George bacovia

<1881-1957>
 George Bacovia ( n. 4/17 septembrie 1881, Bacău - m. 22 mai 1957,
Bucureşti) a fost un poet simbolist român. Scrierea sa poetică a făcut parte din
curentul cunoscut ca "simbolism dar şi-a dovedit modernitatea şi a rezistat
probei timpului: Bacovia a fost unul din cei mai mari poeţi interbelici, alături
de Tudor Arghezi, Lucian Blaga sau Ion Barbu.
Copilăria
George Andone Vasiliu (numele de naştere al poetului) s-a născut în
casa comerciantului Dimitrie Vasiliu şi al Zoei Vasiliu. Copilul în vârsta de
doar 6 ani începe să înveţe limba germană. Apoi între 1889-1890 urmează
clasa întâi la un pension din Bacău. În 1891 îl aflăm înscris la Şcoala Primară
Domnească nr. 1 din Bacău. Trei ani mai târziu absolvă cursul primar, în luna
iunie. În acelaşi an se înscrie la Gimnaziul Ferdinand din Bacău. Toamna
rămâne închis o noapte întreaga, din neatenţia paracliserului, în turnul
bisericii Precista din oraşul natal. Această întâmplare îi va inspira poezia
Amurg violet, scrisă în 1899. Anii traumatici din liceu şi atmosfera cam rece îi
inspiră un alt poem celebru, "Liceu". În 1898 îşi pune pe note câteva poezii
precum şi altele de Mihai Eminescu si Ştefan Petrică. Vădeşte mare talent la
desen. Se dovedeşte foarte bun executant la vioară şi la alte instrumente din
orchestra şcolii, pe care o şi dirijează. Se evidenţiază la gimnastică. În 1899
obţine premiul I pe ţară la concursul Tinerimii române pentru "desen artistic
de pe natură". Îi apare în Literatorul din 30 martie poezia Şi toate, scrisă cu un
an înainte, semnată V. George
 Studiile
George Bacovia - Bust de Miliţa Petraşcu
În 1900 se înscrie la Şcoala Militară din Iaşi, de unde se
retrage în al doilea semestru, neputând suferi disciplina
cazonă. Compune poezia Plumb, o va finisa totuşi abia în
1902. Scrie poezia Lacustră, desăvârşită în 1906. În 1901 se
înscrie în cursul superior al Liceului Ferdinand. Absolvă
liceul din Bacău în 1903. Scrie poezia "Liceu", ca răspuns
la un chestionar adresat de minister absolvenţilor din acel
an, în vederea reformei învăţământului iniţiată de
Spiru Haret. Se înscrie la Facultatea de Drept din
Bucureşti. Citeşte într-una din şedinţele salonului literar al
lui Macedonski poezia Plumb, care produce o puternică
impresie.
 Volume antume
Plumb, Bucureşti, 1916
Scîntei galbene, Bacău, 1926
Bucăţi de noapte, Bucureşti, 1926
Poezii, Bucureşti, 1929
Cu voi..., Bucureşti, 1930
Poezii, prefaţă de Adrian Maniu, Bucureşti, 1934
Comedii în fond, Bucureşti, 1936
Opere, Bucureşti, 1944
Stanţe burgheze, Bucureşti, 1946
Poezii, Bucureşti, 1956 (ediţie revăzută şi adăugită
de autor, 1957)
Eminescu

Bacovia
 Natura la Eminescu
Dragostea si natura sunt teme romantice, permanente in creatia lui Eminescu.
Natura cunoaste la Eminescu doua ipostaze: una terestra si alta cosmica. Natura
terestra se manifesta la Eminescu in rotirea vesnica a anotimpurilor. Natura
este umana,ocrotitoare, calda, intima sau trista, rece, in deplina concordanta
cu starile sufletesti ale poetului. G. Ibraileanu atrage atentia asupra
faptului ca: "In privinta sentimentului naturii si al picturii ei, vom observa
ca in prima faza Eminescu este mai obiectiv, mai dezinter

