Diploma - WWW - Tocilar

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Actul administrativ de autoritate. Autoritati emitente
Consideraţii preliminare
Suveranitatea statală,definită ca supremaţie a puterii de stat în interiorul său şi

independenţă faţă de puterea altor state,este înfăptuită prin trei funcţii: funcţia legislativă,
funcţia executivă şi funcţia judecătorească.Dintre aceste funcţii,prezintă interes pentru
lucrarea de faţă funcţia executivă sau administrativă a statului.Aceasta”are ca obiect
organizarea aplicării şi aplicarea în concret a legilor,asigurarea bunei funcţionări a serviciilor
publice instituite în acest scop,precum şi emiterea de acte normative şi individuale sau
efectuarea de operaţii materiale ,prin care, pe baza legii,se intervine în viaţa particularilor
pentru a le dirija activitatea sau a le face anumite prestaţii”1.
Funcţia executivă a statului se realizează prin intermediul administraţiei
publice,noţiune care cunoaşte două sensuri2:
în sens formal, structural sau organic, desemnează ansamblul mecanismelor
(organe,autorităţi publice,instituţii şi unităţi publice) care pe baza şi în executarea legii
realizează o activitate cu un anumit specific;
în sens material desemnează activitatea de organizare a executării şi de executare în
concret a legilor;
Privită ca sistem de organizare,administraţia publică este alcătuită din mai multe
elemente, cu atribuţii diferite : Preşedintele României,Guvernul,ministerele şi celelalte organe
ale administraţiei publice centrale de specialitate,servicii publice descentralizate ale
ministerelor şi ale celorlalteorgane centrale din unităţile administrativ-teritoriale,prefectul şi
autorităţile autonome ale administraţiei publice locale.
Concepută ca activitate îndeplinită de anumite autorităţi sau organe ale administraţiei
publice,administraţia publică se realizează prin acte administrative,prin fapte materiale
juridice şi prin operaţiuni materiale tehnice.
1
A se vedea,T.Drăganu,Drept constituţional şi instituţii politice,vol.I,Ed.Prisma,Târgu-Mureş,1993,p.100;
2
A se vedea,I.Iovănaş,Drept administrativ şi elemente ale ştiinţei administraţiei,Ed.Didactică şi
Pedagogică,Bucureşti,1977,p.14;
Pagina 1 din 66
Atât in literatura de specialitate interbelica,cât în cea mai recentă se apreciază că

forma concretă principală în care autorităţile administraţiei publice îşi îdeplinesc atribuţiile
esenţiale este actul administrativ.Astfel, s-a exprimat opinia conform căreia formele de
activitate ale autorităţilor administraţiei publice sunt "mijloacele juridice prin care puterea
executivă lucrează asupra administraţiilor sau actele puterii executive".Două mari categorii
de acte ale puterii executive au fost menţionate in acest sens: actele de autoritate şi actele de
gestiune.
În principal au fost evidenţiate două criterii care diferenţiază cele două categorii de
acte juridice ale autorităţilor administraţiei publice: numărul părţilor a căror manifestare de
voinţă concură la formarea actului şi regimul juridic căruia îi este supus actul.
Astfel,actul administrativ de autoritate reprezintă o manifestare de voinţă unilaterală
prin care organele administraţiei publice se manifestă ca subiecte de drept speciale,învestite
cu atribuţii de putere publică,şi exprimată în regim de drept public.Actele administrative de
gestiune sunt însă rezultatul acordului de voinţe a cel puţin două părţi cu interese distincte şi
încheiate în regim de drept public (contracte administrative) sauin regim de drept privat
(contracte civile de drept comun).
În funcţie de competenţele atribuite fiecărui organ al administraţiei publice, actul
administrativ de autoritate reprezintă una dintre formele de activitate ale acestora.
CAPITOLUL I
Actul administrativ de autoritate. Noţiunea, caracterele şi clasificarea actelor
administrative de autoritate
Noţiunea de act administrativ de autoritate

Forma concretă principală prin care administraţia publică locală îşi desfăşoară
activitatea o reprezintă actul juridic.
În literatura de specialitate s-au formulat mai multe opinii referitoare la definirea actul
administrativ. Astfel, într-o opinie s-a susţinut că „actul administrativ de autoritate este
manifestarea, în scris, a voinţei unilaterale, la cerere sau din oficiu, pe baza legii, a unui organ
al administraţiei publice competent, în scopul producerii de efecte juridice din momentul
publicării sau aducerii la cunoştinţa celor interesaţi ori la o dată ulterioară prevăzută în el”.
Pagina 2 din 66
De asemenea, s-a arătat că „actele administrative pot fi definite ca manifestări

unilaterale şi exprese de voinţă ale autorităţilor administraţiei publice în scopul de a produce
efecte juridice, în temeiul puterii publice”.
Administraţia publică locală adoptă acte de autoritate şi încheie acte de gestiune.
„Prin actele de autoritate, administraţia publică realizează componenta dispozitiv –
executivă a activităţii sale, exercitându-şi prerogativele sale de putere publică, în raporturile
cu ceilalţi subiecţi de drept. Având în vedere că actele de autoritate sunt emise de organele
administraţiei publice în calitatea lor de subiecte special învestite cu atribuţii de realizare a
puterii publice şi că datorită acestui fapt sunt supuse unui regim juridic diferit de cel al actelor
juridice bilaterale, aceste acte trebuie să fie diferenţiate sub aspect terminologic.
Dintre toate actele juridice ale administraţiei publice, numai actele de autoritate sunt
supuse în exclusivitate regimului de drept administrativ. În consecinţă, şi denumirea lor cea
mai adecvată este de „acte de drept administrativ”. Denumirea de acte administrative poate fi
utilizată pentru a desemna genul actelor juridice ale administraţiei publice, incluzând atât
actele de autoritate cât şi pe cele de gestiune. Denumirea de „act de drept administrativ” este
sinonimă însă numai cu denumirea de „act de autoritate” ca specie a actelor administrative”.
2. Caracterele actelor administrative de autoritate

În literatura de specialitate, cu privire la caracterele actelor administrative de
autoritate, s-au exprimat mai multe opinii diferite, însă, cu toate acestea, se întâlnesc anumite
elemente comune.
Actele de autoritate ale administraţiei publice au următoarele caracteriristici:
sunt întotdeauna acte juridice unilaterale, adică reprezintă manifestarea de voinţă
exclusivă a administraţiei publice, inclusiv a serviciilor publice ale acesteia;
În toate cazurile în care autoritatea administraţiei publice emite din oficiu un act
administrativ prin care se creează obligaţii în sarcina altor autorităţi administrative,
organisme nestatale, asociaţii, persoane fizice,etc. caracterul unilateral al actul este
indiscutabil.
„Un act de autoritate este întodeauna un act unilateral, însă nu întotdeauna un act
unilateral al administraţiei publice este şi un act de autoritate. Cu alte cuvinte, caracterul
unilateral al unui act administrativ nu este suficient pentru a califica acel act ca fiind de
autoritate. Astfel, de exemplu, darea unei procuri, promisiunea de recompensă, oferta de
contractare, renunţarea la un drept - sunt acte unilaterale ale administraţiei publice, dar ele nu
sunt acte de autoritate, ci acte de drept civil”.
Pagina 3 din 66
Caracteristica actului administrativ de a fi o manifestare de voinţă unilaterală îl

deosebeşte de actele contractuale ale organelor administraţiei publice.
Totodată, carcterul unilateral al actului administrativ determină, cu anumite excepţii,
revocabilitatea acestuia.
În legătură cu această caracteristică a actului administrativ de autoritate de a fi o
manifestare de voinţă unilaterală, în doctrină au apărut anumite precizări.
În ceea ce priveşte actele emise în comun, cu participarea fie a mai multor autorităţi
ale administraţiei publice, fie a unei autorităţi a administraţiei publice şi a unei organizaţii
nestatale, acestea nu implică nici o modificare sub acest aspect. În acest sens, „autorităţile
publice locale nu pot adopta acte de autoritate în comun, întrucât fiecare autoritate publică
locală are competenţă exclusivă în unitatea administrativ – teritorială în care a fost aleasă. Cu
alte cuvinte, o autoritate publică locală nu poate emite reglementări aplicabile în altă unitate
administrativ – teritorială, nici chiar în comun cu o autoritate publică care reprezintă acea
subdiviziune teritorială”.
O altă precizare se referă la actele administrative emise la cerere. Situaţiile mai des
întâlnite în practică sunt acelea în care solicitantul este o persoană fizică, iar obiectul cererii îl
constituie emiterea diferitelor categorii de autorizaţii, cum ar fi autorizaţia pentru realizarea
unor activităţi independente în domeniul serviciilor, etc.
Voinţa solicitantului exteriorizată în cerere reprezintă doar o condiţie pentru emiterea
actului administrativ propriu – zis, astfel încât nu există un acord de voinţă între solicitantul
actului şi organismul administrativ emitent. Manifestarea de voinţă a autorităţii administraţiei
publice concretizată în actul emis la cerere îşi păstrează caracterul unilateral.
O ultimă precizare se referă la emiterea actelor administrative cu participarea mai
multor persoane fizice. Cele mai multe acte adminstrative de acest gen se emit de autorităţi
ale administraţiei publice colegiale ( spre exemplu, consiliile locale, consiliile judeţene ).
Aceste acte administrative se adoptă ca urmare a exprimării votului, prevăzut de lege,
al persoanelor care au participat la şedinţele acestor organe colegiale, potrivit cvorumului
precizat de lege.
„Numărul de persoane care participă la adoptarea unei decizii administrative nu are
relevanţă pentru calificarea acestuia ca act unilateral sau bilateral. În această situaţie, actul
administrativ aparţine organului adminstraţiei publice, fiind fără relevanţă numărul de
persoane fizice care participă la adoptarea lui şi, pentru acest motiv, are caracter unilateral”.
b) este emis în temeiul puterii publice;
Pagina 4 din 66
Această trăsătură deosebeşte actele de autoritate ale administraţiei publice de cele de

gestiune, emise în mod unilateral.
Actul administrativ concretizează voinţa autorităţii ca subiect de drept învestit cu
putere publică. Ca atare, actul administrativ emis de autoritatea administraţiei publice, în
calitatea ei de purtătoare a puterii publice, dă naştere, modifică sau stinge drepturi şi obligaţii,
cărora li se aplică un regim de putere publică. Cu alte cuvinte, administraţia publică adoptă
acte de autoritate în calitatea sa de subiect special învestit cu atribuţii publice, ea având, în
raporturile juridice generate de aceste acte, o poziţie de supraordonare faţă de celelalte
subiecte ale raporturilor juridice respective.
„Trebuie precizat că unităţile administrativ – teritoriale au dublă personalitate
juridică, ele având şi calitatea de persoane juridice civile, iar când le reprezintă în această
calitate, unităţile administrativ – teritoriale se derobează de prerogativele de putere publică.
Actele care emană de la autorităţile publice locale, în astfel de situaţii, sunt acte de drept
comun. În raporturile juridice izvorâte din actele juridice de drept comun, consiliile locale se
situează pe poziţie de egalitate juridică cu celelalte subiecte ale raporturilor juridice
respective”.
Astfel, pentru încheierea unui contract având ca obiect un bun din patrimoniul unei
unităţi administrativ – teritoriale, se adoptă, în prealabil, hotărârea consiliului local de
aprobare a încheierii acelui act. În acest exemplu, hotărârea consiliului local este un act de
autoritate, însă contractul care se încheie în baza acestei hotărâri este fie un act de gestiune
publică ( contract administrativ), fie un act de gestiune privată ( de drept comun ), după cum
bunul ce face obiectul contractului aparţine domeniului public sau domeniului privat de
interes local.
Regimul juridic aplicabil acestor acte este diferit după cum unele sunt acte de
autoritate, altele de gestiune publică, iar altele de gestiune privată.
c) prin ele se organizează executarea şi se execută în concret legile şi alte acte
normative;
„Această trăsătură derivă din însăşi raţiunea de a fi a puterii executive reprezentată de
Guvern, care are misiunea ca, prin administraţia publică pe care o coordonează, să asigure
organizarea executării legilor pentru a fi puse în executare în mod concret”.
Rezolvarea problemelor de interes local este lăsată de lege în competenţa autorităţilor
publice locale, care trebuie să adopte, în acest sens, hotărâri cu respectarea legii potrivit
articolului 38, alineatul (1) din Legea nr. 215 / 2001. Pentru a-şi îndeplini această misiune,
administraţia publică locală trebuie să adopte acte de autoritate conforme cu legea, în caz
Pagina 5 din 66
contrar, ele fiind anulate pe cale judecătorească. Administraţia publică nu poate să modifce
sau să adauge la lege prin actele sale.
Afirmaţia potrivit căreia actele administrative aplică în concret legile nu trebuie
interpretată restrictiv, deoarece în cadrul funcţiei executive se recurge şi la acte juridice
normative conforme cu legea , iar, în anumite cazuri, legea adordă autorităţilor administrative
o putere de apreciere, în temeiul căreia acestea nu se mărginesc să aplice legea, ci au
libertatea de a alege, în anumite limite, între două sau mai multe soluţii.
d) actele administrative de autoritate sunt obligatorii pentru toate persoanele fizice şi
juridice care intră sub incidenţa actelor respective, precum şi pentru însuşi organul emitent;
Obligativitatea actelor administrative de autoritate trebuie privită sub mai multe
aspecte:
obligativitatea acestor acte vizează numai persoanle fizice şi juridice, aflate pe
teirtoriul unităţii administrativ – teritoriale pe care o reprezintă autoritatea emitentă;
referitor la obligativitatea acestor acte faţă de instituţiile publice, trebuie făcută o
delimitare, după cum aceste instituţii sunt sau nu subordonate consiliilor locale sau judeţene.
În cazul instituţiilor publice subordonate administraţiei publice locale, acestea au
obligaţia respectării hotărârilor consiliilor locale prin care se pot stabili chiar unele măsuri
obligatorii pentru instituţiile publice respective.
În cazul instituţiilor publice de stat şi serviciilor publice descentralizate ale
ministerelor în unităţile administrativ – teritoriale, legea nu prevede că autorităţile
administraţiei publice locale pot stabili măsuri obligatorii pentru acestea.
Actele administraţiei publice locale, adoptate în domeniile lor de competenţă
exclusivă, se impun şi celorlalte organe ale statului, în sensul că acestea sunt ţinute să le
respecte. De exemplu, normele stabilite de consiliile locale privind autorizarea construcţiilor
trebuie respectate nu numai de particulari, ci şi de către toate autorităţile publice, indiferent
de natura acestora sau de categoria de organe ale statului din care fac parte.
e) actele de autoritate ale administraţiei publice locale au un caracter executoriu.
Acestea sunt executorii de drept, se pun în executare din oficiu, fără îndeplinirea
vreunei alte formalităţi, cum ar fi învestirea cu formulă executorie a hotărârilor judecătoreşti
sau a altor titluri executorii.
Caracterul executoriu se datorează faptului că actele de autoritate sunt emise pentru
realizarea puterii executive a statului. Pentru a fi puse în executare, ele nu au nevoie de
încuviinţarea instanţelor judecătoreşti.
Pagina 6 din 66
Actele administrative de autoritate sunt titluri executorii speciale, care nu trebuie

