Sunteți pe pagina 1din 13

CERCETAREA DE TEREN

Însă, discuţia referitoare la dihotomia cantitativ-calitativ în ansamblul ştiinţelor


sociale nu trebuie înţeleasă ca având un caracter definitiv, şi aceasta deoarece sunt foarte
puţine metode care pot fi caracterizate drept pur calitative sau cantitative. Să luăm ca
exemplu observaţia sociologică, în mod aparent ea prezintă caracteristicile proprii
metodelor calitative, cu precădere în forma observaţiei participative, însă nu de puţine ori
observatorii de teren îşi limitează activitatea la înregistrarea minuţioasă, aritmetică a unor
elemente pur cantitative. Practica cercetării de teren ne arată altceva şi anume că în cele
mai multe cazuri, informaţia calitativă se sprijină pe cea cantitativă, cele două pot fi
despărţite cu multă dificultate în munca obişnuită a sociologului. Punctul de plecare al
activităţii de teren este mai întotdeauna unul pur cantitativ, se întocmesc rapoarte în care
predomină informaţiile de ordin statistic despre populaţia sau comunitatea analizată, în
primul rând câţi membrii are această comunitate, care este repartiţia acestora pe sexe,
vârste, ocupaţii ş.a.m.d. În opinia noastră, în sociologie, informaţiile primare obţinute pe
baza cercetării de teren sunt întotdeauna de nivel cantitativ, metodele calitative nu se pot
utiliza decât pe baza unui substrat informaţional de ordin cantitativ.
Se poate concluziona în consecinţă că în cercetarea sociologică metodele
calitative derivă din cele cantitative, informaţia primară fiind de cele mai multe ori cea
strict cantitativă. Dar aceasta nu este totul, istoria sociologiei ne oferă numeroase
exemple în care informaţii obţinute pe baza unor metode evident cantitative, de tipul
statisticii sau anchetelor pe diverse teme sociale, au fost convertite în studii predominant
calitative, unde cercetarea se întemeiază în mod evident pe unele dintre metodele
calitative. Un asemenea exemplu ne este furnizat de lucrarea devenită clasică, The
People`s Choice. How the Voter Makes Up His Mind in a Presidential Campaign, tradusă
în româneşte cu titlul Mecanismul votului. Cum se decid alegătorii într-o campanie
prezidenţială, elaborată de Paul Lazarsfeld, Bernard Berelson şi Hazel Gaudet. În acest
volum de dimensiuni relativ reduse autorii reuşesc nu numai să dea un avânt esenţial
cercetărilor sociologice de teren, ci mai ales să cristalizeze fundamentele unei noi
metode: cercetarea socială dinamică. De altfel, ţelul afirmat al lui Lazarsfeld, în dubla sa
calitate de psiholog şi matematician, a fost acela de a evidenţia caracterul profund
ştiinţific al cunoaşterii sociologice, faptul că aceasta nu este doar o aproximare, o
perpetuă interogare asupra faptelor sociale, ci este o cunoaştere de adâncime a structurilor
colectivităţilor omeneşti. Dar ceea ce interesează în primul rând este metoda de cercetare,
iar aceasta presupune o trecere de la cantitativ la calitativ, un salt de la clasicele anchete
sau sondaje pe diverse teme de actualitate la procesul sau mecanismul social „prin care
diferite sectoare ale opiniei publice influenţează activitatea legislativă şi alte procese
decizionale la nivel guvernamental. Mai mult, se doreşte aflarea modalităţilor în care se
formează atitudinile înseşi”. Avem de-a face deci cu o sociologie dinamică, ce este
interesată nu de ipostaza în care se exprimă un fenomen social într-un moment dat, ci de
procesul dezvoltării acestor forme şi fenomene sociale. Cum se poate face acest lucru?
Răspunsul este dezarmant de simplu: prin intervievarea repetată a aceloraşi oameni,
respectiv studiul pe panel.
