Sunteți pe pagina 1din 3

Scriu cronica pentru The Virgin Suicides ascultând melodiile celor de la Air.

Se
pare că Sofia a scris scenariul pe același fond sonor. Las la o parte derizoriul și
mereu invocatul fapt că e Fiica Tatălui ei. Mi se pare firesc că a ales să regizeze. Și
mi se pare de-a dreptul meritoriu că și-a ales ca tematică pentru debut adolescența
feminină. La drept vorbind, admir la ea și faptul că a acceptat provocarea de a-și
revendica numele Coppola regizând filme. Cu patru lung-metraje în tolbă, cu un
Oscar pentru Cel mai original scenariu și un Leu de Aur, mi-e clar că poartă
numele de Coppola cu fruntea ridicată din ce în ce mai sus. Îmi place abordarea ei:
e cu desăvârșire feminină, plină de stil, tandrețe și un tempo propriu. Mă face să
cred că înainte de pasul spre film, a căutat să înțeleagă în egală măsură care-i
treaba cu feminitatea, cu generația artistică din care face parte și cu moștenirea
creativă pe care o are de la ambii ei părinți (în interviurile date, Sofia invocă
sprijinul moral al amândurora). Și-mi place și că, deși e regizor și ar putea să
invoce feminismul, egalitarianismul sau non-conformismul, are grijă să fie un mic
„style-guru” vestimentar.

Debutul ei în film, The Virgin Suicides, arată un regizor care la 28 de ani are deja
suficientă maturitate emoțională încât să perceapă drama fetelor Lisbon din
romanul omonim al lui Jeffrey Eugenides. Nu e puțin lucru să înțelegi că
adolescența feminină e o traumă de la un capăt la altul și că nu avem cum să-i
supraviețuim chiar toate! În plus constat că are și suficient fler vizual încât să redea
emoția cărții umplând ecranul de nostalgie și tandrețe.

Revenind pe o platformă critică, consider că ceea ce și-a propus cu tema „femeii în


devenire” i-a ieșit cu brio. Pe alocuri, regăsești ceva din „cușca” lynchiană în
cadrele cu „suburbia americană”: largi, statice, exterioare, pajiște tunsă corect,
lentoare, anii 70. Dar, cu toate că în T. V. S. mor mai multe personaje decât în Blue
Velvet (iertați-mi cinismul comparației, dar parcă am sesizat o aluzie cinefilă) și că
se întâmplă lucruri groaznice și în spatele gărduțului ei alb, Sofia nu epatează în
fantastic sau morbid. Suburbia ei de anii 70 este mai degrabă un mic stup de vecine
binevoitoare care bâzâie preocupate și care se adună ca la miere când se întâmplă
vreo nenorocire în cartier. Ea invocă mai degrabă frivolitatea celor care, deși au
fost locativ în preajma familiei Lisbon, și-au văzut de designul lor interior și de
petrecerile lor cochete piperâdu-le cu bârfe și falsă simpatie.
Mi-a plăcut de la prima vizionare și sunt încă fan a tehnicii ei (o reia și în Marie
Antoinette) de a face simțită presiunea socială prin prezența unui personaj colectiv
nevăzut, dar imposibil de ignorat în realitate – spectatorii de facto ai
evenimentelor, vecinii, cei care, fără a fi implicați direct în soarta lucrurilor, sunt
acolo. La ea vecinii nu sunt figurație simplă, care trebuie să mai apară din când în
când în cadru. Sunt observatori vii, unii mai răutocioși, alții mai moderați. Sunt ca
un cor antic adus în contemporan alcătuit din cliente și manichiuristele lor. Drama
protagonistelor e pentru ele o formă de a alunga plictiseala. Ochii suprapuși ai
celorlalți funcționează ca redutabile bare de colivie și Sofia pare că știe asta foarte
bine. Ce e mai interesant aici este că dintre acești oameni, autorul romanului – dar
și Sofia – și-a ales naratorii: un grup de puștani, întru-câtva amorezați de
protagoniste, dar care sunt suspendați într-o veșnică ceață, sunt mereu pe dinafara
înțelegerii, mereu cu un pas în urma lor. (aș adăuga, „normal, sunt băieți!”)
Se întâmplă rar ca adolescentele în filme să fie altceva decât mici scorpii egoiste,
seducătoare și absorbite de sine care vor să pună pe jar băiețeii de vârsta lor sau, de
ce nu, pe bărbații în toată firea. Asta nu poate fi decât o idee masculină. Orice
femeie care a supraviețuit pubertății fără traume monumentale, văzând asta,
zâmbește cu îngăduință. Sofia a construit această cușcă a fetelor Lisbon cu toată
simpatia. A încercat să le facă traiul în ea cât mai fermecător. Totul e însorit și
diafan, fetele sunt îmbracate în culori pastelate, le stă bine, sunt frumoase, au
pasiuni interesante, ascultă muzică normală pentru vârsta lor. Ca să fie antagonia
clară, pe părinți i-a îmbrăcat în haine fade și demodate. Imaginea e simplă, cel mai
adesea distantă, ca o serie de fotografii de vacanță dintr-o vară de neuitat. Multe
cadre sunt filmate „de peste drum”, pe de o parte ca să respecte perspectiva
naratorială a băieților, iar pe de alta ca să inducă sentimentul de distanță și senzația
că ei mereu își doresc să vadă dincolo de ușă.
Gând pentru final: propun ca temă de reflecție secvența în care Lux Lisbon se
trezește singură pe stadion.

De OANA DARIE