Capitolul 1.

Observaţii preliminare

1. Observaţii preliminare
1.1. Privire generală asupra prelucrării materialelor prin aşchiere

A da unui material o anumită formă geometrică, anumite dimensiuni şi proprietăţi se

poate face prin mai multe metode de prelucrare. Astfel, materialul poate fi tăiat, deformat,
topit, prelucrat termic sau prin electroeroziune etc.
Ca atare, prelucrării prin aşchiere îi revine circa 30% din volumul total de piese
utilizate în industria constructoare de maşini şi, prin urmare, aşchierea are o influenţă decisivă
asupra tempoului de dezvoltare a tehnologiei construcţiei de maşini.
Procesul de aşchiere constă în acţiunea unei scule aşchietoare asupra unui semifabricat,
îndepărtînd de pe suprafaţa acestuia, sub formă de aşchii, surplusul de material în scopul
obţinerii formei şi dimensiunilor proiectate. Prin aşchiere, în afara formei şi dimensiunilor,
se mai obţine şi precizia dimensională, şi calitatea suprafeţei necesare. Procesul de prelucrare
prin aşchiere este cel mai economic în cazul producţiei individuale şi de serie mică.
Dezvoltarea construcţiei maşinilor-unelte şi deci a prelucrării prin aşchiere începe
încă în perioada a. Chr. În Orientul Apropiat şi Nord-Vestul Africii, s-au folosit maşini
acţionate manual sau de animale pentru operaţii de şlefuire, găurire şi de prelucrare a
suprafeţelor de revoluţie.
Aşchierea materialelor, în timpurile vechi, se efectua cu scule manuale de aşchiere,
cum ar fi pila de lăcătuşărie, ştihelul de gravat, piatra abrazivă, care s-au păstrat pînă în ziua
de azi, modificîndu-se doar foarte puţin.
Pînă la mijlocul sec. al XVIII-lea, ca material de bază utilizat în construcţiile
inginereşti, era lemnul. Strungul şi alte maşini-unelte simple din acele timpuri erau
confecţionate, în temei, din lemn şi se utilizau pentru prelucrarea pieselor din lemn. Alezarea
ţevilor de tun, confecţionarea şuruburilor din metal şi a unor piese pentru scule constituiau
doar o excepţie.
Apariţia maşinilor cu aburi, a maşinilor de forţă de tipul cilindru-piston necesită
asigurarea unei precizii dimensionale fără precedent a cilindrilor metalici, pistoanelor şi a
altor piese. Toate acestea au determinat apariţia unor metode noi de prelucrare prin aşchiere
a metalelor şi a unor tipuri noi de maşini-unelte.
Materialele din care se confecţionau primele maşini cu aburi nu prezentau dificultăţi
pentru prelucrare. Fonta cenuşie, fierul pudlat, alama şi bronzul erau uşor prelucrabile cu
ajutorul sculelor din oţel-carbon călite. Metodele de prelucrare termică a oţelurilor pentru
scule erau elaborate de sute de maiştri. Au apărut scule aşchietoare suficient de rezistente,
însă ele puteau funcţiona doar la viteze mici de aşchiere. Astfel, pentru alezarea şi strungirea
frontală a unui cilindru al maşinii J.Watt erau necesare 27,5 zile lucrătoare.
La începutul apariţiei maşinilor cu aburi, nu exista industria constructoare de maşini-
unelte – această ramură a industriei a fost creată doar în ultimele două sute de ani. Între anii
1750-1860, au fost înfiinţate, într-un şir de state industrial dezvoltate, întreprinderi

