Sunteți pe pagina 1din 12

GRUPUL ŞCOLAR INDUSTRIAL “ELIE RADU” ,BOTOŞANI 

CONCURSUL NAŢIONAL PE TEME DE PROTECŢIA CONSUMATORILOR 
“ALEGE ! ESTE DREPTUL TĂU”, EDIŢIA V­ 2007 

“ ETICHETA PRODUSULUI NEALIMENTAR – 
MIJLOC DE INFORMARE PENTRU CONSUMATORI ” 

ELEV : DORU VLAD ŞTEFĂNESCU 
PROF. : MARIA MĂTRESCU
GENERALITĂŢI 

Generalităţi privind etichetarea: importanţă, condiţii impuse de lege privind etichetarea etc. 
Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului prevede în art. 5 lit. d) că unul din obiectivele statului, care se 
realizează  prin  organismele  sale  de  specialitate,  este  acela  de  a  educa  consumatorii  în  calitatea  pe  care 
aceştia o au. 
Programele de educare şi informare a consumatorilor trebuie să aibă în vedere: 
„a) legislaţia referitoare la protecţia consumatorilor, agenţii şi organizaţii ale consumatorilor; 
b)  sănătatea,  alimentaţia,  prevenirea  îmbolnăvirilor  şi  prevenirea  achiziţionării  de  produse  alimentare 
falsificate; 
c) riscurile produselor; 
d) interesele economice ale consumatorilor la achiziţionarea de servicii, inclusiv a celor financiare; 
e) etichetarea produselor, cu precizarea informaţiilor necesare consumatorilor; 
f) informaţii despre dificultăţi şi măsuri de rezolvare a acestora, preţuri, calitate, condiţii de creditare; 
g) protecţia mediului, după caz.”(art. 40 din lege) 
Trebuie subliniat, caracterul de noutate al dispoziţei legale, care implicit la alin. g.) al art. 40 din lege, 
face  conexiunea  cu  dreptul  mediului,  deci,  conferă  un  temei  pentru  teoreticieni,  în  fundamentarea 
conceptului de consum durabil, care se profilează, în ultimul timp pe plan mondial. 
Dreptul  la  informare  al  consumatorului,  aşa  cum  este  el  formulat  în  art.  3  lit.  b)  din  O.  G.  nr. 
21/1992,  privind  protecţia  consumatorilor,  are  un  caracter  eclectic,  el  cuprinzând  două  îndrituiri  ale 
consumatorului,  respectiv  cel  de  a  fi  informat  şi  cel  de  a  fi  educat.  Conform  art.  3  lit.  b)  din  O.  G.  nr. 
21/1992,  consumatorii  au  dreptul:“  de  a  fi  informaţi  complet,  corect  şi  precis  asupra  caracteristicilor 
esenţiale  ale  produselor  şi  serviciilor,  astfel  încât  decizia  pe  care  o  adoptă  în  legătură  cu  acestea  să 
corespundă cât mai bine nevoilor lor, precum şi de a fi educaţi în calitatea lor de consumatori.” 
Configuraţia  pieţei  libere,  în  contextul  căreia  consumatorul  este  asaltat  de  un  număr  mare  de 
produse,  posibilitatea  lui  de  a    alege  se  va  face  în  funcţie  de  informaţiile  pe  care  acesta  le  primeşte  din 
diverse surse. 
Importanţa  acestui  drept  a  fost  reliefată  de  către  Consiliul  Europei,  care  a  inclus  în  “  Carta  de 
protecţie  a  consumatorilor”,  din  1973,  “dreptul  consumatorilor  la  informare”,  fiind,  totodată,  şi  în 
„Programul preliminar al Comisiei europene pentru o politică de protecţie şi informare a consumatorilor”, 
din 1975. 
Dreptul de informare al consumatorilor nu poate fi realizat decât dacă există obligaţia producătorilor 
de a le furniza informaţiile necesare despre bunuri şi servicii. Obligaţia de informare nu trebuie confundată 
cu  publicitatea,  care  nu  are  scopul  de  informare,  ci  de  a  atrage  atenţia  publicului(  dacă  publicitatea  este 
corectă  şi  nu  tendenţioasă,  ea  nu  trebuie  interzisă).  Producătorii  au  obligaţia  de  a  furniza  o  informaţie 
obiectivă consumatorilor.