învestite cu formulă executorie de către instanţele judecătoreşti, iar executarea lor nu poate fi
contestată potrivit dreptului comun. Actele de autoritate sunt supuse regimului de drept
public, singura cale permisă de lege pentru paralizarea efectelor acestor acte este cea
reglementată de Legea contenciosului administrativ nr. 29 / 1990. Dacă cel vizat prin acest
act îl consideră ilegal, are dreptul de a se plânge organului emitent, celui ierarhic superior,
altor organe ale adminstraţiei publice în cazurile prevăzute de lege precum şi a instanţelor
judecătoreşti.
Legea poate prevedea însă şi anumite excepţii, când punerea în executare a unui act
adminsitrativ de autoritate este condiţionată de autorizarea prealabilă a instanţei judecătoreşti.
Prin instituirea acestor excepţii se urmăreşte prevenirea producerii unor pagube
iremediabile prin punerea în executare a unor eventuale acte adminstrative ilegale.
„Autorizarea dată de instanţa judecătorească în asemenea situaţii nu trebuie
interpretată ca o învestire cu formulă executorie, ci văzută ca o garanţie în plus prevăzută de
lege pentru protejarea drepturilor persoanei în raport cu administraţia publică, obligând însuşi
organul emitent să declanşeze procedura controlului de legalitate a actului respectiv înainte
de punerea lui în executare”.
Alături de aceste caractere ale actelor administrative de autoritate, în literatura de
specialitate au mai fost precizate şi alte caractere ale acestora cum ar fi: acestea trebuie să fie
adoptate sau emise în formă scrisă; sunt, în condiţiile legii, revocabile; să fie publicate sau
aduse la cunoştinţa persoanelor fizice sau juridice sau organelor administraţiei publice care le
aplică; nu pot avea caracter retroactiv. În fapt, aceste elemente deosebesc actele
administrative de autoritate de celelalte acte acte administrative pe care organele
administraţiei publice le încheie ori le pronunţă, respectiv acte administrative de gestiune şi
acte administrative cu caracter jurisdicţional.
3. Clasificarea actelor administrative de autoritate

Actele administrative pot fi clasificate în mai multe categorii, în funcţie de diferite
criterii. Astfel:
după natura juridică, acestea pot fi:
Actele administrative de autoritate ( sau acte administrative de putere publică), se
adoptă sau se emit de o autoritate publică – legislativă, executivă, judecătorească – în mod
unilateral, pe baza şi în vederea executării legii, în scopul naşterii, modificării sau stingerii
unor raporturi juridice.
Pagina 7 din 66
Actele administrative de gestiune se încheie de serviciile publice administrative cu

persoanele fizice sau juridice şi privesc buna gestionare a domeniului public al statului sau al
unităţilor administrativ – teritoriale, după caz.
Aceste acte sunt acte bilaterale, cuprinzând două manifestări de voinţă ( a serviciului
public administrativ şi a unei persoane fizice sau juridice ).
Actele administrative jurisdicţionale se emit, în mod unialteral, de organele de
jurisdicţie administrativă anume abilitate de lege şi soluţionează conflictele apărute între
serviciile publice şi particulari.
b) după criteriul întinderii efectelor juridice pe care le produc actele respective, actele
administrative se grupează în acte administrative normative şi acte administrative individuale.
Actele normative se caracterizează prin aceea că ele conţin reguli generale de
conduită, impersonale şi de aplicabilitate repetată, la un număr nedeterminat de subiecţi. De
regulă, actele administrative normative cuprind atât norme imperative cât şi prohibitive sau
permisive.
Astfel, Hotărârea Guvernului nr. 403 / 2000 privind reevaluarea imobilizărilor
corporale ale căror prevederi sunt aplicabile tuturor societăţilor comerciale, indiferent de
forma de proprietate, regiilor autonome, societăţilor şi companiilor naţionale, institutelor de
cercetare şi celorlalte categorii de agenţi economici.
Acte administrative de autoritate normative pot fi adoptate şi de consiliile locale, cum
ar fi cele privind stabilirea de impozite şi taxe locale, precum şi taxe speciale potrivit
articolului 38, alineatul (1), litera d) din Legea nr. 215 / 2001. De asemenea, consiliile
judeţene ori Consiliul General al Municipiului Bucureşti, precum şi prefecţii judeţelor şi al
municipiului Bucureşti pot adopta acte administrative normative.
Actele individuale sunt manifestări de voinţă care creează, modifică, desfiinţează
drepturi şi obligaţii în beneficiul sau în sarcina unei sau mai multor persoane determinate.
În categoria actelor de autoritate cu caracter individual emise de autorităţile
administraţiei publice locale, ponderea o deţin autorizaţiile, actele de sancţionare (procesele
verbale de contravenţie), actele atributive de statut personal şi actele privind patrimoniul
public local.
din cadrul actelor atributive de statut personal fac parte dispoziţiile primarilor şi ale
preşedinţilor consiliilor judeţene de numire în funcţie a personalului din aparatul propriu al
administraţiei publice locale ( judeţene); prin aceste acte se recunoaşte o activitate anterioară
a persoanelor în favoarea cărora se emit şi li se conferă un complex de drepturi, în condiţiile
prevăzute de lege, de exemplu, diploma universitară, decizia de pensionare, etc;
Pagina 8 din 66
autorizaţiile aparţin subcategoriei actelor administrative de autoritate prin care se

stabilesc drepturi şi obligaţii pentru subiecţii dinainte determinaţi cărora li se adresează.
Competenţa autorităţilor publice locale de a emite autorizaţii rezultă atât din legea
organică, cât şi din alte legi speciale. Astfel, potrivit articolului 68, alineatul (1), litera t) din
Legea nr. 215 / 2001, primarul emite avizele, acordurile şi autorizaţiile prevăzute de lege.
„În acord cu această dispoziţie de principiu sunt şi reglementările speciale. Astfel,
potrivit articolului 4 din Legea nr. 50 / 1991 privind autorizarea executării construcţiilor şi
unele măsuri pentru realizarea locuinţelor, modificată şi completată prin Legea nr. 125 / 1996
şi Legea nr. 453 / 2001, autorizaţia de construire se eliberează de către preşedinţii consiliilor
judeţene şi de către primari. Potrivit legii, majoritatea autorizaţiilor de construire sunt emise
de către primar şi numai pentru anumite lucrări speciale, prevăzute în mod expres de lege,
autorizaţia de construire se eliberează de către preşedintele consiliului judeţean, cu avizul
primarilor localităţilor în care urmează să se realizeze construcţiile autorizate”.
O altă categorie importantă de autorizaţii o constituie autorizaţiile pentru exercitarea
unei profesii sau meserii, în conformitate cu Decretul – lege nr. 54 / 1990 privind organizarea
şi desfăşurarea unor activităţi economice pe baza liberei iniţiative. În prezent, reglementarea
generală a acestor autorizaţii este deţinută de Legea nr. 215 / 2001.
Întrucât dispoziţiile articolului 68, alineatul (1), litera t) din legea menţionată nu face
nici o distincţie în ce priveşte autorizaţiile a căror emitere a fost dată în competenţa
primarului şi întrucât, prin articolul 157, alineatul (2) din aceeşi lege, s-a dispus abrogarea
oricăror alte dispoziţii contrare rezultă că şi emiterea autorizaţiilor privind exercitarea unei
profesii sau meserii este tot de competenţa primarului.
- actele de sancţionare contravenţională sunt, potrivit legii, în competenţa autorităţilor
unipersonale ale adminsitraţiei publice locale. Stabilirea sancţiunilor contravenţionale se
poate face numai de către primar, preşedinte sau vicepreşedinţii consiliului judeţean sau de
împuterniciţii acestora;
actele adminsitrative individuale având ca obiect bunurile din patrimoniul public local
sunt în competenţa consiliilor locale şi judeţene.
c) după criteriul efectelor juridice pe care le produc, actele administrative de autoritate

se împart în :
acte administrative de autoritate care acordă drepturi. De exemplu, Hotărârea
Guvernului nr. 412 / 2000 privind acordarea cetăţeniei române unor persoane;
Pagina 9 din 66
acte administrative de autoritate care retrag sau restrâng unele drepturi.De exemplu,
Hotărârea Guvernului nr. 437 / 2000 privind aprobarea renunţării la cetăţenia română;
acte administrative de autoritate organizatorice prin care se înfiiţează şi organizează
ministere şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale fie în
subordinea Guvernului, fie în subordinea ministerelor. De exemplu, Hotărârea Guvernului nr.
8 / 2001 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Administraţiei Publice;
acte adminstrative de autoritate care stabilesc sancţiuni administrative
(contravenţionale) sau care le aplică. De exmplu, Hotîrârea Guvernului nr. 210 / 1999 privind
stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor la Ordonanţa Guvernului nr. 128 / 1998 pentru
reglementarea modului de valorificare a bunurilor legal confiscate sau intrate, potrivit legii, în
proprietatea privată a statului.
d) după criteriul competenţei materială a organului care îl adoptă sau îl emite, actele
adminstrative de autoritate se împart în:
acte administrative de autoritate cu caracter general, cum sunt: hotărârile Guvernului,
hotîrârile consiliilor locale, judeţene, precum şi ale Consiliului General al Municipiului
Bucureşti;
acte administrative de autoritate de specialitate, spre exemplu, ordinele, instrucţiunile,
regulamentele, normele metodologice emise de miniştrii şi conducătorii celorlalte organe de
specialitate ale administraţiei publice centrale şi ai autorităţilor admnistrative autonome.
e) după criteriul competenţei teritoriale a organelor care le adoptă sau le emit, actele
administrative de autoritate se împart în:
acte administrative de autoritate care îşi produc efectele pe întreg teritoriul ţării, cum
sunt: hotărârile normative adoptate de Guvern; ordinele, instrucţiunile, regulamentele,
normele metodologice,deciziile emise de miniştrii şi conducătorii celorlalte organe de
specilitate ale administraţiei publice centrale şi ale autorităţilor administrative autonome;
acte administrative de autoritate care îşi produc efectele pe cuprinsul unui judeţ. În
această categorie intră: hotărârile consiliului judeţean, dispoziţiile cu caracter normativ şi
individual ale preşedintelui consiliului judeţean, ordinele prefectului;
acte adminstrative de autoritate ale căror efecte se produc pe cuprinsul unei comune,
oraş şi sectoare administrativ – teritoriale ale municipiului Bucureşti, cum ar fi hotărârile
consiliilor locale, precum şi dispoziţiile primarilor acestor unităţi administrativ – teritoriale;
Pagina 10 din 66
acte administrative de autoritate care îşi produc efectele pe întreg cuprinsul