Natura la Bacovia
Natura, in poezia lui Bacovia, prelungeste de regula agonia orasului, fiind, in cele mai multe poezii, nu
un spatiu al salvarii fiintei, ci al disparitiei in neant: "Pe drumuri delirand,/ Pe vreme de toamna,/ Ma
urmareste-un gand/ Ce ma indeamna:/ - Dispari mai curand!" ("Spre toamna"). Anotimpurile creeaza stari
nevrotice, generate de trecerea accelerata a timpului catre extinctia individuala: "Si toamna, si iarna/
Coboara amandoua;/ Si ploua, si ninge/ Si ninge, si ploua" ("Moina"), predominand anotimpurile boreale,
malefice, apocaliptice, ca o reiterare a Apocalipsei germanice, fimbulvetr: "Ninge grozav pe camp la
abator/ Si sange cald se scurge pe canal;/ Plina-i zapada de sange animal/ Si ninge mereu pe-un trist
patinoar" ("Tablou de iarna"). Teama de sfarsit de lume indeamna la manifestari orgiace: "Si ninge in
orasul mare,/ E noaptea plina de orgii,/ Iar prin saloane aurii/ S-aud orchestre si fanfare" ("Si
ninge"). Primavara produce nevroze, "nervi", "spleen": "in infinit pamantul se simte tresaltand/ Vor fi
acum de toate cum este orisicand,/ Dar iar ramane totul o lunga teorie.// O, cand va fi un cantec de alte
primaveri?!..." ("Nervi de primavara"), iar vara este un anotimp al descompunerii: "Pe catafalc, de
caldura-n oras,/ incet, cadavrele se descompun." ("Cuptor"). Apa isi pierde, in acest univers, functia
primordiala de geneza a vietii, devenind mediul dizolvant al materiei, fara capacitate de
transcorporalizare: "Si parca dorm pe scanduri ude,/ in spate ma izbeste-un val -/ Tresar din somn, si mi
 Iubirea la Bacovia
Erotica bacoviana ofera sentimentul cel mai contradictoriu din poemele sale, printr-o
proiectie in spatiul ideal a acestui univers halucinant. Locuinta iubitei este, ca la romantici, spatiul
de salvare, un obstacol fata de vitregiile de afara, chiar iarna parand de aici mai blanda, poetica:
"le uita cum ninge decembre.../ spre geamuri, iubito, priveste -/ Mai spune s-aduca jaratec/ Si
focul s-aud cum trosneste.../ Ce cald e aicea Ia tine,/ Si toate din casa mi-s sfinte". ("Decembre").
Dragostea este insa, de cele mai multe ori, maladiva, fecioarele sunt "histerizate", "pale", atinse de
ftizie, erosul prelungindu-se ineluctabil in thanatos: "Iubita canta-un mars funebru,/ Iar eu
nedumerit ma mir:/ De ce sa cante-un mars funebru.../ Si ninge ca-ntr-un cimitir." ("Nevroza") sau
in degradare morala, femeia devenind o componenta mercantila a vremii, "Femeie, - masca de
culori, / Cocota plina de rafinerii" ("Contrast").
 Iubierea la Eminescu