Obligaţia generală de informare din partea agenţilor economici este prevăzută de Capitolul IV al O. 
G.  nr.  21/1992(  cu  modificările  ulterioare),  intitulat:  „Informarea  şi  educarea  consumatorilor”care,  în 
special în art. 18, 19 şi 20, precizează conţinutul acesteia. Astfel: 
“Producătorul  trebuie  să  informeze  despre  denumirea  produsului,  denumirea  şi/sau  marca 
producătorului,  adresa  producătorului,  cantitatea  şi,  după  caz,  termenul  de  garanţie,  de  valabilitate  sau 
data  durabilităţii  minimale,  principalele  caracteristici  tehnice  şi  calitative,  compoziţia,  aditivii  folosiţi, 
despre eventualele riscuri previzibile, modul de utilizare, manipulare, depozitare, conservare sau păstrare, 
despre contraindicaţii, precum şi despre valoarea nutritivă a produselor alimentare preambalate şi despre 
ţara producătoare, în cazul produselor de import”(art. 20 alin. 1). 
“  Toate  informaţiile  privitoare  la  produsele  şi  serviciile  oferite  consumatorilor,  documentele  însoţitoare, 
precum şi contractele preformulate trebuie să fie scrise în limba română, indiferent de ţara acestora,fără a 
se excude prezentarea acestora şi în alte limbi”(art.20 alin.4). 
Pe lângă caracteristicile produsului, agentul economic este obligat să informeze consumatorul asupra 
identităţii  sale,  dar  şi  asupra  preţului  produsului.Dreptul  la  informare  este  reglementat  şi  de  Legea  nr. 
296/2004  privind  Codul  consumului,  care  în  art.  44  prevede  obligaţia  agenţilor  economici  de  a  informa 
complet, corect şi precis consumatorii, asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor, inclusiv 
a serviciilor financiare oferite de către aceştia, în cadrul activităţii lor profesionale. Scopul informării este de 
a conferi posibilitatea consumatorului să ia o decizie în conformitate cu interesele sale, iar după momentul 
dobândirii bunurilor şi serviciilor acestea să fie utilizate în “deplină siguranţă şi securitate”. 
Dispoziţia  legală  realizează  o  conexiune  între  dreptul  la  informare  şi  dreptul  de  a  fi  protejaţi  împotriva 
riscului de a achiziţiona un produs sau un serviciu care poate fi periculos. 
Legiuitorul precizează şi modalitatea practică în care se realizează acest drept, adică, prin precizarea 
elementelor de identificare şi caracterizare ale produselor/serviciilor, înscrise la vedere, în mod vizibil, lizibil 
şi  uşor  de  înţeles.  Aceste  informaţii  trebuie  înscrise  pe  eticheta  produsului,  ambalajul  de  vânzare  sau  în 
cartea tehnică, în instrucţiunile de folosire, ori în orice alt document care însoţeşte produsul sau serviciul în 
momentul în care el este dobândit de consumator. 
Dacă  produsele  pot  deveni  periculoase  prin  utilizarea  lor  de  către  consumatori,  aceştia  trebuie  să  fie 
avertizaţi asupra riscurilor la care sunt supuşi prin folosirea „normală sau previzibilă a bunurilor”. 

Elementele etichetei produsului nealimentar. 

Textul de lege impune obligativitatea etichetării produselor şi a condiţiilor în care ea are loc. 
Obligaţia  etichetării  produselor,  este  impusă  de  O.G.  nr.  21/1992,  fiind  completată  prin  dispoziţiile  altor 
acte normative în domeniu, date în baza aplicării dispoziţiilor ordonanţei. Legea nr. 296/2004 privind Codul 
consumului  cuprinde  dispoziţii  cu  privire  la  etichetarea  produselor,  dând  în  anexă  definiţia  termenului  de 
etichetă, ca fiind:  „orice material scris, imprimat, litografiat, gravat sau ilustrat, care conţine elemente de