municipiului Bucureşti, respectiv hotărârile Consiliului General al Municipiului Bucureşti,
dispoziţiile primarului general al municipiului Bucureşti şi ordinele prefectului municipiului
Bucureşti.
f) după criteriul perioadei de timp în care îşi produc efectele juridice, se împart în:
acte administrative de autoritate care produc efecte pe durata existenţei lor.Această
catogorie include majoritatea actelor administrative de autoritate adoptate sau emise. De
asemenea, aici intră actele administrative de autoritate până la revocarea, abrogarea sau
anularea lor;
acte administrative de autoritate temporare, adică acelea care produc efecte juridice pe
durata de timp pentru care au fost adoptate sau emise, dacă producerea efectelor lor nu a fost
prorogată.Astfel, Hotărârea Guvernului nr. 456 / 2001 privind aprobarea cifrei de şcolarizare
pentru învâţământul preuniversitar şi superior de stat în anul şcolar 2001/2002 îşi va produce
efectele juridice numai pentru perioada anului universitar 2001 – 2002.
g) după criteriul organului de la care emană, actele administrative de autoritate pot fi

clasificate în:
acte emise de autorităţile administraţiei publice;
acte emise de alte organe ale statului;
acte emise pe baza unei împuterniciri exprese ale legii de către anumite persoane
private.
La rândul lor, actele emanând de la autorităţile administraţiei publice pot fi grupate în
mai multe grupe în funcţie de poziţia organului emitent în ierarhia sistemului administraţiei
publice ( decrete prezindenţiale care cuprind norme de drept administrativ, ordonanţe şi
hotărâri ale Guvernului, ordine şi instrucţiuni ale miniştrilor, etc.).
CAPITOLUL II
Autorităţile publice locale care adoptă sau emit

acte administrative de autoritate şi principalele acte administrative
de autoritate emise de acestea
Pagina 11 din 66
Sarcinile complexe ale statului nostru, precum şi necesităţile multiple ale persoanelor
fizice şi juridice nu pot fi realizate, respectiv satisfăcute numai de autorităţile administraţiei
publice centrale. Din această raţiune, în cadrul statului sunt create unităţi administrativ –
teritoriale înzestrate cu autorităţi care exercită administraţia publică legată de viaţa locală.
Potrivit articolului 3, alineatul (3) din Constituţia României „teritoriul este organizat,
sub aspect admnistrativ, în comune, oraşe şi judeţe. În condiţiile legii, unele oraşe sunt
declarate municipii”. Aşadar, unităţile administrativ – teritoriale sunt comunele, oraşele şi
judeţele.
Unităţile administrativ – teritoriale sunt dotate cu personalitate juridică. Ele au deplină
capacitate, posedă un patrimoniu şi au iniţiativă în tot ceea ce priveşte administrarea
intereselor publice locale, exercitând, în condiţiile legii, autoritatea în limitele administrativ –
teritoriale stabilite.
Unitaţile administrativ – teritoriale sunt conduse de propriile lor autorităţi
administrative deliberative şi executive care se ocupă cu soluţionarea tuturor problemelor
administraţiei locale. Acestea se întemeiază pe principiul autonomiei locale şi pe cel al
descentralizării serviciilor publice.
1. Consiliul local
Potrivit dispoziţiilor articolului 120, alineatul (1) din Constituţia României, precum şi
cele ale articolului 21, alineatul (1) din Legea nr. 215 / 2001, respectiv Legea administraţiei
publice locale, consiliile locale sunt autorităţi ale administraţiei publice locale prin care se
realizează autonomia locală în comune şi oraşe. Legea nr. 215 / 2001 precizează că acestea
sunt autorităţi deliberative, deci au o componenţă colegială şi se aleg în condiţiile prevăzute
de lege.
„Aceste autorităţi se organizează şi funcţionează în comune şi oraşe, noţiunea de
„oraş” fiind luată în sens larg, legea asimilând cu aceasta şi municipiul. Mai mult, în
conformitate cu prevederile articolului 18, alineatul (5) din legea menţionată „autorităţile
administraţiei publice locale se pot constitui şi în subdiviziunile administativ – teritoriale ale
municipiilor, organizate în temeiul prevederilor alineatului (4) al aceluiaşi articol care
precizează că „În municipii se pot crea subdiviziuni administrativ – teritoriale, a căror
delimitare şi organizare se fac potrivit legii”.
În prezent, astfel de subdiviziuni administrativ – teritoriale sunt organizate numai în
municipiul Bucureşti, acestea numindu-se sectoare.
Pagina 12 din 66
În literatura de specialitate, s-a arătat că „autorităţile subdiviziunilor au însă

competenţe specifice, atât de decizie cât şi de gestiune, ele neaducând atingere nici unităţii
municipiului şi nici autorităţii acesteia, întrucât, derogând de la principiul autonomiei,
legiuitorul a stabilit că acestea sunt subordonate autorităţilor administrative ale municipiului,
ele reprezentând o unitate teritorială cu o populaţie compactă”.
Consiliile comunelor şi oraşelor sunt compuse din consilieri aleşi prin vot universal,
egal, direct, secret şi liber exprimat în condiţiile prevăzute de Lega privind alegerile locale.
Numărul membrilor fiecărui consiliu local se stabileşte prin ordin al prefectului, în
funcţie de populaţia comunei sau oraşului raportată de Comisia Naţională de Statistică la data
de 1 ianuarie a anului în curs sau, după caz, la data de 1 iulie a anului care preced alegerile.
Constituirea consiliilor locale se face în termen de 20 zile de la data alegerilor.
Consiliul local îşi exercită mandatul, respectiv funcţionează de la data când a fost declarat
constituit până la data declarării ca legal constituit a consiliului nou ales.
Atribuţiile principale ale consiliilor locale sunt prevăzute în articolul 38 din Legea nr.
215 / 2001 privind administraţia publică locală. „Datorită faptului că sunt deosebit de
numeroase şi diverse, acestea pot fi grupate în raport de specificul domeniilor şi sectoarelor
de activitate în care se exercită astfel:
atribuţii în domeniul organizării interne a aparatului propriu al consiliilor locale şi a
serviciilor publice ale comunei şi oraşului;
atribuţii în domeniul organizării, coordonării şi asigurării activităţilor economico –
financiare, comerciale şi social culturale;
atribuţii legate de acordarea titlurilor de onoare şi de cooperare cu autorităţi din
străinătate”.
2. Hotărârile consiliului local

În exercitarea atribuţiilor care îi revin, consiliul local adoptă hotărâri. Potrivit
articolului 46, alineatul (1) din Legea nr. 215 / 2001, consiliul local adoptă hotărâri cu votul
majorităţii membrilor prezenţi,în afară de cazurile în care legea sau regulamentul de
organizare şu funcţionare a consiliului cere o altă majoritate.
Pentru anumite domenii prevăzute expres în articolul 46, alineatul (2) al aceleiaşi legi,
adoptarea hotărârilor se face numai dacă se întruneşte o majoritate calificată de cel puţin două
treimi din numărul consilierilor în funcţie.Aceste hotărâri privesc contractarea de
împrumuturi, în condiţiile legii, administrarea domeniului public şi privat al comunei sau
oraşului, participarea la programe de dezvoltare judeţeană, regională sau zonală sau de
Pagina 13 din 66
cooperare transfrontalieră, organizarea şi dezvoltarea urbanistică a localităţilor şi amenajarea

teritoriului, precum şi asocierii sau cooperarea cu alte autorităţi publice.
De asemenea, potrivit alineatului (3) hotărârile privind bugetul local, precum şi cele
prin care se stabilesc impozite şi taxe locale se adoptă cu votul majorităţii consilierilor în
funcţie.
Există posibilitatea ca unele hotărâri să fie luate prin vot secret (alineatul 4).
Hotărârile cu caracter individual cu privire la persoane vor fi luate întotdeauna prin vot
secret, cu excepţiile prevăzute de lege. De exemplu, alegerea viceprimarului se face prin vot
secret.
Proiectele de hotărâri pot fi propuse de către consilieri sau de către primar. Redactarea
proiectelor se face de către cel sau cei care au propus hotărârea cu sprijinul secretarului şi al
serviciilor din cadrul aparatului de specialitate al autorităţii administraţiei publice locale.
Hotărârile consiliului local se semnează de către preşedintele de şedinţă şi se
contrasemnează, pentru legalitate, de către secretar. Secretarul trebuie să comunice hotărârea
consiliului local, primarului şi prefectului de îndată, dar nu mai târziu de 3 zile de la data
adoptării.
Caracterul hotărârilor adoptate de consiliul local poate fi normativ sau individual.
Potrivit articolului 29, alineatul (2) al Legii nr. 215 / 2001, hotărârile normative devin
obligatorii de la data aducerii lor la cunoştinţa publicului, iar cele individuale de la data
comunicării.
În această privinţă, un exemplu de hotărâre a consiliului local poate fi
hotărâreaConsiliului Local al Municipiului Timişoara nr. din data de 27. 02. 2001 privind
realizarea unei platforme de parcare de către S.C. „N.T.” S.R.L. în municipiul Timişoara,
Aleea Sportivilor, nr. 26.
Consiliul Local al municipiului Timişoara
Având în vedere Referatul nr. SC 2001 – 2377 / 16.02. 2001 al Direcţiei Patrimoniu şi
Direcţiei Urbanism din cadrul Primăriei Municipiului Timişoara;
Având în vedere avizele Comisiei pentru studii, prognoze, economie, buget, finanţe,
impozite şi taxe, Comisiei pentru dezvoltare urbanistică, lucrări publice şi patrimoniu,
Comisiei pentru administrarea domeniului public şi privat, servicii publice şi comerţ,
Comisiei pentru administraţie locală, juridică, ordine publică, drepturile omului şi culte din
cadrul Consiliului Local al Municipiului Timişoara;
Având în vedere prevederile Legii nr. 50 / 1991 privind autorizarea executării
construcţiilor şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor, republicată;
Pagina 14 din 66
În conformitate cu prevederile articolului 20, literele g şi m din Legea nr. 69 / 1991

privind administraţia publică locală, republicată;
În temeiul articolului 28 din Legea nr. 69 / 1991 privind administraţia publică locală,
republicată;
HOTĂRĂŞTE:
Articolul 1. Se aprobă realizarea unei platforme cu 14 locuri de parcare, în municipiul
Timişoara, Aleea Sportivilor, nr. 26, pe o suprafaţă de 588 mp.
Suprafaţa de teren afectată în a cest scop este înscrisă în C. F. nr. 414189 – Timişoara
cu nr. top 27842 /5/1 şi face parte din domeniul public al statului.
Terenul afectat pentru aceste construcţii este şi rămâne proprietatea publică a statului,
iar construcţiile, realizate conform prezentei hotărâri, vor fi proprietatea Primăriei
Municipiului Timişoara , făcând parte din domeniul public al municipiului.
La finalizarea lucrărilor se va proceda la întocmirea procesului - verbal de recepţie.
Articolul 2. Costurile aferente realizării platformei de parcare şi a căilor de acces vor
fi suportate în excusivitate de către S.C. „N.T:” S.R.L. De asemenea, aceasta va suporta şi
costurile ocazionate de întocmirea proiectului, a documentaţiei şi avizelor necesare în vederea
autorizării.
Articolul 3. Plata tuturor costurilor aferente platformei de parcare şi a căilor de acces
se va face prin acordarea unui drept de folosinţă gratuită în favoarea S.C. „N.T.” S.R.L.
pentru un număr de 7 locuri de parcare. Stabilirea perioadei pentru care s-a acordat dreptul de
folosinţă gratuită se face în funcţie de valoarea totală a lucrărilor realizate şi taxei percepută
pentru ocuparea domeniului public, potrivit Hotărârii Consiliului Local nr. 104 / 2000.
Articolul 4. Realizarea platformei şi a căilor de acces se va face conform
documentaţiei întocmite de S.C. „ DRUM PROIECT ” S.R.L., ţinându-se cont d e prevederile
legale şi de Regulamentul local de urbanism, iar valoarea lucrărilor va fi dovedită prin
documente justificative.
Articolul 5. La sfârşitul perioadei de folosinţă gratuită, între Primăria Municipiului
Timişoara, în calitate de proprietar şi S.C. „ N.T.” S.R.L., în calitate de chiriaş se va încheia
un contract de închiriere pentru un număr de cel puţin 7 locuri de parcare, fără licitaţie
publică, cu plata taxelor stabilite conform actelor normative sau hotărârilor consiliului local
în vigoare la acea dată.
Articolul 6. Realizarea lucrărilor prevăzute la articolul 1 se va face în baza unui
contract de execuţie de lucrări ale cărui clauze vor fi conforme cu prezenta hotărâre.
Pagina 15 din 66
Articolul 7. Cu aducerea la îndeplinire a prezentei hotărâri se încredintează Direcţiei