Iubirea reveleaza fiintei posibilitati nebanuite, iar constiinta fapturii

individuale – capatata prin sentiment- antreneaza dorinta de expresie
memorabila, de fixare in scris a trairii unica. Iubirea este inocenta prin
elementaritatea ei apropiata de instinct, neprefacuta prin insasi
profunditatea implicarii in trairea acesteia.
Dragostea cunoaste dimensiuni de la suferinta, iubiri pierdute
("Si daca...", "Floare albastra", "Lacul", "Pe langa plopii fara
sot...") si dragoste fara speranta ("De cate ori iubito", "Daca
iubesti fara se speri", "Sara pe deal"), la dragoste implinita
("Calin, file de poveste", "Poveste teiului", "De ce te temi").
Cromatica bacoviana
Cromatica în opera lui Bacovia nu are statut de
figurant, ci de protagonist. Albul, negrul, violetul
ori galbenul îsi împart mai toata poezia autorului.
Subiect de studiu, de exercitiu sunt numai primele
patru, fiecare figurând o realitate totalitara, un
univers reconstituit cu minutiozitate.
Bacovia nu realizeaza sugestia printr-o tehnica
impresionista; nu exista nuante în culorile
bacoviene; culorile sale sunt concentrate, ele devin
strigate ale sufletului, ale trairii.
 Cromatica decorului este pe măsura spaţiului şi a stării cosmosului;
Inadecvarea culorii la obiect sugerează înstrăinarea fiinţei;
Nuanţele “decorează” pentru a revela carbonizarea diferitelor forme de existenţă: ninsoarea în cădere
conturează un spaţiu funerar (Tablou de iarnă), iar negrul tinde să cuprindă întreaga suflare (Negru.
Bacovia devine „un liric al culorilor”, audiţiile lui sunt colorate (sinestezii). La acest poet, natura este aparent
statică, însă în realitate toamna, plânsul, golul, somnul, frigul, căldura, râsul, ploaia se mişcă întocmai ca
fiinţele vii Culorile dominante sunt cenuşiul, negrul, albul; culorile obsesiei: roşul, violetul, galbenul, expresii
ale unor stări anxioase. Culorile sunt în corespondenţă cu instrumentele muzicale, piculina este o pictură
parfumată a primăverii; amurgul însoţeşte cântecul viorilor. Muzica lui Bacovia este stridentă şi irită. . Este un
simbolism depresiv, iar „în opera sa, decorul, oamenii, lucrurile au culoarea cenuşie a plumbului, fiindcă peste
tot domină tristeţea, apăsarea, dezgustul refulat, fie pentru o lume stăpânită de forţe obscure, implacabile,
covârşitoare, fie pentru un mediu fizic care transmite în suflet oboseală, descompunere, conştiinţa mizeriei
iremediabile sau nostalgia dureroasă a evadării.” (Lidia Bote, Simbolismul românesc )
Gama de culori se bazeaza pe o serie de motive tipic simboliste – plictisul,uratul,tristetea,monotonia.In poezia
« Decor »,negrul,in contrast cu albul creaza o atmosfera de doliu(« Copacii albi,copacii negri/Stau goli in
parcul sollitar/Decor de doliu funerar/Copacii albi,copacii negri ») Alaturi de negru Bacovia foloseste violetul.
In amurgul de toamna violet plopii ii par poetului niste “apostoli in odajdii violete”. Pana si frigul in
imaginatia sa are culoarea violetului in “Plumb de iarna”. Ca sa transcrie sentimentul tristetii sfasietoare poetul
ii asociaza violetului galbenul: În toamna violetă/Pe galbene alei/Poeţii trişti declamă/Lungi poeme.”Galbenul
este la Bacovia culoarea maladivului (bolii) şi a mizeriei:“Şi noaptea se lasă/Murdară şi goală/Si galbeni trec
bolnavi/Copii de la şcoală.”(“Moină”)
 Rosul cand apare incidental in poezia bacoviana este
culoarea ftizici (tuberculoza) şi e figurat prin sangele
tuberculatilor “al atacatilor”. Intr-un amurg bolnav,
insangerat frunzele curg de pe ramuri ca “lacrimi mari de
sange”. Tot de sange par lacul si luna.
Peste acest peisaj colorat cand in gri, cand in fumuriu
de plumb, cand in galben, negru, violet Bacovia aseaza
vietile oamenilor. Melancolia grava este sugerata de vioara
si clavir,iar nevroza este redata de verdele crud,albastru si
roz in plan cromatic,iar in cel muzical,de violina si flaut.
 