identificare  a  produsului  şi  care  însoţeşte  produsul  sau  este  aderent  la  ambalajul  acestuia”(pct.  19  al 
Anexei Legii nr. 296/2004). 
În  articolul  48,  al  actului  normativ  menţionat,  este  precizat  scopul  etichetării  :”  de  a  oferi 
consumatorilor  informaţiile  necesare,  suficiente,  verificabile  şi  uşor  de  comparat,  astfel  încât  să  permită 
acestora  să  aleagă  acel  produs  care  corespunde  exigenţelor  lor  din  punct  de  vedere  al  nevoilor  şi 
posibilităţilor lor financiare, precum şi de a cunoaşte eventualele riscuri la care ar putea fi supuşi” . 
Întrucât etichetarea produselor este nu numai obligaţia agenţilor economici, dar ea trebuie să  fie un 
obiectiv  al  oricărui  legiuitor,  au  fost  adoptate  acte  normative  care  au  ca  obiect  etichetarea  produselor,  în 
funcţie de specificul acestora. 
Eticheta trebuie să cuprindă informaţii clare şi uşor de înţeles cu privire la caracteristicile produsului 
şi a eventualelor riscuri la care se pot supune consumatorii consumând un astfel de produs. 
H.G. nr. 332/2001 privind denumirea, marcarea compoziţiei fibroase şi etichetarea produselor textile, astfel 
cum a fost modificată prin H.G. nr. 25/2002 precum şi H.G. nr. 573/2001, privind etichetarea energetică la 
aparatele de uz casnic, sunt două acte normative care au drept scop informarea consumatorului. 
Ordonanţa  Guvernului  nr.  21/1992  privind  protecţia  consumatorilor  precizează  la  art.  25  că:”preţurile  şi 
tarifele trebuie indicate în mod vizibil şi într­o formă neechivocă, uşor de citit” 
Conform  dispoziţiilor  Capitolului  VII  din  Legea  nr.  296/2004  privind  Codul  consumului,  agenţii 
economici trebuie să indice în mod corect preţurile şi tarifele practicate pentru bunurile şi serviciile pe care 
le  oferă  consumatorilor,  într­o  manieră  vizibilă,  într­o  formă  neechivocă,  uşor  de  citit,  prin  marcare, 
etichetare şi/sau afişare. 
Totodată,  legiuitorul  impune  obligaţia  agentului  economic  ca  atunci  când  livrarea  produsului  sau 
prestarea  se  face  ulterior  plăţii  unui  avans,  pentru  acesta  să  se  elibereze  un  document  fiscal  care  să  facă 
dovada plăţii, atunci când nu există un contract în care să fie specificate termenele şi modalităţile de plată. 
H.G. nr. 947/2000 privind modalitatea de indicare a preţurilor şi tarifelor produselor oferite consumatorilor 
spre  vânzare  precizează  condiţiile  în  care  trebuie  afişate  preţurile  şi  tarifele  pentru  diferite  categorii  de 
bunuri. 
“Preţul de vânzare este preţul final pentru o unitate sau o categorie determinată de produs, incluzând 
taxa pe valoare adăugată şi toate taxele suplimentare”. 
Preţul pe unitate de măsură este definit ca fiind “preţul final, incluzând taxa pe valoare adăugată şi taxele 
suplimentare, valabil pentru un kilogram, un litru, un metru pătrat, un metru cub, o bucată sau pentru o altă 
unitate de măsură, atunci când este utilizat în mod obişnuit la comercializarea unor produse”. 
Se instituie obligaţia ca preţul de vânzare sau preţul pe unitate de produs să fie precizate în lei. 
Dacă totuşi se face trimitere la o altă monedă, atunci precizarea va trebui să se facă foarte clar, în aşa 
fel încât să nu lase loc la interpretări. 
Dacă cheltuielile pentru ambalare şi transport sunt menţionate separat de preţul de vânzare, aceste menţiuni 
vor trebui făcute într­o manieră clară şi neechivocă. Vânzătorul este cel care are obligaţia şi totodată îi revine 
răspunderea pentru indicarea preţului de vânzare şi a preţului pe unitate de produs.

Nesocotirea  dispoziţiilor  prezentului  act  normativ  constituie  contravenţie  şi  se  sancţionează  cu 
amendă,  iar  persoanele  împuternicite  să  constate  şi  să  sancţioneze  faptele  încriminate  de  lege  sunt 
reprezentanţii Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor. 
Exemplu: Etichetarea textilelor 
Ce este un produs textil?

·  Un produs  compus  in  mod exclusiv din  fibre textile  sau un produs care contine cel  putin 80% din 


greutate, fibre textile, sau
·  Părţi textile de covoare, saltele, bunuri de camping, piese de mobilă, umbrele, parasolare, căptuseală 
pentru mănusi si mănusi care se presupune că au in compozitia lor cel putin 80% fibre textile. 

Cum trebuie etichetat produsul?

·  Numele/denumirea produsului, care este unul din cele mai importante elemente de identificare(aţă de 
cusut, draperie, tricou, şiret, pantalon, rochie)
·  Numele/denumirea producatorului sau al firmei(marca de fabrică) si adresa .
·  Denumirea importatorului, dacă este cazul.
·  Elementele  de  identificare­caracterizare  şi  caracteristicile  tehnice,  în  funcţie  de  grupa  de  produse 
textile. Fiecare produs textil, face parte dintr­o grupă de produse. Pentru fiecare grupă de produse se 
marchează pe etichetă, în mod obligatoriu anumite caracteristici.
·  Tratamente speciale, aplicate pentru protecţia consumatorilor, după caz, sau de securitate.
·  Instructiuni  de  folosire  pe  etichetă  realizate  la  fabricare,  rezistente  la  tratamentele  ulterioare  de 
intretinere.
·  Instructiunile de folosire sau simbolurile trebuie să acopere: 
o  Spălarea 

o  Stoarcerea 

o  Călcarea 

o  Curăţarea chimica 

o  Uscarea

·  Toate  aceste  detalii  trebuie  sa  fie  incluse  pe  etichetă,  care  să  indice  si  conţinutul  de  fibre,  fie  pe 
articolul de îmbrăcăminte, fie pe ambalaj.
·  La marcarea compoziţiei fibroase se vor utiliza denumirile de fibre textile aprobate.
·  În  cazul  tratamentelor  de  finisare  aplicate  se  va  înscrie  denumirea  tratamentului:  neşifonabilizare, 
antimurdărie,  antialergie,  hidrofobizare,  impermeabilizare,  stabilizare  dimensională,  fixarea 
colorantului.
·  Mărimea  se  va  indica  în  mod  obligatoriu  conform  standardelor  române  de  dimensiuni,  inclusiv 
pentru produsele de import.