Urbanism şi Direcţiei Patrimoniu din cadrul Primăriei Municipiului Timişoara.
Articolul 8. Prezenta hotărâre se comunică Prefecturii Judeţului Timiş, Direcţiei
Economice, Direcţiei Urbanism, Direcţiei Patrimoniu, Direcţiei Tehnice, Direcţiei
Administrative, Serviciului Juridic, Serviciului Centrul de Informare pentru Cetăţeni,
Biroului Corp Control Primar, Biroului Relaţii Publice, S.C. „N.T.”S.R.L. şi mass – mediei
locale.
O altă hotărâre a Consiliului Local al Municipiului Timişoara, având nr. 1 din data de
29. 01. 2001 privind conferirea Titlului de Cetăţean de Onoare al Municipiului Timişoara
domnului James Rosapepe.
Astfel, Consiliul Local al Municipiului Timişoara
Având în vedere Referatul S.C. 2001 – 1208 / 26. 01. 2000 al Biroului Relaţii Publice
din cadrul primăriei Municipiului Timişoara;
Având în vedere avizele Comisiei pentru administrarea domeniului public şi privat,
servicii publice şi comerţ, Comisiei pentru administraţie locală, juridică, ordine publică,
drepturile omului şi culte şi Comisiei pentru învăţământ, turism, cultură şi sport din cadrul
Consiliului Local al Municipiului Timişoara;
În conformitate cu prevederile articolului 20, litera u din Legea nr. 69 / 1991 privind
administraţia publică locală, republicată;
În temeiul articolului 28 din Legea nr. 69 / 1991 privind administraţia publică locală,
republicată;
HOTĂRĂŞTE:
Articol unic: Se conferă Titlu de Cetăţean de Onoare al Municipiului Timişoara
Domnului JAMES ROSAPEPE, pentru contribuţia directă la afirmarea şi creşterea
prestigiului municipiului Timişoara pe plan internaţional.
În ceea ce priveşte natura juridică a hotărârilor consiliilor locale, acestea sunt, prin
excelenţă, acte administrative unilaterale şi executorii.
În unităţile adminstrativ – teritoriale în care minorităţile naţionale au o pondere
însemnată, hotărârile se aduc la cunoştinţa cetăţenilor şi în limba maternă a acestora. În acest
sens, articolul 40, alineatul (7) prevede că „în comunele sau oraşele în care cetăţenii
aparţinând unei minorităţi naţionale au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor,
ordinea de zi a şedinţelor consiliilor locale se aduce la cunoştinţa publică şi în limba maternă
a cetăţenilor aparţinând minorităţii respective”.
Pagina 16 din 66
Prin acest text, s-a dorit o aliniere la legislaţia Uniunii Europene care prin Convenţia –
cadru pentru protecţia minorităţilor naţionaleîn articolul 10 alineatul (2) conţine o dispoziţie
similară celei din Legea nr. 215 / 2001.
Articolul 47 din Legea nr. 215 / 2001 conţine o dispoziţie de principiu ce
reglementeză problema nulităţii actelor administrative. Astfel, potrivit alineatul (1) nu pot lua
parte la deliberarea şi la adoptarea hotărârilor consilierul care, fie personal, fie prin soţm
soţie, afini sau rude până la gradul patru inclusiv, are un interes patrimonial în problema
supusă dezbaterii consiliului. Hotărârile luate de consiliul local cu încălcarea dispoziţiilor
alineatului (1) sunt nule de drept, nulitatea se constată de către instanţa de contencios
administrativ şi că acţiunea poate fi introdusă de orice persoană interesată.
„Împotriva hotărârilor consiliilor locale, ca acte administrative de autoritate, se pot
adresa instanţei judecătoreşti de contencios administrativ competente, respectiv secţiile de
contencios administrativ ale tribunalelor, în temeiul articolului 1 din Legea contenciosului
administrativ nr. 29 / 1990, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său,
recunoscut de lege, precum şi orice persoană interesată în cazul reglementat de articolul 47,
precum şi în temeiul articolului 135, alineatul (1) din Legea nr. 215 / 2001 de prefectul
judeţului”.
3. Primarul
Potrivit articolului 61, alineatul (1) din Legea nr. 215 / 2001, comunele, oraşele şi
municipiile au câte un primar şi un viceprimar, iar oraşele reşedinţă de judeţ au câte un
primar şi doi viceprimari.
În timp ce primarii se aleg prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat în
condiţiile Legii privind alegerile locale nr. 70 / 1991 republicată şi modificată, viceprimarii se
aleg prin vot secret de către consiliile locale.
Atât Constituţia cât şi Legea nr. 70 / 1991, respectiv Legea care reglementează modul
de organizare şi de desfăşurare a alegerilor pentru funcţia de primar prevăd că primarii sunt
autorităţile executive prin care se realizează autonomia locală în comune şi oraşe.
De precizat este că primarii se aleg numai în comune, oraşe, municipii şi sectoarele
municipiului Bucureşti. La nivelul municipiului Bucureşti se alege un primar general al
municipiului Bucureşti.
Rolul primarului este stabilit de articolul 66 al Legii nr. 215 / 2001. Astfel, alineatul
(1) prevede că primarul îndeplineşte o funcţie de autoritate publică şi este şeful adminstraţiei
publice locale şi al aparatului propriu de specialitate al autorităţilor administraţiei publice
Pagina 17 din 66
locale pe care îl conduce şi îl controlează. El răspunde, potrivit alineatului (2), de buna

funcţionare a administraţiei publice locale, în condiţiile legii.
Primarul reprezintă comuna sau oraşul în relaţiile cu alte autorităţi publice, cu
persoanele fizice si juridice române sau străine, precum şi în justiţie. Deşi este o autoritate
executivă, primarul participă la şedinţele consiliului local şi are dreptul să-şi exprime punctul
de vedere asupra tuturor problemelor supuse dezabaterii.
Principalele atribuţii ale primarului sunt prevăzute expres în articolul 68, alineatul (1)
din Legea adminsitraţiei publice locale. „În raport cu obiectul lor specific, acestea pot fi
grupate în următoarele categorii, astfel:
atribuţii privind organizarea aparatului propriu de specialitate şi a unităţilor din
subordinea ori autoritatea consiliului local;
atribuţii privind luarea măsurilor de organizare a executării şi de executare în concret
a actelor normative;
atribuţii privind administrarea domeniului public şi privat şi a finanţelor publice
locale
atrbuţii de ordin edilitar – gospodăresc şi social;
alte atribuţii”.
Actele administrative de autoritate ale primarului

În exercitarea atribuţiilor sale, potrivit articolului 71, alineatul (1) din legea nr. 215 /
2001, primarul emite dispoziţii cu caracter normativ sau individual.Acestea devin executorii
numai după ce sunt aduse la cunoştinţa publică în cazul celor normative sau după ce au fost
comunicate persoanelor interesate în cazul celor individuale.
„Autoritatea executivă a administraţiei publice locale este încredinţată autorităţii
executive a primarului şi se desfăşoară numai în domeniul administrativ. În această calitate,
primarul trebuie să vegheze, în mod permanent, la satisfacerea şi realizarea intereselor
generale, cele ale colectivităţii locale, dar şi pe cele individuale.
Primarul, ca subiect de drept administrativ, precum şi ca reprezentatnt al persoanei
juridice civile a unităţii administrativ – teritoriale îşi îndeplineşte atribuţiile şi îşi desfăşoară
activitatea prin acte juridice şi prin fapte materiale sau operaţii cu caracter material tehnic”.
În literatura de specialitate s-a exprimat opinia potrivit căreia şi serviciile publice ale
comunelor, ale oraşelor şi ale subdiviziunilor administrativ – teritoriale ale municipiului
Pagina 18 din 66
Bucureşti emit acte administrative de autoritate. Au fost date ca exemple acte de stare civilă,
autorizaţii de construire sau autorizaţii de demolare.
Opinia a fost argumentată în temeiul articolului 87 din Legea nr. 215 / 2001, respectiv
„serviciile publice ale comunei sau oraşului se înfiinţează şi se organizează de consiliul local
în principalele domenii de activitate, potrivit specificului şi nevoilor locale, cu respectarea
prevederilor legale şi în limita mijloacelor financiare de care dispune”.
Temeiul de drept invocat, respectiv articolul 87 din Legea nr. 215 / 2001 nu susţine
opinia menţionată deoarece competenţa în emiterea actelor de stare civilă şi a autorizaţiilor de
construire şi de demolare aparţine potrivit articolelor 68, alineatul (1), litera t şi 69, alineatul
(1) din legea amintită primarului.
Din altă perspectivă însă, respectivele servicii publice înfiinţate de consiliul local nu
reprezintă un subiect distinct de drept administrativ, deoarece conform articolului 67,
alineatul (1) din Legea nr. 215 / 2001 primarul reprezintă comuna sau oraşul în relaţiile cu
alte autorităţi publice, cu persoane fizice sau juridice române sau străine, precum şi în justiţie.
Dispoziţiile emise de primar sunt acte juridice care produc în mod direct efecte
juridice, fiind obligatorii pe întreg teritoriul comunei sau oraşului, executarea lor fiind
asigurată prin exercitarea forţei publice de către autorităţile statului.
„În afara acestora, primarul realizează activitatea sa executivă şi prin acte materiale
sau oparaţii cu carcater material – tehnic, care se caracterizează prin faptul ca ele nu produc,
prin ele însele, efecte juridice. Acestea constau în fapte de serviciu, activităţi materiale, acte
pregătitoare ale actelor administrative, cum sunt avizele, rapoartele, aprobările, procesele
verbale şi alte acte de executare a actelor administrative”.
Actele primarului trebuie să îndeplinească condiţiile de fond şi de formă prevăzute de
lege, deci să fie emise în cadrul competenţei sale materiale şi teritoriale, în condiţiile legii,
potrivit scopurilor acestora, etc. De asemenea, acestea trebuie redactate în mod precis şi
neechivoc, având un conţinut clar.
Dizpoziţiile cu caracter normativ emise de primar au o arie restrânsă, numai la
cazurile prevăzute de lege. Astfel de dispoziţii pot fi cele care privesc prevenirea incendiilor
sau cele emise în împrejurări excepţionale cum ar fi inundaţiile, cutremurele, epidemiile,
epizotiile, etc. De regulă, aceste dispoziţii cu caracter normativ au efecte juridice limitate la
intervalul de timp în care au loc evenimentele sau efectele acestora.
În acest sens, o astfel de dispoziţie a primarului este cea dată de Primarul
Municipiului Timişoara, având nr. 1667 din 22.06. 2001, privind constituirea Comisiei
tehnice de Prevenire şi Stingere a Incendiilor.
Pagina 19 din 66
Astfel, Primarul Municipiului Timişoara, având în vedere Referatul Direcţiei