 
 Poezia Plumb vede lumina tiparului in octombrie 1911, in revista ieseana
„Versuri", dar dateaza din 1900; la putin timp de la elaborare, a fost citita
intr-o sedinta a cenaclului lui Macedonski, in prezenta poetilor T. Arghezi,
I. Minulescu, A. Maniu s.a. Dupa marturisirile Agathei Grigorescu-Bacovia,
versurile au avut ca punct de pornire vizita la cavoul familiei Sturdza din
cimitirul bacauan si o inmormantare de familie. in volumul din 1916, poezia
ocupa locul artei poetice principale, iar titlul ei va fi atribuit si volumului,
inlocuindu-1 pe cel proiectat, Ego. intr-un interviu al lui I. Valerian, De vorba
cu G. Bacovia, II, poetul isi explica „teoria" referitoare la corespondenta
cromatica-sentiment: „fiecarui sentiment ii corespunde o culoare. Acum, in
urma m-a obsedat galbenul, culoarea deznadejdii." intr-un mod aproape
neasteptat, culoarea galben este asociata de poet cu plumbul: „in plumb vad
culoarea galbena. Compusii lui dau precipitat galben. Temperamentului meu
ii convine aceasta culoare. (...) Plumbul ars e galben. Sufletul ars e galben. in
manualul de fizica nu mai gasesc alta culoare. in eprubeta mea, orice reactie
chimica da precipitat galben. (...) Alta data in plumb, pe langa impresia
colorata, mai simteam alta statica, de greutate. Plumbul apasa cel mai greu pe
om. Cum te simti intr-un cavou de plumb? Plumbul este parintele aurului si
argintului. Stiinta a gasit aceasta inrudire in sangele atomilor. Asta nu ma
intereseaza. Dar forta lui m-a apasat pana la distrugere."
 “În poezie m-a obsedat totdeauna un subiect de culoare. Pictura cuvintelor
sau auditie colorata... Fiecarui sentiment îi corespunde o culoare” spune,
de altfel, poetul.
Este culoarea deprimanta a solitudinii proiectate în mortuar, în Plumb,
asociat ca determinant sicrielor, florilor, coroanelor, precum si amorului si
aripilor. Ca laitmotiv, din conotatiile multiple, se afirma dominant pe ceea
ce sugereaza apasarea rece, obsesia mortii.(“Dormeau adânc sicriele de
plumb,/ Si flori de plumb si funerar vestmânt”).
 Pornind de la „ PLUMB”, se relfecta ,asadar, un ciudat tablou morbid prin
evidenta impersonalizare care lasa un efect glacial uimitor.
De ce amorul doarme ,,întors", se va fi întrebat cititorul prezumptiv ? În
spatiul atât de sever delimitat al celor doua strofe, un adverb ca acesta,
gratuit si oarecum inexpresiv, putea fi evitat cu multiplele sanse, dar evita
atmosfera generala degajata de poezie iar astfel, nu îi atenua stridenta.
Reprezinta culoarea mortii, a carbonizarii lumii vegetale si a caderii în
mineral, este culoarea nefiintei, a doliului, dar si a iubirii pierdute:
“Carbonizate flori, noian de negru…/ Sicrie negre, arse de metal…/
Negru profund, noian de negru…/ Carbonizat, amorul fumega - /
Parfum de pene arse, si ploua... / Negru, numai noian de negru...”
 În Decor, negrul este o culoare a disjunctiei
prezente în opozitie cu albul, dispusi ritmic pentru
a sugera o mecanica absurda a vietii si a mortii, un
spatiu al deznadejdii profunde, al solitudinii
absolute: "Copacii albi, copacii negri/ …Decor de
doliu funerar... / În parc regretele _plâng iar... // Cu
pene albe, pene negre.”
Când mediteaza asupra poeziei, George Bacovia
creeaza definitii ale acesteia prin simboluri
cromatice si sinestezice din sfera semantica a
negrului: "Poezie, poezie/ [...] Îndoliat parfum si
secular.”
 Titlul volumului de poezii este un simbol. intrucat aici, un
termen concret (plumbul) sugereaza o serie de stari sufletesti
abstracte.
 Metalul pomenit in titlu avand culoare cenusie si o greu­tate
mare, aceste trasaturi ar putea sa aiba mai multe semnifi­catii.
 Cenusiul ar putea sugera plictisul, monotonia si uratul care
caracterizeaza lumea bacoviana.
 Rezultat din amestecul dintre alb si negru (culori predomi­
nante in lirica poetului), cenusiul este culoarea humei in care
se intorc toate - oamenii dar si lucrurile.
 Culorile dominante sunt albul si negrul, galbenul, violetul,
cromatica redusa, cat mai mult cu putinta, la acele tonuri
fundamentale, la nonculori, ca expresie a reductiei vitale a
lumii.
 Plumb