Metodologia cercetării este descrisă în aceeaşi termeni simpli; este vorba de o
cercetare realizată în districtul Erie, statul Ohio, între lunile mai şi noiembrie ale
anului1940. America se află într-un an electoral. Motivul alegerii acestei zone este de
asemenea simplu: „era suficient de mic ca să permită supravegherea atentă a celor
intervievaţi, era oarecum lipsit de particularităţi prea marcate, nu era dominat de nici un
centru urban important, deşi oferea posibilitatea comparaţiei între opinia politică rurală şi
cea dintr-un mic centru urban”, dar mai ales pentru că „în patruzeci de ani – adică la
fiecare alegere prezidenţială din secolul XX – nu deviase mai deloc de la tendinţele
naţionale de vot”. Prin urmare, sesizarea comportamentului, a procesului formării
opinilor şi schimbării atitudinilor omeneşti este o cercetare bazată nu pe analiza
elementelor nefamiliare, aflate la o extremă sau la alta, ci pe ceea ce este comun, specific,
care contrazice cât mai puţin legile generale. Este important de subliniat acest aspect,
întrucât cercetarea sociologică s-a orientat de nenumărate ori exact în direcţia contrară.
Anormalitatea în sensul cel mai largt, fenomenele de devianţă socială, nebunia etc. au
constituit subiecte fertile pentru diversele orientări sociologice, însă această cercetare de
pionerat a lui Lazarsfeld rămâne de referinţă pentru evoluţia ulterioară a sociologiei.
Cum se derulează cercetarea: sunt aleşi 3.000 de oameni, eşantion reprezentativ
pentru populaţia districtului. Din acesta au fost alese 4 grupuri a câte 600 de persoane,
dintre care 3 au fost intervievate doar de două ori, fiind folosite ca „grupuri de control”,
iar cel de-al patrulea grup a fost intervievat o dată pe lună, din mai până în noiembrie.
„De fiecare dată când cineva îşi schimba intenţia de vot în vreun fel sau altul, de la un
interviu la altul, se adunau informaţii amănunţite asupra motivului schimbării. Subiecţii
au mai fost chestionaţi cu regularitate şi în privinţa receptivităţii lor la propaganda
mediatică a campaniei [electorale], prin presă, radio, contacte directe şi alte mijloace. În
plus, interviurile repetate au făcut posibilă colectarea corectă a unui voluminos corp de
informaţii despre fiecare subiect în parte: caracteristici personale, filosofie socială, istorie
politică, trăsături de personalitate, relaţii cu alţi oameni, opinii privind problemele legate
de alegeri – pe scurt, informaţii despre tot ce ar putea contribui la cunoaşterea formării
preferinţelor lui politice”. Nu vom insista asupra rezultatelor cercetării, este suficient să
remarcăm tonul relativ optimist al concluziei conform căreia efectele nocive ale
propagandei de partid pot fi contracarate de contactul direct dintre oameni, oamenii,
alegătorii obişnuiţi fiind mult mai receptivi faţă de mesajul transmis direct de semenii lor
decât de mijloacele tehnice de transmitere a acestuia. Însă discuţia care ne interesează cu
precădere aici se referă la metoda abordată, iar în descrierea de mai sus se poate vedea
componenta revoluţionară a acestei metode, faptul că reprezintă o schimbare radicală faţă
de cercetările de teren anterioare, reuşind pe de o parte să confere legitimitate ştiinţifică
cercetării sociale, iar pe de altă parte să transforme metode utilizate până atunci doar
pentru cercetări de nuanţă cantitativă într-o cercetare predominant calitativă. Însă este
evident dintr-un alt punct de vedere faptul că utilizarea acestei metode necesită utilizarea
unor resurse imense, în special de ordin temporal şi uman, ceea ce se poate traduce şi prin
resurse financiare. Un alt inconvenient al acestei metode este faptul că ea conferă în mod
involuntar persoanelor selecţionate un statut special, astfel încât acestea pot să furnizeze
răspunsuri a căror generalizare să devină imposibilă. Repetarea aceloraşi întrebări are un
caracter accentuat de rutină şi această absenţă a elementelor spontane poate să fie profund
nocivă în ceea ce priveşte relevanţa cercetării. Se petrece astfel un efect contrar faţă de
obiectivul propus şi anume conferirea unui statut special persoanelor selectate,
transformarea normalităţii în anormalitate, a tipicului în atipic.
