ARMINIANISMUL:

IDOLUL DE AUR AL
VOINŢEI LIBERE
de
Augustus Toplady
1740-1778

Traducere: Florin Moţiu

1
 Augustus Toplady (1740-1778) a fost un preot anglican şi cunoscut autor de imnuri creştine.
S-a convertit la predica unui metodist şi, la început, a îmbrăţişat arminianismul lui John Wesley. La
18 ani citeşte predicile puritanului Thomas Manton pe Ioan 17 şi cartea lui Zanchius – Mărturisirea
credinţei creştine. Ajunge să fie convins că învăţătura Scripturii e înfăţişată corect de calvinism, nu de
arminianism.
Îi va cunoaşte personal pe George Whitefield şi pe John Gill.
În 1764 va fi ordinat preot în Biserica anglicană. Nu se va căsători niciodată.
Toplady a tradus cartea lui Zanchius – Predestinarea absolută, care va fi publicată în engleză. John
Wesley va scrie un atac împotriva acestei cărţi. Ca răspuns, Toplady va publica o carte de 700 pagini în care
va demonstra faptul că Biserica Angliei a fost calvinistă şi a crezut în predestinare, cu excepţia
arhiepiscopului Laud şi a acoliţilor lui. În capitolul despre Sinodul de la Dort, Toplady explică cele 5 puncte
ale calvinismului. Toplady a fost un adversar înfocat al lui John Wesley.
Va muri de tuberculoză la doar 38 ani.

2
 Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci Numelui Tău dă slavă pentru îndurarea Ta, pentru cauza
adevărului Tău.
Psalm 115:1

Unii comentatori au presupus că acest psalm a fost scris de către Daniel, cu ocazia eliberării miraculoase a
lui Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, atunci când ei au ieşit nevătămaţi din cuptorul aprins în care au fost
aruncaţi la porunca împăratului Nebucadneţar.

Şi, într-adevăr, pasajele nu lipsesc, chiar în acest psalm, care să demonstreze această teorie. Unde citim, în
versetul patru (vorbind despre idolii păgânilor şi, probabil, cu referinţă specială la acea statuie de aur la care
a poruncit Nebucadneţar să se închine), că idolii lor sunt argint şi aur, lucrarea mâinilor oamenilor: au guri,
dar nu vorbesc; ochi, dar nu văd.

Îndrăznesc să afirm că, într-un auditoriu ca acesta, sunt prezenţi un anumit număr de arminieni. Mă tem că
în toate adunările noastre publice se află un număr prea mare dintre ei. Oricum, poate că aceşti oameni, chiar
idolatri cum sunt, ar putea fi apţi să blameze (şi pe drept!) absurditatea celor care se închină la idolii de
argint şi aur, lucrarea mâinilor oamenilor. Daţi-mi, însă, voie să întreb: dacă e atât de absurd să te închini
lucrării mâinilor altor oameni, atunci cum poate fi să te închini lucrărilor mâinilor noastre? Probabil că veţi
întreba: „Doamne fereşte să fac eu aşa!” Totuşi, daţi-mi voie să vă spun că încrederea, confidenţa, bazarea
pe şi dependenţa, în ce priveşte mântuirea, sunt toate acte (şi unele foarte solemne) de închinare în faţa
divinităţii: şi, oricare ar fi lucrul de care depinzi, fie cu totul, fie în parte, în ce priveşte acceptarea ta de către
Dumnezeu şi justificarea ta în faţa Lui, oricare ar fi lucrul pe care te sprijini şi în care te încrezi, pentru a
ajunge la har sau la slavă – dacă acela nu e Dumnezeu în Hristos, atunci eşti, practic, un idolatru!

Cu totul diferită este, însă, ideea pe care ne-o dă Scriptura, aceea a unui Dumnezeu binecuvântat în veci – în
locul acelor idoli falşi la care se închinau păgânii; şi care diferă şi de această reprezentare degradantă a
adevăratului Dumnezeu, pe care vrea să o impună lumii arminianismul. „Dumnezeul nostru (afirmă acest
psalm, în versetul 3) este în ceruri: El a făcut tot ce a vrut”. Aceasta nu e ideea arminiană despre Dumnezeu:
căci adepţii voinţei libere şi cei ce cred în întâmplare ne spun că Dumnezeu nu face tot ce vrea; că există un
mare număr de lucruri pe care Dumnezeu ar vrea să le facă – şi pe care se trudeşte şi străduieşte să le facă –
dar pe care nu le poate împlini: ei ne zic, aşa cum s-a exprimat cineva în mod ingenios:

El ar dori să mântuiască întreaga omenire,

dar că El tânjeşte după ce nu poate avea.
E corect, aşadar, să proclamăm în toată lumea
un Dumnezeu dezamăgit, schimbător.

Cum se potriveşte aceasta cu acea descriere înălţătoare: „Dumnezeul nostru este în ceruri!” El şade pe tron,
hotărând şi ducând la îndeplinire soarta oamenilor; ţinând în mâna Lui toate evenimentele; şi călăuzind
fiecare za din lanţul cauzelor secundare, de la început, până la sfârşitul istoriei. Dumnezeul nostru este în cer
şi are toată puterea; şi (lucru ce reprezintă consecinţa firească a acesteia) El a făcut tot ce I-a plăcut: ori,
după cum s-a exprimat apostolul (cuvintele sunt diferite, dar sensul e acelaşi): „El face toate lucrurile după
sfatul voii Sale” (Efeseni 1:11).

Iată, aşadar, pentru care cauză luptăm noi şi de ce suferim dispreţul altora: chiar pentru motivul că afirmăm
(şi tot ce putem spune cu privire la acest subiect se reduce la a mărturisi că) Dumnezeul nostru este în cer şi
că a făcut orice I-a plăcut. Şi că va lucra, până la sfârşitul ultimului capitol al istoriei, potrivit plăcerii Sale
suverane; chiar dacă toţi arminienii de pe pământ ar dori să încerce să înfrângă intenţiile divine şi să
oprească roţile guvernământului divin. El, care şase în cer, râde şi Îşi bate joc de ei: şi Îşi duce planurile la
bun sfârşit, uneori chiar prin intermediul acelor incidente pe care oamenii răi încearcă să le arunce în calea
Lui, cu scopul nebunesc de a face să-I falimenteze planurile! „Toate lucrurile”, spune psalmistul, „Te
slujesc” (Psalm 119:91). Toate au o tendinţă directă, fie în mod efectiv, fie în mod permisiv, să ducă mai
departe planurile Lui neschimbătoare ale providenţei şi harului. Observaţi: în mod efectiv, sau permisiv.
Căci noi nu afirmăm niciodată, nici nu vrem să sugerăm, că Dumnezeu ar fi autorul răului: noi susţinem doar
3
că, pentru motive necunoscute nouă, dar bine cunoscute lui Dumnezeu, El este cel care permite cu
eficacitate (nu agentul, ci cel care permite) tot ce urmează să se întâmple. Atunci, însă, când vorbim despre
bine, lărgim sensul termenului; şi afirmăm, împreună cu psalmistul, că tot ajutorul care este săvârşit pe
pământ, este opera lui Dumnezeu Însuşi.

Îmi amintesc o afirmaţie a marelui Monsieur Du Moulin, din cartea sa admirabilă, intitulată Anatome
Arminianismi.1 El face observaţia că cei răi, nu mai puţin decât cei aleşi, împlinesc decretele înţelepte, sfinte
şi drepte ale lui Dumnezeu; dar, zice el, cu această diferenţă: poporul lui Dumnezeu, după ce e convertit,
împlineşte voia lui Dumnezeu dintr-un principiu al dragostei; pe când, cei care sunt lăsaţi în perversitatea
inimii lor (şi doar acest lucru îl numim respingere2), care nu au respect faţă de Dumnezeu şi în gândurile
cărora nu este loc pentru Dumnezeu – aceste persoane seamănă cu oamenii care vâslesc într-o barcă şi care
se îndreaptă tocmai către locul căruia i-au întors spatele. Ei au întors spatele decretului lui Dumnezeu; şi
totuşi se îndreaptă tocmai către acesta, fără să-şi dea seama.

