harul dumnezeiesc lăsase în inima sa toată comoara Bisericii. Când
scria, era atât de cufundat în ceea ce făcea încât, într-o zi, un călugăr venit să îl
viziteze şi găsindu-l la lucru îi puse în gură o bucată de pâine proaspătă. Când
trecu din nou seara pe la el, îl găsi pe Sfânt în aceeaşi poziţie, cu bucata de
pâine în gură, ca şi cum nu şi-ar fi dat seama de nimic.
El redacta atunci un amplu comentariu despre Epistolele Sfântului
Pavel, după Sfântul Teofilact al Bulgariei, precum ăi comentariul Epistolelor
Catolice. Compunea totodată şi un comentariu la cele nouă Ode scripturale,
intitulat Grădina Harului şi traducea comentariul la Psalmi scris de Eftimie
Zigaben. La fel ca în toate celelalte opere ale sale, Sfântul Nicodim depăşea cu
mult sarcina unui simplu traducător. Plecând de la un comentator tradiţional, el
îl completa cu note din abundenţă, pline de mărturii ale celorlalţi Părinţi ai
Bisericii despre nenumarate subiecte. Izvor nesecătuit, el edită şi o selecţie a
Vieţilor Sfinţilor din vechime (Neon Eklogion) şi Noul Martirologiu: culegere
a vieţilor noilor Martiri, destinată să întărească credinţa creştinilor asupriţi sub
jugul otoman şi datorită căreia mulţi dintre cei care negau existenţa lui
Dumnezeu s-au convertit şi s-au adăugat la glorioasa armată a mucenicilor.
Plin de grijă ca întotdeauna faţă de educaţia poporului lui Dumnezeu, el
compune de asemenea un Manual al bunelor deprinderi creştine (Hristoitia),
admirabil rezumat al învăţăturilor morale ale Sfântului Ioan Gură de Aur.
Zilnic, toţi cei care fuseseră răniţi de păcat sau de apostazie (lepădarea
de credinţă), neglijând să ceară ajutor de la episcopi şi duhovnici, alergau spre
ascetul din Kapsala pentru a găsi vindecare şi mângâiere sufletului lor. Şi nu
numai călugări, ci şi mireni veniţi de departe, astfel încât Sfântul se plângea că
nu putea să se mai dedice rugăciunii asa cum şi-o dorea şi ar fi vrut să plece
din nou într-un loc pustiu şi necunoscut. Dar boala îl împiedică de la aceasta.
În vârstă de numai 57 de ani, dar epuizat de asceză şi de lucrările de editare -
care ar putea umple o bibliotecă întreagă - el slăbi într-atât încât nici o sporire

94
a hranei nu putea să îl vindece. Îşi părăsi atunci sihăstria de la Kapsala pentru a
trăi o vreme în chilia prietenilor săi Skurtei, la Karyes (acolo sunt păstrate
Moaştele sale, în biserica de curând ridicată în cinstea sa), apoi la unul din
vecinii lor, călugăr iconograf. Atunci a redactat el, cu preţul a doi ani de
muncă, Sinaxarul.
Se întoarse apoi in chilia sa de la Kapsala, unde redactă bogatul său
Comentariu la canoanele sărbătorilor (Eortodromion) şi cel al xxx (Noua
Scară) ce se cântă dimineaşa la Utrenie. Termină această ultimă lucrare în care
se regăseşte întreaga sa ştiinţă teologică şi seva sa spirituală, în timp ce era
doborât de anemie, îşi pierduse dinţii şi devenise aproape surd (1808). Noi
calomnii făcuseră ca Atanasie din Paros şi alţi trei Colivazi să fie condamnaţi
pe nedrept de către Patriarhul Grigorie al V-lea al Constantinopolului. Sfântul
Nicodim nu putu sa îi apere, dar se mulţumi să redacteze o Mărturie de
credinţă.
De altfel, starea sa de sănătate nu întârzie să se înrăutăţească. După ce a
mai revăzut o data comentariul său despre Anavathmoi, el spuse: "Doamne,
scoate-mă de aici, m-am săturat de lumea aceasta!". Din zi în zi, hemiplegia i
se întinse la toate membrele. El repeta cu voce tare Rugăciunea lui Iisus,
cerându-şi iertare de la fraţi că nu poate să o păstreze în secret. După ce s-a
mărturisit şi a primit Sfânta Împărtăşanie, el luă în mâinile sale Moaştele
Sfântului Macarie de Corint şi ale lui Partenie Skourtaios. Sărutându-le cu
lacrimi, spuse : "Aţi plecat la ceruri şi vă odihniţi de virtuţile pe care le-aţi
cultivat pe pământ, gustând deja din slava Domnului Nostru. Eu sufăr din
cauza păcatelor mele. De aceea, pe voi care sunteţi Părinţii mei, vă implor să
mijlociţi pentru mine pe lângă Domnul ca să aibă milă de mine şi să mă facă
vrednic de locul în care vă gasiţi voi". În timpul nopţii strigă: "Mor, mor,
aduceţi-mi Sfânta Împărtăşanie". După ce s-a împărtăşit, îl cuprinse o nespusă
pace şi, încrucişându-şi mâinile pe piept, răspunse călugărilor care îl întrebau
dacă era la odihnă: "L-am făcut pe Hristos să intre în mine, cum să nu fiu la
odihnă?". Când se făcu ziuă, pe 14 iulie 1809, el îşi dădu sufletul în mâinile
Domnului. Unul dintre cei prezenţi strigă: "Era mai bine să fi murit azi o mie
de creştini decât Nicodim!". Dar dacă Luceafărul s-a ascuns, razele sale nu au
încetat să lumineze Biserica, iar cărţile sale rămân o sursă inepuizabilă de
învăţătură, de mângâiere şi de încurajare la plinătatea vieţii întru Hristos.

11. Scolastica şi principiile ei.

În perioada imediat urmatoare sinoadelor ecumenice, domnia lui Carol cel

Mare (768-814), a fost cea mai insemnată din punct de vedere cultural. Pe vremea
lui s-au deschis primele scoli în Apus, s-au realizat contacte cu Biserica de Răsărit,
fie prin venetieni fie prin arabi. Răsăritul a exercitat o influenta benefica asupra
Apusului pana în insulele britanice, unde se observa nuante Răsăritene în pictura.
Centralizarea puterii Bisericii în mainile papei va uniformiza şi cultura Apusului.

95
Cea mai insemnata scoala a fost cea “Palatina”, pe vremea lui Pepin cel Scurt, tatal
lui Carol. Primii conducatori: Petru de Pissa şi Paul Diaconul. Aici erau instruiti fii
de nobili şi de regi. Apoi il amintim pe învăţătul Alquin (Alcin) care a fost format
la scoala episcopala din York (Anglia).
Mai putem aminti şi scolile episcopale –foarte eficiente pe vremea lui Carol
cel Mare: Lyon, Metz, Orleans, etc., Apoi, scolile manastiresti în partile de Răsărit
ale Apusului unde diecezele erau mai rare. Între acestea amintim şcolile de pe
langa manastirea Sf. Martin din Tours unde a predat şi Alquin, apoi, Lentz, Fulda,
Utrech etc. Între profesorii de marca: spaniolul Agobard de Lyon – un teolog de
conceptie liberala aproape rationala. Datorita unei scrieri politice, a fost înlăturat
din scaunul episcopal ca, mai târziu, să fie reabilitat. A mai scris şi tratate despre
icoane dar s-a indepartat de traditia Bisericii. Claudiu episcop de Turin în Spania
tot cu orientare liberala; a pornit o adevarata prigoana impotriva icoanelor pe care
le scoate din Biserica; a scris tratate impotriva lor şi ne-au ramas tratate la cartile
Scripturii. A fost socotit un precursor al protestantismului. Rabanus Maurus
egumen al manastirii Fulda şi episcop de Mainz, a scris lucrari de teologie în toate
domeniile. Ratramnus – de la manastirea Corbey de la care ne-au rămas mai multe
lucrari în legatura cu pururea fecioria Maicii Domnului şi a prezentei reale a lui
Hristos în Euharistie. Protestantii vor folosi aceasta lucarare deoarece lasa de
inteles lipsa prezentei reale a lui Hristos. A scris impotriva Bisericii de Răsărit.
Pascaziu de la manastirea Sf. Robert din Sochaux, a parasit viaţa manastireasca
revenind după o vreme la Corbey unde a devenit staret. De la el avem o lucrare:
„De corpore et sangvini Domine”- a fost atacat de Ratramnus şi de Maurus ( a
afirmat ca Trupul Euharistic este identic cu cel de pe Cruce). Ioan Erigena Scotus:
originar din Irlanda, traduce din limba greaca, din Dionisie Areopagitul şi Maxim
Marturisitorul. Un tratat similar cu cel al lui Pascaziu a scris şi Haimo episcop de
Alberstatd.
Îi mai amintim pe Eneas Gerbert – primul papa francez (Silvestru ll-999-
1003), cardinalul Humbert vinovat de Schisma cea Mare, la Padova pe Lafranc şi
pe Petru Damiani.

Termenul de Scolastică s-a încetăţenit cu timpul în Apus şi definea un

mod de interpretare al învăţăturii bisericeşti. Era chiar o adevărată mişcare
Scolastică ce a marcat Apusul în Evul Mediu. Părintele scolasticii este socotit a
fi Anselm de Canteburry, care aşează credinţa la baza tuturor învăţăturilor
religioase. El folosea ca dicton sintagma: “Credo ut inteligam”. De acest
principiu s-a folosit numai în lucrarea “Cur Deus homo”-De ce s-a făcut
Dumnezeu om- unde arată că dogma şi raţiunea trebuie să fie în deplină armonie
şi că tainele lui Dumnezeu trebuie acceptate prin credinţă. De fapt a făcut invers
pentu că în lucrarea “Sic et non” el aşează în paralel afirmaţii contradictorii din
scrierile Sfinţilor Părinţi şi din principalele învăţături ale Bisericii, ca apoi să
scoată adevărul. Această metodă a fost practicată în toate centrele culturale
teologice precum şi în şcolile de pe lângă Biserici şi Mănăstiri.

96
 Universităţile din Apus au existat la vremea respectivă datorită unor
personalităţi marcante, dintre care amintim: Graţian de Bologne, mort în 1152,
fost profesor de drept, care a făcut o modificare la Dreptul Canonic; Petru
Lombardul, mort în 1160, care a fost episcop de Paris; Ioan Bonaventura care
după ce a scăpat de o boală grea a ajuns profesor la Universitatea din Paris, apoi
cardinal încercând să împace scolastica cu mistica; Petru Damiani, mort în 1072
şi care a luptat împotriva decadenţei clerului.
Cel mai mare reprezentant şi sintetizator al principiilor scolasticii a fost
Toma d’Aquino (1225-1274). Opera să “Suma Contra Gentiles” este o expunere
apologetică a credinţei creştine. El scrie apoi “Suma Teologiae”, care este un
tratat de dogmatică şi morală în care expune principiile în baza unei logici foarte
stricte. Dumnezeu este conceput în mod abstract ca “actus purus” sau “causa
finalis” şi nu ca o persoană apropiată de sufletul omului. în învăţătura să despre
har el este tributar Fericitului Augustin, care accentuează lucrarea harului în om
pentru mântuire şi aproape că ajunge la învăţătura despre predestinaţie.
Bonaventura şi Toma d’Aquino au fost delegaţi să meargă la sinodul unionist de
la Lyon, dar au murit.
Un alt reprezentant al scolasticii este Scotus (1260-1308), care a pus
bazele curentului scotist. El este cel mai subtil dintre scolastici şi a alcătuit două
comentarii la manualul de Dogmatică a lui Petru Lombardul.
In perioada secolelor XIV-XV viaţa Bisericii de Apus nu s-a mai
caracterizat prin ordine şi unitate, ci prin cruzime şi sfâşieri interioare.
Alţi reprezentanţi ai scolasticii au fost: W. Ocham, mort în 1349, fost
profesor la Universitatea din Oxford de la care avem “Centiloquium
Teologicum” (100 de cuvântări teologice). El a fost un adept al nominalismului
susţinând că generalul nu poate fi prezent şi în particular. Mergând pe această
linie arată că în ceea ce priveşte cunoaşterea lui Dumnezeu aceasta se poate face
numai prin credinţă, metafizica trebuind să fie despărţită de teologie.
In această perioadă apar şi o serie de cronicari ce ne-au lăsat numeroase
relatări despre evenimentele petrecute. Secolele XIV-XV cunosc şi o mişcare a
predicatorilor. Existau predicatori în fiecare ţară din Apus. Dintre aceşti
predicatori în Franţa s-au remarcat doi rectori ai Universităţii din Paris: 1. Pierre
d’Ailleg care a trăit între 1350-1420 şi a fost duhovnic al regelui Franţei, după
care a ajuns rector la Universitatea din Paris. El a fost de partea învăţăturii că
doar sinodul general poate înlătura abuzurile din Biserica Apuseană. Papa a
încearcat să-l câştige de partea sa făcându-l cardinal, dar el a rămas ferm în
credinţa sa. 2. Jean Gerson a fost ucenicul lui d’Ailleg şi s-a remarcat ca
predicator. A trăit aproape 100 de ani. A reuşit să se apropie de familia regală şi
a obţinut permisiunea de a-i spovedi pe condamnaţii din închisoare. A încercat
să împace Mistica cu Scolastica ce se afla în decadenţă.
Dntre predicatorii germani il amintim pe Master Echart (1260-1327) ce
s-a născut într-o familie nobilă şi de tânăr a intrat în ordinul dominican ajungând
educator la Paris, Koln şi Strasburg. El învaţa că ceea ce este real în toate este
Divinul şi că sufletul omului este o scânteie de Dumnezeire. Un alt predicator a
fost Ioan Tauler (1300-1361), care accentua învăţătura despre naşterea lui
Dumnezeu în fiecare dintre noi.

97
 Scolastica a fost un fenomen cu multă influenţă în viaţa culturală şi
telogică a Bisericii de Apus, principiile lui Toma d’Aquino fiind respectate până
în secolul XX.