În istoria sociologiei fondatorul metodei monografice este considerat, pe bună
dreptate, sociologul francez Frederic Le Play. De profesie inginer minier, Le Play a
întreprins o consistentă cercetare de teren în zonele puternic industrializate ale Europei
între anii 1830 şi 1855, an în care a publicat Les Ouvriers europeens (Muncitorii
europeni), lucrare ce a fost primită cu entuziasm de public. În esenţă, cercetarea
sociologului francez doreşte să impună sociologilor o nouă metodă, de factură
microsociologică. Altfel spus, se porneşte de la ideea că structura unei societăţi poate fi
depistată nu prin studiul general, de ansamblu al acesteia, ci prin descompunerea ei în
unităţi sociale minuscule, de tipul familiilor. „Le Play a considerat că familia este
microcosmosul în care se reflectă tensiunile şi contradicţiile societăţii globale. Metoda pe
care a pus-o la punct constă în observaţia directă, cvasi-etnografică şi în analiza
comparativă a zecilor de familii muncitoreşti. Acestea nu erau reprezentative din punct de
vedere statistic, ci constituiau tipuri ideale...Atenţia dată veniturilor şi cheltuielilor
familiale, care se desprinde din toate monografiile ca o trăsătură privilegiată a activităţii
sale sociologice, se explică prin voinţa de a găsi un instrument de măsurare a vieţii
sociale care să fie cuantificabil şi deci aplicabil diferitelor contexte”1. Este vorba deci de
o dublă reducţie: societatea la familie, iar familia la bugetul de venituri şi cheltuieli al
familiilor de muncitori. Ceea ce devine, în cele din urmă, un procedeu mult prea simplist
pentru a întreprinde o cercetare a societăţilor omeneşti.
Citându-l pe sociologul francez Paul Bureau, cercetător al structurilor sociale
rurale din Norvegia şi autor al Introducerii în metoda sociologică, Petre Andrei stabileşte
reperele esenţiale ale metodei monografiei sociologice referitoare la problema cercetării
familiei:
- cercetarea mediului natural, caracteristicile solului, apele, situaţia geografică a
familiei;
- observarea vieţii interne a familiei (părinţii, originea acestora, căsătoria, relaţiile
dintre soţi, numărul copiilor, aptitudinile lor, educaţia lor, emigranţii, celibatarii, bătrânii,
hrana familiei, locuinţa, vestimentaţia, igiena, distracţiile, întrebuinţarea timpului);
- activitatea economică (obiectul activităţii economice, munca agricolă,
exploatarea pădurilor, munca în mine, fabrici, transporturile, personalul utilizat);
- mentalitatea (concepţii despre viaţă, despre datorie, succes, fericire);

1
Charles-Henry Cuin, Franς ois Gresle, Istoria sociologiei
- felul de viaţă şi obiceiurile familiei (în timpul adolescenţei şi înainte de
căsătorie, în viaţa conjugală, valorile familiei, concepţia despre muncă, despre câştig,
despre bani);
- concepţia despre viaţă socială (valorile societăţii, drepatea şi egalitatea socială,
binele colectiv, patrimoniu);
- instituţii auxiliare ale muncii (bunuri mobiliare, instrumente de muncă, creşterea
animalelor, tipul de cultură, tipul de proprietate asupra pământului, proprietate imobiliară,
salariu, angajamente de muncă);
- economie (mijloace de economisire, întrebuinţarea economiilor, organizări
profesionale, accidente şi boli, comerţ);
- cultura intelectuală (formele de educaţie, publică sau particulară, tipul studiilor
absolvite, presa, doctorul, judecătorul, teatrul, biblioteca, biserica, preotul);
- organizaţia comunei (circumscripţia, organizarea administrativă, consiliul
comunal, serviciile comunale, bugetul etc.).
Se poate observa în această enumerare influenţa exercitată de studiile lui Le Play,
fondatorul „monografiilor de familii”.
În realizarea cercetărilor de tip monografic, una dintre cele mai utilizate metode
este aceea a observaţiei. În general, în literatura de specialitate (H. Peretz, 1998)
consacrată cercetărilor sociologice de teren, noţiunea de „observaţie” este definită în
patru modalităţi diverse:
1. În sensul foarte larg al observării schimbărilor sociale pe baza datelor statistice,
diverselor documente de natură organizaţională referitoare la societate în ansamblu.
2. Un sens superficial al observaţiei sociologice se referă la tehnica de anchetare a
unui mediu social fără implicarea profundă a cercetătorului; acesta se informează de la
distanţă despre obiectul cercetărilor sale, fără să încerce să treacă dincolo de aspectele ce
ţin de domeniul evidenţei.