Una din marile diferenţe dintre religia lui Arminius şi religia lui Isus Hristos constă în răspunsul la
întrebarea: a cui este lauda şi gloria în mântuirea unui păcătos? Convertirea decide dintr-odată acest punct;
căci, cred că, fără a da dovadă de duritate, pot să mă aventurez să afirm că fiecare persoană cu adevărat
trezită, când Faţa Domnului străluceşte peste sufletul ei, va cădea în genunchi cu acest imn de laudă
înălţându-se din inima ei: „Nu mie, Doamne, nu mie, ci Numelui Tău dă slavă; căci nu sunt mântuit pentru
neprihănirea mea, ci în îndurarea Ta, pentru cauza adevărului Tău...”

Şi lucrul acesta e adevărat şi în ce priveşte binecuvântările vieţii de acum. Dumnezeu este Cel care-l ridică
pe unul şi-l doboară pe altul (vezi Psalm 75:7). De exemplu, atunci când prinţii care nu se înţeleg fac război
unul cu altul, victoria este în întregime de la Dumnezeu: „Cursa nu e a celor iuţi, doar pentru că-s iuţi; nici
războiul nu e câştigat de cei puternici”, doar pentru că sunt puternici (Eclesiastul 9:11). Este decretul, voia,
puterea şi providenţa lui Dumnezeu, cea care, cu eficace, deşi câteodată în mod invizibil, ordonează şi
dispune de fiecare eveniment.

În faimoasa bătălie de la Azincourt, din Franţa, au luptat, dacă nu mă înşel, 80000 de francezi, care au fost
înfrânţi de vreo 9000 de englezi, sub comanda nemuritorului nostru rege Henry V. După ce marea bătălie a
zilei a trecut şi după ce Dumnezeu a dat acestui faimos prinţ victoria, el a poruncit să se cânte Psalmul
menţionat înainte (adică Psalmul 115). Şi parte din acest psalm din care v-am citit pasajul pe care-l studiem
acum, a cerut să fie cântat pe câmpul de bătălie: ca să recunoască, în felul acesta, că întreg succesul şi toate
binecuvântările, de orice fel ar fi ele, vin de la Tatăl luminilor3. Unii dintre istoricii noştri ne informează că,
atunci când englezii victorioşi au ajuns la acele cuvinte pe care le-am luat ca text al meu, atunci întreaga
armată biruitoare a căzut pe genunchi, ca un singur om, pe câmpul de bătălie, şi a strigat cu o singură inimă
şi într-un glas: „Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci Numelui Tău dă slavă pentru îndurarea Ta, pentru cauza
adevărului Tău”.

La fel va fi şi atunci când Dumnezeu Îşi va fi împlinit numărul aleşilor Săi şi când îi va fi adunat complet în
plinătatea Împărăţiei Sale răscumpărate. Care credeţi că va fi cântecul vostru, când veţi ajunge în cer?
„Binecuvântat fie Dumnezeu, că mi-a dat voinţă liberă; şi binecuvântat fie sinele meu drag, care s-a ştiut
folosi atât de bine de aceasta”? O, nu, nu! Un asemenea cântec ca acesta nu s-a auzit vreodată în ceruri până
acum şi nu se va auzi vreodată, atâta timp cât Dumnezeu este Dumnezeu şi cerul e cer. Priviţi în cartea
Apocalipsei şi veţi găsi acolo ce fac sufletele binecuvântate şi versurile pe care le cântă. Ei îşi aruncă
cununile înaintea tronului, zicând:

Vrednic eşti Tu, căci ai fost junghiat şi ne-ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, din orice
seminţie, din orice limbă, din orice norod şi din orice neam (Apocalipsa 5: 9).

1
Pierre Du Moulin (1568-1658), teolog hughenot, care a avut o influenţă puternică în mişcarea reformată franceză. Cartea lui,
Anatome Arminianismi (O anatomie a arminianismului) reprezintă o critică a teologiei lui Arminius. (N.tr.)
2
Înainte de crearea lumii, Dumnezeu a ştiut că oamenii vor cădea şi, din numărul lor, a ales pe unii pentru mântuire, iar pe ceilalţi
i-a lăsat în păcat şi condamnare. Aceştia sunt cei respinşi sau reprobaţi. (N. Tr.)
3
Cf. Iacov 1:17
4
Aici este vorba despre un har care face discriminare – şi acest har este pentru tine! „Tu ne-ai răscumpărat...
din orice seminţie”, etc., adică, din toată omenirea, ne-ai ales pe noi. Nu este aceasta alegere particulară şi
răscumpărare limitată?

Biserica de jos poate fi supusă greşelii: şi, dacă vreo biserică vizibilă de pe pământ pretinde a fi infailibilă,
însăşi această pretenţie demonstrează că ea nu e aşa. Dar există o Biserică despre care voi avea curajul să o
pronunţ infailibilă. Şi care Biserică e aceasta? Biserica celor glorificaţi, care strălucesc ca stelele la dreapta
lui Dumnezeu. Şi, pe baza mărturiei infailibile a acestei Biserici infailibile (o mărturie înregistrată pe
paginile infailibile ale inspiraţiei) mă voi aventura să afirm că nici un bob de arminianism n-a însoţit
vreodată un sfânt în drumul spre cer. Dacă aceia dintre copiii lui Dumnezeu, care sunt legaţi în lanţurile
acestei nelegiuiri, nu sunt convertiţi în mod clar de la ea, cât timp trăiesc şi umblă printre oameni, totuşi, o
vor lăsa-o în spatele lor, în Iordan (în râul morţii), atunci când îl vor trece. Ei pot fi comparaţi cu Pavel, când
s-a dus de la Ierusalim la Damasc şi când harul lui Dumnezeu l-a doborât la pământ: a căzut ca un adept al
voinţei libere, dar s-a ridicat ca un adept al harului gratuit. Aşadar, ori de câte ori se lipeşte de noi această
rugină a mândriei neprihănirii proprii (care e o rugină blestemată: fie ca Duhul lui Dumnezeu s-o
îndepărteze de pe sufletele fiecăruia dintre noi), totuşi, când ajungem să stăm în faţa tronului şi înaintea
Mielului, toată această mândrie a neprihănirii proprii va dispărea şi noi vom cânta într-un cor unic, complet,
veşnic, împreună cu îngerii aleşi şi cu oamenii aleşi: „Nu nouă, Doamne, nu nouă”.

Şi de ce nu am cânta şi noi acum această cântare? De ce nu am încerca, sub influenţa Duhului, să anticipăm
limbajul cerurilor şi să fim cât de cereşti putem, înainte de a ajunge în cer? De ce să condamnăm aici pe
pământ această cântare, pe care nădăjduim s-o cântăm pentru veşnicie înaintea tronului lui Dumnezeu, în
locurile de sus? Mi se pare cu adevărat uimitor ca protestanţii şi oamenii din Biserica Angliei (dacă îi
considerăm ca fiinţe raţionale şi cu o judecată sănătoasă, care pretind că sunt familiarizaţi cu Scriptura şi că
recunosc puterea lui Dumnezeu) să aibă vreo obiecţie la a cânta această cântare: „Nu nouă, Doamne, nu
nouă, ci Numelui Tău dă slavă pentru îndurarea Ta, pentru cauza adevărului Tău”.

Un lucru şi mai uimitor şi mai deplorabil îl constituie faptul că unii, care chiar pretind să aibă o religie
spirituală şi care vorbesc despre o lucrare lăuntrică a lui Dumnezeu asupra inimilor lor, să ajungă să piardă
în aşa fel simţul smereniei şi al adevărului, încât să viseze, ori că braţul lor L-a ajutat pe Cel Atotputernic să-
i mântuiască, ori, cel puţin, că braţul lor ar fi fost în stare să-L împiedice pe El să îi mântuiască. Ce poate
reflecta o mai mare lipsă de respect faţă de Dumnezeu, decât o asemenea idee? Şi ce poate avea o tendinţă
mai directă de a produce şi hrăni mândria inimii, care îi înşeală pe oameni, decât acest lucru?