12. Problema refacerii unităţii bisericeşti şi consecinţele ei.

La 20 de ani după Schisma cea Mare grecii erau ameninţaţi de turcii ce

străbăteau Asia Mică. Impăratul Bizantin Mihail Ducas (1071-1078) a cerut
ajutor papei Grigorie al VII-lea (1073-1085) împotriva turcilor oferind în
schimb unirea celor două Biserici. Papa acceptă bucuros şi reuşeşte să adune 50
000 de ostaşi normanzi şi chiar să colecteze fonduri pentru această expediţie. El
însă, intră în conflict cu Henric al IV-lea care în 1080 a cucerit Roma şi papa
foloseşte această oaste pentru a-i alunga pe germani din Italia. Până la urmă
papa intră în conflict cu normanzii care jefuiesc Roma, iar fondurile pentru
expediţia în Răsărit ajung în buzunarele rudeniilor papei.
Câţiva ani mai târziu papa Urban al II-lea (1088-1099) pe vremea căruia
s-a organizat Cruciada I preocupat de soarta grecilor din Italia de sud a încercat
să-i unească pe aceştia cu forţa şi să-i alipească de Roma. El a convocat un
sinod la Bari în Italia în 1098, sinod la care s-a hotărât ca Italia de sud să
aparţină jurisdicţional de Roma. Acest sinod nu a fost unul de reunificare
bisericească, ci prin forţă papa şi-a impus punctul de vedere, trecându-I pe
ortodocşii din sudul Italiei sub jurisdicţia arhiepiscopului catolic de Benevent.
Experienţele cruciate din secolele XI-XIII au dat tot mai multe speranţe papilor
în planul lor că vor izbuti să-i unească pe greci cu Biserica lor.
Unul dintre motivele pentru care nu s-a putut realiza reunificarea
bisericească în timpul Cruciadelor a fost acela că papalitatea s-a purtat rău cu
populaţia ortodoxă din teritoriile subjugate de cruciaţi. în Ierusalim Patriarhul
ortodox a fost alungat în Cruciada I. în Cruciada a IV-a (1022-1204) odată cu
cucerirea Constantinopolului de către Apuseni s-a crezut că se va putea realiza
unificarea celor două Biserici şi s-au purtat chiar tratative în acest sens. în 1234
patriarhul Ghermanos al II-lea (1224-1241) a purtat tratative cu delegaţii papei
Grigorie al II-lea (1227-1241) fără să se ajungă la un rezultat concret.
După alungarea latinilor din Constantinopol în 1261, împăratul Mihail al
VII Î-lea Paleologul a intrat în tratative cu Roma în speranţa că astfel Imperiul
va fi pus la adăpost de noiincercări ale latinilor de a ajunge în Răsărit. O
încercare concretă de reunificare bisericească s-a făcut în 1274 la Lyon în
Franţa. Impărat la Constantinopol era Mihail al VII Î-lea Paleologul, patriarh
ecumenic era Iosif I, iar de cealaltă parte se afla papa Grigorie al X-lea.
Increzător în promisiunile papei că va suporta toate cheltuielile sinodului şi că
nimic din legea Răsăriteană nu va fi umbrit, împăratul Mihail acceptă invitaţia
de a participa cu o delegaţie ortodoxă la Lyon pentru a discuta problema unirii
celor două Biserici.

98
 Patriarhul Iosif s-a arătat neîncrezător în promisiunile apusenilor şi a
refuzat să facă parte din această delegaţie afirmând că în cazul unirii celor două
Biserici el se va retrage din scaun. Delegaţia ierarhilor ortodocşi a fost condusă
de mitropolitul Gherman al III-lea al Nyssei care pentru o scurtă vreme a fost şi
Patriarh ecumenic. Il amintim aici şi pe Ioan Vecos.
La Lyon delegaţii ortodocşi cer latinilor să nu le impună învăţături
specifice Apusului cum ar fi: adaosul Filioque, purgatoriul, azimele, pentru că în
acest caz nu vor accepta unirea. Apusenii acceptă şi după tratative se semnează
un act de unire. Sinodul aprobă actele dar ortodocşii sunt obligaţi să depună un
juramânt de solidaritate cu hotărârile sinodului. Cu acel prilej ei au fost obligaţi
să rostească Crezul de trei ori cu adaosul Filioque ca semn că recunosc acest
adaos.
Întors acasă, împăratul, susţinut de o minoritate a încercat să impună cu
forţa unirea cu Roma. Era de fapt o trecere a Bisericii răsăritene sub jurisdicţia
Romei. Patriarhul Iosif I demisionează, în locul lui vine Ioan Vecos în 1275.
Unirea de la Lyon duce la scindarea populaţiei bisericeşti în două tabere care se
războiau. Impăratul a umplut închisorile cu antiunionişti. Soţia sa, Evloghia,
care
a încercat să se opună unirii, a fost nevoită să fugă în Bulgaria la fiica să Maria
căsătorită cu ţarul bulgar.
Ura poporului faţă de împăratul apostat nu a întârziat să apară şi era gata
să izbucnească un razboi civil. Impăratul a trebuit să renunţe.
Bănuind că Bizanţul nu îşi respectă promisiunile papa Grigorie al X-lea trimite
la Constantinopol delegaţi în 1276 şi 1278. Trimişii raportează papei că nu s-a
realizat nimic şi ca urmare papa îl excomunică pe împăratul Mihail, socotindu-l
schismatic. Impăratul Bizantin la scurtă vreme moare, fiind părăsit de toţi şi din
sinod nu s-a ales nimic.
După moartea lui Mihail al VII Î-lea fiul său Andronic al II-lea, care era
opus unirii celor două Biserici, îl înlocuieşte pe Ioan Vecos cu Iosif I. Această
înlocuire a fost o greşeală a împăratului care s-a amestecat în treburile Bisericii
şi a devenit o problemă vitală în Bizanţ, ceea ce a dus la demisia împăratului.
Pe vremea lui Andronic al III-lea în 1339 se reiau tratativele cu Roma.
Acest împărat trimite o delegaţie la Avignon care să negocieze unirea celor două
Biserici, în schimbul unui ajutor împotriva turcilor. Conducătorul acestei
delegaţii a fost Varlaam Calaabritul, care nereuşind să-şi ducă la îndeplinire
misiunea nu se mai întoarce în Bizant ci rămâne în Apus. De numele lui se leagă
şi disputa isihastă.
O nouă încercare şi o nouă cerere de unire bisericească şi de ajutor a fost
facută de Ioan al V-lea Paleologul în decembrie 1355 care drept garanţie pentru
realizarea unirii promite să-l trimită ca ostatec în Apus pe fiul său Manuel. Papa
Inocenţiu al VI-lea îi trimite doar promisiuni că va trimite o delegaţie în Răsărit.
în acest context Ioan al V-lea pleacă la Roma unde jură supunere papei.

99
Patriarhul Filotei al Constantinopoluluiindeamnă populaţia ortodoxă să rămâna
statornică în religia ei.
Manuel al II-lea Paleologul a ajuns şi el în Apus cerşind ajutoare, dar
papa nu şi-a ţinut promisiunile. Amintim apoi şi prezenţa delegaţiei ortodoxe
condusă de mitropolitul Kievului Grigorie Tamblac, delegaţie care a ajuns în
1418 la Constantza în Elvetia. Atunci Apusenii au refuzat să poarte dialoguri cu
delegaţia ortodoxă, fiind ocupaţi cu rezolvarea problemei lor interne, adică a
Schismei Papale şi a reformei bisericeşti. Ei au motivat că Răsăritenii au ajuns
prea târziu la Constanza pentru a pune problema reunificării în sinod.
Toate aceste încercări de reunificare bisericească nu au avut nici un
rezultat pentru că au pornit din raţiuni politice şi discuţiile nu s-au purtat de la
egal la egal, Apusenii au încercat să abuzeze de situaţia lor politică stabilă şi
încercau să obţină cât mai multe avantaje din partea Răsăritenilor.

Sinodul unionist de la Ferarra-Florenţa (1438-1439)

O noua încercare concretă de unificare s-a făcut prin sinodul de la Ferarra

– Florenţa 1438-1439. Presiunea otomană asupra Constantinopolului era tot mai
intensă. Ca urmare împăratul Bizantin a socotit că a venit vremea pentru a purta
tratative concrete cu Roma pentru realizarea unificării bisericeşti. De cealaltă
parte papa Eugeniu al IV-lea presat de sinodalii de la Basel ca să recunoască
superioritatea sinodului faţă de papă, a abătut discuţiile sinodului spre
reunificarea celor două Biserici. Iniţiativa de unire a venit din partea lui Ioan al
VII Î-lea Paleologul (1425-1428) care a trimis o delegaţie în Elveţia să ia
legătura cu papa Eugeniu. în urma acestui contact papa Eugeniu propune
închiderea sinodului general al Bisericii de Apus de la Basel şi mutarea lui în
Italia, pentru a da posibilitatea Răsăritenilor să ajungă la sinod.
S-a propus ca loc de desfăşurare localitatea Constantza. Sinodalii care
erau majoritari francezi ar fi dorit ca ortodocşii să vină la Basel sau Avignon.
Până la urmă papa hotărăşte închiderea sinodului de la Basel şi mutarea lui la
Ferarra-Florenţa. El părăseşte Basel-ul însoţit de un grup restrâns şi în 1437
redeschide sinodul la Ferarra. Pentru ca delegaţia ortodoxă să ajungă în Apus,
papa care promisese că va suporta toate cheltuielile pentru sinod plus diurna îi
angajează pe veneţieni să meargă la Constantinopol pentru a-i aduce pe
ortodocşi la Ferarra. Sinodalii de la Basel fac acelaşi lucru angajându-i pe
genovezi să-i ducă pe Răsăriteni la Basel. Intre marinari se iscă scandal în
Constantinopol, împăratul trebuind să intervină cu forţa. Impăratul hotărăşte să
meargă în Italia pentru că acolo era papa. şi astfel o delegaţie de aproximativ
700 de Răsăriteni porneşte spre Italia. Din delegaţia ortodoxă făceau parte:
împăratul Ioan al VII Î-lea Paleologul, fratele lui Dimitrie, patriarhul Iosif al II-
lea, Mitropolitul Visarion al Niceii, Mitropolitul Marcu Eugenicul al Efesului,
Mitropolitul Antonie de Eracleea, Mitropolitul Mitrofan de Cizis, Mitropolitul
Damian al Moldovei, ieromonahul Grigorie Manas, Silvestru Siropulos,

100
Gheorghe Scolarios, Gheorghe Ghenistos, Mitropolitul Dorotei de Mitilene;
alături de ei amintim pe protopopul Constantin şi logofătul Neagoe din
Moldova.
Intre susţinătorii papeiil amintim pe cardinalul Iuliano Cezarini, pe
episcopul Ioan de Torchenada, pe Ioan de Montinegro, pe Ioan de Ragusa, pe
Andrei de Rodos şi mulţi alţii până la cifra de 70.
Delegaţia ortodoxă porneşte din Constantinopol în octombrie 1437 şi
ajunge la Veneţia în februarie 1438. Aici ortodocşii săvârşesc Sfânta Liturghie în
Biserica San Marco şi Apusenii rămân uimiţi de frumuseţea Liturghiei
bizantine. în martie 1438 ortodocşii ajung la Ferarra. Papa propune să se întârzie
deschiderea oficială, pentru că el spera să mai vină şi sinodalii de la Basel.
Intre Răsăriteni şi Apuseni au loc discuţii preliminare. Discuţii aprinse s-
au purtat pe tema adaosului Filioque. Răsăritenii şi Apusenii se acuzau reciproc
că au stricat Tradiţia Bisericii şi din nou sunt puse în discuţie diferenţele dintre
cele două Biserici, diferenţe sesizate de Fotie încă din secolul IX. Pentru că nu
s-a ajuns la nici un consens teologic şi nici sinodalii de la Basel nu au mai venit,
mai mult sub presiunea împăratului pe 8 octombrie 1438 papa a deschis oficial
lucrările sinodului, care s-au purtat până în martie 1439. în acest timp au avut
loc 25 de şedinţe oficiale publice. Din nou problema Filioque, a purgatoriului şi
a azimelor au făcut ca să nu se realizeze consensul.
In acest context delegaţia ortodoxă a ameninţat că se întoarce acasă, iar
împăratul îşi vedea visul de a primi ajutor armat din partea Apusului spulberat.
Sultanul Murat al II-lea i-a atras atenţia împăratului Ioan că dacă va încerca să
ducă tratative cu Apusul în lipsa lui din Constantinopol, va cuceri şi ceea ce a
mai rămas din Imperiul Bizantin. Cu toate că împăratul a părăsit
Constantinopolul Sultanul nu a atacat Bizanţul pentru că a fost sfătuit să mai
aştepte, pentru că prin unirea celor două Biserici nu va fi pusă în pericol
înaintarea turcească.
Papa hotărăşte mutarea sinodului în mijlocul Italiei, pentru a-i
împiedica pe Răsăriteni să părăsească Italia. Invocând o epidemie de ciumă la
Ferarra, papa mută sinodul la Florenţa. Adevăratul motiv al acestei schimbări a
fost acela că papa nu mai avea fonduri pentru a susţine continuarea sinodului şi
florentinii prin familia DeMedici au făgăduit papei ajutor bănesc dacă sinodul se
va muta în cetatea lor. Astfel sinodul este redeschis în aprilie 1439 la Florenţa.
La scurt timp după aceasta patriarhul Iosif al II-lea moare şi este îngropat
în Florenţa. Marcu Eugenicul reuşeşte să fugă din Florenţa şi împăratul sprijinit
de Mitropolitul Visarion al Niceii, de Dorotei de Mitilene şi Isidor îşi impun
voinţa şi propun acceptarea unirii. Rând pe rând delegaţii ortodocşi părăsesc
Florenţa şi astfel în grabă se redactează pe 5 iulie 1439 un document de unire în
care se arată că Răsăritul acceptă cele 4 puncte majore ce deosebesc cele două
Biserici:
a) Primatul papal adică recunoaşterea supremaţiei papei;
b) Filioque adică erezia care susţine că Duhul Sfânt purcede şi de la Fiul;