3. Observaţia sistematică, ale cărei etape sunt stabilite foarte riguros, derulându-se
după un program dinainte cunoscut. În acest sens, observaţia capătă o determinare foarte
strictă, ea putând fi adoptată de exemplu în cercetările preocupate de înregistrarea
fenomenelor sociale, unde precizia şi măsurarea intensităţii de manifestare a fenomenului
sunt foarte importante.
4. Observaţia are legătură directă cu aşa-numita muncă de teren (field work),
referindu-se la prezenţa sistematică, pe o perioadă semnificativă de timp a cercetătorului
sau echipelor de cercetători la locul în care se desfăşoară cercetarea. „Pe parcursul acestui
lung sejur, datele sunt culese de cercetător: a) în preajma persoanelor, utilizând o
diversitate de procedeee numite reactive, precum întrevederea pe bază de întrebări sau de
procedee nonreactive, precum observaţia locurilor, a evenimentelor, a actelor sau
cuvintelor ce ţin de viaţa lor cotidiană prin persoanele studiate; b) consultând toate
formele de documente scrise, ca de exemplu datele administrative (registrele stării civile,
de pildă), editate sau arhivate”. Acest sens al termenului observaţie ne interesează cu
precădere, căci el a generat, atât în sociologia europeană, cât şi în cea americană imboldul
realizării unor monografii sociologice pe diferite teme, atât rurale, cât şi de analiză a
diverselor fenomene sociale urbane sau din interiorul organizaţiilor/instituţiilor. Se poate
spune că avem aici de-a face cu o coborâre a sociologiei în stradă, pe uliţele prăfuite ale
satelor sau în lumea subteranelor oraşului. Sociologul abandonează spaţiul familiar al
catedrei şi uneori chiar al protecţiei oferite de familie şi cercul de prieteni, iar această
rupere de sine se produce nu pentru a rămâne un observator de la distanţă, eventual din
avion, al unei realităţi sociale, ci şi pentru a participa în mod direct la viaţa acesteia.
În ceea ce priveşte alegerea temei de cercetare, aceasta presupune o serie de
reguli2:
• Scopul oricărei cercetări ştiinţifice este rezolvarea unei anumite probleme.
Temele sociologiei sunt inepuizabile. Sociologia este probabil ştiinţa care posedă unele
dintre cele mai vaste domenii de cercetare, însă nu toate temele ei de cercetare au aceeaşi
importanţă. Mai mult decât atât, relevanţa acestor teme este diferită de la o zonă la alta,
de la un grup la altul sau pentru diversele comunităţi sau etnii. Cercetarea sociologică
trebuie să se orienteze în permanenţă spre studiul unor probleme cu un grad mare de
relevanţă pentru viaţa comunităţii sau grupului căruia se adresează. Metoda monografică
implică de asemenea atingerea unui anumit scop, ea nu este şi nu trebuie să fie o
activitate întâmplătoare. Spre deosebire de filosofie, despre care Aristotel afirma că este o
activitate practicată doar de dragul ei, pentru plăcerea unică de a filosofa, sociologia îşi

2
Henri H. Stahl, Teoria şi practica investigaţiilor sociale
propune întotdeauna un scop precis de cercetare şi nici-un studiu nu este pe deplin
realizat, dacă nu se apropie cât mai mult de atingerea respectivului scop.
• Tema aleasă nu trebuie să aibă un grad foarte mare de generalitate şi nici să nu
fie extrem de vastă. Este de preferat ca, cel puţin în faza iniţială, proporţiile temei să fie
mai degrabă modeste, urmând ca ulterior, pe măsură ce avansează cercetarea ştiinţifică,
puţin câte puţin, tema să poată fi lărgită. În cazul monografiei sociologice, situaţia aceasta
poate fi uşor exemplificată, prin renunţarea la teme de cercetare precum un mare oraş, o
zonă foarte întinsă sau un număr mare de instituţii sau organizaţii şi concentrarea atenţiei
asupra unor localităţi sau grupuri umane de dimensiuni mai reduse, precum şi analizarea
acestora din câteva puncte de vedere, nu dintr-o multitudine de perspective. De pildă,
dacă vrem să analizăm fenomenul social al migraţiei din România de după 1990, o
asemenea temă extrem de vastă nu poate fi realizată decât de un colectiv de cercetători,
având specializări diferite, întrucât cauzele migraţiei nu sunt doar de natură economică, ci
şi socială sau psihologică etc. Ce poate face un sociolog în aceste condiţii, presupunând
că nu se poate constitui o echipă de lucru, care să analizeze fenomenul global al migraţiei
din România? Probabil că cea mai bună soluţie o reprezintă alegerea unei zone strict
delimitate, de dimensiuni reduse, în care să fie analizat pe larg fenomenul respectiv.