Dumnezeu a găsit cu cale să mă elibereze de cursa arminianismului, înainte de vârsta de optsprezece ani.
Înainte de această perioadă nu a existat (mărturisesc aceasta cu cea mai adâncă umilinţă) un adept mai
arogant şi mai violent al voinţei libere în patru mări şi-n patru ţări. Tocmai îmi vine în minte acum un
exemplu al zelului meu înfierbântat şi amar. Cu vreo douăsprezece luni înainte ca bunătatea divină să-mi dat
ochi să discern şi o inimă să îmbrăţişez adevărul, aflându-mă într-o companie împreună cu alţii, susţineam
cu putere şi glas tare (căci mă consideram capabil să lupt de la egal la egal cu toţi cei ce susţineau
predestinarea în lumea aceasta) universalitatea harului şi puterile agentului uman liber. Un bătrân domn
(care e acum la Domnul) s-a ridicat de pe scaunul lui şi, venind la mine, m-a ţinut de unul dintre nasturii de
la haina mea, în timp ce mi s-a adresat cu blândeţe în felul acesta: „Dragă domnule, există câteva semne de
spiritualitate în discuţiile tale; cu toate că sunt amestecate cu o nefericită combinaţie de mândrie şi
neprihănire proprie. În mare, ai vorbit în favoarea voinţei libere; dar să trecem de la argumentele tale la
experienţă. Dă-mi voie să-ţi pun o singură întrebare. Ce s-a întâmplat cu tine, atunci când Domnul te-a luat
în stăpânire, prin chemarea eficace? Ai avut vreun rol în obţinerea acelui har? Mai mult, nu te-ai fi
împotrivit şi luptat împotriva lui, dacă Duhul lui Dumnezeu te-ar fi lăsat în seama propriei tale judecăţi?”

Mi-am dat seama mai mult decât aş fi vrut să recunosc atunci de caracterul decisiv al acestor interogări
simple, dar pline de putere. Dar, binecuvântat fie Dumnezeu, de atunci am fost învrednicit să înţeleg
caracterul gratuit şi omnipotent al harului Său de nenumărate ori; şi să cânt (ceea ce cred că va fi cântecul
meu veşnic atunci când timpul nu va mai exista): „Nu mie, Doamne, nu mie, ci Numelui Tău dă toată slava”.

5
Nu cunoaştem niciodată atât de mult despre cer în sufletele noastre şi nici nu stăm atât de sus pe muntele
comuniunii noastre cu Dumnezeu, ca atunci când Duhul Său, suflând asupra inimii noastre, ne face să ne
prosternăm la picioarele harului suveran şi ne inspiră acest strigăt: „O, Doamne, dă-mi mângâierea
mântuirii, dar toată lauda pentru aceasta să fie a Ta”.

Haidem să aplicăm pe scurt principiul şi perimetrul Cuvântului lui Dumnezeu diferitelor părţi din care este
compusă mântuirea; şi curând vom observa că întreaga clădire este făcută din har şi numai din har. Mă
întrebi cu ce sens folosesc aici cuvântul „har”? Vreau să spun că, prin acest termen important, înţeleg
generozitatea voluntară, suverană şi gratuită a lui Dumnezeu; absolut necondiţionată şi fără să ia în
considerare vreo umbră de merit uman, fie aceasta antecedent, concomitent sau ulterior. Aceasta este, cu
exactitate, ideea scripturală de har: idee scripturală care afirmă că ea (mântuirea în toate ramurile ei) „nu
atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă” (Romani 9:16). Aşa se face că
harul stăpâneşte, ca să dea păcătoşilor viaţa veşnică, prin neprihănirea lui Isus Hristos, Domnul nostru (vezi
Romani 5:21).

1. În examinarea acestui adevăr important, să începem acolo unde Dumnezeu Însuşi a început: şi anume, cu
alegerea. Cui îi suntem îndatoraţi pentru această primă binecuvântare spirituală? Mândria spume: „Mie”.
Neprihănirea proprie spune: „Mie”. Voinţa omului neconvertit spune: „Mie”. Dar credinţa se alătură
Cuvântului lui Dumnezeu, afirmând: „Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci Numelui Tău să fie adusă întreaga
slavă a iubirii Tale elective: Tu nu ne-ai ales pe baza presupunerii că noi Te-am fi ales întâi; ci, prin lucrarea
biruitoare a Duhului Tău Atotputernic, noi Te-am ales pe Tine ca partea noastră de moştenire şi ca
Dumnezeul nostru, ca urmare a faptului că întâi Tu ne-ai ales în mod liber să fim poporul Tău”.

Ascultaţi mărturia acelui apostol care a dobândit sfârşitul educaţiei sale spirituale în cel de-al treilea cer:

Este o rămăşiţă datorită unei alegeri, prin har. Şi, dacă este prin har, atunci nu mai este prin fapte; altfel,
harul n-ar mai fi har. Şi dacă [alegerea] este prin fapte, nu mai este prin har; altfel, fapta n-ar mai fi faptă
(Romani 11:5-6).

Haideţi să testăm acest raţionament; şi îl vom găsi de neînvins. Există o rămăşiţă, o parte a umanităţii
căzute, care va fi mântuită pentru veşnicie prin Hristos. Această rămăşiţă este pe baza unei alegeri. Voia şi
alegerea lui Dumnezeu reprezintă regula decisivă, pe baza căreia această rămăşiţă mântuită este măsurată şi
numărată. Această alegere este o alegere prin har, adică o acţiune a lui Dumnezeu, liberă, suverană şi
necondiţionată de vreun merit al nostru. Apostolul nu va lăsa afară cuvântul har, ca nu cumva oamenii să-şi
imagineze că Dumnezeu i-ar fi ales pe baza vreunui lucru pe care l-ar fi văzut în ei, dar nu şi în ceilalţi.

„Ei bine”, vor zice unii, „dar, dacă admitem alegerea prin har, nu se poate ca faptele noastre bune, văzute de
Dumnezeu dinainte, să aibă vreun rol în această problemă?” Nu cumva dă Dumnezeu vreo atenţie, cât de
mică, comportamentul nostru corect din viitor? „Nu”, răspunde apostolul, „deloc”. Dacă alegerea e prin har,
adică doar pe baza îndurării Lui şi a iubirii Sale suverane, atunci nu mai e prin fapte, fie în mod direct sau
indirect, pe de-a-ntregul sau în parte; „altfel, harul nu ar mai fi har”. Poate fi vreun lucru omenesc, oricât de
mic ar fi el, amestecat cu harul, ca motiv pentru care Dumnezeu să fi arătat favorul Său lui Petru (de
exemplu), dar nu lui Iuda? Atunci tot harul s-ar evapora şi ar fi anihilat, chiar din acel moment. Căci, aşa
cum observă Augustin:

Harul încetează să mai fie har, dacă nu este total şi în mod absolut independent de orice lucru şi de toate
lucrurile din viaţa subiecţilor lui, fie ele bune sau rele.

Aşa că, după cum adaugă apostolul, dacă ar fi fost posibil ca alegerea să fie pe baza faptelor, atunci nu ar
mai fi fost un act al harului, ci o răsplată, o plată, în loc să fie un dar: „altfel, fapta n-ar mai fi faptă”. Pe de o
parte, fapta încetează a mai fi considerată a avea influenţă asupra alegerii, dacă alegerea e fiica „harului”; pe
de altă parte, harul nu are nimic de-a face cu alegerea, dacă „faptele” au vreun rol în aceasta. Harul şi
condiţionalitatea sunt două lucru opuse, incompatibile; una o distruge total pe cealaltă; şi ele nu pot exista

6
împreună mai mult decât pot două particule de materie să ocupe aceeaşi porţiune de spaţiu în acelaşi
moment.

Aşadar, pe care dintre aceste două cântece contrare o cântaţi (căci toată arta şi truda oamenilor, chiar de le-
am lua împreună, nu vor putea niciodată să le unească)? Sunteţi adepţii ideii de a vă aduce vouă înşivă ca
ardere de tot tămâie, spunând: „Neprihănirea noastră şi puterea braţului nostru ne-au dobândit acest belşug
spiritual”? Ori veţi prosterna la picioarele tronului lui Dumnezeu cele mai strălucitoare onoruri ale voastre şi
veţi spune, împreună cu îngerii şi sfinţii în lumină: „Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci Numelui Tău dă slavă
pentru îndurarea Ta, pentru cauza adevărului Tău”.