Patrimoniu nr. SC 2001 – 10295 / 21.06. 2001, prin care se propune constituirea Comisiei
tehnice de Prevenire şi Stingere a Incendiilor, numită prin Dispoziţia nr. 1967 / 10.08.1998.
Aşadar, Primarul Municipiului Timişoara, în conformitate cu articolul 19, alineatul 2,
literele a şi g din O.G. nr. 60 / 1997 şi în temeiul articolului 68, literele h şi i şi a articolului
71, alineatul 1 din Legea nr. 215 / 2001,
DISPUNE:
Articolul 1. Constituirea Comisiei tehnice de Prevenire şi Stingere a Incendiilor;
Articolul 2. Aducerea la îndeplinire a prezentei Dispoziţii se încredinţează Direcţiei
Patrimoniu;
Articolul 3. Prezenta Dispoziţie se comunică Direcţiei Patrimoniu, Direcţiei
Economice, Direcţiei Tehnice, Direcţiei Urbanism, Direcţiei Juridice, Secretariatului
Primarului, Secretariatului Consiliului Local al Municipiului Timişoara, precum şi membrilor
Comisiei.
Dispoziţiile cu caracter individual au aria cea mai largă în cadrul actelor
administrative emise de primar. Acestea privesc cazuri concrete, fie de interes persoanal, fie
de interes general, pentru care se creează, se modifică, respectiv se sting unele drepturi şi
obligaţii.
Un exemplu de dispoziţie cu caracter individual îl constituie Dispoziţia nr. 2536 / 19.
12. 2001 privind cererea de restituire în natură a imobilului situat în Timişoara, strada
Timocului, nr. 31, ap. 3, 4, 5 şi 6.
Astfel, având în vedere nr. 24 / 2001, formulată de S.J. pentru imobilul situat în
Timişoara, strada Timocului, nr. 31, ap. 3, 4, 5 şi 6, înscris în C.F. nr. 13592 individual
Timişoara, nr. top 5807 / III, 5807 / IV, 5807 / V, 5807 / VI;
Având în vedere referatul nr. SC 2001 – 20584 / 19. 12. 2001 al Comisiei de aplicare
a Legii nr. 10 / 2001;
În conformitate cu prevederile articolului 2, litera g şi articolului 9, alineatul 1 din
Legea nr. 10 / 2001 privind regimul juridic al unor imobile preluaqte în mod abuziv în
perioda 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989;
În temeiul articolului 20, alineatul 3 din Legea nr. 10 / 2001 şi articolul 71 din Legea
nr. 215 / 2001 privind administraţia publică locală;
Primarul Municipiului Timişoara DISPUNE:
Pagina 20 din 66
Articolul 1. Se restituie în natură apartamentele 3, 4, 5 şi 6 situate în timişoara, strada

Timocului, nr. 31, înscris în C.F. nr. 13592 individual Timişoara, nr. top 5807 / III, 5807 / IV,
5807 / V, 5087 / VI moştenitorului fostei proprietare, S.J.
Articolul 2. Persoanei nominalizate la articolul 1 îi revine obligaţia respectării
prevederilor articolelor 13 şi 15 din lege referitoare la protecţia chiriaşilor.
Articolul 3. Prezenta dispoziţie constituie titlu de proprietate şi titlu executoriu, după
îndeplinirea formalităţilor de publicitate şi va fi comunicată, în original, persoanelor în cauză
în termen de 10 zile de la data emiterii.
Articolul 4. Pentru aducerea la îndeplinire se încredinţează Direcţiei Patrimoniu,
Serviciului Administrare Spaţii.
Articolul 5. Prezenta dispoziţie se comunică Prefecturii Judeţului Timiş, Secretarului
Municipiului Timişoara, Compartimentului Cabinet Primar, Direcţiei Patrimoniu, S.J. la
domiciliul împuternicitului său, M.G.
Aducerea la cunoştinţa publică a dispoziţiilor cu caracter normativ se face în termen
de 5 zile de la dat comunicării lor oficiale către prefect. E necesar ca dispoziţiile primarului
să fie contrasemnate, pentru legalitate, de către secretarul comunei sau oraşului. Acesta nu va
contrasemna dispoziţia dacă aceasta este ilegală sau dacă depăşeşte competenţele ce revin,
potrivit legii, primarului. De asemenea, secretarul este obligat să prezinte primarului opinia sa
motivată şi să comunice de îndată prefectului dispoziţia în cauză, dar nu mai târziu de 3 zile
de la data emiterii, pentru ca prefectul să exercite controlul de legalitate, în condiţiile legii,
asupra acestor acte administrative de autoritate.
„În ceea ce priveşte natura juridică a dispoziţiilor emise de primar, datorită faptului că
acestea sunt emise de autoritatea administraţiei publice locale executive, dispoziţiile emise de
primar sunt acte administrative de autoritate unilaterale şi executorii”.
În unităţile administrativ – teritoriale în care minorităţile naţionale au o pondere
însemnată, dispoziţiile primarului se aduc la cunoştinţa cetăţenilor şi în limba acestora.
5. Consiliul judeţean
Potrivit articolului 121, alineatul (1) din Constituţia României, precum şi articolului 7
şi 60 din Legea administraţiei locale, consiliul judeţean este autoritate a administraţiei
publice, constituit la nivel judeţean, pentru coordonarea activităţii consiililor comunale şi
orăşeneşti, în vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean.
Consiliul judeţean se compune din consilieri aleşi prin vot universal, egal, direct,
secret şi liber exprimat, în condiţiile stabilite de Legea privind alegerile locale.
Pagina 21 din 66
De evidenţiat este faptul că acesta nu este organul ierarhic superior al consiliilor

comunale şi orăşeneşti.
„Principalele atribuţii ale consiliului judeţean pot fi grupate în urmatoarele şase
categorii:
atribuţii de conducere sau de coordonare a unor activităţi la nivelul judeţului;
atribuţii privind organizarea internă a consiliului judeţean şi a aparatului său propriu;
atribuţii privind administrarea domeniului public şi privat şi a finanţelor publice ale
judeţului;
atribuţii privind organizarea şi funcţionarea serviciilor publice de interes judeţean;
atribuţii privind colaborarea externă sau internă;
alte atribuţii ale consiliului judeţean”.
6. Hotărârile consiliului judeţean

Potrivit articolului 109 din Legea nr. 215 / 2001, în exercitarea atribuţiilor care îi
revin, consiliul judeţean adoptă hotărâri. Hotărârile se semnează de preşedintele consiliului
judeţean sau de vicepreşedintele care a condus şedinţa.
Hotărârile privind contractarea de împrumuturi în condiţiile legii, administrarea
domeniului public şi privat al judeţului, organizarea şi dezvoltarea urbanistică a judeţului şi
amenajarea teritoriului, precum şi asocierea sau cooperarea cu alte autorităţi publice, cu
organizaţii neguvernamentale, cu persoane juridice române sau străine se adoptă cu votul a
cel puţin două treimi din numărul consilierilor aflaţi în funcţie, iar hotărârile privind bugetul
judeţean, precum şi cele prin care se stabilesc impozite şi taxe locale se adoptă cu votul
majorităţii consilierilor în funcţie.
„Fiind adoptate de autoritatea administraţiei publice judeţene deliberative, hotărârile
sunt acte adminstrative cu caracter unilateral şi executoriu”.
Datorită faptului că dispoziţiile Legii nr. 215 / 2001 privitoare la organizarea şi
funcţionarea consiliilor locale, precum şi cele referitoare la primar, cu excepţia celor
referitoare la atribuţii, se aplică în mod corespunzător consiliului judeţean şi preşedintelui
acestuia, rezultă că la adoptarea hotărârilor de către consiliile judeţene se aplică şi trebuie
respectate condiţiile de fond şi de formă prevăzute pentru adoptarea hotărârilor consiliilor
locale, adică cele referitoare la cvorum, majoritatea cerută de lege pentru adoptarea
hotărârilor, precum şi cele referitoare la aducerea lor la cunoştinţa publică sau comunicarea
lor persoanelor interesate.
Pagina 22 din 66
Potrivit articolului 117, alineatul (1) din Legea administraţiei publice locale, în
exercitarea atribuţiilor sale, preşedintele consiliului judeţean emite dispoziţii cu caracter
normativ sau individual. Acestea devin executorii numai după ce sunt aduse la cunoştinţa
publică sau după ce au fost comunicate persoanelor interesate. Spre exemplu, hotărârea
consiluilui judeţean privind programele şi prognozele de dezvoltare economico – socială a
judeţului sau hotărârea consiliului judeţean prin care se stabilesc impozite şi taxe au caracter
normativ, iar hotărârile consiliului judeţean de numire şi eliberare din funcţie a
conducătorilor agenţilor economici de sub autoritatea sa şi ai instituţiilor de interes judeţean
sunt hotărâri cu caracter individual.
O hotărâre a Consiliului Judeţean Timiş în acest sens este Hotărârea nr.38 / 20010
privind aprobarea realizării unui parteneriat între Consiliul Judeţean Timiş şi Consiliul Local
al Municipiul Timişoara pentru redeschiderea navigaţiei prin reabilitarea şi ecologizarea
canalului Bega şi amenajarea portului Timişoara.
Astfel, Consiliul Judeţean Timiş,
Având în vedere referatul Direcţiei de Urbanism, Amenajarea Teritorial, Lucrări
Publice şi Administrarea Drumurilor prin care se propune crearea parteneriatului între
Consiliul Judeţean Timiş şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara pentru realizarea
obiectivului „Redeschiderea navigaţiei prin reabilitarea, ecologizarea canalului Bega şi
amenajarea portului Timişoara”;
Ţinând cont de faptul că la Forumul Preşedinţilor care a avut loc la Szeged la data de
1.03.2001, proiectul a fost desemnat ca prioritar în cadrul marilor proecte de infrastructură ale
Euroregiunii Dunăre – Mureş – Criş – Tisa (DKMT);
În temeiul prevederilor articolului 104, litera t şi articolului 109 din Legea nr. 215 /
2001 privind administraţia publică locală, adoptă prezenta
HOTĂRÂRE:
Articolul 1. (1) Se aprobă realizarea unui parteneriat între Consiliul Judeţean Timiş şi
Consiliul Local al Municipiului Timişoara pentru realizarea obiectivului „Redeschiderea
navigaţiei prin reabilitarea, ecologizarea canalului Bega şi amenajarea portului Timişoara”;
(2) Parteneriatul presupune asigurarea managementului de proiect, a contribuţiei
financiare a părţilor şi accesarea surselor de finanţare ale Uniunii Europene.
Articolul 2. Prezenta hotărâre se comunică Direcţiilor de Urbanism, Amenajarea
Teritoriului, Lucrări Publice, Administrarea Drumurilor, Economică, precum şi Consiliului
Local al Municipiului Timişoara şi Prefecturii Judeţului Timiş.
Pagina 23 din 66
Dintre hotărârile adoptate de Consiliul Judeţean Timiş în anul 2001, poate fi

menţionată şi Hotărârea nr.40 / 2001 privind trecerea unor construcţii şi terenuri din cadrul
complexului imobiliar „Bastionul Cetăţii” în administrarea Consiliului Judeţean Timiş;
În temeiul prevederilor articolului 104, alinetul (1), litera f şi articolul 109 din Legea
nr. 215 / 2001 privind administraţia publică locală, adoptă prezenta
HOTĂRÂRE:
Articolul 1. Se aprobă trecerea unor construcţii şi a terenurilor aferente din cadrul
complexului imobiliar „Bastionul Cetăţii” Timişoara, aşa cum sunt înscrise în C.F. nr. 1, nr.
top 463/1, C.F. nr. 13, nr. top 463/3/1, 463/4/1, 463/7/1 şi C.F. nr. 67671 nr. top 463/2,
463/3/2, 464/7/2, 464, 467 din administrarea Muzeului Banatului în administrarea Consiliului
Judeţean Timiş.
Articolul 2. Prezenta hotărâre se comunică Direcţiei Economice şi Muzeului
Banatului.
„Atât hotărârile consiliilor judeţene, cât şi dispoziţiile preşedinţilor acestuia pot fi
atacate la instanţele judecătoreşti de contencios administrativ competente, respectiv secţiile
de contencios administrativ ale tribunalelor judeţene, în temeiul articolului 1 din Legea nr. 29
/ 1990 de către persoanele fizice sau juridice de drept privat care se consideră vătămate într-
un drept al lor, recunoscut de lege, fie de prefectul judeţului în temeiul articolului 135,
alineatul (1) din Legea nr. 215 / 2001 care exercită astfel controlul de legalitate asupra actelor
consiliului judeţean şi a preşedintelui acestuia”.
Prefectul
Instituţia prefectului este o instituţie veche, tradiţională în administraţia publică din
România. Aceasta apare atât în Muntenia, cât şi în Moldova, încă înainte de Unirea
Principatelor (1859).
„Funcţia de prefect a fost instituită, în ţara noastră, prin Legea pentru consiliile
judeţene nr. 396 din 14 aprilie 1864. Aceasta a funcţionat până la adoptarea Legii nr. 17 /
1949 asupra organizării consiliilor populare”.
„Prefectura este o instituţie publică cu personalitate juridică menită să îndeplinească
prerogativele conferite, de lege, prefectului. Exercitarea capacităţii juridice de drept public
aparţine numai prefectului. De asemenea, exercitarea drepturilor se realizează de către prefect
sau de către persoanele desemnate de acesta”.
Potrivit articolului 122, alineatul (2) din Constituţie, prefectul este reprezentantul
Guvernului pe plan local şi conduce serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi ale
Pagina 24 din 66
celorlalte organe centrale din unităţile administrativ – teritoriale. Potrivit articolului 130,
alineatul (1) din Legea administraţiei publice locale nr. 215 / 2001, Guvernul numeşte căte un
prefect, ca reprezentant al său, în fiecare judeţ, iar în municipiul Bucureşti câte doi prefecţi.
Tot în calitate de reprezentant al Guvernului, prefectul veghează ca activitatea
consiliilor locale, a consiliilor judeţene şi a primarilor să se desfăşoare conform legii
( articolul 132, alineatul 1 din Legea 215 / 2001). Potrivit alineatului 2 al aceluiaşi articol, se
precizează că între prefecţi, pe de o parte, consiliile locale şi primari, precum şi consiliile
judeţene şi preşedinţii consiliilor judeţene, pe de altă parte, nu există raporturi de
subordonare.
Între aceste autorităţi există raporturi de colaborare, de conlucrare şi nu de
subordonare, cele două părţi ale acestor raporturi pot să-şi desfăşoare activitatea în mod
normal, fără imixtiuni.
Potrivit legii, pentru a fi numiţi în funcţie, prefectul şi subprefectul trebuie să aibă
studii superioare şi vârsta de de cel puţin 30 de ani.
„Funcţia de prefect şi subprefect sunt incompatibile cu următoarele funcţii:
calitatea de parlamentar;
calitatea de consilier local sau judeţean;
primar;
orice altă funcţie de reprezentare profesională cu caracter naţional;
altă funcţie publică sau funcţie ori activitate profesională salarizată în cadrul regiilor
autonome, societăţilor comerciale sau oricăror organizaţii ori unităţi cu scop lucrativ”.
Atribuţiile prefectului sunt prevăzute în articolul 134, alineatul (1), literele a) – e) din
Legea administraţiei publice locale.
De asemenea, articolul 122, alineatul (4) din Constituţie stabileşte că „prefectul poate
ataca în faţa instanţei de contencios administrativ, un act al consiliului judeţean, al celui local
sau al primarului, în cazul în care consideră actul ilegal. Actul atacat este suspendat de drept”.
Atribuţia prevăzută în articolul 134, litera b) din legea 215 / 2001 se referă la
„exercitarea controlului cu privire la legalitatea actelor administrative adoptate sau emise de
autorităţile administraţiei publice locale şi judeţene, precum şi de preşedintele consiliului
judeţean”.
„Din această dispoziţie se pot observa că prefectul îşi exercită această atribuţie pe
calea controlului, acesta se efectuează asupra actelor administrative, controlul priveşte numai
legalitatea actelor, nu şi oportunitatea lor, controlul se referă numai la catele adoptate sau
emise de autorităţile administraţiei publice locale şi de preşedintele consiliului judeţean”.
Pagina 25 din 66
În exercitarea controlului de legalitate, prefectul poate actaca în faţa instanţei de