• Parcurgerea bibliografiei reprezintă un pas esenţial în abordarea unei teme de
cercetare. Specificul cercetării ştiinţifice stă în faptul că nu se poate întemeia nimic nou
din neant, în absenţa unei cunoaşteri prealabile, a investigaţiilor realizate de alţi
cercetători. În general vorbind, în sociologie există un număr foarte redus de teme
neabordate de niciun cercetător, sociologia este o disciplină unde cu mare greutate se
poate găsi teren virgin, nestrăbătut de nimeni până acum, temele rămase necercetate fiind
asemeni unor mici insule înconjurate de un ocean de cărţi, studii, articole, publicaţii de
tot felul etc. De aici nu trebuie să tragem concluzia că în sociologie nu se mai poate spune
nimic nou, că nu mai poţi crea nimic original. O asemenea atitudine îndeamnă la
descurajare şi nu poate servi decât lamentării unora care nu au încercat niciodată să
producă ceva cu adevărat nou. Şi în sociologie, ca şi în toate celelalte discipline ştiinţifice
se pot crea lucruri complet noi şi inovatoare, însă pentru a ajunge la insulele de care
vorbeam mai sus trebuie să parcurgem măcar o parte din oceanul care care le înconjoară
sau să proiectăm asupra lui o lumină complet nouă. Cunoaşterea literaturii de specialitate,
cel puţin în punctele esenţiale, reprezintă un pas obligatoriu pentru o cercetare ştiinţifică,
fără de care noul nu este posibil.
• Tema trebuie formulată în termeni foarte clari, fără ambiguităţi. În cazul
monografiei sociologice situaţia se prezintă relativ simplu, în sensul că analiza unei
comunităţi umane sau a unei organizaţii sau fenomen social presupune încă de la început
utilizarea unor concepte inteligibile, cu un grad mai redus de abstractizare. Monografia
sociologică nu se menţine exclusiv la un nivel abstract, pur teoretic, ci se bazează pe un
număr foarte mare de exemple şi situaţii particulare, metoda cel mai des utilizată având
un caracter mai degrabă inductiv decât deductiv. De asemenea, se poate utiliza operaţia
de diagnosticare, ce presupune o cunoaştere mai profundă a realităţii, conceptualizarea
fenomenelor sociale în cadrul unui sistem teoretic. Există mai multe tipuri de
diagnosticare, pe de o parte cea spontană, sub forma unei intuiţii asupra realităţii,
neprecedată de o cunoaştere prealabilă a fenomenului social, ce urmează să fie studiat în
amănunt. Aceasta este forma cea mai rudimentară a diagnosticării, caracteristica ei
esenţială fiind aceea că nu reprezintă altceva decât un punct de plecare, o etapă de început
a analizei. Pe parcursul cercetării diagnoza spontană poate să cunoască nenumărate
nuanţări, acesta fiind de altfel şi unul dintre scopurile cercetării, de a nu menţine analiza
doar la un nivel de o generalitate maximă, ci de a sublinia particularităţile, specificul
fenomenului sau grupului social studiat. De exemplu, operaţia prin care catalogăm o
localitate drept sat sau oraş este o diagnosticare spontană, un fenomen mental de
conceptualizare a respectivei comunităţi, dar acesta nu este decât un prim pas, care
trebuie continuat prin analiza structurilor comunităţii, studiul asupra populaţiei din
localitatea respectivă, a ocupaţiilor de bază etc. Astfel, se trece la un alt tip de diagnostic,
mult mai elaborat, şi anume cel analitic. Acesta este de două tipuri:
 Diagnosticul explicativ sau cauzal („etiologic”) are în vedere relevarea
cauzelor care produc un anumit fenomen. Oricât ar părea de simplu la prima vedere,
procesul de identificare a cauzelor reale care dau naştere unui anumit fenomen social nu
este unul facil, aflat la îndemâna oricui, ci presupune un efort foarte mare şi mai ales un
consum însemnat de resurse materiale şi intelectuale, dintre care poate cea mai
importantă este resursa de timp ce trebuie alocat studierii nu numai unei cauze singulare,
ci unor complexe de cauze care, împreună, pot să genereze fenomenul respectiv. Este un
fapt îndeobşte cunoscut în sociologie, un fenomen social nu este generat doar de o cauză
unică, ci de cauzări sociale multiple. Orice analiză sociologică care ignoră o parte din
aceste complexe cauzale şi evidenţiază doar unele dintre ele este fie o analiză eronată
asupra socialului, fie una parţială, ceea ce, în anumite situaţii, poate fi mai periculoasă
decât un diagnostic total eronat. Şi aceasta deoarece o analiză cauzală complet eronată
poate fi depistată mult mai uşor căci, nu de puţine ori, ea contravine însuşi simţului
comun, în timp ce o eroare parţială este mai seducătoare, dată fiind aparenţa sa de adevăr.