Dormeau adânc sicriele de plumb,

Si flori de plumb si funerar vestmint --
Stam singur în cavou... si era vint...
Si scirtiiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumb

Pe flori de plumb, si-am inceput să-l strig --
Stam singur lângă mort... si era frig...
Si-i atirnau aripile de plumb.
 Amurg violet
 
„Amurg violet” este o poezie a lui George Bacovia publicata în 1916. Este
reprezentativă pentru Bacovia datorită culori violet, dar şi pentru atmosfers tristă,
melancolică prezentă în toate creaţiile sale.
În poezia „Amurg violet” se regăsesc multe dintre trăsăturile simboliste din care
amintim prezrnţa simbolului şi a laitmotivului, care generează muzicalitate, prezenţa
unor motive literare precum: toamna parcul solitar, cromatica, sugestia.
În poezia „Amurg violet” cromatica este reprezentată de culoarea violet, proiectată
asupra peisajului semnificând decadenţa, amurgul violet ca un sfarşit de lume.
Cromatica are profunde sensuri în definirea stărilor sufleteşti ale eului poetic. Fiecărui
sentiment îi corespunde o culoare.Astfel există un cod al interpretării culorii bacoviene,
care verdele crud, rozul şi albastru sugerează starea de nevroză, albul ineexistenţă, negru
şi roşu moartea.George Bacovia preferă culori închise, sumbre – negru, violet, gri dar şi
pe cele deschise cum sunt albul, galbenul, etc.
Poezia are două versuri cu valoare de simbol: „Oraşul tot e violet/Amurg de toamnă
violet”, creînd o imagine halucinană, simbolizând un moment final, apocaliptic.
Temele şi motivele simboliste din această poezie se identifică uşor: oaşul părăsit, cu
plopi singuratici, simboluri de solitudine, sporind sentimentul de insingurare.Prezenţa
simbolului şi a laitmotivului sugerează muzicalitatea versurilor.
Tema centrală a poeziei prezintă o imagine a oraşului cuprins de
somnoleţă, populat de o lume leneşă, monotomă.Tema poeziei
sugerează starea de depresie, de halucinaţie, simbolizând o imagine
vizuală.
Prezenţa laitmotivului sugerează principalele teme ale poeziei:
oaşul cuprins de somnolenţă, plopii singuratici.
Ca specie literară, poezia este un pastel, în care se descrie un
tablou din natură iar poetul işi exprimă în mod direct sentimentele
trăite în faţa tabloului.
In prima strofă, tabloul prezentat este din doi plopi
singuratici, asemănaţi cu apostoli îmbrăcaţi în odăjdii violete,
sugerând singurătatea halucinantă. Acest toblou este pictat în
totalitate, cu violet, o culoare închisă, sumbră, a doliului.
Cea de-a doua catrenă este o continuare a primeia, prezentând
oraşul populat de-o lume leneşă, monotomă, creînd un peisaj trist.
Şi acest peisaj are tentă de halucinant datorită culori violet prezentă
peste tot.
 Amurg violet

Amurg de toamnă violet ...

Doi plopi, în fund, apar în siluete
-- Apostoli în odăjdii violete --
Orasul e tot violet.

Amurg de toamnă violet ...

Pe drum e-o lume lenesă, cochetă;
Multimea toată pare violetă,
Orasul tot e violet.

Amurg de toamnă violet ...

Din turn, pe câmp, văd voievozi cu plete;
Străbunii trec în pâlcuri violete,
Orasul tot e violet.