contencios administrativ, în termen de 30 de zile, actele pe care le consideră ilegale, iar actul
atcat este suspendat de drept ( articolul 135, alineatul (1), Legea nr. 215 / 2001 ).
La început, acest termen a fost de 15 zile, stabilit prin Legea nr. 69 / 1991, însă Curtea
Constituţională l-a declarat neconstituţional într-o decizie de speţă.
Despre termenul de 15 zile în care prefectul trebuia să efectueze controlul de
legalitate al actelor adminstraţiei publice locale s-a exprimat opinia potrivit căreia acert
termen „nu reprezintă un termen de decădere sau de prescripţie, care echivalează cu
respingerea de către instanţa judecătorească a acţiunii introduse de prefect împotriva actelor
ilegale ale acestor autorităţi, după depăşirea termenului de 15 zile, ci a unui termen de
procedură administrativă”.
Practica judiciară s-a axat, în general, pe ideea că termenul de 15 zile este un termen
de decădere sau de prescripţie şi că depăşirea lui are ca efect pierderea dreptului prefectului
de a adresa instanţei cu acţiune în contencios adminstartiv.
Actualele dispoziţii ale Legii administraţiei publice locale nu mai precizează natura
juridică a acestui termen.
În legătură cu natura juridică a controlului exercitat de prefect, în doctrină, s-a
apreciat că „acesta nu poate fi conceput decăt ca un control de legalitate, având drept obiect
verificarea conformităţii actelor adminstrative cu conţinutul legii şi al altor acte normative.
Ca atare, acesta implică doar dreptul de apreciere a legalităţii, excluzând aprecierea
oportunităţii. Controlul de legalitate se caracterizează şi prin faptul că este posterior emiterii
actului, ceea ce îl distinge de instituţia tutelei adminstrative”.
Actele prefectului
Pentru îndeplinirea atribuţiilor care îi revin, potrivit articolului 137, alineatul (1) din
Legea adminstraţiei publice locale, prefectul emite ordine,cu caracter normativ sau
individual, în condiţiile legii.
În acest sens poate fi dat exemplu Ordinul Prefectului Judeţului Timiş nr.10 din
15.01.2001 prin care s-a dispus efectuarea controlului de legalitate asupra activităţii
Consiliului local şi a Primăriei Municipiului Timişoara.
Potrivit articolului 138, alineatul (1), ordinul prefectului care conţine dispoziţii
normative devine executoriu numai după ce este adus la cunoştinţa publică sau de la data
comunicării în celelalte cazuri.
Pagina 26 din 66
Cu privire la ordinele prefectului – acte adminsitrative de autoritate – fără deosebire

că sunt normative ori individuale, se pune problema cine are dreptul să se adreseze instanţelor
judecătoreşti de contencios adminstrativ competente.
A fost formulată în doctrină părerea că „numai persoanele fizice şi persoanele juridice
de drept privat care se consideră vătămate ăntr-un drept recunoscut de lege pot solicita
instanţelor judecătoreşti de contencios adminsitrativ competente anularea ori modificarea
ordinului unui prefect sau obligarea acestuia să emită un ordin prin care datorită refuzului
nejustificat de a-i rezolva cererea se consideră vătămat într-un drept recunoscut de lege”.
În afară de ordine, prefectul judeţului sau al municipiului Bucureşti emite şi alte acte
care, nu produc, prin ele însele, efecte juridice. Aceste acte au natura juridică a unor acte
administrative pregătitoare.
a) un exemplu de asemenea act îl reprezintă avizul dat în temeiul articolului 133,
alineatul (2) din Legea adminsitraţiei publice locale potrivit căruia prefectul avizează numirea
sau eliberarea din funcţie a conducătorilor serviciilor publice descentralizate ale ministerelor
şi ale celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale din unităţile
administrativ – teritoriale.
În continuare se dispune că, în situaţii bine motivate, prefectul îşi poate retrage avizul
acordat, propunând, în condiţiile legii, eliberarea din funcţie a acestora.
în cazul exercitării controlului cu privire la legalitatea actelor adminstraţiei publice
locale, în temeiul articolului 135 din Legea nr. 215 / 2001, prefectul emite două categorii de
acte şi anume:
solicită autorităţii administraţiei publice locale, cu motivarea necesară, să reanalizeze
actul socotit ilegal, în vederea modificării sau revocării acestuia - în acesta situaţie s-a
considerat că adresda de solicitare a autorităţii administraţiei publice locale care a adoptat ori
meis actul a cărei ilegalitate este constatată de prefect reprezintă „o simplă comunicare care
nu porduce efecte juridice, deci nu are figura juridică a unui act administrativ de autoritate
susceptibil de a fi atacat în faţa instanţelor de contencios administrativ competente”;
atacă, în faţa instanţelor judecătoreşti competente, actele adoptate sau emise de
consiliile locale, consiliile judeţene, precum şi de preşedinţii consiliilor judeţene şi de primari
– în legătură cu acest act de sesizare a instanţei judecătoreşti de contencios administrativ s-a
afirmat că are „natura juridică a unui act procedural ce cade sub incidenţa dispoziţiilor
Codului de procedură civilă”.
9. Autorităţile publice locale ale Municipiului Bucureşti
Pagina 27 din 66
Potrivit legislaţiei în vigoare, municipiul Bucureşti reprezintă o unitate administrativ –

teritorială cu trăsături proprii, distincte faţă de celelalte municipii ale ţării.
În articolul 92 din Legea nr. 215 / 2001 se precizează că municipiul Bucureşti este
organizat în şase subdiviziuni administrativ – teritoriale numite sectoare. Se stabileşte astfel,
în mod clar, că acestea nu sunt unităţi administrativ- teritoriale distincte, ci subdiviziuni ale
unei unităţi administrativ – teritoriale, care este municipiul Bucureşti şi că astfel de
subdiviziuni sunt organizate, în prezent, numai la municipiul Bucureşti, iar acestea se numesc
sectoare.
Potrivit articolului 94, autorităţile administraţiei publice locale din municipiul
Bucureşti sunt Consiliul General al municipiului Bucureşti şi consiliile locale ale sectoarelor
municipiului Bucureşti ca autorităţi deliberative, precum şi primarii sectoarelor, primarul
general al municipiului Bucureşti ca autorităţi executive, alese în condiţiile Legii privind
alegerile locale.
Aşadar, la nivelul municipiului, ca autoritate deliberativă, funcţionează Consiliul
General, iar ca autoritate executivă, primarul general al municipiului Bucureşti. La nivelul
sectoarelor însă, ca autoritate deliberativă, funcţionează consiliile locale ale sectoarelor, iar ca
autoritate executivă, primarii sectoarelor municipiului Bucureşti.
Sectoarele municipiului Bucureşti au câte un primar şi un viceprimar, iar municipiul
Bucureşti are un primar general şi doi viceprimari.
„Atribuţiile consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti sunt prevăzute de
articolul 95, alineatul (2). Dintre acestea enumerăm:
-atribuţii care privesc organizarea şi funcţionarea consiliului;
activităţi de natură economico – financiară şi edilitar gospodărească,
atribuţii privind buna organizare şi funcţionare a serviciilor publice şi activităţilor
social culturale;
contribuie la asigurarea ordinii publice;
atribuţii privind asocierea şi cooperarea cu alte autorităţi publice”.
Legea administraţiei publice locale nu conţine, în principiu, dispoziţii speciale,
derogatorii referitoare la primarii şi viceprimarii sectoarelor. În a cest sens, se prevede că
primarii şi viceprimarii sectoarelor municipiului Bucureşti funcţionează în condiţiile
prevăzute de lege pentru primarii şi viceprimarii comunelor şi oraşelor şi îndeplinesc
atribuţiile stabilite de lege pentru aceştia. Cu toate acestea, articolulu 97, alineatul (1)
prevede, pe cale de excepţie, că primarii sectoarelor municipiului Bucureşti nu pot exercita
două din atribuţiile care revin celorlalţi primari. Acestea se referă la consultarea populaţiei
Pagina 28 din 66
prin referendum cu privire la problemele locale de interes deosebit, precum şi luarea

măsurilor prevăzute de lege referitoare la desfăşurarea adunărilor publice.
Aceste atribuţii se exercită, în cazul municipiului Bucureşti, în mod exclusiv, de către
primarul general al municipiului.
Referitor la modul de organizare şi funcţionare al Consiliului General al municipiului
Bucureşti, precum şi a primarului general al municipiului, articolul 96 din Legea
administraţiei publice locale predeve că Consiliul General al municipiului Bucureşti se
constituie, funcţionează şi îndeplineşte atribuţiile prevăzute pentru consiliile locale, care se
aplică în mod corespunzător, iar cu privire la primarul general al municipiului, precum şi la
cei doi viceprimari, aceştia funcţionează şi îndeplinesc atribuţiile prevăzute pentru primarii şi
viceprimarii comunelor şi oraşelor, care se aplică în mod corespunzător.
„Specificitatea administraţiei publice a municipiului Bucureşti apare pregnant mai
ales în raporturile juridice dintre autorităţile administraţiei publice organizate la nivelul
sectoarelor şi cele de la nivelul municipiului”.
În acest sens, dispoziţiile articolului 99 din Legea nr. 215 / 2001 prevăd că hotărârile
Consiliului General al municpiului Bucureşti şi dispoziţiile cu caracter normativ ale
primarului general sunt obligatorii şi pentru autorităţile administraţiei publice locale
organizate în sectoarele municipiului Bucureşti.
„Raporturile de subordonare a primarilor sectoarelor faţă de primarul general al
municipiului Bucureşti rezultă şi din obligaţia lor, prevăzută de lege, de a pune în executare
nu numai hotărârile Consiliului General al municipiului Bucureşti, ci şi dispoziţiile cu
caracter normativ ale primarului general”.
Actele administrative de autoritate ale autorităţilor publice locale ale municipiului