8
 Capitolul 1. Observaţii preliminare
producătoare de maşini-unelte. Un număr mare de savanţi, ingineri şi-au consacrat viaţa
perfecţionării principalelor tipuri de maşini-unelte destinate prelucrării suprafeţelor cilindrice
şi plane, filetelor, canalelor şi orificiilor de diferite forme.
Cel mai însemnat eveniment în dezvoltarea construcţiei de maşini l-a constituit
invenţiile lui Leonardo da Vinci (sec. al XVIII-lea) care a construit multe tipuri de maşini, şi
anume: strunguri, maşini de rectificat, fierăstrăul mecanic, maşina de găurit şi chiar automate
pentru rectificarea acelor. Mecanicul rus A.C.Nartov (1694-1756), in anul 1712, a elaborat
prototipul saniei strungului cu avans automat. In manuscrisul “Ясное зрелище махин” el a
descris peste 20 de tipuri de strunguri: strunguri de prelucrat prin copiere, maşini-unelte de
strungit şi filetat etc. Marele savant rus M.V. Lomonosov, la jumătatea secolului XVIII, a
inventat şi a construit maşina de strungit sferic pentru prelucrarea oglinzilor metalice. Englezii
Weetward şi Ally Whitney, ruşii Ia.Batişcev, L.Sobakin, P.Zahova, lucrînd independent unul
de altul, au construit un şir de maşini de găurit multiax, maşini de honuit etc. Un rol deosebit
în industria constructoare de maşini-unelte l-a avut inginerul englez G.Modsley care a inventat
sania transversală, maşina de rabotat, precum şi un şir de alte maşini-unelte. Savantul, pentru
prima dată, a construit o linie automată pentru confecţionarea blocurilor de tachelaj pentru
flota maritimă. În anul 1876, acad. A.V.Gadolin a argumentat teoretic principiul utilizării
progresiei geometrice în construcţia cutiilor de viteze şi de avansuri ale maşinilor-unelte, la
reglarea în trepte a frecvenţelor de rotaţie şi avansurilor. Astfel, în aceşti ani, au fost construite
strunguri, maşini de rabotat longitudinal, maşini de frezat, maşini de găurit, cu ajutorul
cărora putea fi prelucrată o gamă largă de piese de diferite forme şi dimensiuni. În sec. al
XIX-lea, au fost perfecţionate metodele tehnologice, ceea ce a dus la apariţia unor tipuri de
maşini-unelte: strunguri automate, maşini de frezat, maşini pentru prelucrarea roţilor dinţate
prin generarea flancurilor dinţilor etc. Către anul 1860, problemele de bază privind obţinerea
unor piese de o formă anumită, din materialele existente, au fost, în principiu, rezolvate.
Exista o cantitate mică de materiale ce erau supuse prelucrării, iar în calitate de material
pentru scule se utiliza doar oţelul-carbon prelucrat termic. Deşi calitatea şi compoziţia
oţelurilor pentru scule au fost mereu îmbunătăţite în această perioadă, neajunsurile  chiar
şi a celor mai bune scule confecţionate din oţeluri-carbon  stagnau creşterea productivităţii
prelucrării mecanice.
Începînd cu anii 60 ai secolului al XIX-lea şi pînă în prezent, accentul se deplasează
de la perfecţionarea maşinilor-unelte de bază, a tehnologiilor de producere a pieselor de
forma şi precizia necesară la problemele legate de prelucrarea noilor metale şi aliaje şi de
micşorarea preţului de cost al prelucrării.
Elaborarea oţelurilor prin metodele Bessemer (1856) şi Martin (1864) face ca, în
scurt timp, acestea să devină principalele materiale de construcţie în industria constructoare
de maşini. Utilizarea oţelurilor era limitată de faptul că ele se prelucrau cu mult mai greu
decît fierul pudlat, iar în calitate de materiale pentru scule mai răspîndite erau fonta şi oţelurile-
carbon autocălibile. Viteza mică de aşchiere, cu care oţelul putea fi prelucrat, a devenit un
obstacol serios în utilizarea acestuia pe scară largă în industria constructoare de maşini.
Descoperirea oţelului rapid şi a temperaturilor de călire înalte de către F.Taylor şi M.White,
în jurul anului 1900, a însemnat un salt calitativ în domeniul fabricării sculelor aşchietoare,
permiţînd utilizarea unor viteze de aşchiere cu mult mai mari.
Din cele expuse mai sus, rezultă că la sfîrşitul sec. al XIX-lea  inceputul sec. al XX-
lea apare necesitatea promovării unor cercetări fundamentale în domeniul prelucrării
materialelor prin aşchiere. Anume în acest timp apare un şir de lucrări care formează baza