Marcarea compoziţiei fibroase a produselor textile:

·  Fiecare  produs  textil  destinat  populaţiei,  va  fi  marcat  individual  în  ceea  ce  priveşte  compoziţia  sa 
fibroasă – norma se aplică atât produselor din ţară, cât şi celor din import.
·  Excepţie de la această normă fac produsele la care nu este obligatorie marcarea compoziţiei fibroase: 
suport de manşete la cămăşi, curele de ceas din materiale textile, etichete şi ecusoane, apărătoare de 
mână, cu umplutură sau din materiale textile, învelitoare pentru cafetiere, învelitoare pentru ceainic, 
mânecuţe protectoare. 

Această  etichetă  nu  trebuie  să  fie  in  mod  permanent  atasată  la  imbrăcăminte  si  poate  fi  detaşabilă. 
Atunci când produsule sunt destinate vânzarii către consumatorul final, etichetarea poate fi inlocuită ori 
insoţită de documente comerciale de insoţire (ex. factura).

·  Un produs textil care contine două sau mai multe tipuri de fibre  înregistrat cu 85% din produsul 
final  trebuie  sa  fie  marcat  cu  tipul  de  fibră  urmat  de  un  procent,  ex.  Bumbac  80%,  Polyester  15% 
,Nylon 5%.
·  Dacă un produs are in compoziţie două sau mai multe componente cu conţinut diferit de fibre, ex. o 
jacheta cu căptuseală – conţinutul fiecăreia trebuie menţionat pe etichetă.
·  Orice material decorativ care se găseste in produs in proportie de 7% sau mai puţin este exclus din 
indicarea conţinutului de fibre.
·  Cuvantul 'pur' trebuie utilizat numai in cazul in care produsul este confecţionat dintr­o singură fibră.
·  Cuvantul 'mătase' nu poate fi utilizat pentru descrierea texturii oricarei alte fibre; ex. ‘mătase acetat’ 
nu este permis. 

Denumiri care pot fi utilizate pentru fibrele textile

·  Lână, caşmir, mohair, angora, cămila urmat sau nu de cuvantul  'lâna' sau 'păr'.
·  Mătase, bumbac, polyurethane, vinyl, trivinyl, elastodiene, elastane, acetate, triacetate, vâscoza.
·  Acrylic,  chlorofibre,  fluorofibre,  modacrylic,  polyamide  sau  nylon,  aramid,  polyamide,  lyocell, 
polyester, polyethylene, polypropylene, polycarbamide. 

Denumirea ce corespunde materialului din care este compusa fibra, ex. hârtie, urmată sau nu de 
cuvântul 'fir' sau 'fibre'. Nota: Aceasta listă este adesea actualizată, ca urmare a apariţiei de noi tipuri de 
fibre. Dacă utilizaţi, cumpăraţi sau vindeţi un produs din fibre cu o denumire ce nu apare pe această listă, 
contactati Oficiul Judetean pentru protectia Consumatorilor local (OJPC), pentru consultanţă. 
Publicitatea 
Orice publicitate care descrie produsele textile cu suficient de multe detalii care permit consumatorului să le 
comande ca urmare a acestei descrieri, trebuie să contină o indicaţie privind conţinutul de fibre din produs. 
Produse care nu trebuie să prezinte  indicarea coţinutului de fibre

Îmbrăcămintea pentru animale; flori artificiale; coperţi carte; nasturi si cleme; odgoane, funii şi sfoară; 
pălării din fetru; steaguri; articole funerare; jambiere; etichete si insigne; manşoane; mănuşi pentru bucătărie; 
ambalaje ( care nu sunt noi si vândute ca atare ex. saci pentru cartofi); canava pictată; produse de protecţie 
folosite in sport (cu excepţia mănuşilor); portofele, saci, pungi; articole de securitate; etuiuri din materiale 
textile pentru binoclu; ţigări si ţigarete, brichete si pieptene; table mate având diferite componente si o 
suprafaţă ce nu depăşeşte 500 cm²; tapiţerii; părţi textile ale incălţămintei (excepţie căptuşeala); produse 
textile folosite ca bază sau intăritoare; pungi pentru tutun;  cutii pentru toaletă; jucării; curele ceas din 
materiale textile. 