Cu siguranţă că alegerea este actul lui Dumnezeu, nu al omului: şi este fundamentat doar pe plăcerea
suverană şi plină de har a voii Sale. Nu este „prin fapte, ca să nu se laude nimeni” (Efeseni 2:9); ci doar actul
Lui, al Aceluia care a spus: „Voi avea milă de oricine-mi va place să am milă; şi Mă voi îndura de oricine-
mi va place să Mă îndur” (Romani 9:15). Meritul este al lui Dumnezeu, nu al nostru: a fost voia Lui liberă,
nu a noastră, cea care a tras linia inseparabilă dintre cei aleşi şi cei lepădaţi.

2. Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi, în Hristos, arătată în legământul Lui cu noi, reprezintă un alt râu ce
curge din izvorul harului pur, neamestecat. Şi aici – ca şi în cazul precedent – fiecare suflet cu adevărat trezit
neagă că i s-ar cuveni vreo laudă; o îndepărtează de el, cu amândouă mâinile; şi nu doar cu mâinile, ci şi cu
inima lui, de asemenea, în timp ce buzele lui declară: „Nu nouă, O, Trinitate divină şi co-eternă, nu nouă, ci
Numelui Tău dă slavă!”

Cum ar putea fi posibil ca scopurile lui Dumnezeu sau legământul Său în legătură cu noi să poată fi,
indiferent în ce fel, dependente de voia sau faptele oamenilor? Mai ales când ne gândim că atât planul lui
Dumnezeu, cât şi legământul Său, au fost concepute, fixate, în deplină înţelegere de către Persoanele
Trinităţii, nu doar înainte ca oamenii să fi existat, dar şi înainte ca îngerii înşişi să fi fost creaţi, înainte chiar
ca timpul să se fi născut! Din veşnicii, harul ne-a fost dat în mod federal în Hristos înainte ca lumea să fi
existat (vezi 2 Timotei 1:9). Pe drept cuvânt, aşadar, putea face apostolul observaţia, în textul în care face
afirmaţia de mai sus, că acea chemare sfântă cu care Dumnezeu îşi converteşte în mod eficace şi îşi sfinţeşte
poporul, în istorie, este revărsat asupra noastră „nu pentru faptele noastre”, ci potrivit planului Său făcut în
deplină libertate şi a hotărârii Sale din veşnicie.

Pocăinţa şi credinţa, noua supunere şi perseverenţa – acestea nu reprezintă condiţii pe baza cărora să intrăm
în legământul harului (căci atunci ar fi un legământ al faptelor); ci consecinţe şi semne, evidenţe, ale faptului
că suntem în acest legământ:

Căci, cu toate că cei doi gemeni nu se născuseră încă şi nu făcuseră nici bine nici rău, ca să rămână în
picioare hotărârea mai dinainte a lui Dumnezeu, prin care se făcea o alegere [care este baza legământului
harului], s-a zis ei: „Cel mai mare va fi rob celui mai mic”; după cum este scris: „Pe Iacov l-am iubit, iar
pe Esau l-am urât.” (Romani 9:11-13).

Acum, indiferent dacă veţi considera acest pasaj ca referindu-se la urmaşii lui Iacov şi ai lui Esau, ori la
Iacov şi Esau înşişi, ori (după cum, evident, e sensul dat de apostol) ca referindu-se la ambele lucruri; totuşi,
argumentul va avea acelaşi înţeles, în cele din urmă, şi anume că sfaturile şi hotărârile divine, indiferent cum
le-ai privi, sunt absolut independente de faptele omului, deoarece decretele imanente şi acţiunile legate de
legământul divin, au loc înainte ca subiecţii acestora să fi făcut vreo faptă bună sau rea. Bineînţeles că tot
binele care este format în oameni vine de la Dumnezeu, şi reprezintă efectul (datorat harului) şi nu cauza
favorului Său; iar tot răul pe care-l permite Dumnezeu (atât de mari sunt înţelepciunea şi puterea Lui) are
rolul de a promova (şi nu de a împiedica) împlinirea voii Lui celei mai sfinte. Menţionez doar incidental aici
faptul că Dumnezeu permite răul: căci, de fapt, acest lucru ţine de un alt argument. Scopul meu, acum, este
să arăt că binele, harurile, pe care le lucrează Dumnezeu (nu în mod permisiv, ci în mod eficace) în inimile
poporului legământului Său, sunt rodul şi nu rădăcina dragostei pe care o are pentru ei.

7
3. Cui îi suntem îndatoraţi pentru ispăşirea lui Hristos şi pentru răscumpărarea făcută prin sângele Lui, adică
iertarea păcatelor? La fel e şi în acest caz: „Nu nouă, Doamne, nu nouă!” Dumnezeu a fost acela care a
„găsit un preţ de răscumpărare” (Iov 33:24). Dumnezeu a fost acela care a satisfăcut dreptatea Sa hotărând
un miel ca ardere de tot. Dumnezeu a fost acela care a acceptat ispăşirea din mâinile celui care a fost
substitut pentru noi, în loc să o ceară de la noi. Dumnezeu este acela care împarte în mod gratuit
binecuvântările acestei răscumpărări realizate, spre mângâierea şi restaurarea veşnică a tuturor celor care
sunt învredniciţi să se încreadă şi să se laude cu crucea lui Hristos. Împotriva unor asemenea persoane
dreptatea lui Dumnezeu nu are nimic de obiectat: şi asupra lor nu are de executat nicio pedeapsă. Sabia
răzbunării, care a străpuns deja natura umană fără păcat a celui egal cu Iehova devine, pentru cei ce cred, o
curtana4, o sabie a îndurării, o sabie fără tăiş. Mulţumiri fie aduse îndurării lui Dumnezeu Tatăl, care a
realizat reconcilierea, şi pentru harul sângerând al Domnului nostru Isus Hristos! Voinţa liberă şi meritul
omului nu au nimic a face cu acest lucru, de la început până la sfârşit.

4. După cum iertarea ne scapă de pedeapsă, tot aşa justificarea (adică acceptarea noastră de către Dumnezeu
ca împlinitori perfecţi ai întregii Legi) ne dă dreptul la Împărăţia cerurilor. Cea dintâi e ştergerea vinei de
către Dumnezeu, sau trecerea cu vederea a fărădelegilor noastre, adică nu le ia în considerare; şi achitarea a
lui Dumnezeu, sau faptul că ne lasă să plecăm nepedepsiţi. Dar justificarea (care este însoţitoarea
inseparabilă a iertării) nu e doar negativă, ci poartă în sine mai mult din latura pozitivă şi ne ridică la o stare
de fericire mai înaltă decât doar simpla iertare (dacă ar fi fost posibilă să existe fără justificare). Este
imputarea făcută de Dumnezeu, sau declararea de către El că suntem în mod pozitiv şi cu adevărat drepţi: nu
doar inocenţi, ci şi drepţi. Într-un loc, Sf. Bernard păstrează această distincţie clară şi justă. Cuvintele lui,
după cum îmi amintesc, sunt: Dumnezeu „Nu este mai puţin puternic să justifice, decât e bogat în îndurare
să ierte”.

Acum, se pune întrebarea dacă Dumnezeu are cu adevărat dreptul să primească întreaga laudă pentru acest
dar de nedescris. Ca persoane justificate, putem noi cânta spre lauda şi mărirea noastră; sau spre lauda şi
mărirea lui Dumnezeu doar?

Biblia va lămuri această întrebare într-o clipă; şi ne va arăta că Tatăl, Fiul şi Duhul sunt singurii autori ai ei
şi, în consecinţă, ar trebui să primească întreaga glorie pentru justificarea noastră: „Dumnezeu [Tatăl] este
cel care îi justifică” (Romani 8:33). Cel care ne acceptă şi ne dă viaţă veşnică „fără plată, prin harul Său,
prin răscumpărarea, care este în Hristos Isus… şi prin imputarea dreptăţii lui Hristos, fără fapte” (Romani
3:24; 4:6). Adică, Dumnezeu nu face aceasta pe baza luării în considerare a faptelor bune, nefiind împiedicat
de luarea în considerare a faptelor rele pe care le-au făcut persoana sau persoanele cărora le este imputată
dreptatea lui Hristos; aceste persoane sunt declarate drepte ca şi consecinţă a acestei dreptăţi imputate lor.