Bucureşti
Consiliul General al municipiului Bucureşti şi consiliile locale ale sectoarelor adoptă
hotărâri, iar primarul general al municipiului Bucureşti şi primarii sectoarelor emit dispoziţii.
Aşa cum s-a mai precizat, hotărârile Consiliului General al municipiului Bucureşti şi
dispoziţiile cu caracter normativ ale primarului general al municipiului Bucureşti sunt
obligatorii şi pentru autorităţile administraţiei publice locale organizate în sectoarele
municipiului Bucureşti.
În prezent, prin O.G. nr. 5 / 2002, a fost modificat conţinutul articolului 4 din Legea
nr. 50 / 1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii. Acesta prevede că este
Pagina 29 din 66
necesar avizul primarului general al municipiului Bucureşti, precum şi de avizul primarilor de

sectoare pentru:
investiţiile care se amplasează pe terenuri care depăşesc limita administrativ –
teritorială a unui sector şi cele care se realizează în extravilan;
lucrări de construcţii reprezentând monumente istorice.
Pentru această categorie de lucrări este necesar şi avizul prealabil al Ministerului
Culturii şi Cultelor.
De asemenea, se cere avizul primarilor sectoarelor municipiului Bucureşti pentru
toate categoriile de construcţii şi amenajări urbanistice din cadrul sectoarelor.
În privinţa locuinţelor individuale şi anexele gospodăreşti ale acestora aflate în
comune se solicită avizul primarilor comunelor, iar pentru celelalte construcţii şi lucrări care
se execută în intravilanul localităţilor este necesar şi avizul compartimentului de specialitate
din cadrul aparatului propriu al consiliului judeţean.
„Acestea pot fi atacate la instanţa judecătorească de contencios administrativ
competentă, respectiv secţia de contencios administrativ a Tribunalului Bucureşti, la sesizarea
prefectului în temeiul articolului 135, alineatul (1) din Legea nr. 215 / 2001 şi la secţia de
contencios administrativ a tribunalului în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul reclamantul
în temeiul articolului 1 din Legea nr. 29 / 1990”.
CAPITOLUL III
Procedura de adoptare sau de emitere a actelor administrative de autoritate
„Procesul decizional din domeniul administraţiei publice locale se desfăşoară după o

anumită metodologie de adoptare a actelor de autoritate. Întrucât organizarea şi funcţionarea
administraţiei publice locale, metodologia de adoptare a actelor de autoritate ale autorităţilor
publice locale se stabileşte de către aceste autorităţi prin regulamentul de organizare şi
funcţionare, în condiţiile legii. Numai metodologia privind elaborarea proiectelor de legi,
ordonanţe, hotărâri ale Guvernului, instrucţiuni şi ordine este reglementată prin lege şi
hotărâre a Guvernului. Deşi, prin Ordonanţa nr. 35 / 2002,Guvernul României a aprobat
Regulamentul cadru de organizare şi de funcţionare a consiliilor locale, acesta nu
reglementează în detaliu metodologia adoptării hotărârilor consiliilor locale”.
Cu unele excepţii, cum ar fi actele de stare civilă a căror procedură este reglementată
prin Legea nr. 119 / 1996 cu privire la actele de stare civilă şi în Metodologia pentru aplicarea
unitară a dispoziţiilor Legii nr. 119 / 1996 cu privire la actele de stare civilă aprobată de
Pagina 30 din 66
Departamentul pentru Administraţia Publică Locală şi Ministerul de Interne, actele

administrative de autoritate nu au norme de procedură reglementate în mod expres prin legi
sau hotărâri ale Guvernului.
Independent de faptul că actele administrative de autoritate sunt normative sau
individuale, sunt adoptate de organele centrale ale administraţiei publice, de autorităţile
administrative autonome sau de organele administraţiei publice judeţene ori locale, etc.,
întreaga doctrină din domeniu apreciază că procedura de adoptare sau de emitere a actelor
administrative de autoritate presupune trei forme şi anume, procedura prealabilă,
concomitentă şi cea posterioară.
Procedura prealabilă ( anterioară )