101
 c) Azimele – pâine nedospită folosită la împărtăşanie;
d) Purgatoriul – între rai şi iad mai există un loc de purificare al sufletelor.
Actele redactate în latină şi greacă au fost semnate doar de 22 dintre
Răsăriteni, între care s-a aflat şi Mitropolitul Damian al Moldovei. După
semnarea actelor delegaţii ortodocşi au fost obligaţi să sărute papucul papei ca
semn al recunoaşterii Primatului papal.
Impăratul Ioan al VII Î-lea s-a ales cu câţiva galbeni şi un corp de oaste
genoveză ce au ajuns în Constantinopol. Delegaţii ortodocşi au fost trataţi rău
atât la Ferarra cât şi la Florenţa, diurna a fost mică şi nici aceea plătită.
Interesantă este prezenţa românilor la acest sinod. Se ştie că Mitropolitul
Damian era grec de origine şi că fusese hirotonit de curând pentru Moldova. La
vremea respectivă Moldova era împărţită între cei doi fii ai lui Alexandru cel
Bun: Iliaş şi Stefan. Iliaş avea reşedinţa la Suceava şi avea certitudinea ca va
avea un Mitropolit. Stefan avea reşedinţa la Roman şi ar fi dorit şi el un
Mitropolit. Din această cauză au fost trimişi la Constantinopol protopopul
Constantin şi logofătul Neagoe. Cum delegaţia ortodoxă era pornită spre Ferarra
au însoţit-o şi ei în speranţa că vor găsi timp pentru a discuta cu patriarhul Iosif
al II-lea despre problema lor. Numele mitropolitului Damian apare de trei ori în
actele sinodului, iar a logofatului Neagoe o dată.
Dupa sinod delegaţia ortodoxă s-a întors la Constantinopol. Aici populaţia
i-a primit cu ură şi neîncredere şi majoritatea semnatarilor actelor unirii şi-au
retras semnăturile, între ei fiind şi Damian. Isidor al Kievului nu a făcut acest
lucru şi ajuns la Moscova a fost întemniţat de Vasile al II-lea, dar lăsat să fugă a
ajuns la Roma unde a fost hirotonit şi numit cardinal. A fost însărcinat de papa
Eugeniu să meargă la Constantinopol pentru a citi oficial actele de unire a celor
două Biserici. Poporul l-a primit cu huiduieli şi Ghenistos Pleton ne spune că un
glas s-a auzit în Catedrala Sfânta Sofia care ar fi spus că “decât pălărie roşie de
cardinal mai bine turban turcesc”. Dorinţa respectivului om s-a împlinit peste 10
ani.

Papalitatea nu a renunţat la pretenţiile de control asupra întregii Biserici.

Aşa a apărut încă în perioada Sinoadelor Ecumenice ideea de Primat Papal.
După încercările nereuşite de la Lyon 1274 şi de la Ferrara-Florenţa 1438-1439
a urmat momentul nefericit al unei noi Schisme în Apus prin apariţia
protestantismului. După Sinodul de la Trident, catolicii au căutat să umple
locurile goale din staulul Romei, după plecarea protestanţilor, cu ortodocşi, pe
care prin diferite mijloace au căutat să-i atragă la catolicism.
Datorită situaţiei delicate în care s-au aflat numeroase popoare ortodoxe
în sânul Imperiului Otoman, catolicii şi-au înteţit acţiunea misionară mai ales în
interiorul acestui Imperiu şi au folosit metode noi pentru a ajunge la ţel. Forţa
nouă a Bisericii Romano-Catolice a constituit-o ordinul iezuiţilor care a devenit
foarte activ. La numai câţiva ani după întemeierea iezuiţilor, aceştia erau foarte
activi şi influenţi în Imperiul Otoman. Ei se foloseau de oameni bine educaţi şi

102
curtenitori, care nu se dădeau în lături de la nimic pentru a-şi atinge scopul. Au
exploatat la maxim slăbiciunile locale, politice, morale, culturale, financiare şi
naţionale ale ortodocşilor din Imperiul Otoman.
Conciliul de la Trident a dispus ca în cadrul acţiunii în Răsărit să se aplice
metoda uniaţiei – adică dacă ortodocşii acceptă Primatul Papal să nu li se mai
impună şi alte învăţături.
Cel dintâi mijloc a fost de natură culturală. în ţări ca Austria, Ungaria,
Polonia, Moravia, Rusia, Croaţia, Slovacia au fost înfiinţate tipografii şi colegii,
unde se tipăreau scrieri catolice şi erau invitaţi să studieze în special tineri din
rândurile protestanţilor şi ortodocşilor. La Roma a luat fiinţă Colegium
Romanum cu secţii pentru diferite popoare europene.
Prin tipărituri se încerca să se arate că nu există diferenţe însemnate între
catolici şi ortodocşi, laudând credinţa ortodoxă ca păstrătoare a Tradiţiei
Bisericii, ca urmare ar putea exista o perspectivă de unire între cele două
Biserici.
Leo Alatius, Petru Avenilis şi Nicolae Comnen folosesc şi argumente de
natură politică pentru a-i uni pe ortodocşi cu Roma, arătând că doar ţările peste
care Biserica Romei se întindea pot salva ortodoxia. Ortodocşii nu au avut
nevoie de această salvare, pentru că tot una le era stăpânirea turcească sau
catolică.
Mijlocul cel mai eficace a fost intriga politică. Ambasadorii Vaticanului
sau Nunţii Apostolici au ajuns să controleze viaţa politică a unor state ca Austria
şi Polonia, unde existau şi credincioşi ortodocşi. Astfel se înregistrează la
sfârşitul secolului al XVI-lea câteva uniri cu Roma. Inceputul acestui şir l-au
făcut ortodocşii din Polonia sau rutenii în urma unui Sinod de la Brest-Litovsk
în 1596; apoi unirea rutenilor din Ucraina sub-Carpatică după 1640; apoi unirea
unor români din Transilvania după 1701.

Unirea rutenilor din Polonia

In Regatul Polonez funcţiona dreptul de patronaj, care dădea regilor

dreptul de a-şi numi candidaţii la episcopat. Din acest motiv, numeroşi nobili
ortodocşi din Polonia au fost atraşi la catolicism în speranţa că vor fi numiţi
episcopi şi vor dobândi proprietăţiinsemnate. Nu toţi nobilii ortodocşi au făcut
acest lucru. Intre cei ce au rămas la ortodoxie îi amintim pe nobilii Constantin
Ostrovski, Ioan Visnevieski şi Gizel.
Un alt sprijin pentru Biserică venea din partea tagmelor de meseriaşi sau
de negustori. Clerul ortodox era direct supus regelui. Unele dintre aceste
corporaţii meşteşugăreşti au cumpărat dreptul de patronaj asupra unor Biserici.
Astfel numeroase Biserici ortodoxe pătrund în sfera de influenţă a acestor bresle
catolice şi astfel numeroşi clerici ortodocşi au fost înclinaţi să îmbrăţişeze
catolicismul sub noii patroni. Acestora li se promiteau tot felul de privilegii,
printre care şi acela de a deveni membru al Dietei.

103
 Propaganda uniată nu a înregistrat progrese până când episcopul Ignatie
Peseli de Polotsk şi Chiril Telvescki de Lutc nu s-au hotărât să treacă la
catolicism. Cei doi au reuşit să-l convingă pe Mitropolitul Kievului Mihail
Rogos şi alte 5 episcopii să îmbrăţişeze unirea cu Roma.
In aceste condiţii a avut loc un Sinod la Brest-Litovsk în 1596, unde cei
trei au semnat actele de unire. Episcopiile de Lemberg şi de Presenisl cu peste
200 de preoţi şi călugări au rămas ortodocşi. Atunci când cei doi ierarhi
ortodocşi au murit în 1610, vreme de 10 ani, ortodocşilor din Polonia nu li s-a
dat voie să-şi aleagă ierarhi.
In 1620 cu prilejul trecerii Patriarhului Teofan al Ierusalimului prin Kiev,
ortodocşilor li s-a îngăduit să aibe episcopul lor. Au fost nominalizaţi doi ierarhi
ortodocşi, şi mitropolitul Petru Movilă la Kiev. în 1773 a început războiul
polonezilor cu ruşii. La sfârşitul războiului Polonia a fost împărţită în două: o
parte trecând în componenţa Rusiei. Rutenii uniţi din aceste teritorii au revenit
la ortodoxie.

Unirea rutenilor din Ucraina

In Ucraina sub-Carpatică din teritoriile de la nord de Maramureş, viaţa

bisericească s-a dezvoltat în limite normale, mai ales că aici a fost amintită
mănăstirea din Peri, recunoscută ca stavopigrie încă din 1392. Rutenii români şi
slovaci din aceste teritorii au crescut în tradiţia ortodoxă şi pe seama lor s-a
înfiinţat o episcopie ortodoxă la Muncaci în secolul al XV-lea. Episcopii de
Muncaci pun stăpânire pe mănăstirea din Peri şiişi stabilesc reşedinţa aici pentru
ca în Muncaci nu aveau reşedinţă episcopală. în 1492 mănăstirea din Peri ajunge
în posesia definitivă a rutenilor. La scurtă vreme îşi mută reşedinţa la Muncaci şi
mănăstirea a fost lăsată în paragină, ea trecând sub stăpânirea nobililor unguri
care au distrus-o. Muncaciul a avut jurisdicţie şi asupra Maramureşului.
Rutenii din Ucraina sub-Carpatică nu au fost străini de experienţa
poloneză şi ca urmare în secolul al XVII-lea şi asupra ierarhilor de la Muncaci
au început să se facă presiuni pentru uniaţie.
Primul gest l-a făcut Vasile Tarasovici, care în 1640 cu de la sine putere
declară episcopia ca unită cu Roma. Clericii şi credincioşii ortodocşi protestează
şi acesta este nevoit să fugă din Muncaci, aşezându-se într-o localitate din
Ungaria – Eger.
Până la urmă în 1641 se leapădă de uniaţie, revine la Muncaci şiişi reocupă
scaunul până la moartea să în 1645. Credincioşii maramureşeni refuză să-i mai
accepte jurisdicţia. După moartea lui Tarasovici, ca episcop este ales Petru
Petronius, pe timpul căruia a avut loc adevărata unire cu Roma.
Iezuiţii şi episcopul catolic de Estergom reuşesc să facă presiuni asupra
lui spre a-l determina să accepte unirea cu Roma. în acest context se pare că la
Ujgorod, în Catedrala romano-catolică ar fi avut loc un Sinod de unire la care ar

104
fi participat episcopul însoţit de 6 arhidiaconi, ca delegaţi ai protopopilor din
eparhia sa.
Interesant este faptul că orice realizare pe tarâm misionar a fost
consemnată în arhivele Romei, dar aceasta unire a rutenilor nu este consemnată
nicăieri. Stiri despre un presupus Sinod de unire avem dintr-un document
redactat în 1651 de Petru Petronius în care arată că în 1646 ar fi avut loc Sinodul
unionist, dar că actele Sinodului au fost duse la Hust de unde au dispărut.
Autorul acestui document se contrazice pe sine într-un alt document, spunând că
Sinodul ar fi avut loc în 1649. Părerea multor istorici este că nu a avut loc nici
un fel de Sinod, că Petru Petronius a îmbrăţişat de bună voie uniaţia, şi pentru a-
şi clarifica situaţia lui din scaun ar fi inventat acele Sinoade unioniste.
Din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, ortodocşii din Ucraina sub-
Carpatică nu au mai avut ierarh ortodox, iar propaganda uniată s-a extins şi ca
urmare au fost trecuţi cu forţa la uniaţie. în 1946 şi aceştia revin la ortodoxie
sătui de promisiunile romano-catolicilor.

Unirea românilor din Transilvania

Transilvania în secolul al XVII-lea s-a confruntat din punct de vedere

religios cu probleme delicate. Incă din secolul anterior în Ardeal au pătruns
ideile Reformei: cele lutherane la saşii din Braşov şi Sibiu; şi cele calvine şi
unitariene la ungurii catolici. Lutheranii s-au mulţumit să-şi răspândească
învăţătura doar în zonele mai sus amintite. Comunităţi lutherane erau şi la saşii
din alte părţi ale Transilvaniei şi Banatului. Calvinii au căutat să-i atragă pe
români de partea lor, şi s-a înfiinţat o Episcopie româno-calvină la Sângiorz.
Până la urmă disputele doctrinare au fost purtate între calvini şi unitarieni.
Aceste dispute au existat şi în secolul al XVII-lea, atâta vreme cât
Transilvania a fost Principat autonom şi a fost condus de principi maghiari. Din
1686 Transilvania a intrat în componenţa Imperiului Habsburgic, ce îi
favorizează pe catolici.
Impăratul Leopold al II-lea de cum a ajuns la tron, a căutat să-şi
consolideze poziţia apropiindu-se de Biserică. Pentru Ardeal el a dat mai multe
diplome numite Leopoldine, prin care recunoştea în Ardeal doar 3 naţiuni: pe
unguri, saşi şi secui şi 4 religii recepte. Prin diplomele lui specifica faptul că
românii se vor putea bucura de drepturile pe care le au şi celelalte naţionalităţi,
doar în cazul în care se vor uni cu una dintre religiile recepte recunoscute:
romano-catolici, lutherani, calvini şi unitarieni.
Pe acest fond şi-au început acţiunea prozelită iezuiţii în Transilvania. Spre
sfârşitul secolului al XVII-lea mitropolit ortodox la Alba a fost Teofil. El moare
în 1697. în locul lui este ales Atanasie Anghel, ce a fost hirotonit în Tara
Românească de mitropolitul Teodosie. Cu acel prilej a fost pus să semneze un
jurământ că va păstra credinţa ortodoxă şi că o va apăra.