Spre exemplu, Henri Stahl vede în tendinţa de a explica viaţa socială prin mentalităţile
oamenilor, „fenomenele de existenţă socială prin cele de conştiinţă socială”, prejudecata
„cea mai gravă”, „greşeala cea mai curentă, din cele multe care se fac, atât în investigaţie,
cât şi în acţiunea socială: rămânerea la nivelul conştiinţei sociale, ceea ce compromite
atât seriozitatea cercetării cât şi eficienţa acţiunii”. Stahl se opune deci ideii, dominantă în
anii 70 şi 80 ai secolului trecut, de a reduce sociologia la o latură a psihologismului
social, de a explica fenomenele sociale exclusiv prin intermediul conştiinţei actorilor
sociali.
 Diagnosticul descriptiv, aşa cum îi spune şi numele, apelează la o
descriere în profunzime a fenomenelor sociale, dar ceea ce este foarte important de
reţinut este faptul că această descriere nu are un caracter întâmplător, nu este o simplă
sumă de observaţii fără nici-o legătură între ele, ci este vorba de o descriere în cadrul
unui sistem teoretic bine fundamentat. În cadrul acestui sistem, este obligatoriu ca toate
conceptele utilizate să fie riguros definite, descrierea în profunzime a fenomenelor sociale
neputându-se realiza decât pe baze conceptuale clare şi bine delimitate. Dimensiunea
descriptivă a metodei monografiei nu urmăreşte în mod prioritar aspectul literar, poetic al
unei comunităţi sau fenomen social (acesta depinde în mod esenţial de stilul fiecărui
cercetător şi, în măsura în care nu e utilizat în mod excesiv, se poate spune că e preferabil
unei expuneri seci, foarte aridă şi tehnicizată), ci mai ales latura ştiinţifică, conceptuală şi
clasificatorie.
Proiectarea rezultatelor în cercetarea de tip sociologic are în vedere trei probleme
majore3. Mai întâi, se pune problema desfăşurării şi structurării cercetării în diverse
etape, după care urmează elementele de organizare a cercetării şi, în cele din urmă,

3
Traian Herseni, Sociologie
metodele şi tehnicile utilizate în cercetare. Proiectul trebuie deci să cuprindă informaţii
referitoare la obiectivele generale şi specifice ale cercetării, locul de desfăşurare al
cercetării sau aria de cuprindere, resursele financiare, materiale şi umane ce urmează să
fie alocate pentru îndeplinirea obiectivelor propuse, timpul de derulare al fiecărei etape a
cercetării. Specific monografiei sociologice este faptul că aici cercetarea impune de la
început un consum mare de timp, şi, poate cel mai important, este faptul că ea nu este o
cercetare definitivă, care are o finalitate strictă, ci una deschisă, ce necesită reluări şi
reîntoarceri, privirea problemelor din diverse unghiuri şi puncte de vedere. De asemenea,
cercetarea sociologică de teren presupune cel mai adesea utilizarea unui număr mare de
cercetători şi specialişti în diverse domenii, fiecare dintre aceştia având nevoie de o
perioadă de timp diferită pentru a-şi realiza cercetările, ceea ce face problematică
stabilirea minuţioasă a unui proiect.