Justificarea este, de asemenea, lucrarea Fiului, în acord cu cea a Tatălui Său. Sf. Pavel declară în mod
explicit că el a căutat să fie justificat de către Hristos (vezi Galateni 2:7)5. A doua Persoană din Treime se
alătură în acceptarea poporului Său pe baza acestui merit transferat, pe care, ca om, l-a dobândit tocmai
pentru acest scop. Acum, daţi-mi voie să întreb, l-aţi asistat voi pe Hristos în plătirea preţului răscumpărării
voastre şi în împlinirea supunerii perfecte necesare justificării voastre? Dacă aţi făcut-o, aveţi dreptul la
laudă, în proporţia în care aţi participat la aceasta. Dar, dacă Hristos este acela care S-a supus, a murit şi a
înviat, fără asistenţa voastră, înseamnă fără echivoc că nu aveţi nici un drept să pretindeţi măcar cea mai
mică parte a acestei laude care rezultă din beneficiile dobândite şi realizate de supunerea, moartea şi învierea
Lui. Beneficiile însele sunt ale voastre, toate, dacă vă dă El credinţă să le primiţi; dar cinstea, gloria şi
mulţumirile nu le puteţi aroga pentru voi înşivă, fără să comiteţi suprema impietate şi cel mai mare
sacrilegiu.

Dumnezeu Duhul Sfânt se uneşte şi El în lucrarea justificării celor răscumpăraţi de Domnul. Noi suntem,
printr-un act declarativ, dar şi în realitate, justificaţi „prin Duhul Dumnezeului nostru” (1 Corinteni 6:11): a

4
Sabia regelui Eduard Confesorul, o sabie ruptă şi rotunjită, în loc de vârf, simbolizând îndurarea de care trebuie să dea dovadă un
monarh (N. tr.)
5
Versiunea engleză, folosită de Toplady, redă astfel versetul: „Dar dacă, în timp ce căutăm să fim justificaţi de către Hristos...”
(N.tr.)
8
cărui lucrare scumpă e aceea de a revela un Mântuitor frânt în inima frântă a unui păcătos golit de sine, şi de
a revărsa dragostea lui Dumnezeu, care justifică, în sufletul uman (vezi Romani 5:5). În aceasta,
binecuvântatul Duh nu are nevoie, nici nu primeşte vreo asistenţă din partea păcătoşilor pe care îi cercetează.
Lucrarea Sa prin har e suverană, liberă şi independentă. Nu putem să poruncim sau să împiedicăm lucrarea
Sa mai mult decât putem porunci sau interzice soarelui să strălucească.

Din tot ce am spus concluzia care se trage este: că nu bunătatea noastră, ci îndurarea lui Dumnezeu; că nu
supunerea noastră, ci dreptatea lui Hristos; că nu dispoziţia noastră de a învăţa, ci dragostea Duhului Sfânt;
acestora trebuie să le mulţumim pentru justificarea noastră.

Şi nu este o lecţie uşoară să înveţi să spui din inimă: „Nu nouă, Doamne, nu nouă!” Auto-neprihănirea se
lipeşte de noi, la fel de natural şi la fel de aproape cum e pielea de pe noi: şi nicio putere, afară doar de cea a
unei mâini atotputernice, nu ne poate scăpa de ea. Îmi aduc aminte de un caz, al unui cleric, care e încă în
viaţă şi mai eminent decât mulţi, în ce priveşte lucrarea lui, care e folosit mult de Dumnezeu. Această
vrednică persoană m-a asigurat, la vreun an sau doi de la cazul prezentat, că a vizitat odată un criminal, aflat
sub sentinţa condamnării la moarte pentru o crimă capitală (cred că pentru omucidere). Prietenul meu a
încercat să-i pună sub ochi tot răul pe care acesta l-a făcut şi să-l convingă că era pierdut şi nenorocit, dacă
nu e mântuit de Hristos prin sângele, dreptatea şi harul Lui. „Lucrul acesta nu mă preocupă atât de tare”, a
spus răufăcătorul plin de propria neprihănire. „Cu siguranţă că nu am dus o viaţă atât de bună ca alţii, dar
sunt sigur că mulţi alţii au fost duşi la spânzurătoare care au fost mult mai răi decât mine”. Vedeţi, aşadar, că
un ucigaş se poate duce la spânzurătoare încrezându-se în propria neprihănire! Şi chiar tu şi eu ne-am fi dus
în iad, încrezându-ne în neprihănirile noastre, dacă nu ne-ar fi oprit Hristos pe cale.

Am curajul să cred că criminalul menţionat mai sus, dacă s-ar fi adus subiectul în discuţie, ar fi pus mare
valoare pe calitatea sa de agent liber. Libertate de voinţă e adevărat că a avut; şi a fost lăsat în seama
acesteia, aşa că, prin urmare, s-a nenorocit. Libertatea de voinţă i-a dus pe mulţi oameni la spânzurătoare şi
(e de temut) de la spânzurătoare în iad: dar niciodată încă nu a dus un singur suflet măcar la sfinţenie şi în
cer. „O, Israele, te-ai distrus pe tine însăţi”; voinţa liberă poate face aceasta pentru noi; „dar în Mine”, spune
Dumnezeu, „e ajutorul Tău” (Osea 13:9). Harul Său gratuit trebuie să fie refugiul nostru şi adăpostul nostru,
loc de scăpare de voinţa noastră liberă: altfel, ar fi fost mai bine pentru cel mai bun dintre noi să nu ne fi
născut niciodată.

Într-un cuvânt, toată slava pentru iertarea şi justificarea noastră aparţine Trinităţii şi nu omului. Este unul din
giuvaerurile din coroana lui Dumnezeu, de neînstrăinat de la El; la care nu va renunţa vreodată şi pe care nu
o va împărtăşi cu alte fiinţe. De aceea e imposibil, chiar în natura lucrurilor, ca El să o facă. Căci cum ar
putea oricare dintre oamenii depravaţi să fie justificat prin fapte (iar dacă nu e astfel justificat, nu mai poate
pretinde vreo laudă); cum, zic deci, poate fi oricare dintre noi justificat prin faptele sale, de vreme ce suntem
absolut nevrednici chiar să gândim un lucru bun până ce nu inspiră Dumnezeu Însuşi acel gând bun în
inimile noastre (vezi 2 Corinteni 3:5).

Daţi-mi voie să mai fac o observaţie, la acest punct: şi anume că, dacă Duhul lui Dumnezeu v-a dezbrăcat de
neprihănirea voastră, El n-a făcut-o cu scopul de a vă lăsa goi, ci vă va îmbrăca cu „haine de sărbătoare”
(Zaharia 3:4). El îţi va da o robă, în locul zdrenţelor tale; neprihănirea lui Dumnezeu, în locul neprihănirii
putrezite a omului. Şi cu adevărat o vom găsi putrezită, dacă vom vrea să facem din ea lucrul în care ne
încredem. Voi afirma despre ea ceea ce a afirmat Dr. Young despre lume: „Nu te sprijini pe ea”: nu te
sprijini pe neprihănirea ta; dacă te vei sprijini pe ea, „îţi va străpunge inima; în cel mai bun caz, e o trestie
ruptă, dar adesea e o suliţă. În vârful ei ascuţit, pacea sângerează şi speranţa moare”.6

A depinde de tine însuţi reprezintă însăşi legătura necredinţei. În mod esenţial e necredinţă, şi una din cele
mai otrăvitoare ramuri ale acesteia. Eşti un necredincios dacă te încrezi în propria ta neprihănire. Eşti atunci
un creştin? Eşti atunci un membru al bisericii? Nu! În ochii lui Dumnezeu, nu ai parte în familia Lui. Eşti
mort din punct de vedere spiritual, în timp ce pretinzi că trăieşti. Până nu ai credinţă în dreptatea lui Hristos,
trupul tău (aşa cum afirmă un mare om) nu e mai bun decât „sicriul viu al unui suflet mort”. Un creştin este
6
Referire la Isaia 36:6
9
un credincios (nu crede în sine, ci) în Hristos. şi care e limbajul celui credincios? „Doamne, în mine însumi
sunt un păcătos sărman, ruinat, nenorocit. Prin puterea mâinii Duhului Tău bun, care este peste mine, mă
arunc la piciorul crucii Tale; şi privesc la Tine pentru ca sângele Tău să mă spele, privesc la dreptatea Ta ca
să mă justifice, la har ca să mă facă sfânt, la mângâierea Ta, ca să mă facă fericit, şi la puterea Ta, care să mă
ţină pe căile Tale”.