105
 Iezuitul Paul Barany şi Gabriel Nevenesy cu acordul arhiepiscopului
catolic de Esztergom, Leopold Kolonics au început să facă presiuni asupra lui
Atanasie Anghel, şi acest Mitropolit ajunge în 1701 la Viena, unde a fost
rebotezat şi rehirotonit după ritul catolic, ca episcop pentru românii uniţi din
Ardeal.
Istoriografia unită vorbeşte despre un sinod de unire ce s-a ţinut la Alba-
Iulia în 1698, la începutul lunii octombrie, unde mitropolitul Atanasie, împreună
cu 38 de protopopi ar fi semnat un document de unire. Acest document a fost
descoperit către sfârşitul secolului al XIX în arhivele Bibliotecii din Budapesta
şi se dovedeşte a fi un mare fals.
Documentul este alcătuit din 6 pagini, adică 3 file: o coală dublă îndoită
în două, în mijlocul căreia a fost aşezată o altă coală. Pe pagina 1 găsim textul
românesc cu litere chirilice în care se arată că românii din Ardeal doresc să se
unească cu Biserica catolicească a Romei, cu condiţia ca toate învăţăturile şi
sărbătorile să rămînă aşa cum au fost, căci dacă nu acel act nu este valabil.
Urmează un post-scrptum în care se scoate în evindenţă faptul co în problemele
interne ale Bisericii nimenisă nu se amestece iar vlădica Atanasie să rămână în
scaun până la moarte. În colţul dreapta-jos a acestei pagini apare sigiliul
Mitropoliei care se pare că a fost aplicat înainte de scrierea post-scrptum-ului
deoarece ultimele două rânduri sunt scrise mai înghesuit pentru a nu deteriora
sigiliul. Pe pagina 2 apare traducerea în latină a textului potrivit căreia românii
se unesc de bună voie cu Biserica Romei şi acceptă toate învăţăturile şi dogmele
acestei Biserici. Pe paginile 3-5 apar în paralel semnăturile celor 38 de
protopopi. Pe pagina 5 apare un Apendice, prin care din nou se specifică faptul
că dacă nu vor fi respectate dorinţele şi obiceiurile româneşti actul va fi nul. Se
cerea ca ierarhul în scaun, Atanasie de nimeni să nu poată fi demis. Pagina 6
este goală.
După dovedirea falsului istorici ca Silviu Dragomir, D. Stăniloaie, Milan
Sesan au cercetat şi au concluzionat că acel Sinod nu a avut loc pentru că
niciintr-un document nu se menţionează de acel Sinod. Documentul probabil că
a fost întocmit de Atanasie Anghel după întoarcerea să de la Viena din 1701,
când a făcut o vizită în Transilvania şi când a reuşit să-i determine pe cei 38 de
protopopi să semneze acel document.
Este interesant faptul că autoritatea habsburgică a închis ochii la acel fals
şi de atunci iezuiţii au putut face misionarism nestingheriţi în sânul poporului
român.
După trecerea lui Atanasie Anghel la uniaţie o jumătate de secol,
românilor ortodocşi nu li s-a permis să aibă ierarh în Ardeal, tocmai pentru a
sprijini misionarismul catolic.
Atanasie moare în 1713 şi urmează alţi ierarhi uniţi ca Ioan Pataki,
Inocentiu Micu Klein şi mulţi alţii. în 1948 un număr de 38 de protopopi, formal
au semnat actul de mai sus, revenind la ortodoxie. După 1990 câteva capete

106
turbulente au revigorat Biserica Greco-Catolică din Ardeal. Niciodată uniţii nu
au fost socotiţi catolici ei nefiind nici ortodocşi.
Pe tot parcursul secolului al XVII Î-lea uniaţia din Ardeal s-a întărit cu
ajutorul autorităţilor de la Viena şi semnalăm evenimentul din 1762, când
generalul Bucov a distrus peste 200 de mănăstiri şi Biserici ortodoxe din Ardeal,
pentru că acestea reprezentau un pericol pentru uniaţie.
Ca urmare a propagandei Romano-Catolice în Răsărit s-au înregistrat şi
treceri directe la romano-catolici în rândul croaţilor şi al unor grupuri mici de
ortodocşi din Austria. Aceste treceri s-au făcut pe considerente politice.

In plină epocă modernă catolicismul a continuat propaganda în Răsăritul

creştin, pentru a-i câştiga fie pe ortodocşi, fie pe neo-calcedonieni la catolicism,
pentru că în rândul protestanţilor misiunea lor nu a avut succes. în acest scop
Roma a folosit tot felul de mijloace politice, culturale, umanitare, în special în
interiorul Imperiului Otoman, pentru că se bucura de sprijinul marilor puteri
catolice din Apus ca Franţa, Austria şi chiar Germania.
Ei au căutat să mijlocească pe lângă Poarta Otomană, ca prin uniri să-i
atragă şi pe armeni şi pe iacobiţi. Aşa se face că în diferite capitale de provincii
au fost aşezaţi fie ierarhi sau Patriarhi latini, cum ar fi la Damasc, Alep,
Constantinopol, Ierusalim etc., Patriarhul de Ierusalim devenind coordonatorul
acţiunii de expansiune catolică în Răsărit. în secolul al XIX-lea se realizează
câteva convertiri la catolicism, dar tot atunci se întregistrează şi reveniri la
ortodoxie din rândurile uniţilor. De exemplu în Bielorusia în 1839 zeci de mii de
uniţi au revenit la ortodoxie, iar în 1891 acelaşi fenomen s-a petrecut şi în
S.U.A. în acest timp în centre puternic industrializate din S.U.A. cum ar fi
Illinois, Pensilvania şi altele, vieţuiau comunităţi ucrainiene şi carpato-ruse, care
au emigrat în S.U.A datorită stăpânirii Austro-Ungare. Aici greco-catolicii au
experimentat un context nou, Biserica Romano-Catolică i-a supus direct
episcopului romano-catolic.
Aşa se face că apariţia în S.U.A a unui preot greco-catolic căsătorit Ivan
Golovski, se loveşte de ierarhia romano-catolică, care era irlandeză, şi care îl
excomunică. Această acţiune face parte dintr-un plan mai complex al Bisericii
Romano-Catolice care încerca să-i catolicizeze complet pe uniţi. Preoţii şi
credincioşii uniţi trebuiau să frecventeze cursurile şcolii romano-catolice. Toate
acestea au produs o vie nemulţumire în rândul credincioşilor greco-catolici şi
atunci când în 1891 preotul Alexix Toth împreună cu întreaga parohie a trecut la
ortodocşi, a fost repede urmat şi de alte parohii unite şi chiar catolice din
Chicago, Detroit.
In Răsărit, amestecul romano-catolicilor prin intermediul limbii franceze,
în problemele Bisericii Ortodoxe, a pricinuit izbucnirea în 1854 a Războiului
Crimeii.
Mijloacele culturale folosite de romano-catolici au fost diverse. De
exemplu în Palestina, catolicii au înfiinţat şcoli, hoteluri şi alte aşezăminte

107
filantropice pentru a contracara acţiunea identică a protestanţilor anglicani şi
lutheranilor din această ţară. Aceleaşi mijloace au fost folosite şi în Balcani,
unde pentru câteva mii de credincioşi convertiţi la catolicism, Roma a hirotonit
un arhiepiscop şi l-a aşezat la Sofia. în orice împrejurări naţionale, Biserica era
folosită de catolici pentru propaganda lor. în Bulgaria s-au folosit de dorinţa de
emancipare a bulgarilor de sub Patriarhia Ecumenică şi cum Patriarhia a refuzat,
catolicii au câştigat.
In 1906 Arhiepiscopia latină de la Sofia propune regelui bulgar
Ferdinand, care voia să se căsătorească cu o prinţesă apuseană, să treacă la
catolicism. Rezultatul a fost că regele nu s-a mai căsătorit.
In Serbia propaganda catolică s-a făcut cu ajutorul croaţilor. în 1892 a
apărut o episcopie catolică la Belgrad. în timpul celui de-al II-lea Război
Mondial gărzile parafasciste ale lui Ante Pavelici au masacrat sute de creştini
ortodocşi, pentru că nu au vrut să treacă la catolicism.
In Transilvania, numai în perioada anilor 1810-1840 Biserica Greco-
Catolică, folosind cunoscutele ei metode a diversiunilor, a banilor şi
promisiunilor a reuşit să convertească cam 1000 de români. în dorinţa de a
câştiga tot mai mulţi credincioşi, Vaticanul înfiinţează “Nunţiaturi”, adică
ambasade ale Vaticanului în diferite ţări ale Răsăritului, care nu s-au dat în lături
de la nimic. De exemplu în timpul primului Război Mondial Nunţiul din
Bulgaria i-a sprijinit pe turci împotriva grecilor. Această atitudine a adus
avantaje catolicilor, convertind la catolicism pe câţiva greci, atâta vreme cât
preoţilor ortodocşi nu li s-a îngăduit să poarte reverendă. Catolicilor li s-a
permis să înfiinţeze şcoli, să facă prozelitism.
Acelaţi fenomen se întâmplă şi în Rusia, unde prozeliţiIII câştigă la
catolicism pe diferiţi nobili cum ar fi Gagari, prinţesa Naristina Grubetkoi şi
filozofi. După revoluţia din octombrie 1917 iezuiţilor nu li s-a mai permis
prozelitismul, aşa că ei au găsit o altă metodă, înfiinţând capele catolice de rit
slavon pentru ruşii din Roma, Berlin, Lyon şi chiar un Seminar Teologic şi
episcopii unite ruseşti în extremul orient. Intre armele culturale amintim metoda
laudativă. De exemplu în Orient lăudau riturile orientale; în Transilvania lăudau
latinitatea românilor. Au fost lăudaţi oameni ai Bisericii Răsăritene cum ar fi
Ioan Gură de Aur, Ioan Damaschinul, Chiril şi Metodie, Sinoadele Ecumenice,
etc..
In 1915 papa Benedict al XV-lea a întemeiat Congregaţia pentru Biserica
Orientală şi a îngăduit unor istorici catolici să facă câteva concesii în istoria
Bisericii de Apus, în care se condamnau anumite greşeli ale papilor, greşeli
condamnate şi în Răsărit.
Se întemeiază apoi o serie de şcoli şi colegii, de Academii Teologice,
toate catolice, unde aveau posibilitatea să studieze ca bursieri ortodocşi din
Răsăritul Europei. Pentru a câştiga simpatia ortodocşilor au început să apară
publicaţii privitoare la viaţa ortodocşilor cum ar fi „Irenikon”, “Orientalia
Christiana Periodica”, “Unam Sanctam”. Numeroşi cardinali au făcut vizite în

108
ţările Ortodoxe. Unele ordine călugăreşti au început să adopte şi practici
ortodoxe cum ar fi purtarea bărbii, reverendei, împărtăşirea cu Trupul şi Sângele
Domnului.
Biserica Ortodoxă a respins aceste încercări de acaparare a ortodocşilor la
catolicism şi a arătat că reunificarea Bisericească nu se va putea realiza decât
atunci când Biserica Romano-Catolică va elimina inovaţiile din cult, doctrină şi
administraţie.
In secolul al XX-lea continuă revenirea multor grupuri din sânul greco-
catolicismului la ortodoxie. în 1927 în S.U.A. un grup de parohii ucrainiene au
revenit şi au întemeiat în 1931 Biserica Ortodoxă Ucraineană a Americii.
In 1936 un grup de preoţi carpato-ruşi au pus bazele Bisericii Greco-Catolice
Carpato-Ruse din America, dar s-au pus sub jurisdicţia Patriarhiei de
Constantinopol.
In Europa în 1946 revin la ortodoxie greco-catolicii din Ucraina,
Bielorusia, Polonia; în 1948 cei din Transilvania; în 1950 cei din Cehoslovacia.
Datorită acestor fenomene, Roma a încercat să stopeze revenirea la ortodoxie şi
a început dialogul cu Biserica Ortodoxă, dialog care a încetat după Sinodul de la
Ferarra-Florenţa. Acest lucru l-au făcut papii Ioan al XXII Î-lea şi Paul al VI-lea.
Pe această linie se înscrie şi acţiunea papei Paul al VI-lea, care în 1965 de
comun acord cu Patriarhul ecumenic Atenagoras au ridicat reciproc anatemele
aruncate de cele două Biserici la 16 şi 24 iulie 1054.
Din 1980 s-a reluat dialogul teologic dintre catolici şi ortodocşi, cu toate
că actualul Papă, fără să ceară asentimentul guvernului României a hirotonit un
episcop greco-catolic pentru românii din Transilvania, cu toate că această
Biserică nu era recunoscută de stat.

13. Teologia răsăriteană în faţa reformei protestante.

După Reforma din secolul al XVI-lea, un mare număr de romano-catolici

au trecut fie la lutheranism, fie la calvinism, fie la alte denominaţiuni rezultate
din Reformă.
Ortodocşii din interiorul Imperiului Otoman, urmăreau cu atenţie luptele
religioase din Europa de Apus sperând ca din aceste dispute dintre catolici şi
protestanţi să obţină anumite foloase. în timpul acestor dispute fiecare a căutat
să-şi dovedească ortodoxia credinţei, socotind-o în conformitate cu învăţătura
mântuitoare. De aceea fie catolicii, fie protestanţii au făcut referire la învăţătura
Bisericii Ortodoxe arătând că şi Biserica Ortodoxa împărtăşeşte aceleaşi
idealuri. Biserica Ortodoxa era total diferită şi de catolici şi de protestanţi.
Una dintre problemele viu discutate a fost aceea dacă Roma a rămas
credincioasă Tradiţiei vechi sau dacă a introdus inovaţii în cult şi doctrină.
Interesul protestant faţă de Biserica Ortodoxă decurgea din aceea că protestanţii
pretindeau o întoarcere la Tradiţia Primară şi ar fi dorit o confirmare din partea
Bisericii Ortodoxe pe această linie.