În ceea ce priveşte organizarea cercetării, cu precădere în situaţiile în care sunt
implicate colective de cercetători, este vital să fie precizate de la început în mod explicit
sarcinile şi răspunderile fiecărei echipe. Selecţia şi instruirea membrilor fiecărei echipe de
cercetători depind în mod esenţial de experienţa acestora; în cazul alegerii unor
cercetători experimentaţi, instruirea acestora este mai degrabă o chestiune de rutină, în
timp ce pentru începători etapele pregătitoare au o importanţă mult mai mare. În cazul
acestora pregătirile preliminare pot să fie însoţite de o supraveghere continuă, însă
aceasta nu trebuie să reteze definitiv entuziasmul tinerilor cercetători, ci să păstreze o
nuanţă moderată, să nu pună în evidenţă doar aspectele negative, critice, ci şi elementele
pozitive ale cercetării realizate de membrii mai puţin experimentaţi. Aşa cum constata
sociologul C. A. Moser, „cercetările sociologice depind în bună măsură de felul surselor
şi datelor care stau la dispoziţie pentru a fi studiate”4. În cazul monografiei sociologice,
sursele utilizate trebuie să fie cât mai vaste, pentru a acoperi cât se poate de mult
comunitatea socială sau fenomenul investigat.
Discuţia referitoare la sursele utilizate într-o cercetare sociologică în general şi în
monografia sociologică în special este fundamentală şi ea se aseamănă din multe puncte
de vedere cu problema surselor din istoriografie. Componenta arheologică a acestor două
tipuri de cercetări este evidentă, ambele sunt interesate nu doar de momentul actual, ci şi

4
C. A. Moser, Metodele de anchetă în investigarea fenomenelor sociale, p. 67
de succesiunea temporală, de trecutul şi istoria unei comunităţi. Din această perspectivă,
se poate afirma că monografia sociologică este o metodă interesată nu doar de
acumularea unor informaţii, de latura cantitativă, aşa cum se întâmplă nu de puţine ori în
cazul anchetelor aşa-numite sociale, ci şi de calitatea informaţiei, monografia caută să
surprindă obiectul cercetării în profunzimea lui. Sursele pe care sociologul le are la
îndemână sunt, pe de o parte materialul bibliografic dedicat domeniului ales de cercetare,
iar pe de altă parte, opiniile, cunoştinţele, informaţiile de orice fel culese pe teren. Din
acest ultim punct de vedere, cercetarea sociologică ce utilizează metoda monografică este
un tip de cunoaştere implicată profund în obiectul pe care-l studiază, această implicare
implicită expunând-o unui întreg şir de pericole.
Cercetarea monografică nu începe niciodată pe teren. Este necesar ca ea să fie
precedată de cunoaşterea amănunţită a documentelor, studiilor, izvoarelor de orice fel
care se referă la comunitatea ce urmează să fie studiată. Cu alte cuvinte, orice demers
sociologic trebuie să înceapă la bibliotecă şi nu direct pe teren. Documentele sociale au
fost clasificate de sociologi5 în două tipuri esenţiale: pe de o parte, documentele publice şi
cele personale6. Caracteristica esenţială a documentelor publice este aceea că ele
„interesează întrega colectivitate umană, privesc viaţa politico-administrativă a statului”.
De asemenea, în general accesul la documentele publice este liber, ele putând fi
consultate de oricine doreşte acest lucru. Dimpotrivă, la documentele personale are acces
doar autorul acestora şi un cerc restrâns de persoane, ce se presupune că au acordul
autorului pentru a consulta respectivele documente, ce pot fi jurnale intime,
corespondenţă, diverse însemnări etc. În literatura de specialitate, se mai face distincţia
dintre documentele scrise şi cele nescrise, de tipul diverselor obiecte, înregistrări audio
sau video, fotografii etc.