5. În ce priveşte sfinţenia, principiul lăuntric ce produce faptele bune; şi pentru faptele bune însele, care sunt
evidenţele exterioare ale sfinţeniei lăuntrice; pentru acestea Îi suntem îndatoraţi numai harului şi puterii
Dumnezeului Preaînalt. Noi nu facem din El un datornic al nostru, prin faptul că Îl iubim şi păzim poruncile
Lui; ci noi devenim, şi mai mult, datori Lui, pentru faptul că încununează celelalte daruri ale harului fiind
gata să lucreze în noi „ce este plăcut în ochii Lui” (Evrei 13:21).

Să nu spui: „Dacă aşa stau lucrurile, atunci sfinţenia e dată afară pe uşă, iar faptele bune indiferente”. Nimic
nu poate fi mai neadevărat. Înnoirea inimii şi a vieţii este atât de esenţială, şi constituie o vastă parte a
schemei evanghelice de mântuire, încât, dacă ar fi posibil ca sfinţenia şi roadele ei morale să fie eliminate cu
adevărat, lanţul s-ar rupe într-o clipă, iar întregul sistem ar fi un castel de nisip. Arminienii au ridicat glasul
în ultima vreme strigând: „Antinomieni! Antinomieni!” Din plinătatea inimii vorbeşte gura. Arminienii
moderni văd atâta antinomianism între ei şi în corturile lor, încât antinomianismul a devenit ideea lor
predominantă, sloganul favorit al acestei partide. Din cauză că ei s-au molipsit de boala aceasta, cred că toţi
ceilalţi s-au molipsit, de asemenea! Din cauză că lepra e în pereţii caselor lor, ei cred că nicio casă nu e fără
lepră. De aceea: „Pentru cel infectat, care priveşte, totul pare infectat: totul pare galben pentru cel bolnav de
icter”.

Trebuie să mărturisesc că e un lucru inteligent din partea acestor oameni să facă tulburare, ridicând praful
pentru a se ascunde; şi, ca un hoţ de buzunare care, dacă e urmărit mai îndeaproape, încearcă să strecoare
ceasul furat sau batista furată în buzunarul unui trecător nevinovat, pentru ca adevăratul hoţ să scape de
mâna justiţiei. Din nefericire pentru ei, însă, arminienii nu stăpânesc deplin această artă. Praful pe care îl
ridică formează un norişor prea subţire pentru a-i putea ascunde: iar încercarea lor nereuşită de a arunca
acuza de antinomianism asupra altora fixează această acuză şi mai ferm asupra lor înşişi, ca adevăraţi
susţinători ai acestuia. Lipsa de frică cu care ei calcă în picioare o anumită poruncă, ce spune: „Să nu
mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău”7, poate sta ca exemplu al puţinului respect pe care îl arată şi
celorlalte nouă. Foarte potrivit din partea acestor oameni să caute justificarea pe baza „meritelor” dobândite
de faptele lor bune şi să se preţuiască pe ei înşişi pe baza iubirii perfecte pe care o au faţă de Dumnezeu şi
faţă de oameni!

În ce priveşte sfinţirea şi supunerea, pe drept numită astfel; ea poate curge, şi nu poate decât să curgă, dintr-o
inimă înnoită: inimă care este creaţia lui Dumnezeu, inimă pe care o dă Dumnezeu:

Voi scoate din trupul vostru inima din piatră, şi vă voi da o inimă de carne [o inimă blândă, care se
pocăieşte, care crede] şi vă voi face să urmaţi poruncile Mele şi să păziţi şi să împliniţi legile Mele
(Ezechiel 36:26-27).

Acum, Dumnezeu împlineşte această promisiune prin lucrarea eficace a Duhului Său binecuvântat: prin al
cărui foc mistic a topit inimile noastre într-o credinţă plină de pocăinţă, după care aplică inimilor noastre
pecetea sfinţeniei Sale; din acea clipă noi începem să purtăm chipul şi înscrisul lui Dumnezeu pe
temperamentele noastre, pe cuvintele şi acţiunile noastre.

Aceasta este doctrina noastră „imorală”: şi anume, o doctrină care (sub influenţa Duhului Sfânt) face sufletul
tot mai asemănător lui Dumnezeu; o doctrină care, în acelaşi timp, Îi dă lui Dumnezeu toată lauda pentru
această conformare activă şi pasivă, căci această conformare e darul Lui; o doctrină care ne face să cântăm
împreună cu sfinţii din vechime: „Tu, Doamne, ai lucrat în noi toate faptele noastre [bune]” (Isaia 26:12); şi,
pentru toate acele fapte lucrate astfel în noi, pentru voinţa dată nouă de a căuta să-Ţi fim pe plac, pentru

7
Exod 20:16
10
încercarea noastră de a-Ţi fi pe plac, pentru abilitatea de a-Ţi fi pe plac şi pentru orice faptă prin care Îţi
suntem pe plac – „Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci Numelui Tău dă slavă!”

Şi, într-adevăr, dacă nu aceasta ar fi situaţia, şi anume, dacă convertirea, sfinţirea şi faptele bune nu ar fi
darurile lui Dumnezeu şi lucrarea Lui, atunci oamenii ar avea, nu oarecare, ci multă, ba chiar foarte multă
laudă să-şi aroge, de vreme ce s-ar fi convertit singuri, s-ar fi sfinţit singuri şi ar fi fost proprii lor mântuitori.
În directă opoziţie cu textul clar al Scripturii, care pune întrebarea: „Căci cine te face deosebit? Ce lucru ai
pe care să nu-l fi primit?” (1 Corinteni 4:7), adică de sus. Şi nu mai puţin opusă poruncii Scripturii: „Cine se
laudă, să se laude în Domnul” (1 Corinteni 1:31).

6. Încă o dată. Cui trebuie să-i mulţumim pentru perseverenţă în sfinţenie şi fapte bune, în cele din urmă?
„O”, spune un vechi fariseu, poate „mulţumirile se cuvin vegherii mele, credincioşiei mele, trudei mele şi
îmbunătăţirilor aduse vieţii mele”. Presupusa ta veghere urmăreşte un scop foarte greşit, dacă faci un merit
din ea. Duşmanului sufletelor nu-i pasă de metoda folosită, dacă tu pieri datorită unei imoralităţi publice sau
printr-o încredere înşelătoare în neprihănirea ta imaginară. Îi e totuna dacă mergi în iad îmbrăcat într-o haină
neagră sau într-una albă. Cea mai albă haină pe care ai putea-o tricota va fi găsită neagră, o haină ca acea
purtată de cei condamnaţi la ardere pe rug, dacă Dumnezeu nu te îmbracă în dreptatea imputată a Fiului Său
binecuvântat.

Dar să-i lăsăm acum pe farisei şi pe legalişti în mâinile Celui care singur e în stare şi are dreptul de a mântui
sau a distruge; şi vreau să mă adresez adevăratului credincios în Hristos. S-ar putea să fi fost chemat în urmă
cu zece sau douăzeci de ani, sau mai mult, la cunoaşterea lui Dumnezeu; şi încă şi acum tu locuieşti sub
acoperişul sanctuarului Său şi umbli în El, Domnul tău; uneori obosit, dar mereu cu dorinţa de a continua;
împins încoace şi încolo, dar nu pierdut, uneori doborât la pământ, dar nu distrus. Cum de se întâmplă toate
acestea? Cum se face că mulţi dintre cei care au declarat că au credinţa, care au fost plini de zel, care au ars,
pentru un timp, ca cele mai luminoase candele, sunt acum stinşi, răciţi, au dispărut? În timp ce mucul tău ce
fumegă, scânteia ta slabă de har, continuă să supravieţuiască şi, uneori, oferă lumină şi căldură? În timp ce
unii au părut, odată, să fie stabili ca stâncile şi tari ca stâlpii în casa lui Dumnezeu, acum au ajuns ca apa
care s-a scurs cu repeziciune. Dar de ce continui tu să stai, cu toate că, în tine însuţi, eşti la fel de slab, dacă
nu mai slab, decât ei? Un copil al lui Dumnezeu poate răspunde îndată acestei întrebări. Şi el va răspunde la
ea astfel: „Dar, obţinând ajutor de la Dumnezeu, am putut să continui până în această zi” (Fapte 26:22,
KJV). Nu prin tăria şi puterea mea, ci prin Duhul Domnului oştirilor (vezi Zaharia 4:6).