109
 In secolele XVI-XVII vom găsi mărturia Bisericii Ortodoxe citată de
ambele părţi.
Contactele ortodocşilor cu romano-catolicii au fost destul de subtile în
sensul că romano-catolicii au căutat prin diferite mijloace să-i treacă pe
ortodocşi sub jurisdicţia Romei. De cealaltă parte, încă din secolul al XVI-lea
cunoaştem câteva contacte între Biserica Ortodoxă şi protestanţi. Primul contact
s-a realizat prin 1557 când o delegaţie suedeză a vizitat Moscova. Din această
delegaţie făceau parte profesorii Laurenţiu Spreti şi Mihail Agrigola (fiind
reformatorii Irlandei de Nord).
Această delegaţie s-a întâlnit cu Mitropolitul Macarie la cererea lui Ivan
cel Groaznic şi s-a purtat un dialog cu privire la cinstirea icoanelor, dar nu s-a
ajuns la nici un rezultat, pentru că protestanţii le-au scos din cult în timp ce
mitropolitul Macarie a refuzat să accepte inutilitatea lor.
Mai important ar fi dialogul dintre protestanţi şi Patriarhul de
Constantinopol. Astfel de relaţii au existat încă din secolele XVI-XVII. Cea
dintâi legătură directă cu Patriarhul de Constantinopol a început-o Filip
Melancton, care i-a scris patriarhului Ioasaf că lutheranii sunt fideli Sfintei
Scripturi şi Sfinţilor Părinţi. Impreună cu această scrisoare a trimis şi o traducere
grecească a Confesiunii Augustane. Nu se cunoaşte nici un răspuns la această
scrisoare. Mai târziu în 1573, ajunge la Constantinopol ca ambasador al
Imperiului German, David Ugnon, care l-a luat cu sine pe capelanul Stefan
Gherlah. Cu acel prilej se realizează al doilea contact dintre Patriarhul Ecumenic
şi lutherani. Acest capelan a adus la Constantinopol 3 scrisori către patriarhul
Ieremia din partea teologilor lutherani Martin Krusius şi Iacob Andreas. Nici la
acestea Patriarhul nu a răspuns.
Prin 1576 aceeaşi teologi lutherani trimit o altă scrisoare la
Constantinopol, însoţită de textul Confesio Augustanei. De această dată,
patriarhul Ieremia al III-lea la răspunde pe un ton prietenos, însă dezamăgitor
pentru lutherani, întrucât Patriarhul le sugera lutheranilor să se alipească de
Biserica Ortodoxă şi să accepte învăţătura ortodoxă. Patriarhul în acest răspuns
a fost de acord cu lutheranii în ceea ce priveşte învăţătura lor despre păcatul
strămoşesc. Datorită acestui fapt multă vreme teologii lutherani s-au mândrit că
Biserica Ortodoxă este de acord cu întreaga lor învăţătură ceea ce nu era
adevărat.
Cu privire la păcatul strămoşesc Patriarhul accepta rolul libertăţii voinţei
umane în săvârşirea lui. în ceea ce priveşte Sfintele Taine, Patriarhul insista
asupra numărului de 7, iar despre Sfânta Euharistie vorbeşte ca despre jertfa
nesângeroasă şi despre prefacerea reală în Trupul şi Sângele Mântuitorului.
Această scrisoare nu a fost una de combatere a teologiei lutherane ci de o
prezentare paralelă a celor două învăţături.
Teologii protestanţi însă nu se lasă uşor şi în 1579 răspund Patriarhului,
accentuând mai mult faptul că protestanţii sunt păstrători ai Tradiţiei şi Sfintei
Scripturi.

110
 Patriarhul sesizând că de fapt lutheranii încearcă să-i atragă pe ortodocşi
la noua învăţătură, le răspunde acestor teologi că de aici înainte, dacă vor să-i
scrie să o facă doar din prietenie, fără ca scrisoarea să aibe un conţinut teologic.
In 1599 înregistrăm un alt moment din istoria dialogului protestant atunci
când ortodocşii, lutheranii şi moravii din Polonia s-au adunat în localitatea Vilna
în dorinţa de a stabili un front comun împotriva prozelitismului catolic.
Conducătorul delegaţiei ortodoxe a fost prinţul polonez Constantin Ostrovski.
Aici a participat şi Chiril Lucaris ca delegat al patriarhului Meletie Pigas. Aici s-
a încercat să se înfiinţeze o Confederaţie a Bisericilor necatolice. Protestanţii
însă nu au primit acest lucru pentru că s-a cerut o unire a tuturor Bisericilor
Ortodoxe.
Meletie Pigas îi arată lui Chiril Lucaris că o astfel de unire între ortodocşi
şi protestanţi, nu poate fi decât una tactică, politică. E dureros spune el că
creştinii trăiesc divizaţi, nădăjduind că Dumnezeu va găsi prilejul pentru
refacerea Bisericii. Protestanţii nu au cunoscut niciodată adâncimea diferenţei
dintre ei şi Biserica Ortodoxă.
Un alt moment s-a înregistrat pe vremea când Patriarh de Constantinopol
era Chiril Lucaris, acesta fiind un moment tragic pentru Patriarh. Chiril Lucaris
s-a născut în Creta în 1537 şi a studiat în Italia, pentru că insula Creta era sub
dominaţie veneţiană. A studiat la Padova, Veneţia şi apoi în 1599 îl întâlnim ca
trimis al Patriarhului la Conferinţa de la Vilna. Din Polonia, Constantin Lucaris
ajunge în Apusul Europei prin Elveţia, Germania, Suedia, Franţa şi Anglia. în
1603 a fost ales Patriarh al Alexandriei. Multă vreme şi-a petrecut-o în
Constantinopol. în 1621 trece pe Scaunul Patriarhal de Constantinopol. Chiril
Lucaris îi cunoştea bine pe Apuseni. Experienţa să în Apus şi atitudinea să mai
puţin prietenoasă faţă de Biserica Romano-catolică, i-a determinat pe catolici să
facă front comun împotriva lui Chiril Lucaris. Prin intermediul ambasadorului
Franţei, ce avea mare influenţă pe lângă Poarta Otomană, Romano-Catolicii îl
scot pe Chiril Lucaris din Scaun de 5 ori şi până la urmă îl omoară. Lucaris era
conştient că Biserica Ortodoxă are nevoie de sprijin din partea Europei Apusene.
El îşi îndreaptă privirile spre protestanţi. La Constantinopol, Chiril Lucaris s-a
apropiat de ambasadorul Olandei, Corneliu de Haga, cu care a devenit prieten.
Natura legăturii lui Lucaris cu protestanţii este încă o problemă controversată,
pentru că interesul lui Lucaris pentru protestanţi a mers mult prea departe.
In 1629 relaţia lui Lucaris cu protestanţii generează un scandal public. în
acelaşi an la Geneva s-a publicat o mărturisire de credinţă calvină, de către
Antonio Legher, în prefaţa căreia se spune că Patriarhul Chiril Lucaris şi-a dat
acordul la publicarea ei. Aceeaşi mărturisire a fost tradusă în limba greacă şi
tipărită în 1633. Chiril Lucaris a negat public că nu este opera lui această
mărturisire de credinţă, dar niciodată nu a repudiat-o în scris. în ceea ce priveşte
ortodoxia lui Chiril Lucaris, ea nu poate fi pusă la îndoială.
La Vilna a propus unirea protestanţilor cu Biserica Ortodoxă. Pe vremea
lui, principele Gavriil Bethen al Transilvaniei i-a scris o scrisoare prin care îi

111
cerea să fie de acord cu trecerea românilor la clavinism. Patriarhul îi răspunde,
spunând că el este prea departe de Transilvania ca să cunoască situaţia reală de
acolo, apoi arată că nu poate fi de acord cu trecerea românilor ortodocşi la
calvinism, pentru că astfel s-ar rupe legăturile de sânge ce există între românii
din cele trei provincii. Scrisoarea se încheie prin afirmaţia lui Chiril Lucaris că
dacă ar fi de acord cu propunerea principelui, nici chinurile iadului nu ar fi de
ajuns pentru el, pentru a plăti o astfel de nelegiuire.
Romano-Catolicii au uneltit în ascuns şi în 1638 Chiril Lucaris a fost ucis
din ordinul sultanului, şi apoi trupul lui a fost aruncat în mare.
Biserica Ortodoxă trebuia să dea un răspuns acestui Cathehism pus pe
numele lui Lucaris şi în secolul al XVII-lea au avut loc mai multe Sinoade pan-
ortodoxe, unde s-a discutat într-un fel sau altul problema ortodoxiei lui Chiril
Lucaris şi la unele dintre acestea s-au alcătuit mărturisiri de credinţă ortodoxă.
Aceste Sinoade s-au ţinut la Constantinopol, Iaşi şi Ierusalim.
După moartea lui Chiril Lucaris ca Patriarh de Constantinopol a fost ales
Chiril Cantaris. Acesta în 1638 a convocat la Constantinopol un Sinod la care a
fost prezent şi patriarhul Teofan al Ierusalimului. Aici s-a discutat despre
mărturisirea de credinţă pusă pe numele lui Lucaris şi a fost condamnată atât
mărturisirea cât şi persoana lui Chiril Lucaris. Acest Sinod a fost o reacţie
ortodoxă necesară la o situaţie creată de apariţia acelei mărturisiri în 1629 şi
1633. Chiril Lucaris la acest Sinod a fost condamnat şi de urmaşul său în scaun,
de Alexandru Mitrofan Critopulos, cu care Lucaris era prieten. Critopulos deşi a
studiat în Apus şi a alcătuit o mărturisire de credinţă, a refuzat să accepte orice
dialog cu protestanţii calvini.
Condamnarea lui Lucaris doar de către un Sinod nu a fost suficientă
pentru repararea vătămării produse ortodocşilor, această rană neputând fi
vindecată decât prin apariţia unei mărturisiri de credinţă ortodoxă.
Se ştie că în secolul al XVII-lea a fost la modă publicarea mărturisirilor
de credinţă din partea confesiunilor mai însemnate. în 1632 Romano-Catolicii
răspândesc un Cathehism printre ruteni; în 1648 calvinii îşi tipăresc şi ei un
Cathehism Calvin în Transilvania.
Un alt Sinod unde s-a încercat discutarea mărturisirii de credinţă pusă pe
numele lui Chiril Lucaris a fost Sinodul de la Iaşi din 1642.
Pânâ atunci însă în 1641, patriarhul Partenie al Constantinopolului a mai
convocat un sinod la Constantinopol, la care au participat 45 de ierarhi, între
care au fost 8 ruteni şi 5 români. La acest Sinod a participat şi Meletie Sirigul.
Chiril Lucaris a fost discutat din nou şi s-a condamnat atitudinea lui filo-
protestantă. în acelaşi an mitropolitul Kievului, Petru Movilă, nu de mult ales ca
Mitropolit al ortodocşilor din Polonia, alcătuieşte o mărturisire de credinţă
ortodoxă, pentru a contracara prozelitismul catolic. Ii convoacă pe cei doi
episcopi sufragani şi discută conţinutul acestei mărturisiri de credinţă, şi o
consideră vrednică de a fi răspândită printre ortodocşi. Acest lucru nu poate fi

112
realizat fără ţinerea unui Sinod. în 1642 s-a ajuns la convocarea unui Sinod la
Iaşi. Iniţiativa Sinodului a avut-o domnitorul Moldovei, Vasile Lupu.
La acest sinod ce şi-a desfăşurat lucrările între 15 septembrie şi 26
octombrie 1642, în trapeza mănăstirii Sfinţii Trei Ierarhi, au participat din partea
grecilor Porfirie, fost Mitropolit al Niceii şi Meletie Sirigul. Din partea Bisericii
Ruse au participat profesorul Isaia Trofinovici, Ignatie Starusici şi Iosif
Garbotki. Din partea românilor au participat doar ierarhi moldoveni:
Mitropolitul Varlaam şi episcopul Evloghie al Romanului, Ghenadie de Huşi şi
Atanasie de Rădăuţi.
Mitropolitul Petru Movilă a trimis la Iaşi mărturisirea de credinţă
alcătuită de el şi aprobată formal în 1641 de Sinodul de la Kiev.
La început Meletie Sirigul ar fi dorit să discute problema lui Chiril
Lucaris, dar fratele Patriarhului de Constantinopol era respectat în aceste părţi,
mai ales că el a trecut prin Moldova în drum spre Vilna în 1599. Din această
cauză Meletie Sirigul a trebuit să renunţe.
S-a discutat apoi mărturisirea lui Petru Movilă, ce a fost discutată punct
cu punct. Această mărturisire a fost realizată sub forma unor întrebări şi
răspunsuri ce au fost grupate în 3 capitole, numite după cele 3 virtuţi teologice.
în capitolul “Credinţa” expune Crezul şi explică învăţătura ce rezultă de aici. în
capitolul “Nădejdea” explică rugăciunea “Tatăl Nostru” şi Fericirile. în capitolul
“Dragostea” vorbeşte despre dragostea de aproapele şi despre Dumnezeu.
Sub influenţa propagandei catolice, Petru Movilă a strecurat două
învăţături specific catolice: momentul prefacerii la cuvintele “Luaţi, mâncaţi…”
şi despre existenţa Purgatoriului. Pe măsura discutării fiecăreiinvăţături, Meletie
Sirigul face traducerea în limba greacă.
După ce au fost corectate cele două învăţături greşite, mărturisirea de
credinţă a lui Petru Movilă a primit acceptul Sinodului de la Iaşi. Această
mărturisire trebuia să aibă şi girul Patriarhiei. De aceea în 1643 se ţine un al III-
lea Sinod la Constantinopol unde a fost condamnată atitudinea lui Chiril Lucaris
şi a fost aprobată mărturisirea lui Petru Movilă. Această mărturisire a fost
confirmată şi semnată de cei 4 Patriarhi ortodocşi: Partenie al
Constantinopolului, Ioanichie al Alexandriei, Macarie al Antiohiei şi Paisie al
Ierusalimului.
Această mărturisire a fost tipărită şi răspândită în întreaga lume, de
nenumărate ori. A cunoscut cea mai largă circulaţie dintre toate mărturisirile de
credinţă. în limba română a fost tipărită în 20 de ediţii.
In 1672 a avut loc un alt Sinod pan-ortodox la Ierusalim. Patriarhul
Dositei al Ierusalimului, profitând de prezenţa unuiinsemnat număr de ierarhi,
ce au venit la Ierusalim pentru Sfinţirea Bisericii din Bethleem a convocat un
Sinod ad-hoc, prilej cu care a alcătuit o mărturisire de credinţă, cunoscută sub
numele de “Pavăza Ortodoxă”. Cei prezenţi au condamnat din nou persoana lui
Chiril Lucaris. Mărturisirea de credinţă a lui Dositei este o expunere pe scurt a
principalelor învăţături ale Bisericii Răsăritene.