Documentaţia necesară realizării monografiei sociologice include parcurgerea
informaţiilor de natură geografică, istorică, demografică, etnografică etc., dar nu
trebuiesc ocolite nici monografiile întocmite anterior de cercetătorii sociali. Formele de
observare statistică au o mare relevanţă pentru munca de cercetare socială, ele prezentând
avantajul de a fi foarte bine dezvoltate la nivelul întregii ţări. „Recensămintele populaţiei,
5
Septimiu Chelcea, Iniţiere în cercetarea sociologică
6
pentru claritatea expunerii renunţăm la distincţia dintre personal şi privat, considerând-o mai puţin
importantă în contextul acesta, dat fiind că nu urmărim o prezentare exhaustivă a tipurilor de documente
sociale, ci doar o expunere sumară a acestora.
ale locuinţelor şi animalelor, statistica stării civile, vechile catagrafii şi urbarii (registru
oficial de proprietate funciară), actele administrative, dările de seamă statistice, balanţa
cheltuielilor şi încasărilor etc. sunt tot atâtea documente cifrice oficiale, cu caracter
public. Ele sunt, pentru unele teme, indispensabile în cercetarea vieţii sociale. Nici o
cercetare sociologică nu poate fi cât de cât relevantă dacă nu porneşte de la cunoaşterea
numărului, structurii pe vârste şi socioeconomice, de la cunoaşterea repartizării pe
localităţi a populaţiei”.7 De asemenea, este foarte relevantă pentru activitatea sociologului
cunoaşterea specificului pieţei forţei de muncă pentru regiunea sau localitatea studiată,
starea de sănătate şi accesul la educaţie, gradul de dezvoltare al infrastructurii şi de
echipare tehnică a localităţilor, potenţialul turistic etc. Toţi aceşti indicatori de natură
statistică pot să realizeze un profil bine structurat al comunităţii cercetate.
Din toate acestea rezultă faptul că sociologul implicat în cercetarea de teren are
cinci sarcini majore de îndeplinit:
- să aibă capacitatea de a se integra în mod corespunzător în mediul social pe
care-l studiază, fără a se lăsa afectat peste măsură de propriile prejudecăţi sau ale altora;
- observarea evenimentelor aşa cum se petrec ele, în ordinea cronologică firească,
fără a interveni în mod brutal în evoluţia acestora;
- înregistrarea informaţiilor cât mai aproape de momentul desfăşurării lor şi cu
multă acurateţe, pentru a nu interveni distorsiunile provocate de obicei de memorie;
- să nu se mărgineze în a prezenta datele obţinute prin observaţie în starea brută în
care au fost culese, deoarece ele nu ar fi accesibile publicului şi nici nu ar fi inteligibile;
orice informaţie culeasă trebuie interpretată, pusă în relaţie cu celelalte informaţii şi
scoasă în evidenţă semnificaţia profundă a faptului social observat.
- întocmirea raportului final al cercetării trebuie să fie clar, inteligibil şi lipsit de
pretenţia nerealistă că a reuşit să epuizeze domeniul cercetat. Acest raport ar trebui, de
asemenea, să conţină informaţii care să poată fi verificate.
În concluzie, „observaţia directă foloseşte o diversitate de competenţe sociale şi
intelectuale: o capacitate de a se adapta la o situaţie sau la un mediu mai mult sau mai
puţin familiar; o neîncetată atenţie făcând apel la diferitele sale sensuri, în special vederea
şi auzul; facultatea de a memora diferite proprietăţi ale situaţiei; o oarecare abilitate de a

7
Septimiu Chelcea, op. cit. p. 238
lua rapid şi clar notiţele şi, în fine, o cultură generală şi sociologică aptă de interpretare a
datelor culese şi de reprezentare a lor într-un raport final. Observaţia este deci o situaţie
care reclamă simultan capacităţi de sociabilitate, atenţie, memorie şi interpretare”8.
C. A. Moser susţinea că „problemele metodologice ale anchetelor se pot clasifica
în trei grupuri mari: de la cine se culeg informaţii, ce metode trebuie folosite pentru
culegerea lor, şi cum vor fi prelucrate, analizate şi interpretate”. Fiind, ca şi ancheta
sociologică, o metodă care se poate realiza în mod esenţial pe baza cercetării de teren,
monografia întâmpină aceleaşi probleme pentru a se putea realiza. În plus, pentru
finalizarea ei într-un studiu ştiinţific întocmit riguros trebuie ţinut seama şi de problemele
specifice ale lucrului cu echipe de cercetători a căror pregătire este foarte diversă.

8
H. Peretz