Simboluri privind protecţia mediului întâlnite pe eticheta produselor nealimentare. 

Armonizarea  legislaţiei  româneşti  ce  cea  a  UE  în  domeniul  etichetării  ecologice  a  produselor 
nealimentare: scopul şi importanţa etichetării produselor nealimentare cu impact minim asupra mediului, în 
condiţiile aderării României la UE. 
În  condiţiile  integrării  în  UE,  ecoeticheta  pentru  produse  nealimentare  este  simbolul  calităţii  şi 
competitivităţii produselor pe piaţa europeană şi mondială. 
Ecoetichetarea  este  o  activitate  care  are  ca  scop  stabilirea  unui  sistem  voluntar  de  acordare  a 
etichetei  ecologice  pentru  produse  cu  impact  minim  asupra  sănătăţii  umane  şi  a  mediului,  pe  parcursul 
întregului ciclu de viaţă al produsului. Ea trebuie să asigure o corectă informare a consumatorului cu privire 
la criteriile ecologice ale produselor oferite pe piaţă, contribuind la o dezvoltare durabilă. 
Eticheta ecologică este un simbol grafic şi/sau un text descriptiv scurt aplicat pe produs sau ambalaj, 
într­o  broşură  sau  alt  document  informativ  care  însoţeşte  produsul  şi  care  oferă  informaţiile  necesare  cu 
privire la criteriile ecologice ale produselor oferite pe piaţă.. 

Scopul  introducerii  etichetei  ecologice  este  de  a  promova  produsele  care  au  un  impact  redus  asupra 
mediului, etichetarea ecologică fiind o acţiune voluntară.

·  Apărută in 1992, eticheta ecologică a Uniunii Europene reprezintă o schemă de certificare menită să 
ajute consumatorii europeni să identifice produsele şi serviciile care nu afectează mediul înconjurător 
în nici un moment al existenţei lor. 

În conformitate cu Regulamentul Nr. 1980/2000 al Parlamentului şi Consiliului 
European  din  17  iulie  2000  privind  stabilirea  unei  scheme  de  acordare  a  etichetei 
ecologice  comunitare,  transpus  în  legislaţia  românească  prin  H.G.  nr.  189/28.02.2002 
privind stabilirea procedurii de acordare a etichetei ecologice, criteriile de acordare a etichetei ecologice 
au fost stabilite, prin transpunerea Deciziilor Comisiei Comunităţii Europene, pe categorii de produse, prin 
Hotărâri de Guvern după cum urmează : 

Decizia  nr. 40/2000/EC referitoare  la  stabilirea criteriilor de  acordare a etichetei ecologice pentru aparate


frigorifice

·  H.G.  nr.  827/2002  privind  stabilirea  Criteriilor  de  acordare  a  etichetei  ecologice  pentru  grupul  de 
produse aparate frigorifice ­ publicat în Monitorul Oficial nr. 638/29.08.2002 

Decizia nr. 45/2000/EC referitoare la stabilirea criteriilor de acordare a etichetei ecologice pentru maşini de 
spălat rufe de uz casnic

·  H.G.  nr.  40/2003  privind  stabilirea  criteriilor  de  acordare  a  etichetei  ecologice  pentru  maşinile  de 
spălat rufe, de uz casnic ­ publicat în Monitorul Oficial nr. 82/10.02.2003 

Decizia  nr.  687/2001/EC  referitoare  la  stabilirea  criteriilor  de  acordare  a  etichetei  ecologice  pentru 
calculatoare portabile

·  H.G.  nr.  175/2004  privind  stabilirea  Criteriilor  de  acordare  a  etichetei  ecologice  pentru  grupul  de 
produse calculatoare portabile ­ publicat în Monitorul Oficial nr. 170/26.02.2004 

Decizia  nr.  688/2001/EC  referitoare  la  stabilirea  criteriilor  de  acordare  a  etichetei  ecologice  pentru 
amelioratori pentru sol şi substraturi de cultură 