113
 Un ultim Sinod, la care a fost condamnat Chiril Lucaris s-a ţinut în 1691
la Constantinopol, prilej cu care a fost condamnat şi Ioan Cariofil, care avea o
învăţătură stranie despre Sfintele Taine.
O a treia mărturisire de credinţă din secolul al XVII-lea este cea alcătuită
de Mitrofan Critopulos. Acesta se ştie că a studiat în Apusul Europei: în Anglia,
Franţa, Germania şi că a fost rugat de janseniştii apuseni să facă o expunere a
învăţăturii ortodoxe. La cererea lor Mitrofan Critopulos a expus şi el
principalele învăţături ortodoxe, fără a face comentarii şi fără a intra în polemică
cu romano-catolicii sau protestanţii.
Dintre cele trei mărturisiri de credinţă, ultimele două sunt simple
expuneri în timp ce, cea a lui Petru Movilă are forma unui Cathehism cu 261 de
întrebări şi răspunsuri. Aceste mărturisiri au devenit cărţi simbolice ale Bisericii
Ortodoxe.

14. Ortodoxia în faţa noilor învăţături catolice şi protestante.

Marea criză protestantă din secolul al XVI-lea a lăsat în sânul Bisericii

Romano-Catolice urme adânci şi în domeniul doctrinar, pentru că au fost
reactivate dispute teologice din secolele anterioare privitoare la diferite dogme
ale Bisericii. Astfel cele mai păgubitoare dispute au fost cele doctrinare, cum ar
fi pietismul, molitismul, jansenismul. Au existat şi dispute din domeniul
administrativ autonomismul galicat şi febronianismul.
Disputele doctrinare
Pietismul a apărut în Spania şi a fost promovat de Teresa D’Avila. Se
cerea o întoarcere la practicile Bisericii de dinainte de Marea Schismă şi se
promova o trăire religioasă mai aparte în asceză, în renunţare la lux şi plăceri.
Ca urmare a acestui fapt au apărut practici noi, destul de dubioase în sânul
creştinismului spaniol. Cele mai păgubitoare au fost disputele doctrinare despre
har.
In opoziţie faţă de concepţia protestantă care accentua rolul harului în
realizarea mântuirii subiective, iezuiţii afirmă rolul voinţei şi a faptelor bune, şi
cu aceasta ei au căzut într-un fel de semi-pelagianism, ceea ce a dus la mari
scandaluri cu dominicanii şi janseniştii.
Primii, adică protestanţii susţineau că omul şi-a pierdut libertatea voinţei
prin păcatul strămoşesc şi numai harul divin săvârşeşte mântuirea prin
predestinare. Iezuiţii afirmă că voinţa şi libertatea nu s-au pervertit, ci doar au
slăbit, dar nu atât de mult încât omul să nu-l poată cunoaşte şi urma pe
Dumnezeu. De aceea viaţa creştinului constă în disciplinarea voinţei spre
săvârşirea faptelor bune.
In timpul acestor dispute dintre protestanţi şi catolici, catolicii se foloseau
de cazuistica scolastică la baza căreia a stat chiar un manual al unui teolog
spaniol pe nume Escobar. Accentuându-se rolul faptelor bune şi al credinţei,

114
mulţi credincioşi au dobândit o credinţă laxă, şi aşa a apărut practica
indulgenţelor.
Prima dispută teologică în sânul catolicismului a avut loc între profesorul
Michael Baius (mort în 1589), de la Universitatea din Lyuven şi iezuiţi.
M. Baius afirma că Sfinţenia lui Adam nu consta într-un adaos de har, ci
era sădită în însăşi firea lui, iar mântuirea în urmaşii lui Adam nu înseamnă
numai iertarea păcatelor, ci şi schimbarea firii interioare a omului. Universitatea
din Sorbona a cenzurat 18, iar Roma 19 din tezele lui Baius, care până la urmă a
trebuit să le retracteze.
Intre iezuiţii ce l-au combătut, s-a remarcat Ludovic Molina (mort în
1600) care în lucrarea “Armonia dintre libertate şi har” susţine că voinţa omului
colaborează de la sine cu harul divin. Omului bun, Dumnezeu îi oferă graţia
lucrătoare, în timp ce omului rău îi oferă graţia suficientă, dar nelucrătoare.
Soarez (ce era portughez) învaţă că harul se uneşte cu libera decizie a
omului. în acţiunea mântuitoare, factorul uman este acela care primează.
Molinismul a fost denunţat ca formă a semi-pelagianismului.
Papalitatea a condamnat 110 teze moliniste, dar mai apoi sub influenţa lui
Belarmin, ambele controverse au fost anihilate.
Altă controversă a fost cea jansenistă. Numele îi vine de la Cornelius
Jansenius care a ajuns episcop de Ypres în Belgia. Acesta a alcătuit o lucrare
intitulată “Augustinus”. şi aceasta este tributară Reformei protestante şi a fost
condamnată de cazuistica romano-catolică. Centrul de greutate al mişcării
janseniste a fost mănăstirea Port-Royal, unde Jansenius şi-a propus să
organizeze o reformă în sânul catolicismului. Jansenius şi-a ales latura
doctrinară în timp ce Jean du Vergie partea practică.
In lucrarea “Augustinus” se afirmă că o cauză a căderii lui Adam a fost
limitarea voinţei de către Dumnezeu. Inainte Adam avea o libertate indiferentă
şi aceasta a fost distrusă prin păcatul originar. Harul divin era suficient spre a-l
conduce pe Adam, dar după căderea în păcat, harul nu i-a mai fost suficient
mântuirii, de aceea a fost nevoie de venirea lui Hristos, ca să aducă un plus de
har, ca omenirea să se poată mântui. Ca argument în acest sens aduce exemplul
cu orbirea şi lumina, arătând că existenţa luminii nu este suficientă ca orbul să
vadă din nou.
Jansenius crede că sarcina principală a omului este aceea de a se elibera
din robia concupincesniţei ( o stare de păcătoşenie permanentă) în care omul nu
face decât răul. în această stare voinţa omului are doar libertatea de a alege ce
rău să facă. Din această pricină harul trimis de Dumnezeu omului după căderea
în păcat îl numeşte har vindecător. Acesta îl conduce pe om către Dumnezeu, în
aşa fel încât omul nu-şi dă seama, de aceea harul este irezistibil.
Chiar dacă Jansenius pretinde că învăţătura să nu este calvină, ea este
semi-calvină, deoarece, Calvin afirma că harul îl mântuieşte pe om fără voia să
şi harul lucrează doar în cei predestinaţi.

115
 Jansenius afirma că omenirea fără har este o masă de condamnaţi.
Mănăstirea Port-Royal a devenit centrul jansenismului. Du Vergie adună aici
mai multe personalităţiintre care amintim 3 fraţi şi 5 surori din familia Arnold,
Pascal, Tilermond, La Fontaine şi Rasim.
Duhul de seriozitate de la acest centru a influenţat numeroase sectoare
Bisericeşti, politice şi literare. Biserica s-a ridicat împotriva acestui centru şi din
porunca lui Richelieu, Du Vergie a fost întemniţat.
In 1643 are loc publicarea lucrării “Deasa comunicare” a lui Antoine
Arnold, în care era condamnată practica Bisericii de a-i împărtăşi prea des pe
credincioşi.
Iezuiţii obţin condamnarea de către Universitatea din Sorbona a 5 teze ale
lui Jansenius, de aceea acesta respingea autoritatea papei, şi se emancipează de
sub papucul Bisericii Romano-Catolice, fără a trece însă sub protecţie
protestantă.
Antoine Arnold a fost exclus de la catedra din Sorbona, dar alături de el
au trebuit să părăsească Parisul şi alţi 80 de profesori. LuIII adresează Pascal 80
de scrisori în care sunt combătute lipsa de demnitate şi atitudinea unor iezuiţi.
Ludovic al XIV-lea a luat atitudine împotriva janseniştilor, cerând
episcopului să-i persecute. în secolul al XVII-lea mănăstirea Port-Royal a fost
distrusă. Janseniştii pătrund şi în Olanda unde au reuşit să înfiinţeze două
episcopii: la Utreth şi Debrenter.

Controverse şi învăţături noi

în sânul protestantismului

Libertatea religioasă acordată de protestanţi tuturor credincioşilor a dus la

apariţia unor fracţiuni religioase încă de la început. Filip Melancton a redactat
“Confesio Augustana” în 1530. în încercarea de a-i apropia pe lutherani de
Biserica Romano-Catolică au purtat dialoguri intense cu ei. Lutheranii s-au
împărţit în două: unii care acceptau dialogul cu gândul de a-i atrage pe catolici
la învăţătura lor, şi care au păstrat aceleaşi structuri administrative ca şi catolicii;
şi unii mult mai radicali, care în 1535 alcătuiesc o nouă mărturisire de credinţă,
mult mai tranşantă.
Primii se constitue în Biserica Lutherană Evanghelică după Confesio
Augustana. Cel de-al doilea grup se constitue în Biserica Lutherană Sinodo-
Presbiteriană. şi în rândurile lutheranilor au apărut dispute, ca de exemplu cea
dintre lutherani şi melanctonieni.
Cele mai cunoscute controverse ar fi controversa adia-fizită, adică
controverse ale indiferenţei faţă de Interimul de la Ausburg. Cu acest prilej au
fost excluse practicile catolice din cult.
Controversa maioristă, după numele lui Gheorghe Maior, care spune că şi
faptele bune sunt necesare pentru mântuire. El a fost contracarat de Martin
Flacius, care afirma că fapta este un pericol pentru mântuire.

116
 Controversa sinergistă, a fost iniţiată de teologul melanctonian J.
Fefingen, care spunea că voinţa liberă trebuie să conlucreze cu harul pentru
mântuire. Flacius afirmă că doar harul lucrează mântuirea în om, fără ca voinţa
să să poata face ceva.
Controversele din sânul calvinismului au fost mai puţine, pentru că aceştia nu
erau adepţii unei teologii prea înalte.
Un aspect ar fi acela legat de istoria Bisericii din Anglia, unde a penetrat
un protestantism de nuanţă calvină. De pe vremea reginei Elisabeta au apărut
puritanii sau presbiterienii, iar din 1580 pătrund independenţii, care refuzau
orice contact cu statul, spunând că fiecare parohie este o instanţă în sine. De aici
a rezultat Biserica congregaţionalistă.
Mai târziu, în Anglia, Biserica Anglicană ce păstra calea de mijloc între
protestantism şi catolicism, şi-a definit direcţiile vorbindu-se de Biserica de Jos
sau Biserica celor mai puţin instruiţi, şi Biserica Inaltă sau Biserica celor culţi, a
nobililor. în plină epocă modernă, tot mai des şi-a făcut simţită prezenţa ideea
despre Biserica Largă.
In timpul acestei epoci, două au fost mişcările mai însemnate: mişcarea
metodistă, condusă de fraţii Charles şi John Westley. Aceştia propuneau o viaţă
mai liniştită, mai în acord cu spiritul Evangheliei. Această mişcare a prins teren
datorită principiilor sale sociale, pentru că promova sărăcia de bună voie.
O altă acţiune amplă au dezvoltat evangheliştii.
Intre denominaţiunile protestante îi amintim pe baptişti, o sectă
organizată de un preot catolic, pe nume Meno Simon. Acesta respingea botezul
copiilor, oficiile publice şi militare. în învăţătura lor, ei accentuau ideea naşterii
din nou la vârsta maturităţii. S-au răspândit în Germania, Anglia, Rusia şi
America. Baptismul contemporan s-a născut din impreunarea anabaptiştilor,
care refuzau botezul, cu calvinii şi anglicanii.
Unitarienii sau socinienii, după numele întemeietorului lor Socinus, au
apărut în secolul al XVI-lea, şi susţineau că există un singur Dumnezeu, o
persoană, primul Dumnezeu fiind tatăl, Fiul fiind un om cu puteri mari primite
de la Tatăl, ce a avut ca misiune iluminarea oamenilor.
Quaquerii au fost o sectă întemeiată de George Fox (care a fost cizmar)
în S.U.A., care afirma că adevărul divin se dobândeşte doar prin erupţia harului.
Respingeau bogăţiile, dar şi autorităţile de orice fel, distracţiile, fiind apreciate
cinstea şi pietatea.
Svedenborgienii au fost o sectă cu doctrină unitariană, care în încercarea
lor de a înviora Biserica, au scos Biblia din sânul ei. Pentru ei Biblia era un
cuvânt mort.

La începutul secolului al XIX-lea, catolicismul a cunoscut o nouă epocă

de renaştere. Caracteristic ei a fost ca în 1814 papa Pius al XVII-lea a reînfiinţat
ordinul iezuiţilor, ordin care va dobândi o mare influenţă în consiliul papal.
Stiind că datorează papalităţii restaurarea lor, aceştia au acordat papei o onoare

117
deosebită. Această putere a papei a fost influenţată şi de o renaştere a evlaviei în
rândurile maselor.
Dezvoltarea puterii papale s-a numit ultra-montanism, sau dincolo de
înălţimile munţilor. Ilustrarea ultra-montanismului în secolul al XIX-lea a fost
papa Pius al IX-lea (1846-1878). în primii doi ani, papa Pius al IX-lea a părut a
fi un papă reformator, şi era socotit idolul naţionaliştilor italieni. Acesta a fost atât
de cinstit şi de apreciat în rândurile poporului, încât peste tot se făcea referire la
el. Un scriitor englez afirmă că în Italia, nimic nu se vorbea decât despre papa
Pius al IX-lea şi lozinca “Vivat Pio nono” era scrisă pe toate uşile. Tot el spune că
nici o formulă sau titlu nu ar fi de ajuns pentru a explica cinstirea pe care poporul
i-o dă.
Naţionaliştii italieni i-au propus să devină preşedinte al Federaţiilor
italiene. Acest vis al papei, a fost spulberat de evenimentele din 1848, când papa
Pius a fugit din Roma. Se pare că până la urmă, papa s-a înţeles cu
revoluţionarii conduşi de Garibaldi şi a revenit la Roma. Cu toate că este numit
un papă radical, Pius nu a fost în stare să citească semnele timpurilor şi să
accepte că şi Biserica trebuie să se alinieze la noile condiţii impuse de societatea
modernă.
Dacă papalitatea ar fi renunţat la pretenţiile ei exclusiviste, în special
teritoriale, la vremea respectivă ar fi avut mult de câştigat. Papa Pius al IX-lea a
fost un om lipsit de tact şi a intrat în conflict atât cu autoritatea civilă, cât şi cu
noile idei din epoca modernă. Pius al IX-lea îi socoteşte pe liberalii francezi
drept trădători, pentru că liberalii propuneau o mai largă deschidere a Bisericii
spre societate. Astfel de grupuri au existat şi în Anglia, Germania, Italia, şi papa
intră în conflict cu aceste state.
Prin două tratate “Cuanta Curra” şi “Silabus Erorum” papa îşi semnează
singur dispreţul de care s-a bucurat spre sfârşitul vieţii. “Silabusul” era o
condamnare în termeni aspri a raţionalismului, a indiferentismului religios, dar
şi a libertăţii presei, culminând cu faimoasa respingere a faptului că Biserica
trebuie să se alinieze la noua societate. Un istoric englez afirmă că prin aceste
două tratate, papa a declarat război civilizaţiei moderne. Toate acestea la un loc
ne fac să înţelegem ce s-a întâmplat la Conciliul I Vatican.
Incă înainte exista concepţia că papalitatea este de origine divină. Pornind
de aici, papa Pius proclamă în 1854 ca dogmă, învăţătura despre Imaculata
concepţie. Potrivit ei Fecioara Maria s-ar fi născut fără păcatul strămoşesc, şi
pentru că nu a avut păcate personale, ea poate fi socotită împreună mântuitoare
cu Hristos. Această învăţătură nu a fost ceva nou, pentru că în Biserica Romano-
Catolică, cultul Maicii Domnului era foarte dezvoltat.
Conciliul I Vatican şi-a desfăşurat lucrările între 8 decembrie 1869 şi 1
decembrie 1870. în Biserica Romano-Catolică acesta este socotit al XX-lea
Sinod Ecumenic şi primul care s-a ţinut în Biserica Sfântul Petru din Roma.
Roma se afla sub stăpânirea papei.