Şi El, care te-a păstrat până în ziua aceasta, te va păstra în toate zilele vieţii tale. Duhul Său, pe care Îl dă
gratuit poporului Său, este un izvor de apă care ţâşneşte nu pentru un an, nu timp de o viaţă de om doar; ci
„în viaţa veşnică” (Ioan 4:14). Credincioşia lui Dumnezeu faţă de tine este sursa credincioşiei tale faţă de El.
Hristos se roagă pentru tine: şi, de aceea El te păstrează în veghere în vederea rugăciunii. El te păzeşte de
cădere; sau, când ai căzut, El îţi restaurează sufletul şi te conduce din nou pe cărarea neprihănirii, pentru
Numele Său. El a hotărât, a stabilit în legământul Său, a promis şi a jurat să-ţi dea cununa vieţii; şi, pentru a
face aceasta, El s-a angajat şi s-a legat în mod solemn şi irevocabil să te facă credincios până la moarte.

„Ei bine, atunci”, spune arminianul, „dacă aşa stau lucrurile, eu sunt în siguranţă în orice circumstanţă. Îmi
pot încrucişa braţele, ba chiar mă pot şi culca. Sau, dacă mă apuc să fiu activ, pot trăi cum vreau”. Satan a
fost născocitorul acestui fel de raţionament: şi el l-a oferit, ca monedă obişnuită, lui Mesia, dar Hristos a
respins aceasta ca fiind monedă falsă. „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu”, a spus duşmanul, „dacă eşti cu
adevărat acel Mesia pe care L-a ridicat Dumnezeu şi pe care L-a ales, în care Îşi găseşte sufletul Lui
plăcerea, atunci aruncă-Te cu capul în jos, căci e imposibil ca Tu să pieri, indiferent ce ai face; şi Tatăl Tău a
dat promisiunea absolută că îngerii Săi Te vor păzi în toate căile Tale; de aceea, sari cu curaj, de pe parapet,
şi nu te teme de nimic rău”.

Argumentarea diavolului a fost, în egală măsură, obraznică şi absurdă, din orice punct de vedere. El a
raţionat nu ca un şarpe în deplinătatea inteligenţei lui, ci ca un şarpe al cărui cap a fost zdrobit (vezi Geneza
3:15), şi ca unul care nu avea mai multă înţelegere de câtă modestie avea. Hristos a redus la tăcere acest
argument de paie cu o singură propoziţie: „Să nu ispiteşti pe Domnul, Dumnezeul tău” (Matei 4:7). Aşa a
11
spus Mesia. Şi aşa spunem şi noi. Şi acest răspuns e îndeajuns unei asemenea obiecţii slabe, a cărui
iraţionalitate evidentă e îndeajuns să-i taie grumazul, fără ajutorul vreunui răspuns care să-i fie dat.

Copiii lui Dumnezeu ar fi foarte bucuroşi dacă ar putea trăi „aşa cum îşi doresc”. De ce? Pentru că e voinţa,
dorinţa şi tânjirea unui suflet înnoit (adică a omului nou sau a părţii regenerate a credinciosului; căci vechiul
Adam nu a fost niciodată un sfânt şi nici nu va fi vreodată); este, deci, voinţa şi dorinţa sufletului înnoit să-i
fie pe plac lui Dumnezeu în toate lucrurile şi să nu păcătuiască niciodată, în nicio ocazie şi în niciun fel.
Aceasta e starea la care aspiră dorinţele noastre şi în care (dacă ar admite imperfecţiunea naturii umane o
asemenea fericire aici jos) „dorim” să trăim. Căci fiecare persoană cu adevărat regenerată se poate alătura cu
sinceritate apostolului Pavel, spunând: „Cu mintea mea, eu slujesc legii lui Dumnezeu” (Romani 7:25) şi aş
vrea să o pot ţine şi mai bine.

Păstrarea în har de către Dumnezeu este perseverenţa omului bun. „El va păzi paşii preaiubiţilor Lui” (1
Samuel 2:9). Arminianismul Îl reprezintă pe Duhul lui Dumnezeu ca pe paznicul unei caleşti, care îşi
conduce pasagerii în siguranţă afară din oraş timp de câteva mile, după care face o plecăciune, se întoarce şi
îi lasă să-şi continue singuri restul călătoriei lor. Dar harul lui Dumnezeu nu se poartă astfel cu călătorii lui
Dumnezeu. Ci îi însoţeşte până la sfârşitul călătoriei lor şi dincolo de aceasta. Astfel că cel mai neimportant
dintre peregrinii către Sion poate striga împreună cu David, în deplină siguranţă a credinţei: „Da, fericirea şi
îndurarea mă vor însoţi în toate zilele vieţii mele şi voi locui în Casa Domnului până la sfârşitul zilelor
mele” (Psalm 23:6). De aceea, de dragul harului care ne păstrează, să spunem: „Nu nouă, Doamne, nu nouă,
ci Numelui Tău dă slavă pentru îndurarea Ta, pentru cauza adevărului Tău”.

7. După ce Dumnezeu şi-a condus poporul prin pustia acestei vieţi şi i-a adus la marginea acelui râu care stă
între ei şi Canaanul ceresc, oare va înceta El să le poarte de grijă, în acest moment de cea mai profundă
nevoie? Nu, binecuvântat fie Numele Lui! Din contră, El îi va conduce şi însoţi (întotdeauna în siguranţă; şi,
în general, confortabil) de cealaltă parte a râului, în acea ţară bună care e atât de departe, înspre acel munte
minunat şi înspre Liban.

Ştiu că există unii arminieni înflăcăraţi care ne spun că: „un om poate persevera până aproape de clipa morţii
şi totuşi să piară chiar în clipa morţii”. Şi ei ilustrează această doctrină mizerabilă, care aduce dezonoare lui
Dumnezeu şi care face atâta rău sufletului, prin comparaţia cu o corabie care „se scufundă la intrarea într-un
port”.

E foarte adevărat că unele corăbii din lemn au pierit în acest fel. Dar e la fel de adevărat că vasele alese ale
lui Dumnezeu se află în mod infailibil în siguranţă, neavând parte de asemenea pierzare. Căci, datorită
bunătăţii Lui, fiecare dintre ei este asigurat de către El, de care se supun vânturile şi mările, atât în sens
literal, cât şi metaforic. Iar siguranţa lor sună astfel:

Când vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine; şi când vei trece prin râuri, ele nu te vor îneca” (Isaia 43:2).

Cei izbăviţi de Domnul se vor întoarce şi vor merge spre Sion cu cântece de biruinţă şi o bucurie veşnică le
va încununa capul (Isaia 35:10); departe, deci, ideea că se vor scufunda în apropierea ţărmului.

Chiar şi un părinte pământesc e în mod special atent şi tandru cu un copil pe moarte: cu siguranţă, deci,
atunci când se află copiii lui Dumnezeu în această situaţie, El va fi (vorbind în felul oamenilor), fără
îndoială, de două ori mai tandru cu copiii Săi neajutoraţi, care sunt ai Lui prin alegere, prin înfiere, prin
legământ, prin răscumpărare, prin naştere din nou şi printr-o mie de alte legături indisolubile.

Nu există semne ale vreunui naufragiu, nu există rămăşiţe ale unor vase pierdute, care să plutească pe
această mare care se întinde între Ierusalimul de jos şi Ierusalimul care e sus. Eminentul Dr. William Gouge
a făcut o observaţie foarte potrivită în legătură cu acest punct:

Dacă un om ar fi aruncat într-un râu, l-am considera în siguranţă atâta vreme cât e în stare să-şi ţină capul
deasupra apei. Biserica, Trupul mistic al lui Hristos, este aruncată în marea acestei lumi (şi, apoi, în marea
12
morţii); iar Hristos, Capul Bisericii, Îşi ţine capul sus, chiar în ceruri. Există, atunci, vreo teamă, vreo
posibilitate ca vreun mădular al acestui Trup să se înece? Dacă s-ar îneca vreunul, atunci, sau Hristos
Însuşi trebuie să Se înece întâi, sau, altfel, acel mădular trebuie smuls din Hristos: ambele cazuri fiind o
imposibilitate. Din cauza acestei uniri, aşadar, vedem că siguranţa noastră depinde de siguranţa lui
Hristos. Dacă El este în siguranţă, şi noi suntem. Dacă pierim noi, şi El trebuie să piară.