Organizaţia  Internaţională  de  Standarde  (  ISO)  a  prevăzut  standarde  pentru  trei  tipuri  de  etichete 
ecologice, denumite ISO Tip: 
I  (ISO  14024)  –  etichetare  voluntară  bazată  pe  cerinţe  multivalente  stabilite  de  o  terţă 
parte( organism guvernamental sau neguvernamental). 
II  (  ISO  14021)  –  cerinţele  se  bazează  pe  declaraţii  pe  propria  răspundere  a 
producătorilor,  importatorilor,  comercianţilor  sau  alte  părţi  interesate.  Pot  avea  diferite 
simboluri grafice, înscrisuri etc. menţionate pe ambalaj sau pe produs, ca de exemplu bucla lui MÖBIUS care 
înseamnă reciclabil, iar atunci când este însoţit de x % înseamnă că are acel procent de material reciclat în 
compoziţia sa. 
III ( ISO/TR 14025) – cuprinde informaţii despre produs pe bază de parametri specifici, stabiliţi de o 
terţă parte şi bazată pe analiză. 
Eticheta  ecologică  europeană  aste  acordată  pe  grupe  de  produse.  În  practică,  ecoeticheta  UE  este 
acordată  unui  număr  de  20  grupe  de  produse  nealimentare:  textile,  lenjerie  de  pat,  saltele  de  pat, 
încălţăminte,  detergenţi,  vopsele,  lacuri,  produse  electrocasnice(aparate  frigorifice,  maşini  de  spălat  rufe, 
maşini de spălat vase), hârtie, becuri, computere. 
În  condiţiile  existenţei  unor  sisteme  naţionale  de  etichetare  ecologică  a  produselor  s­a  simţit  nevoia 
elaborării unui cadru armonizat în acest domeniu ţi în ţara noastră. 
Impactul mărfurilor nealimentare asupra mediului se face pe baza criteriilor specifice fiecărei grupe de 
produse  Perioada  de  valabilitate  a  criteriilor  precum  şi  cerinţele  de  evaluare  şi  verificare  sunt  specifice 
fiecărui grup de mărfuri. Indiferent de grupa de mărfuri nealimentare, cerinţele de mediu se referă la calitatea 
aerului,  calitatea  apei,  protejarea  solului,  reducerea  cantităţii  de  deşeuri  generate,  economisirea  energiei,


gestionarea  resurselor  naturale,  prevenirea  fenomenului  de  încălzire  globală,  protejarea  stratului  de  ozon, 
securitatea mediului, zgomot şi biodiversitate. Toate aceste aspecte de mediu se referă la: 
­  pregătirea fabricaţiei/materii prime; 
­  procesul de producţie; 
­  distribuţie( inclusive ambalare); 
­  utilizare consum; 
­  reutilizare/reciclare/eliminare. 
Prin etichetarea ecologică se încearcă limitarea folosirii substanţelor: 
­  cu efecte dăunătoare asupra mediului acvatic, solului, aerului; 
­  cu risc ridicat de producere a efectelor alergice, teratogene, mutagene, cancerigene. 
Criteriile  care  stau  la  baza  acordării  ecoetichetei  încurajează  aplicarea  celor  mai  bune  practici  în 
scopul protecţiei omului şi a mediului, precum şi reciclarea produselor textile. 
Agenţii economici(producători, importatori, prestatori de servicii sau comercianţi) pot solicita acordarea 
etichetei ecologice autorităţii competente în domeniu, care consultă ANPC, în vederea evaluării gradului de 
eficienţă cu care eticheta ecologică răspunde nevoilor de informare ale consumatorilor. 
Eticheta ecologică trebuie să cuprindă informaţii simple, clare şi stabilite pe baze ştiinţifice în ceea ce 
privesc aspectele de mediu. 
Eticheta ecologică românească, este formată din două părţi numite rubrici şi notate cu 1 şi 2. Rubrica 1 
conţine logo­ul etichetei ecologice româneşti şi numărul de înregistrare al contractului, iar rubrica 2 conţine 
informaţii privind motivele acordării etichetei ecologice, care trebuie să vizeze cel puţin unul şi cel mult trei 
tipuri de impact asupra mediului, ca de exemplu: 
o  poluare redusă a aerului; 
o  eficient din punct de vedere energetic; 
o  toxicitate redusă. 
Eticheta ecologică a UE care este un brand cu creştere rapidă, promovează  imaginea unor produse 
ecologice nealimentare în toată Europa, făcând să crească numărul de consumatori ce 
nu afectează mediul şi sănătatea lor. 
În  contextul  aderării  la  Uniunea  Europeană  deciziile  subsecvente  Regulamentului 
CEE nr. 198/2000 privind stabilirea procedurii de acordare a etichetei  ecologice, au 
fost  transpuse  şi  în  România,  concomitent  cu  stabilirea  criteriilor  specifice  pentru 
etichetarea ecologică pe grupe de produse nealimentare 