9
 Capitolul 1. Observaţii preliminare
teoretică a acestei discipline. Astfel, în anul 1870, a fost publicată lucrarea “Rezistenţa
metalelor şi a lemnului la aşchiere”. Autorul acestei lucrări, prof. I.A.Time (1838-1920),
pentru prima dată a cercetat caracterul deformării stratului aşchiat, a introdus o clasificare a
tipurilor de aşchii, a dat noţiunea de contracţie a aşchiei, a elaborat metode de măsurare a
forţelor de aşchiere, a propus cîteva relaţii de calcul al acestor forţe. Cercetările efectuate de
către I.A.Time au fost continuate de K.A.Zvorîkin (1861-1928) care, în 1893, a expus o
teorie originală a procesului de aşchiere, a elaborat schema forţelor ce acţionează asupra
cuţitului, a propus formule de calcul al forţelor de aşchiere, care luau în consideraţie frecarea
dintre sculă şi semifabricat. Aceste relaţii nu şi-au pierdut importanţa nici la momentul
actual. K. A. Zvorîkin a construit şi a utilizat pentru prima dată (1890) dinamometrul hidraulic
pentru măsurarea forţelor de aşchiere la rabotare.
În anul 1896, a apărut monografia prof. A.A.Brix (1865-1900) “Aşchierea metalelor”,
în care se face o analiză amplă a cercetărilor precedente şi o încercare de a generaliza şi de
a preciza terminologia sculei aşchietoare.
Rolul căldurii degajate în procesul prelucrării mecanice, factorii ce influenţează asupra
căldurii degajate şi a distribuirii căldurii în sculă, aşchie şi semifabricat au fost pe larg
expuse în lucrările savanţilor englezi F.W.Taylor şi J.T.Nicolson în anii 1904-1907. Ei au
propus şi metodele principale de măsurare a temperaturii în zona de aşchiere. În anul 1904,
în revista “The Engineer”, J.T.Nicolson scria: “Nu există nici o îndoială că, atunci cînd vor
fi definitiv stabilite legile distribuirii temperaturii în aşchie şi scule cu diferite unghiuri de
aşchiere, dimensiunile şi forma stratului aşchiat şi viteza uzării abrazive, se va putea stabili
cum trebuie să fie ascuţită scula, ca să lucreze în modul cel mai efectiv, în cele mai diferite
condiţii, ce se întîlnesc în practică.”
Prof. Ia.G.Usaciov (1873-1941) pentru prima dată a efectuat cercetări asupra
deformării aşchiei prin metoda metalografică, a măsurat temperatura în zona de aşchiere cu
ajutorul termocuplului, introdus în corpul cuţitului, a folosit dinamometrul la operaţia de
strungire. Un rol deosebit în ştiinţa despre prelucrarea metalelor prin aşchiere l-au avut
cercetările efectuate în domeniul procesului de formare a depunerilor pe tăiş.
Cele mai însemnate progrese s-au obţinut în sec. al XX-lea, o dată cu apariţia sculelor
rezistente la temperaturi înalte, care, putînd funţiona cu regimuri de aşchiere grele, au făcut
posibilă atît folosirea lor mai intensă, cît şi automatizarea rapidă a ciclului de lucru al acestora.
Realizarea de către Karl Schröter şi colaboratorii săi, după primul război mondial, a
procesului de sintetizare a carburilor de wolfram în cobalt a permis obţinerea unor materiale
pentru scule, cunoscute sub denumirea de materiale metalo-ceramice sau carburi metalice
sintetizate, cu performanţe mai ridicate decît cele ale materialelor cunoscute pînă atunci.
Carburile metalice folosite în prezent se obţin prin sintetizarea carburilor de wolfram,
carburilor de titan şi carburilor de tantal, utilizîndu-se ca liant cobaltul.
Mai, tîrziu au fost utilizate în întreprinderile constructoare de maşini materialele
mineralo-ceramice, obţinute prin sintetizarea pulberii de oxid de aluminiu (Al2O3), in stare
pură sau în amestec cu carburi metalice. Deşi sînt cunoscute încă din anul 1938, cînd Osenberg
publică primele rezultate asupra folosirii plăcuţelor mineralo-ceramice din coridon artificial
la strungirea şi frezarea materialelor plastice şi aliajelor uşoare, materialele mineralo-ceramice
au început să fie introduse pe scară industrială mai intens din anul 1959.
În ultimele decenii, practica industrială a impus recunoaşterea unanimă a faptului că
în dezvoltarea şi perfecţionarea continuă a prelucrării prin aşchiere un rol determinant îl
joacă scula aşchietoare, care constituie unul din factorii de bază de care depind parametrii