Atunci, credincioşii pe patul de moarte să cânte: „Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci Numelui Tău dă slavă!
Îndurarea Ta ne poartă atunci când noi nu putem umbla: şi, pentru cauza adevărului Tău, Tu ne vei mântui
până la capăt, fără să pierzi pe vreunul din noi”.

8. Atunci când sufletul eliberat a ajuns în slavă, ce cântare va cânta el atunci? Mesajul textului nostru va fi şi
atunci limbajul cerurilor: „Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci Numelui Tău dă slavă!”

Cât timp suntem pe pământ, avem nevoie de acest avertisment remarcabil pe care l-a dat Moise copiilor lui
Israel:

Când îi va izgoni Domnul, Dumnezeul tău, dinaintea ta, să nu zici în inima ta: „Pentru neprihănirea mea
m-a făcut Domnul să intru în stăpânirea ţării acesteia.” Nu, nu pentru neprihănirea ta, nici pentru curăţia
inimii tale intri tu în stăpânirea ţării lor. Înţelege, deci, că nu din pricina neprihănirii tale îţi dă Domnul,
Dumnezeul tău, acea ţară bună ca s-o stăpâneşti; căci tu eşti un popor tare încăpăţânat (Deuteronom 9:4-
6).

Acum, dacă pământescul Canaan, care a fost doar o moştenire tranzitorie, nu a putut fi dobândită prin merit
uman; dacă chiar şi posesiunile lumeşti nu ne sunt date datorită neprihănirii noastre; atunci cine va avea
curajul să afirme că cerul însuşi poate fi cumpărat cu neprihănirea noastră? Dacă faptele noastre nu pot
dobândi ca merit nici măcar confortul trecător şi bunurile acestei lumi, cum e posibil, atunci, să putem să
merităm bogăţiile de nesfârşit ale veşniciei? Nu vom avea nevoie de avertizări cu privire la neprihănirea de
sine atunci când vom ajunge în siguranţă în acea ţară mai bună! Limbajul inimilor noastre şi al glasurilor
noastre va fi acesta, iar îngerii se vor alătura acestui mesaj şi toţi cei aleşi, atât îngeri, cât şi oameni, îşi vor
acorda harpele la această gamă, în veci de veci: „Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci Numelui Tău dă slavă
pentru îndurarea Ta, pentru cauza adevărului Tău”.

Fie ca un sentiment al acestei îndurări şi al acestui adevăr plin de iubire să fie experimentat de sufletele
noastre, aducând căldură şi transformare! Căci, fraţilor, cu adevărat experienţa, puterea simţită a lui
Dumnezeu asupra sufletului, e aceea care face din Evanghelie o mireasmă de la viaţă la viaţă. Cu toate că
scopul lui Dumnezeu e la fel de tare ca tronul Său; cu toate că dreptatea lui Hristos şi răscumpărarea sunt
finalizate şi complete, aşa cum o putea face un agent divin şi atotputernic; cu toate că sunt convins că
Dumnezeu va fi întotdeauna credincios fiecărui suflet pe care l-a chemat din întuneric la lumina Sa
minunată; şi cu toate că nimeni nu poate smulge poporul lui Hristos din mâinile Lui; totuşi, sunt convins că
trebuie să existe experimentarea trăită a tuturor acestora, adică o percepere lucrată în inimile noastre de
Duhul Sfânt, care să ne dea, vouă şi mie, mângâierea decretelor pline de har ale Tatălui şi mângâierea
lucrării finalizate a lui Mesia.

Ştiu că este tot mai la modă să se vorbească împotriva sentimentelor religioase. Dar eu nu am curajul să mă
alătur acestui strigăt împotriva lor. Din contră, eu adopt rugăciunea apostolului, ca dragostea noastră faţă de
Dumnezeu, şi manifestările iubirii Sale faţă de noi să abunde mai mult şi mai mult „în cunoştinţă şi orice
sentimente” (Filipeni 1:9). Dorinţa mea nu e un entuziasm nesănătos, când vreau ca, voi şi cu mine, să fim în
numărul acelor „persoane evlavioase” care, cum afirmă atât de bine Biserica noastră: „simt în ei lucrarea
Duhului lui Hristos, mortificând faptele cărnii şi înălţând minţile lor la lucrurile înalte şi cereşti”. Într-
adevăr, marea lucrare a Duhului e să înalţe şi să coboare. Să ne înalţe sentimentele spre Hristos şi să aducă
jos, în inimile noastre, bogăţiile nepătrunse ale harului. Cunoaşterea acestui lucru şi dorinţa aprinsă după
aceasta – iată sentimentele pentru care pledez. Şi vreau să pledez întotdeauna pentru aceste sentimente. Căci
sunt convins că, fără o anume experimentare şi împărtăşire din ele, nu putem fi fericiţi, fie că trăim, fie că
murim.
13
Daţi-mi voie să vă întreb pe fiecare: a început Duhul Sfânt să descopere în sufletele voastre aceste lucruri
adânci ale lui Dumnezeu? Dacă da, daţi-I slavă pentru aceasta! Şi, dacă preţuiţi părtăşia cu El, dacă preţuiţi
mângâierile Duhului Sfânt, daţi-vă silinţele să fiţi găsiţi pe calea lui Dumnezeu, pe calea înaltă a unei
credinţe pline de smerenie şi a unei iubiri pline de supunere: să şedeţi la picioarele lui Hristos şi să doriţi să
beţi din acele comunicări ale harului, dulci, pline de bucurie, sfinţitoare, care reprezintă totodată, atât o
arvună, cât şi o pregătire pentru cerul complet, atunci când veţi muri. Ferească Dumnezeu să ne
desconsiderăm măcar odată sentimentele religioase! Căci, dacă nu ne simţim în oarecare măsură păcătoşi şi
dacă nu simţim că Hristos e preţios, mă îndoiesc că Duhul lui Dumnezeu a lucrat vreodată o lucrare de
mântuire în sufletele voastre.

Nu, ci, departe de a stagna în acest domeniu, dorinţa noastră după simţirea prezenţei lui Dumnezeu în
lăuntrul nostru ar trebui să crească continuu, pe măsură ce ne apropiem de sfârşitul peregrinajului nostru pe
pământ; şi ar trebui să fie similară înaintării progresive a unui râu, care, indiferent cât de îngust şi subţire ar
fi când începe să curgă, creşte şi se lărgeşte mereu, proporţional cu apropierea sa de oceanul în care se varsă.

Dumnezeu să ne dea o revărsare primăvăratică plină de har a Duhului Său, ca să umple din nou albiile
noastre uscate, să mărească pârâul nostru sărac şi să ne trezească din viaţa aceasta amorţită! Dacă nu e acesta
strigătul nostru, e un semn, sau al faptului că lucrarea harului nu e începută încă în inimile noastre, sau că
apa din râul nostru e atât de mică şi decolorată de mizeria din ea, lucru care tinde să-L dezonoreze pe
Dumnezeu, să eclipseze slava Lui şi să aducă nori şi întuneric peste sufletele noastre.

Unii creştini sunt ca nişte pietre de kilometraj învechite; ele stau, e adevărat, pe drumul bun, şi au câteva
urme despre ce a fost înscris pe ele, dar sunt atât de roase şi de ciobite, încât cei care trec pe lângă ele pot citi
cu greu ce scrie pe ele şi nu ştiu ce să facă cu ele. Fie ca binecuvântatul Duh al lui Dumnezeu să facă, în
această dimineaţa, ca inimile noastre să experimenteze o cercetare proaspătă şi să ne dea o nouă dovadă cu
privire la siguranţa cerului. O, fie să curgă de sus ploaia binecuvântării peste voi! Fie să vedeţi că Hristos şi
harul lui Dumnezeu în El, sunt totul. Cât timp sunteţi pe pământ, fie să-I daţi Lui întotdeauna întreaga glorie
Lui! Şi sunt sigur că, atunci când veţi ajunge în ceruri, nu o veţi mai atribui niciodată altcuiva.

14