Metode de gestionare a deşeurilor 
GESTIONAREA DESEURILOR IN ROMANIA 
INTRODUCERE 
Ca  urmare  a  transpunerii  legislaţiei  europene  în  domeniul  gestionarii  deşeurilor  si  conform 
prevederilor Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului 78/2000 privind regimul deşeurilor, modificată si aprobată

prin Legea 426/200,  în  România, a  fost elaborată Strategia Natională de Gestionare  a Deşeurilor (SNGD), 
care  are  ca  scop  crearea  cadrului  necesar  pentru  dezvoltarea  si  implementarea  unui  sistem  integrat  de 
gestionare  a  deşeurilor,  eficient  din  punct  de  vedere  ecologic  si  economic.  Prevederile  SNGD  se  aplica 
pentru  toate  tipurile  de  deşeuri  definite  conform  Ordonantei  de  Urgenta  a  Guvernului  78/2000  privind 
regimul deşeurilor, modificată si aprobată prin Legea 426/2001. 
Toate tipurile de deşeuri generate pe teritoriul ţării sunt clasificate în: 
∙  deşeuri  municipale  si  asimilabile:  totalitatea  deşeurilor  generate,  în  mediul  urban  si  în  mediul  rural,  din 
gospodarii, instituţii, unităţi comerciale si prestatoare de servicii (deseuri 
menajere), deşeuri stradale colectate din spaţii publice, străzi, parcuri, spaţii verzi, 
namoluri de la epurarea apelor uzate orăşeneşti; 
∙ deşeuri de producţie: totalitatea deşeurilor generate din activităţile  industriale; pot fi deşeuri de producţie 
nepericuloase si deşeuri de producţie periculoase; 
∙ deşeuri generate din activităţi medicale. 
CADRUL LEGISLATIV 
Strategia Protectiei Mediului 
Programul  guvernamental  stabileşte  principiile  de  bază  ale  politicii  de  mediu  a  României,  în 
conformitate  cu  prevederile  europene  si  internaţionale,  asigurând  protecţia  si  conservarea  naturii,  a 
diversităţii biologice si utilizarea durabilă a componentelor acesteia. 
In anul 1999, Guvernul a adoptat Strategia Natională pentru Dezvoltare Durabilă, iar in anul 2002 a 
fost elaborată .Strategia Protectiei Mediului. Acest document stabileste ca principii generale: 
∙ conservarea si îmbunătăţirea condiţiilor de sănătate a oamenilor; 
∙ dezvoltarea durabilă; 
∙ evitarea poluării prin măsuri preventive; 
∙ conservarea diversităţii biologice si reconstrucţia ecologică a sistemelor deteriorate; 
∙ conservarea moştenirii valorilor culturale si istorice; 
∙ principiul “poluatorul plăteste”; 
∙ stimularea activităţii de redresare a mediului. 
Criteriile pe  baza cărora au fost stabilite obiectivele protecţiei  mediului 
sunt: 
∙ menţinerea si îmbunătăţirea sănătăţii populaţiei si a calităţii vieţii; 
∙ menţinerea si îmbunătăţirea capacităţii productive si de suport a sistemelor ecologice naturale; 
∙ apărarea împotriva calamităţilor naturale si accidentelor; 
∙ respectarea prevederilor Conventiilor internaţionale si ale Programelor internaţionale privind protecţia 
mediului; 
∙ maximizarea raportului beneficiu / cost; 
∙ integrarea ţării noastre în Uniunea Europeana. 
Au fost stabilite obiective pe termen scurt pâna în anul 2004 si obiective pe termen mediu pâna în anul 2010.
10 
Situaţia existentă în domeniul gestionării deşeurilor 
Cadrul legislativ general pentru protecţia mediului în România este reprezentat prin: 
∙  Legea  protecţiei  mediului  137/1995,  republicată,  modificată  si  completată  prin  Ordonanţa  de  Urgenţă 
91/2002, aprobată prin Legea 294/2003; 
∙ Legea apelor 107/1996; 
∙ Hotarârea de Guvern 856/2002 privind evidenţa gestiunii deşeurilor  si pentru aprobarea  listei cuprinzând 
deşeurile, inclusiv deşeurile periculoase. Acquis­ul Comunitar în domeniul gestionării deşeurilor cuprinde un 
număr de 11 acte normative, dintre care cele mai multe au fost deja transpuse în legislatia română,conform 
cu cele prezentate în tabelul următor. 
DATE GENERALE PRIVIND GESTIONAREA DESEURILOR 
Gestionarea  deşeurilor  cuprinde  toate  activităţile  de  colectare,  transport,  tratare,  recuperare  si 
eliminare  a  deşeurilor.  Organizarea  activităţii  de  gestionare  a  deşeurilor  de  producţie 
este  obligaţia  generatorului.  Începand  cu  anul  1995,  colectarea  si  procesarea 
informaţiilor referitoare la tipurile si cantităţile de deşeuri s­a făcut în 
conformitate  cu  cerinţele  europene  de  clasificare  (Catalogul  European  al  Deşeurilor, 