10
 Capitolul 1. Observaţii preliminare
de bază ai prelucrării. Totodată, trebuie menţionat faptul că performanţele obţinute în
construcţia şi fabricarea de scule aşchietoare exercită o influenţă hotărîtoare asupra
construcţiei de maşini-unelte, respectiv, asupra proceselor tehnologice de fabricare a pieselor,
în sensul îmbunătăţirii acestora.
În ultimii 70-80 ani, au fost efectuate cercetări teoretice şi experimentale fundamentale
pentru determinarea forţelor şi temperaturii de aşchiere, au fost evidenţiate particularităţile
uzurii sculelor aşchietoare şi esenţei fizice a fenomenului de uzare, au fost stabiliţi parametrii
geometrici optimali ai sculelor aşchietoare.
Prelucrarea materialelor prin aşchiere reprezintă un proces industrial, în care sînt
implicaţi zeci de milioane de oameni din lumea întreagă. Un neajuns important îl constituie
faptul că o cantitate mare de metal (circa 20 %) se transformă în aşchii. Este foarte importantă
problema micşorării acestor pierderi. Multe eforturi au fost depuse pentru elaborarea
metodelor de formare a semifabricatelor, la care pierderile de metal să fie minimale: ştanţarea
la rece, turnarea precizională, metalurgia pulberilor etc. Cu toate că pierderile de metal sînt
relativ mari, prelucrarea mecanică continuă să fie cea mai ieftină metodă de prelucrare a
pieselor de diferite forme şi, probabil, această metodă va dăinui încă mult timp.
Dezvoltarea ştiinţei despre aşchierea materialelor este de neconceput fără elaborarea
noilor tipuri de scule aşchietoare, fără perfecţionarea şi îmbunătăţirea parametrilor constructivi
şi geometrici, fără cercetarea prelucrabilităţii materialelor rezistente la temperaturi înalte şi
a altor materiale greu prelucrabile, fără cercetarea fenomenelor legate de procesul de aşchiere
şi a altor particularităţi de prelucrare a materialelor. Prin urmare, numai studierea complexă
a prelucrabilităţii materialelor şi perfecţionarea parametrilor constructivi şi geometrici ai
sculelor aşchietoare vor permite rezolvarea unor probleme ştiinţifice şi practice privind
dezvoltarea industriei de prelucrare a metalelor şi a altor ramuri ale economiei naţionale.

1.2. Prelucrarea prin aşchiere şi sistemul tehnologic

Prelucrarea prin aşchiere a materialelor constituie o prelucrare la rece şi este definită

ca un proces mecanic pentru îndepărtarea sub formă de aşchii a surplusului de material –
adaosul de prelucrare – de pe piesa supusă prelucrării pentru obţinerea formei, dimensiunilor
şi calităţii suprafeţelor, conform desenului de execuţie, în timpul cel mai scurt.
Prelucrarea materialelor prin aşchiere cu scule aşchietoare pe maşini-unelte ocupă
un loc de frunte în procesul tehnologic de fabricare a pieselor. Configuraţia părţii active a
sculei aşchietoare permite acesteia să lucreze ca o pană: prin apăsarea sculei, tăişul pătrunde
în materialul prelucrat, îl deformează local, îl despică şi desprinde aşchia, care alunecă pe
suprafaţa sculei aşchietoare. Astfel de proces este numit aşchiere. Mişcarea reciprocă dintre
pana aşchietoare şi semifabricat se produce pe maşina-unealtă (MU), unde scula (S) sau
semifabricatul pot fi fixate în anumite construcţii auxiliare, numite dispozitive de prindere
(D). Putem constata că pentru efectuarea procesului de aşchiere sînt necesare: maşina-unealtă,
una sau mai multe scule aşchietoare, dispozitive de poziţionare şi fixare a piesei de prelucrat
şi a sculei, instrumente şi aparate pentru verificarea periodică a formei şi dimensiunilor
piesei ce se prelucrează.
Maşina-unealtă (MU), scula aşchietoare (S), dispozitivele de poziţionare şi fixare a
piesei şi sculei (D) şi piesa de prelucrat (P) poartă denumirea de sistem tehnologic MUSDP.
Procesul de aşchiere are loc dacă între piesa de prelucrat şi scula aşchietoare se produce
o mişcare relativă, ce poartă denumirea de mişcare de aşchiere. Mişcarea de aşchiere rezultă