118
 La acest Sinod au participat aproximativ 800 de cardinali, arhiepiscopi,
episcopi, stareţi şi superiori de ordine monahale.
Ideea convocării unui Sinod general, papa a exprimat-o public cu prilejul
unei adunări a Congregaţiilor riturilor în 16 decembrie 1866. Cu acel prilej s-a
alcătuit o comisie centrală ajutată de alte 5. Convocarea oficială s-a făcut prin
publicarea bulei “Aeterni papis” în 1868. La conciliul I Vatican au fost invitaţi
peste 1000 de personalităţi şi au fost informaţi despre Conciliu şi Patriarhii
ortodocşi şi grupările protestante, fără a fi invitate. De asemenea nu au fost
invitaţi reprezentanţi ai puterii politice.
Desfăşurarea Conciliului I Vatican
La şedinţa de deschidere au fost aproximativ 700 de invitaţi, dintre care
peste 500 din Europa. Problema principală pusă în dezbaterea Sinodului a fost
acordarea papei unei puteri spirituale nelimitate, ceea ce echivalează cu
infailibilitatea papei, de aici rezultând că papa nu poate să greşească în
hotărârile lui.
La vremea respectivă hotărârile erau votate şi existau 3 feluri de voturi:
placet, placet iuxta modum, non placet.
Participanţii s-au împărţit în două tabere: unii care susţineau această idee
a infailibilităţii papei; şi alţii ce se opuneau, şi pentru că erau din afara Europei
marea lor majoritate s-au constituit în Comitetul Internaţional.
Pentru că s-au exprimat numeroase nemulţumiri cu privire la procedurile
din Conciliul I, s-a lăsat la o parte problema infailibilităţii. Papa condamnă mai
întâi panteismul, raţionalismul şi indiferentismul, după care se pune problema
infalibilităţii. Patru cincimi dintre participanţi au fost în favoarea acestei
noiinvăţături. Unii dintre ei, cum ar fi cardinalul Manning, trecut la catolicism
după ce mişcarea de la Oxford a fost condamnată în Anglia, vorbea despre
întruparea Sfântului Duh sau chiar a Fiului lui Dumnezeu în Papă. Alţii afirmau
că papa este prezent alături de Hristos în Sfânta Euharistie. Mai mulţi episcopi,
în special americani, afirmau că o astfel de dogmă nu poate fi acceptată. Un
grup de 14 episcopi germani alcătuiesc un protest. Până la urmă problema este
pusă în plen.
Opoziţia şi-a bazat argumentul pe evenimentele istorice şi contemporane
dovedind că papa poate să greşească. Mulţi dintre ei au părăsit Roma şi astfel la
18 iulie 1870 Constituţia Pastor Aeternus adoptă ca dogmă învăţătura despre
infailibilitatea papei, fiind adoptată cu 535 de voturi pentru, şi două împotrivă.
Cu toate acestea nici un episcop din opoziţie nu a părăsit Biserica
Romano-Catolică. Această dogmă are următoarele implicaţii:
1. Papa este izvolul Tradiţiei;
2. El este singurul episcop mondial, de aceea toţi cei
hirotoniţi de el sunt trimişii lui;
3. Papa este izvorul dreptului şi al moralei;
4. Fiind vicarul lui Hristos pe pământ, papa îl înlocuieşte pe
Hristos în opera să mântuitoare.

119
 Această dogmă se aplică şi asupra predecesorilor şi succesorilor lui Pius
al IX-lea. Prin acceptarea acestei dogme s-a pus capăt principiului sinodalităţii
în Biserica Romano-Catolică. După proclamarea dogmei, pe 19 iulie, Franţa
declară război Germaniei, şi pe 20 iulie, Roma este ocupată, desfiinţându-se
statul papal. Sinodul şi-a continuat lucrările cu hotărâri de mai mică importanţă,
până în 1 decembrie 1870.
O parte a opoziţiei din Franţa, Elveţia şi Germania, s-a constituit în
Biserica veche catolică, cu care Biserica Ortodoxă a avut numeroase relaţii.
Aceştia au un Patriarh propriu şi au existat în secolul al XIX-lea două contacte
importante la Bonn în 1874 şi 1875.

Direcţii teologice în Protestantism

în secolele XIX-XX

După Reforma protestantă din secolul al XVI-lea, Germania a continuat

să rămâna ţara gândirii protestante, şi aşa cum afirma un istoric englez, doar în
Germania întrebările vitale sunt puse mai acut. în secolul al XIX-lea gândirea
protestantă germană a dat Bisericii personalităţi de marcă. Ca an de hotar al
acestei dezvoltări a gândirii protestante este socotit anul 1817, când s-au
împlinit 300 de ani de la declanşarea Reformei lui Luther. Către sfârşitul
secolului al XIX-lea doi au fost gânditorii germani cei mai de seamă:
Schlermacher şi Ritschel. Primul este socotit adevăratul părinte al teologiei
protestante, un adevărat Origen al secolului al XIX-lea.
In epoca imediat următoare Iluminis Schlermacher a dorit să aşeze religia
creştină pe locul ce l-a avut înainte de Reforma protestantă. Lucrarea să
principală este “Despre credinţa creştină”. în această lucrare se observă o
întrepătrundere a mai multor elemente cum ar fi pietismul fraţilor moravi, adică
a husiţilor, cu raţionalismul; iluminismul cu raţionalismul critic a lui I. Kant şi
cu romantismul.
Secolul al XIX a fost marcat în filozofie de doi mari gânditori Kant şi
Hegel.
Kant afirma că lucrurile în sine nu pot fi cunoscute, ci doar fenomenele
lucrurilor, adică aparenţele. Implicaţia acestui mod de gândire asupra teologiei
era aceea că prin argumente raţionale nu îl putem cunoaşte pe Dumnezeu. El a
respins argumentele raţionale afirmate de Biserica Roamno-Catolică, dar tot el
spune că omul poate ajunge la credinţa în Dumnezeu prin intermediul
conştiinţei morale sădite în el.
Pornind de la aceste precepte Schlermacher a căutat izvoarele religiei în
experienţele omului. El spune că Dumnezeu ne este dat nouă în simţiri, deci
aşează sentimentul la baza credinţei religioase. în ceea ce priveşte
răscumpărarea, adică mântuirea obiectivă, Schlermacher spune că niciinvăţătura
şi nici minunile lui Hristos nu au fost ceva deosebit, ci doar conştiinţa lui că este
Dumnezeu. Activitatea să răscumpărătoare a constat în aceea că a transmis şi

120
altora conştiinţa că el este Dumnezeu. Despre păcat spune că este de două feluri,
individual şi social, şi în acest context răscumpărarea poate fi socotită un act
politic. Invăţătura lui Schlermacher a avut un profund impact asupra teologiei
protestante, aşa cum cea a lui Toma D’Aquino a avut asupra celei romano-
catolice.
Celălalt filozof, Hegel, l-a tratat pe Schlermacher cu dispreţ, spunând că
dacă religia trebuie găsită în sentimentul dependenţei de ceva, atunci cea mai
însemnată fiinţă religioasă este câinele, care simte dependenţa faţă de om.
Hegel respinge şi tezele lui Kant, spunând că dacă noi sesizăm doar
fenomenele lucrurilor, atunci lucrurile în sine rămân pentru noi necunoscute.
După Hegel lumea este opera unui principiu spiritual numit ideea absolutistă.
Natura şi istoria sunt într-un proces evolutiv, în care spiritul se realizează pe
sine, spiritul devine auto-conştient doar în om. în ceea ce priveşte adevărul
despre idee pură, el spune că acesta nu poate fiinţeles decât de filozofi. Masele
largi nu-l pot înţelege, de aceea acest adevăr a trebuit să fie tradus pentru
oamenii de rând în formele picturale ale religiei. în înţelegerea lui Hegel,
Dumnezeu este subordonat absolutului, Hristos este o persoană logică, iar răul
este materia care în procesul ei de organizare poate deveni lucru bun.
Hegelianismul a fost acceptat de doi teologi: de Strauss (1808-1874) şi Bauer
(1792-1860). El a fost respins de teologul Ritschel.
Strauss prin 1835 a scris o viaţă a lui Hristos în care afirmă că religia
creştină este expresia adevărurilor veşnice. Despre Hristos spune că întâmplător
a fost o personalitate. El a încercat să dezvăluie valul ridicat în jurul lui Hristos
şi a pus bazele unei şcoli mitologice. El spune că evangheliştii au creat un mit în
jurul lui Hristos, cu toate că Strauss nu îi neagă istoricitatea lui Hristos. Ca
persoană istorică pur umană, Hristos a ajuns să creadă că este Mesia. Această
persoană istorică a făcut o impresie atât de profundă asupra oamenilor, încât
imaginaţia lor l-a transformat pe acest om cu conştiinţă de Mesia, într-un Hristos
divin şi supra-natural.
Teologul Bauer socotea că studierea originii creştine nu se poate face
decât după o cercetare ştiinţifică a cărţilor Noului Testament, adică pretindea
cunoaşterea originii autorilor, a datei scrierii cărţilor, a legăturilor acestora cu
Biserica. El este primul care a promovat ideea potrivit căreia religia creştină nu
ar fi fost de la început un organism omogen ci este rezultatul unei sinteze ce s-a
realizat prin secolul al II-lea. Reprezentanţii iudaizanţilor ar fi fost Apostolul
Petru, în timp ce reprezentantul universalităţii ar fi fost Apostolul Pavel, care l-a
înţeles mai bine pe Hristos. Credinţa lui Hristos era una spirituală, dar şi
universalistă. Pentru că a activat în Palestina, Hristos a trebuit să îşi asume
numele de Mesia. Sinteza celor două direcţii s-a realizat după 150, iar Cartea
Faptele Apostolilor este expresia concretă a acestei sinteze, pentru că prin ea
autorul ar fi vrut să ascundă cele două diviziuni şi să promoveze sinteza
realizată atunci.

121
 Celălalt mare gânditor Ritschel, marchează apogeul gândirii protestante
germane. El afirmă că trebuie să se facă o separare între teologie şi filozofie,
pentru că voia să se distingă clar ceea ce este revelat de orice formă de teism
speculativ. El afirmă că unirea dintre teologie şi filozofie a avut doar efecte
vătămătoare. şi el a trebuit să-şi construiască un sistem filozofic al său.
Impotriva lui Kant spune că lucrurile în sine pot fi cunoscute prin acţiunea
lucrului respectiv asupra noastră şi prin răspunsul nostru la această acţiune. Un
Dumnezeu despărţit de lume nu poate fi cunoscut raţional, ci doar prin Revelaţie
spune el. în ceea ce priveşte religia creştină, el afirmă că este o chestiune ce ţine
de fiecare persoană, unde voinţa joacă un rol mai important decât intelectul. El
spune că baza credinţei constă într-un fapt istoric: întruparea lui Hristos. Spre
deosebire de Strauss, Ritschel afirmă că realităţile despre Iisus Hristos au fost
transmise cu fidelitate de Sfânta Scriptură. Despre Evanghelie susţinea că
datează din secolul I şi că oferă un punct de vedere unitar asupra lui Hristos şi
aceasta o afirma impotriva lui Bauer.
Catastrofa primului Război Mondial a spulberat pentru mulţi intelectuali
din Apus ideea progresului prin intermediul iluminării intelectuale şi stradaniei
morale. Teologia protestantă liberală a avut puţine răspunsuriintrebărilor
agonizante ale oamenilor. Karl Bart un tânăr preot protestant care până atunci a
fost adeptul teologiei liberale a descoperit că nu mai are nimic de spus
oamenilor din perspectiva lui de om al Bisericii, lucruri care să se potrivească cu
timpul respectiv, pentru că teologia liberală era prea sofisticată, prea
intelectualistă şi ceea ce rămânea în urma ei era un realism necreştin.
Aflaţi în plin război, oamenii aşteptau din partea pastorilor să fie asiguraţi
de existenţa lui Dumnezeu, într-o lume care a înnebunit. Războiul a reprezentat
un moment de şoc pentru mulţi teologi, care au descoperit că fiecare pagină a
Sfintei Scripturi vorbea despre realitatea existenţei lui Dumnezeu. Astfel Bart
ajunge la concluzia că Dumnezeu este adevărat, că este viu, că este total diferit
de Dumnezeul pe care şi-l închipuiau filozofii şi teologii liberali. Tot el mai
ajunge la concluzia că limba omenească este improprie pentru a exprima
adevărul despre Dumnezeu. Bart care era extremist afirmă că nu există căi
omeneşti pentru apropierea omului de Dumnezeu, doar credinţa este singura
posibilitate în acest sens, dar şi aceasta este un dar de la Dumnezeu.
Teologul elveţian Karl Barth a început să-şi expună opiniile într-un
comentariu la Epistola Către Romani, ce seamănă mai mult cu o predică. Opera
lui fundamentală este Dogmatica în 20 de volume (pe care mulţi teologi o
citează, dar foarte puţini o citesc). În sistemul său dogmatic, Bart vrea să
restaureze teocentrismul şi hristocentrismul în învăţătura protestantă.
Unii autori protestanţi afirmă că Bart a deschis uşa prin care Dumnezeu a
intrat din nou în lume. S-a ajuns să se afirme acest lucru pentru că teologia
protestantă liberală, atunci când vorbea despre Dumnezeu, vorbea ca despre un
om ce a vorbit pe o voce mai ridicată sau pe un ton mai ridicat. Impotriva
acestei concepţii prin care Dumnezeu era confundat cu omul, Bart accentuează