înlocuit  in  anul  2002  cu  Lista  cuprinzand  deşeurile,  inclusiv  deşeurile  periculoase)  si  de  raportare  la 
EUROSTAT si la Agenţia Europeană de Mediu (prin reţeaua EIONET). 
PRINCIPII SI OBIECTIVE STRATEGICE 
Principiile care stau la baza activităţilor de gestionare a deşeurilor sunt enunţate în cele ce urmează.
 pr incipiul protecţiei resurselor primare – este formulat în contextul mai larg al conceptului de “dezvoltare 
durabilă” si stabileşte necesitatea de a minimiza si eficientiza utilizarea resurselor primare, în special a celor 
neregenerabile, punând accentul pe utilizarea materiilor prime secundare.
 pr incipiul  măsurilor  preliminare  ,  corelat  cu  principiul  utilizarii  BATNEEC  (“Cele  mai  bune  tehnici 
disponibile  care  nu  presupun  costuri  excesive”)  –  stabileste  că,  pentru  orice  activitate  (inclusiv  pentru 
gestionarea deşeurilor), trebuie sa se ţină cont de următoarele aspecte principale: stadiul curent al dezvoltării 
tehnologiilor,  cerinţele  pentru  protecţia  mediului,  alegerea  si  aplicarea  acelor  măsuri  fezabile  din  punct  de 
vedere economic.
 pr incipiul  prevenirii  –  stabileşte  ierarhizarea  activităţilor  de  gestionare  a  deşeurilor,  in  ordinea 
descrescătoare  a  importanţei  care  trebuie  acordată:  evitarea  apariţiei,  minimizarea  cantităţilor,  tratarea  in 
scopul recuperării, tratarea si eliminarea in condiţii de siguranţă pentru mediu.
 pr incipiul poluatorul plăteste, corelat cu principiul responsabilităţii producătorului si cel al 
responsabilităţii  utilizatorului  –  stabileste  necesitatea  creării  unui  cadru  legislativ  si  economic 
corespunzător, astfel încât costurile pentru gestionarea deşeurilor să fie suportate de generatorul acestora.
 pr incipiul substituţiei – stabileste necesitatea înlocuirii materiilor prime periculoase cu materii prime 
nepericuloase, evitându­se astfel apariţia deşeurilor periculoase.
 pr incipiul  proximităţii,  corelat  cu  principiul  autonomiei  –  stabileşte  că  deşeurile  trebuie  să  fie  tratate  si 
eliminate.
11 
cat mai aproape de sursa de generare; in plus, exportul deşeurilor periculoase este posibil numai către acele 
ţări  care  dispun  de  tehnologii  adecvate  de  eliminare  si  numai  în  condiţiile  respectării  cerinţelor  pentru 
comerţul internaţional cu deşeuri.
 pr incipiul  subsidiarităţii  (corelat  si  cu  principiul  proximităţii  si  cu  principiul  autonomiei)  –  stabileşte 
acordarea competenţelor astfel încât deciziile in domeniul gestionării deşeurilor să fie luate la cel mai scăzut 
nivel administrativ faţă de sursa de generare, dar pe baza unor criterii uniforme la nivel regional si naţional.
 pr incipiul integrării – stabileşte că activităţile de gestionare a deşeurilor fac parte integrantă din activităţile 
social­economice care le generează. 
Opţiunile de gestionare a deşeurilor urmăresc următoarea ierarhizare a priorităţilor, in conformitate 
cu strategia Uniunii Europene: 
­ prevenirea apariţiei – prin aplicarea “tehnologiilor curate” in activităţile care generează deşeuri; 
­ reducerea cantităţilor – prin aplicarea celor mai bune practici în fiecare domeniu de activitate generator de 
deşeuri; 
­ valorificarea – prin refolosire (reutilizare), reciclare materială si recuperare energetică; 
­ eliminarea finală – prin depozitare. 

PROPUNERI 

Din paginile eseului de mai sus ne­am gândit să facem câteva propuneri pentru Autoritatea Naţională 
de Protecţie a Consumatorului: 

­  să ceară producătorului să introducă pe eticheta oricărui produs nealimentar semnele de reciclare sau 
nu a produsului . 
­  să  introducă  pe  etichete  semne  despre  calitatea  produselor  în  steluţe(  5  stele  fiind    de  cea  mai  bună 
calitate ……1 stea  fiind de cea mai  proastă calitate). 
­  Să ceară producătorului să introducă semne holografice care să ateste originalitatea produsului. 

Biblografie 

1.  www.anpc.ro 
2. Ordonanţa Guvernului nr.21/1992, privind protecţia consumatorilor cu modificările si 
completările ulterioare. 
3.. « Dicţionarul consumatorului » 
4. « Legislaţia privind protecţia consumatorilor în România in contextul integrării în Uniunea 
Europeană – comentată si adnotată« 
5. Ghidul consumatorilor­ Editura NAŢIONAL 
6.Dinu ,V  “Etichetarea ecologică a produselor nealimentare”, Revista de Comerţ ,nr.1., 2005 
pg.50.

12