11
 Capitolul 1. Observaţii preliminare
din compunerea unor mişcări simple, rectilinii sau circulare, executate de sculele aşchietoare
şi piesa de prelucrat.
Elementele de bază ale sistemului tehnologic le constituie maşina-unealtă şi scula
aşchietoare, care permit desfăşurarea procesului de aşchiere.
Sistemul tehnologic în procesul de aşchiere trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:
– să permită generarea tuturor suprafeţelor piesei de prelucrat;
– să asigure o productivitate sporită şi să aibă un preţ de cost scăzut;
– să asigure o calitate superioară a suprafeţelor prelucrate;
– să asigure o precizie dimensională sporită pe piesa prelucrată.
Realizarea acestor deziderate presupune ca sistemul tehnologic să fie stabil static şi
dinamic, iar scula aşchietoare să aibă o bună rezistenţă la uzură.

1.3. Ponderea şi importanţa prelucrării prin aşchiere

Executarea unei piese, folosind semifabricate laminate, turnate, forjate sau de altă
natură, necesită operaţii de deformare plastică, aşchiere, tratament termic, tratament
termochimic, operaţii de control etc. Toate aceste operaţii sînt specificate de inginerul tehnolog
în fişa tehnologică sau în planul de operaţii al piesei respective. Operaţiile de prelucrare
prin aşchiere pot atinge în proporţie de 70-80 % din totalitatea operaţiilor necesare realizării
unei piese.
Acest procent sporit se justifică prin faptul că prin prelucrarea de aşchiere se obţine
precizie geometrică, dimensională şi calitatea cea mai înaltă a suprafeţei.
Realizarea pieselor de calitate în condiţii de înaltă productivitate şi preţ de cost scăzut
a impus în permanenţă acţionarea asupra procesului de aşchiere şi deci asupra elementelor
de bază ale acestuia: maşina-unealtă şi scula aşchietoare.
După cum s-a menţionat mai sus, în dezvoltarea lor, fie maşina-unealtă, fie scula
aşchietoare a ajuns una înaintea celeilalte, însă ele au fost supuse întotdeauna unei
perfecţionări continue, influenţîndu-se reciproc. Astfel, obţinerea oţelului rapid a permis
creşterea vitezelor de aşchiere de cîteva ori, fapt ce a determinat fabricarea unor maşini-
unelte ce ar satisface, din punct de vedere cinematic şi energetic, posibilităţile sculelor
aşchietoare confecţionate din acest material.
Folosirea plăcuţelor metalo-ceramice în construcţia sculelor aşchietoare a permis, de
asemenea, creşterea vitezelor de aşchiere de cîteva ori şi deci maşinile-unelte au fost supuse
unor noi perfecţionări. În prezent, posibilităţile energetice şi cinematice ale maşinilor-unelte
sînt în echilibru cu capacitatea de aşchiere a sculelor.
Trebuie menţionat faptul că în construcţia de maşini-unelte se manifestă tendinţa de
diversificare şi specializare a acestora, precum şi dezvoltarea construcţiei de maşini-unelte
automate, cu comandă numerică etc. Folosirea sculelor aşchietoare de mare productivitate a
determinat modificări esenţiale în studierea, arhitectura şi puterea instalată a maşinilor-
unelte.
Tendinţa de bază în construcţia de maşini-unelte este producerea unor maşini-unelte
de mare productivitate şi cu un grad înalt de automatizare: strunguri automate, maşini-agregat,
linii automate etc.
Pentru făurirea unei societăţi dezvoltate în Republica Moldova este necesară
mobilizarea largă a tuturor resurselor materiale şi umane.

12
 Capitolul 1. Observaţii preliminare
În acest sens, industriei constructoare de maşini îi revin sarcini mari şi complexe
privind proiectarea, realizarea şi utilizarea raţională a maşinilor-unelte şi a sculelor
aşchietoare.