122
deosebirile dintre Dumnezeu şi om spunând că în afara credinţei, omul nu poate
face altceva decât răul. El spune că este o adevărată blasfemie faţă de
Dumnezeu să spunem că omul poate contribui cu ceva la realizarea împărăţiei
lui Dumnezeu. Deşi era tributar teologiei calvine, care afirmă că Dumnezeu i-a
predestinat pe unii spre mântuire şi pe ceilalţi i-a condamnat în mod iremediabil,
Bart vede în Iisus Hristos pe capul celor aleşi şi predestinaţi, afirmând că de fapt
răscumpărarea şi predestinaţia este îndreptată spre toţi oamenii, pentru că toţi au
fost răscumpăraţi de Hristos. Tot el afirmă că Revelaţia este izvorul cunoaşterii
şi că nu există altă cale de a ajunge la Dumnezeu.
Contemporan cu Barth a fost Paul Tilich, care prin 1933 a plecat în exil
din Germania în S.U.A., unde a ajuns profesor la Facultatea de Teologie din
cadrul Universităţii Harvard. El a încercat să facă abstracţie de filozofie şi să nu
îi ingăduie acesteia nici cel puţin un rol secundar în teologie. El a promovat un
fel de teologie metafizică. Acesta a încercat să raporteze problema omului
modern la Revelaţia biblică. Acest lucru i-a ajutat pe mulţi să înţeleagă
Revelaţia divină. şi el a scris o teologie sistematica în 3 volume.
Contemporan cu ei a fost şi Rudolf Bultman, care este socotit a
fiintemeietorul teologiei demitologizării. El spune că Biblia trebuie privită prin
prisma epocii în care a fost scrisă, şi că ea nu mai este valabilă în zilele noastre.
El a trecut la demitologizarea Scripturii, încercând să separe conţinutul pozitiv
al Evangheliei de partea mistică a ei. El afirmă că această demitologizare nu ar
respinge autoritatea Bibliei, căci ea rămâne mediul de manifestare al cuvântului
lui Dumnezeu.
Un alt teolog este Ditrich Bonhofer, care a fost reprezentantul ateismului
creştin. El spune că nu se mai simte nici o nevoie de Dumnezeu nici în morală,
politică sau ştiinţă. El afirmă că însuşi Iisus Hristos ar fi fost împotriva religiei.
Hristos este redus doar la omul Iisus, care nu mai constitue un om religios, ci o
personalitate diferită de ceilalţi oameni sau cel mult poate fi socotit omul lumii.
Deci, Dumnezeu este slab şi fără putere în lume, şi această slăbiciune a lui este
singurul mod de a fi cu noi. De aici s-a dezvoltat teoria morţii lui Dumnezeu.

Anglicanismul

Viaţa religioasă în Anglia la începutul secolului al XIX-lea era dominată

de tendinţa evanghelică de nuanţă calvină, numită Low Church. Este foarte
interesantă evoluţia acestei Biserici, pentru că aşa cum am văzut în secolul al
XVI-lea pe insulă nu a avut loc o reformă ca pe continent. Ideile Reformei au
pătruns şi aici, şi ceea ce a rezultat a fost un amestec de catolicism cu
protestantism.
Biserica Angliei, încă de pe vremea reginei Elisabeta (moartă în 1603), şi-
a stabilit direcţia ei în sensul că a păstrat pe mai departe structura administrativ-
bisericescă specifică romano-catolicilor, adică parohii, episcopii, arhiepiscopii,
cu specificaţia că aproape toţi clericii inclusiv episcopul s-au căsătorit. în

123
doctrină şi cult ei s-au apropiat mai mult de calvini. Au fost înlăturate din
Biserică icoanele, statuile, veşmintele liturgice, cultul a fost mult restrâns,
punându-se mai mult accentul pe predică şi cântări.
Pe acest fond în secolul al XVII Î-lea, în plină eră de dezvoltare a
industriei, din sânul Bisericii Anglicane s-au desprins câteva fracţiuni, care
puneau accentul pe una din laturile vieţii Bisericii. Aşa a fost de exemplu
mişcarea metodistă iniţiată de Charles Westley, care cerea o întoarcere spre o
viaţă mai curată trăită mai în acord cu preceptele Scripturii, cerând apoi
renunţarea la grija pentru bunurile materiale, adică la o trăire creştină mai
aparte. Pentru că au fost respinşi de Biserică, ei s-au constituit într-o comunitate
aparte. Apoi a apărut mişcarea Evangelicilor, care îşi propunea mai multă
misiune caritabilă în rândul populaţiei sărace sau chiar sărăcite de burghezia
engleză. şi aceştia au fost respinşi de Biserică, dar au rămas pe mai departe în
sânul ei.
La începutul secolului al XIX-lea, marea majoritate a populaţiei engleze
era suficient de săracă, şi aşa se explică faptul că aceştia au dat o mai mică
importanţă dogmatismului şi cultului bisericesc, multumindu-se cu un cult
simplu, cât mai scurt. Datorită puţinei atenţii date problemelor doctrinare şi
celor de cult, precum şi vestimentaţiei, această direcţie a fost numită “Low
Church” sau Biserica de Jos. Creşterea importanţei acestei grupări în sânul
Bisericii Angliei, a dus la înfiinţarea unei episcopii speciale pentru ei în 1815.
Pe la mijlocul secolului al XIX-lea ei au devenit partida dominantă în
Biserica Angliei. Evangelicii anglicani au desfăşurat o intensă activitate
misionară şi diaconală. Din punct de vedere liturgic se caracterizează printr-o
simplitate a serviciului religios, din care lipseau elementele specifice catolicilor:
lumânările, tămâia, veşmintele, fastul, etc..
Paralel cu această direcţie în Biserica Angliei, tot de atunci există şi
direcţia “High Church” sau Biserica Inaltă. Este numită aşa, pentru că se dădea
o importanţă aparte fastului, dogmelor, cultului. în această direcţie se înscriau
familia imperială şi nobilimea engleză împreună cu slujitorii lor.
Dar tot pe la începutul secolului al XIX-lea a apărut în Biserica Angliei şi
un alt curent numit “Broad Church” sau Biserica Largă, aceasta ca nemulţumire
faţă de raţionalismul formulărilor Angliei din secolul al XVII Î-lea. Climatul
intelectual la începutul secolului al XIX-lea în Anglia era diferit. Primul sfert de
secol XIX a fost dominat de romantismul poetului Byron şi a scriitorului Walter
Scott. în lucrările lor de multe ori se observă conflictul dintre monarhie şi
republică, dintre Biserica Episcopală şi presbiterieni (aceştia au apărut în Anglia
încă de pe vremea reginei Elisabeta, şi se mai numesc şi puritani, şi s-au
constituit în Biserică aparte pentru că au refuzat subordonarea oricărei autorităţi
bisericeşti, ei având la conducerea Bisericii Sinodul, alcătuit din laici şi pastori,
o structură de origine calvină).
In romanele lui Scott se observă revolta protestantă, prezentându-se pe
de-o parte zelul acestor protestanţi pentru a-şi dobândi libertatea religioasă, iar

124
pe de altă parte se observă felul în care Biserica episcopală a AnglieIII priva pe
aceşti protestanţi de libertate. Un reprezentant de seamă al literaturii engleze a
fost şi Samuel Coleridge (1772-1834), eminent poet, critic literar, dar şi
predicator. Acesta asociază la raţiune conştiinţa care îi o poruncă necondiţionată
ce postulează legea morală.
In al patrulea deceniu al secolului al XIX-lea înregistrăm în Anglia o
mişcare religioasă de amploare, cunoscută sub numele de Mişcarea de la Oxford
sau Mişcarea Tractariană. Numele îi vine de la termenul “tract” care înseamnă
tratat, broşură. Această mişcare a pornit din sânul direcţiei High Church, numită
şi partida anglo-catolică.
La vremea respectivă se discuta dacă Biserica este o instituţie de origine
divină, şi dacă este aşa, de ce Parlamentul poate schimba prin decizii bunul mers
al ei. Răspunsul la aceste întrebări a fost determinat de un interes crescând
pentru epoca medievală şi primară a Bisericii.
Mişcarea de la Oxford a fost dominată de un grup de tineri, profesori şi
studenţi de la Teologie, care afirmau că reformatorii protestanţi au renunţat la
elementele importante din Biserică, în special din Biserica primară şi cereau o
întoarcere spre o viaţă curată bazată pe post, împărtăşanie, cinstirea Sfinţilor,
respectarea celibatului şi a unor practici liturgice din Biserica Romano-Catolică.
Scânteia care a declanşat această mişcare a fost predica lui John Kable
din 1833, numită “Apostazia naţională”. El a formulat principiile acestei mişcări
afirmând că mântuirea se realizează prin primirea Trupului şi a Sângelui lui
Hristos în Sfânta Euharistie şi că Euharistia nu poate fi săvârşită decât de cei
care se află în succesiune apostolică. La mişcare au aderat şi alţi profesori cum
ar fi John Henry Newman, Eduard Bouvary Pussey, J. Lidon, J. Manning, etc..
Acest grup a început publicarea unor lucrări în care au arătat că în epoca
primară şi în epoca feudală învăţătura Bisericii era bazată pe ceea ce au învăţat
Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi.
Concomitent cu apariţia acestor tratate s-au realizat şi traduceri în engleză
din operele Sfinţilor Părinţi, în special din Părinţii Apuseni. Până în 1841 au
apărut 90 de tratate. în ultimul tratat alcătuit de Newman se arată că Biserica
Angliei este o “via media” (cale de mijloc) între protestanţi şi catolici. Aici se
mai arată că de fapt cele 39 de articole ale Bisericii Angliei, Crezul Bisericii de
pe insulă, nu au avut alt scop decât de a propovădui credinţa catolică şi că sunt
în concordanţă cu Biserica Romano-Catolică. Aceste afirmaţii l-au determinat
pe episcopul de Oxford să interzică tipărirea altor tratate mai ales că partida
Evangelică refuza să accepte spovedania, împărtăşania, împodobirea Bisericii,
cultul mai fastuos.
Evangelicii afirmau că se încearcă o întoarcere la catolicism. Aşa se face
că numeroşi membrii ai Bisericii Angliei şi ai mişcării de la Oxford au fost
izolaţi de Biserică, în sensul că au fost scoşi din funcţii, ignoraţi. Rezultatul a
fost o trecere masivă la romano-catolicism.

125
 Newman şi Manning au devenit cardinali catolici. Manning a participat şi
la Conciliul I Vatican. Trecerea la catolicism a fost posibilă în Anglia în
următorul context. Incă de pe vremea reginei Elisabeta I, această Biserică a fost
interzisă în Anglia. La sfârşitul secolului al XVII-lea s-au reluat discuţiile
privitoare la reactivarea acestei Biserici, şi în 1830, ierarhia catolică din Anglia
a fost restaurată, în sensul că au fost reînfiinţate mai multe episcopii catolice. Pe
fondul Mişcării de la Oxford, numeroşi englezi au descoperit relaţia lor
apropiată cu Biserica Romano-Catolică şi pentru că Biserica protestantă engleză
nu reuşea să acopere nevoile lor spirituale a fost şi normal că şi-au îndreptat
privirea spre romano-catolici.
Newman îmbrăţişează catolicismul în 1845. După această dată Mişcarea
de la Oxford a încetat din punct de vedere formal, însă rezultatele acestei
mişcări au fost destul de evidente. Reprezentanţii mişcării care nu au trecut la
catolicism au avut o preocupare mai mare privind îmbogăţirea cultului şi
reintroducerea în cult a elementelor înlăturate de protestanţi şi au arătat un
interes crescând pentru săraci, pentru construcţia de Biserici, şi aşa au fost
recâştigaţi pentru Biserică numeroşi credincioşi ce făceau parte din Biserica de
Jos.
In secolul al XIX-lea ierarhia Bisericii Anglicane era preocupată mai mult
de imaginea ei şi de intenţia de a se dovedi a fi în succesiune apostolică. în sânul
Bisericii engleze s-au format tot felul de asociaţii şi uniuni de clerici şi creştini.
In afara Angliei, Biserica Anglicană mai este răspândită în S.U.A.,
Canada, Australia şi în general în fostele colonii ale Imperiului Britanic din
Africa şi Asia.
Biserica Anglicană are un statut aparte în sensul că Parlamentul este cel
care numeşte episcopi şi arhiepiscopi, regina (regele) urmând doar să-i confirme
în scaun. Datorită acestui fapt în ultimul timp au început să apară în sânul
acestei Biserici o serie întreagă de inovaţii. Interesul pentru cele religioase este
tot mai scăzut, tocmai datorită păcatelor Bisericii.
Biserica Anglicană în secolul al XX-lea a intrat în dialog cu Biserica
Ortodoxă şi cu Roma. în 1935 Biserica Ortodoxă Română a recunoscut
succesiunea apostolică a ierarhilor Bisericii Anglicane şi de atunci încoace
dialogul dintre cele două Biserici a fost destul de interesant.
După 1990 însă acest dialog a încetat din nou datorită faptului că în
Biserica Anglicană s-a acceptat hirotonia femeii.

126