1.4. Scopul şi conţinutul cursului

Tehnologia prelucrărilor prin aşchiere reprezintă ansamblul cunoştinţelor privind

operaţiile de prelucrare prin aşchiere a semifabricatelor în vederea obţinerii organelor de
maşini de un înalt nivel tehnic şi calitativ, la un cost cît mai scăzut.
Pentru ca prelucrarea prin aşchiere să fie productivă, economă şi, totodată, să asigure
o calitate înaltă a pieselor fabricate, este necesară cunoaşterea legităţilor de bază a procesului
de aşchiere, iar apoi dirijarea, în mod conştient, a fenomenelor ce se produc în zona de
aşchiere. Deoarece prelucrarea poate fi efectuată cu diferite scule aşchietoare, confecţionate
din diverse materiale şi cu parametri geometrici diferiţi, studierea legităţilor procesului de
aşchiere trebuie efectuată neîntrerupt, ţinînd cont de căile de perfecţionare a sculei aşchietoare.
Acest curs are scopul de a da studenţilor cunoştinţe teoretice şi practice, ce stau la
baza disciplinelor de specialitate ca: “Proiectarea organelor de maşini”, “Proiectarea sculelor
aşchietoare”, “Proiectarea şi construcţia dispozitivelor”, “Tehnologia construcţiei de maşini”
etc.
Noţiunile căpătate la acest curs îi ajută inginerului-tehnolog la proiectarea raţională
a proceselor tehnologice, a sculelor, dispozitivelor şi verificatoarelor şi la exploatarea raţională
a utilajelor, iar inginerului proiectant îi furnizează date preliminare necesare pentru
dimensionarea cinematică a maşinilor unelte.
Studierea tehnologiei prelucrărilor prin aşchiere are drept scop însuşirea cunoştinţelor
privind modul în care se execută diferite operaţii de prelucrare, pentru a putea fi utilizate cît
mai economic, crearea condiţiilor pentru aplicarea metodelor avansate de fabricare a utilajelor
şi instalaţiilor, în baza celor mai noi cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii.
Cursul “Aşchierea materialelor” prevede studierea următoarelor aspecte:
– elementele geometrice ale sculelor aşchietoare;
– proprietăţile materialelor utilizate pentru confecţionarea sculelor aşchietoare;
– elementele geometrice ale stratului aşchiat;
– bazele fizice ale procesului de aşchiere;
– forţele de aşchiere şi influenţa lor asupra sistemului MUSDP;
– uzarea sculei aşchietoare, durabilitatea ei, viteza admisibilă de aşchiere;
– calitatea suprafeţelor prelucrate prin aşchiere;
– factorii care influenţează rugozitatea suprafeţelor ;
– prelucrabilitatea materialelor, căile de mărire a prelucrabilităţii;
– particularităţile prelucrării prin aşchiere a maselor plastice;
– particularităţile prelucrării prin aşchiere a produselor lemnoase.
Problemele prelucrării prin aşchiere sînt în strînsă legătură cu cunoştinţele dobîndite
la următoarele discipline: matematica, fizica, rezistenţa materialelor, tehnologia materialelor
de construcţie, studiul materialelor, organe de maşini, desenul tehnic, toleranţe şi măsurări
tehnice, maşini-unelte şi scule, dispozitive şi verificatoare etc.
Cu alte cuvinte, “Aşchierea materialelor” este prima disciplină care reuneşte o varietate
mare de cunoştinţe aparent fără legătură între ele, în vederea creării bazelor de asimilare a
cunoştinţelor de specialitate

13
 Capitolul 1. Observaţii preliminare
Cursul “Aşchierea materialelor” constituie un element de bază în integrarea
învăţămîntului superior în activitatea de cercetare şi de producere.
Cunoaşterea cursului “Aşchierea materialelor” permite viitorului specialist:
– continuarea cercetărilor ştiinţifice în domeniul fenomenelor fizice ce stau la baza
prelucrării materialelor prin aşchiere;
– căutarea unor noi materiale pentru confecţionarea sculelor aşchietoare care ar fi
mai ieftine şi mai rezistente la uzură şi cu o duritate mai mare;
– desăvîrşirea sculelor aşchietoare utilizate şi construcţia unor noi tipuri de scule de
productivitate înaltă;
– introducerea metodelor de producere în flux a sculelor aşchietoare şi îmbunătăţirea
calităţii lor;
– aplicarea amplă a mecanizării şi automatizării complexe a procesului de aşchiere;
– studierea, generalizarea şi aplicarea pe larg în industrie a metodelor progresive de
producere ale inovatorilor în producţie.

14