Aceasta cuprinde un ansamblu de operaţiuni tehnico – administrative şi al actelor
pregătitoare care se efectuează sau se obţin în vederea întocmirii proiectului actului
administrativ de autoritate.
Elaborarea proiectului de act administrativ de autoritate se realizează prin întocmirea
unui proiect care se multiplică. Această operaţiune tehnico – administrativă ( materială ) se
realizează diferit. Astfel, în cazul actelor administrative de autoritate normative, care se
adoptă de organele administraţiei publice colegiale, se multiplică pentru ca fiecare dintre
membrii care alcătuiesc acel organ colegial să poată lua cunoştinţă de conţinutul actului
administrativ de autoritate ce va fi supus dezabaterii şi adoptării.
Însă cele mai importante formalităţi procedurale prealabile ( anterioare ) adoptării
unui act adminstrativ de autoritate constau în obţinerea unor acte pregătitoare, care potrivit
dispoziţiilor legale în vigoare, sunt următoarele: propunerile, referatele şi avizele, precum şi
acordul, cercetările prealabile, anchetele administrative, expertizele, etc.
Propunerile au fost definite în literatura de specialitate ca fiind „acte pregătitoare care
se efectuează de alte organe decât cel care adoptă sau emite actul administrativ de autoritate”.
Astfel, potrivit articolului 38, alineatul (2), litera e) din Legea nr. 215 / 2001, consiliul local,
aprobă, la propunerea primarului, în condiţiile legii, organigrama, statul de funcţii, numărul
de personal şi regulamentul de organizare şi funcţionare a aparatului propriu de specialitate,
ale instituţiilor şi serviciilor publice, precum şi ale regiilor locale de interes local. Un
exemplu în acest sens îl reprezintă şi articolul 84 din aceeaşi lege care prevede că „numirea
secretarului primăriei se face de către prefect, la propunerea primarului, pe bază de concurs
sau examen, la fel şi sancţionarea disciplinară, precum şi eliberarea din funcţie a secretarului
Pagina 31 din 66
primăriei se fac la propunerea primarului sau a consiliului local cu votul a cel puţin două
treimi din votul consilierilor în funcţie”.
„Noţiunea de propuneri şi proiecte de hotărâri nu sunt sinonime, întrucât proiectul de
hotărâre reprezintă forma finală a unei propuneri ca rezultat al unei activităţi îndelungate de
pregătire în cadrul compartimentelor de specialitate în care segmentul cel mai important îl
constituie documentarea asupra situaţiei de fapt şi de drept”. Potrivit legii, numai o propunere
ajunsă în această fază finală de proiect de hotărâre poate fi supusă dezbaterii consiliului local
pentru a putea deveni hotărâre.
Potrivit articolului 46, alineatul (5) din Legea nr. 215 / 2001, proiectele de hotărâri pot
fi propuse de către consilieri sau de primar, iar potrivit articolului 44, alineatul (1) din
Regulamentul cadru de organizare şi funcţionare a consiliilor locale, aprobat prin O.G. nr.
35 / 2002, dreptul la iniţiativă pentru proiectele de hotărâri aparţine primarului şi
consilierilor.
Redactarea proiectelor de hotărâri se face de către cei care le propun cu sprijinul
secretarului şi al serviciilor din cadrul aparatului de specialitate al autorităţii administraţiei
publice locale.
Există posibilitatea formulării de proouneri pentru adoptarea unei hotărâri şi de către
cetăţeni, însă aceştia trebuie să se adreseze în acest scop autorităţiloe alese ale administraţiei
publice locale, urmând ca acestea să dispună analizarea propunerilor de către
compartimentele de specialitate.
În literatura de specialitate s-a apreciat ca „datorită autonomiei locale, propunerile
făcute de alte autorităţi publice pentru adoptarea unor hotărâri ale consiliilor locale nu obligă
primarul pentru luarea în studiu şi nici consiliul local pentru a le dezbate şi pot avea doar
caracter de recomandări”.
Aşadar, potrivit dispoziţiilor legale, iniţiativa adoptării hotărârilor consiliilor locale o
au, în mod exclusiv, primarii şi consilierii.
O altă importantă formă procedurală prealabilă adoptării hotărârilor consiliilor locale
este raportul de specialitate al compartimentelor de resort ale administraţiei publice locale.
Acestea au fost definite ca fiind „acte pregătitoare prin care un organ de stat îşi prezintă
concluziile asupra unei probleme supuse examinării lui, precizănd diferite chestiuni de fapt
sau de drept, de lămurirea cărora depinde emiterea unui act administrativ de către un alt organ
al administraţiei de stat”.
Acest raport de specialitate este necesar pentru asigurarea legalităţii şi oportunităţii
unei hotărâri ale consiliului local, motiv pentru care el reprezintă o condiţie procedurală
Pagina 32 din 66
esenţială pentru valabilitatea acesteia. Aşadar, această formalitate procedurală are caracter
obligatoriu pentru adoptarea hotărârilor consiliului local.
Termenul de 30 de zile pentru elaborarea raportului de specialitate este un termen de
recomandare, iar nerespectarea acestuia poate atrage aplicarea de sancţiuni disciplinare
funcţionarilor publici vinovaţi.
De asemenea, o categorie importantă de formalităţi procedurale anterioare o
reprezintă avizele.
„Avizele sunt opinii pe care un organ al administraţiei publice le solicită altui organ al
administraţiei publice într-o problemă sau mai multe probleme pentru a se informa şi a decide
în cunoştinţă de cauză”.
Avizele se împart în trei categorii şi anume:
avize facultative, caracterizate prin aceea că organul emitent al actului are altitudinea
de a le cere sau nu, iar dacă le-a cerut, nu este obligat să ţină seama de opiniile pe care le
conţin. Aceste avize nu condiţionează legalitatea actului administrativ;
avize consultative, carcaterizate prin faptul că ele trebuie cerute, în caz contrar, actul
fiind ilegal. Organul emitent este obligat să le ceară, dar nu este obligat să ţină seama de
conţinutul său;
În legătură cu aceste două categorii de avize trebuie precizat faptul că ele se solicită
de la organe ale administraţiei publice egale în grad ori de un grad inferior. Este cazul
avizului prevăzut de articolul 134, alineatul (2) din Legea nr. 215 / 2001 dat de prefectul unui
judeţ unui ministru sau conducător al altui organ de specialitate al administraţiei publice
centrale, pentru numirea conducătorului serviciului public, în subordine, descentralizat în
judeţul respectiv.
avize conforme, caracterizate prin aceea că trebuie cerute de organul care vrea să
emită un act administrativ, acesta fiind obligat să emită actul administrativ cu luarea în
considerare a cuprinsului avizului. Din această raţiune, acestea se mai numesc şi avize
obligatorii.
Aceste avize se solicită de la organe ale administraţiei publice ierarhic superioare sau
egale în grad, dar de o anumită specialitate cum ar fi Ministerul Finanţelor Publice, etc.
Din categoria formalităţilor procedurale anterioare adoptării actelor de drept
administrativ, face parte şi acordul care „exprimă consimţământul altui organ administrativ
dat pentru emiterea unui act de către alt organ”.
Acordul poate fi prealabil, concomitent sau posterior emiterii unui act admnistrativ.
Pagina 33 din 66
Organul emitent nu poate emite actul fără acordul prealabil sau concomitent al
organului prevăzut de lege ori, dacă a emis actul, nu îl poate pune în executare fără acordul
posterior al organului respectiv.
În ce priveşte acordul prealabil, cu toate că are unele elemente comune cu avizul
conform, în sensul că ambele sunt date pe baza iniţiativei organului emitent al actului
administrativ, ele se deosebesc unul de celălalt.
Astfel, s-a arătat că „avizul conform nu produce el însuşi efecte juridice, deşi
constituie un element component al procedurii de eleborare al unui act administrativ, fără de
care acesta nu este valabil, în timp ce în cazul acordului, efectul juridic este rezultatul
manifestării de voinţă mai multor organe şi nu a manifestării de voinţă a unui singur organ al
administraţiei publice, cum se întâmplă când acesta este obligat să ceară avizul conform al
altui organ”.
Celelalte forme procedurale prealabile, respectiv cercetările prealabile, anchetele
administrative, expertizele etc., sunt operaţiuni tehnico – administrative care nu produc prin
ele însele efecte juridice.
Cercetările prealabile constituie acte pregătitoare în aczul actelor administrative de
autoritate care se adoptă sau se emit pe baza efectuarii unor cercetări prealabile. Spre
exemplu, potrivit articolului 8 din Legea nr. 33 / 1994 privind expropierea pentru cauză de
utilitate publică, declararea utilităţii publice se face numai după efectuarea unei cercetări
prealabile.
Anchetele administrative se efectuează în cazurile în care legea sau un alt act
normativ cere ca pentru eliberarea unui act administrativ de autoritate individual este necesar
ca întâi să se efectueze o anchetă administrativă prin care să se stabilească corect situaţia
social – materială care determină emiterea unui act administrativ. Un exemplu de asemenea
act îl constituie cel prin care se acordă un ajutor material persoanelor fizice care au suportat
pagube materiale ca urmare a unor calamităţi naturale.
Expertizele pot constitui acte pregătitoare în aczurile în care pentru adoptarea sau
emiterea unui act administrativ de autoritate individual este necesar să se efectueze o
expertiză ( tehnică, contabilă, etc. ).
2. Procedura concomitentă
Formalităţile procedurale concomitente adoptării actelor administrative constau în
asigurarea cvorumului legal, a majorităţii necesare adoptarea actului şi motivarea actului
administrativ.
Pagina 34 din 66
Articolul 41, alineatul (1) din Legea nr. 215 / 2001 dispune că „şedinţele consiliului
local sunt legal constituite dacă este prezentă majoritatea consilierilor în funcţie”.
Prin cvorum se înţelege „numărul de membri, raportat la totalul memebrilor unui
organ colegial, care trebuie să fie prezenţi pentru ca deliberările acestuia să fie valabile”.
Cvorumul este obligatoriu să fie respectat deoarece „nerespectarea cerinţelor
referitoare la cvorum atrage nulitatea actului care nu poate fi acoperită în nici un fel”.
Legea nr. 215 / 2001 stabileşte, ca regulă pentru majoritatea cerută pentru adoptarea
unei hotărâri a consiliului local, majoritatea simplă şi, doar prin excepţie, majoritatea
calificată sau absolută. Asfel, potrivit articolului 46, alineatul (1) din aceeaşi lege, în
exercitarea atribuţiilor care îi revin, consiliul local adoptă hotărâri cu votul majorităţii
membrilor prezenţi, în afară de cazurile în care legea sau regulamentul de funcţionare a
consiliului cere o altă majoritate. Prin excepţie, legea prevede situaţiile în care, pentru a fi
valabile, hotărârile consiliului local trebuie adoptate cu votul a cel puţin două treimi din
numărul total al membrilor acestuia”.
Aceste excepţii sunt justificate prin importanţa deosebită a problemelor supuse
dezaterii consiliului local cum sunt: contractarea de împrumuturi, administrarea domeniului
public şi privat al comunei sau oraşului, participarea la programe de dezvoltare judeţeană,
regională, zonală sau de cooperare transfrontalieră, organizarea şi dezvoltarea urbanistică a
localităţilor şi amenajarea teritoriului, asocierea sau cooperarea cu alte autorităţi publice, cu
organizaţii neguvernamentale sau cu persoane juridice române ori străine.
Potrivit articolului 46, alineatul (3) din Lege a nr. 215 / 2001, „hotărârile privind
bugetul local, impozitele şi taxele locale se adoptă cu votul majorităţii consilierilor în
funcţie”, adică majoritatea absolută.
Nerespectarea majorităţii necesare stabilită de lege sau regulamentul consiliului local
atrage nulitatea hotărârii adoptate.
În general, motivarea nu reprezintă o condiţie de valabilitate a actului administrativ,
iar Legea nr. 215 / 2001 nu prevede o astfel de obligaţie pentru hotărârile consiliile locale.
3. Procedura posterioară
În literatura de specialitate se consideră că această procedură include următoarele
formalităţi: semnarea, contrasemnarea, comunicarea şi publicarea.
„Semnarea reprezintă o formalitate procedurală prin care se atestă caracterul autentic
al unui act de autoritate, în sensul că el provine de la organul competent”.
Pagina 35 din 66
Astfel, potrivit articolului 48, alineatul (1) din Legea nr. 215 / 2001 „hotărârile
consiliului local se semnează de consilierul care conduce şedinţele de consiliu. Dacă acesta
lipseşte sau refuză să semneze, hotărârea consiliului local se semnează de 3 – 5 consilieri”.
De asemenea, „hotărârile consiliului judeţean se semnează de preşedintele său ori, în lipsa
acestuia, de vicepreşedintele care a condus şedinţa” ( articolul 109, alineatul (2) din aceeşi
lege ).
Semnarea nu reprezintă o formalitate procedurală esenţială pentru valabilitatea actelor
de autoritate ale administraţiei publice locale, acestea fiind valabile din momentul adoptării
lor şi devin obligatorii şi executorii din momentul publicării sau al comunicării, după caz.
Contrasemnarea este prevăzută de lege numai pentru hotărârile consiliilor locale şi
judeţene. Aceste hotărâri se contrasemnează de către secretarul comunei, oraşului sau al
judeţului.
„Contrasemnarea nu este o formalitate procedurală esenţială pentru valabilitatea
hotărârii consiliului local sau judeţean, chiar dacă legea prevede că secretarul contrasemnează
pentru legalitatea hotărârii adoptate.El are însă posibilitatea să nu contrasemneze hotărârea
consiliului local dacă o consideră ilegală. În acest caz, secretarul trebuie să îşi motiveze
răspunsul contrasemnării care va fi consemnat în procesul – verbal al şedinţei consiliului.
Lipsa contrasemnării nu atrage nevalabilitatea hotărârii adoptate şi nici nu împiedică punerea
sa în executare, însă îl absolvă de răspundere pe secretar pentru eventualele prejudicii cauzate
prin hotărârea ilegală”.
Contrasemnarea unei hotărâri a consiliului local sau judeţean nu poate fi refuzată dacă
aceasta a fost adoptată în aceeaşi formă în care a fost avizată, sub formă de proiect, de către
secretarul comunei, oraşului sau judeţului, întrucât acesta şi-a exprimat deja opinia cu privire
la legalitatea acelei hotărâri. Refuzul contrasemnării, în astfel de situaţii, constituie un abuz
de drept din partea secretarului care poate atrage răspunderea sa disciplinară.
Referitor la comunicarea şi publicarea hotărârilor consiliilor locale, articolul 50,
alineatul (1) din Legea nr. 215 / 2001, prevede că „hotărârile cu caracter normativ devin
obligatorii de la data aducerii lor la cunoştinţă publică, iar cele individuale, de la data
comunicării”.
Necesitatea comunicării şi publicării hotărârilor consiliilor locale este o consecinţă a
principiului nemo censetur ignorare legem.
Potrivit articolului 71, alineatul (1) din Legea nr. 215 / 2001, dispoziţiile primarului
devin executorii numai după ce sunt aduse la cunoştinţă publică sau după ce au fost
comunicate persoanelor interesate. În acest scop, secretarul comunică, în termen de 10 zile,
Pagina 36 din 66
autorităţilor, instituţiilor şi persoanelor interesate, actele emise de către consiliul local sau de
către primar”.
De asemenea, potrivit articolului 49, alineatul (2) din aceeaşi lege, secretarul va
comunica hotărârile consiliului local, primarului şi prefectului de îndată, dar nu mai târziu de
3 zile de la data adoptării. În aceleaşi condiţii, secretarul va comunica prefectului şi
dispoziţiile primarului.
Comunicarea către prefect a actelor normative ale consiliului local şi ale primarului,
suspendă caracterul lor obligatoriu întrucât aceste acte pot fi aduse la cunoştinţa publică
numai după trecerea unui termen de 5 zile de la data îndeplinirii acestei formalităţi
procedurale ( articolul 50, alineatul (2) coroborat cu articolul 71, alineatul (2) din Legea nr.
215 / 2001 ).
Obligaţia comunicării către prefect a hotărârilor consiliului local revine şi primarului
care, dacă apreciază că o hotărâre este ilegală, îl va sesiza pe prefect în termen de 3 zile de la
data adoptării hotărârii în cauză.
Primarul poate lua cunoştinţă de hotărârile consiliului local în mod direct întrucât el
participă la şedinţele consiliului local şi are dreptul să îşi exprime punctul de vedere asupra
tuturor problemelor supuse dezbaterii acestuia. Cu toate acestea, primarului i se comunică
aceste hotărâri de către secretarul unităţii administrativ – teritoriale în temeiul articolului 49,
alineatul (2) din aceeaşi lege.
Comunicarea de către secretar a hotărârilor consiliului local şi judeţean va fi însoţită
de eventualele obiecţii cu privire la legalitatea acestora, atât în cazul transmiterii lor către
primar, cât şi în cazul înaintării acestor hotărâri prefectului ( articolul 49, alineatul (3) din
Legea nr. 215 / 2001 ).
„În legătură cu aceste dispoziţii legale privind comunicarea şi publicarea actelor de
autoritate ale administraţiei publice locale, au fost subliniate anumite precizări:
deşi comunicarea este formalitatea specifică actelor individuale, atunci cţnd legea se
referă la obligaţia secretarului de a comunica prefectului actele autorităţilor publice locale,
termenul de comunicare este utilizat, în sens larg, vizându-se atât actele individuale, cât şi
cele normative;
secretarul are obligaţia să comunice prefectului toate actele administraţiei publice
locale, indiferent de caracterul, de natura sau de autorul lor, întrucât legea nu face nici o
distincţie, iar ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus;
termenele generale de comunicare şi publicare a actelor administrative sunt termene
de recomandare pentru asigurarea operativităţii şi eficienţei executării actelor respective.
Pagina 37 din 66
Nerespectarea acestor termene poate atrage însă aplicarea unor eventuale sancţiuni
disciplinare secretarului care avea obligaţia comunicării, respectiv publicării actului în
termenul legal;
legea leagă de îndeplinirea operaţiunilor de comunicare şi publicare, producerea
efectelor juridice valabile de către actele administraţiei publice locale faţă de terţi”.
În literatura juridică s-a arătat că aceste operaţiuni nu condiţionează valabilitatea
actelor administrative, ci executarea lor.Potrivit acestei opinii „actele sunt valabile şi înainte
de comunicare, respectiv publicare, numai că nu se poate pretinde terţilor respectarea lor
înainte de săvărşirea acestor operaţiuni”.
„În principiu, actele normative intră în vigoare numai după publicarea lor,
neîndeplinirea acestei formalităţi atrăgând inexistenţa actelor în cauză. Astfel potrivit
articolului 107, alineatul (4) din Constituţia României, ordonanţele şi hotărârile Guvernului
nepublicate sunt inexistente. Constituţia se rezumă însă numai la actele Guvernului,
neconţinând vreo prevedere referitoare la actele administraţiei publice locale, care constituie
domeniul de reglementare exclusiv al Legii nr. 215 / 2001.
Potrivit acestei legi, consecinţa nepublicării sau necomunicării actelor administraţiei
publice locale o reprezintă ineficienţa acestor acte şi nu inexistenţa lor.Dacă a fost adoptat în
mod valabil, actul de autoritate există şi poate fi pus în executare oricând, cu condiţia
publicării sau comunicării lui”.
Această concluzie se desprinde din prevederile articolului 50, alineatul (1) şi ale
articolului 71, alineatul (1) din Legea nr. 215 / 2001, potrivit cărora atât hotărârile consiliului
local, cât şi dispoziţiile oprimarului devin obligatorii şi produc efecte juridice de la data
publicării sau a comunicării acestora, în funcţie de caracterul normativ sau individual al
actelor respective.
CAPITOLUL IV
Condiţiile de valabilitate ale actelor administrative
de autoritate şi consecinţele juridice ale nerespectării acestora
1. Condiţiile de valabilitate ale actelor administrative de autoritate ale administraţiei

publice locale
Pentru a produce efecte juridice, actele de autoritate ale administraţiei publice locale
trebuie să îndeplinească anumite condiţii de valabilitate.
Pagina 38 din 66
Terminologic, în literatura de specialitate se vorbeşte se vorbeşte fie de condiţii de

valabilitate, fie de condiţii sau cerinţe de legalitate ori pur şi simplu de legalitatea actelor
administrative.
Opinia profesorului T. Drăganu exprimată în lucrarea sa „Actele de drept
administrativ” potrivit căreia „condiţiile de valabilitate ale actelor de drept administrativ nu
sunt, în realitate, decât aspecte ale unei singure condiţii care se exprimă în obligaţia ca aceste
acte să fie emise cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare” apare ca fiind cea mai
judicioasă.
Această teză este perfect valabilă în privinţa actelor de autoritate ale administraţiei
publice locale, ea rezultând chiar din lege. Astfel, potrivit articolului 38, alineatul (1) din
Legea nr. 215 / 2001, consiliul local are iniţiativă şi hotărâşte, cu respectarea legii, în toate
problemele de interes local, cu excepţia celor care sunt date în competenţa altor autorităţi
publice locale sau centrale.
În ce priveşte valabilitatea actelor juridice, legea prevede atât condiţii de fond, cât şi
condiţii de formă.
Întrucât actele administrative se adoptă sau se emit în vederea organizării executării şi
executării în concret a legii, aceste acte trebuie să corespundă conţinutului şi scopului legii.
Pentru atingerea acestui obiectiv, legea prevede deseori, în mod expres, anumite
formalităţi procedurale pe care trebuie să le îndeplinească actele administrative, precum şi
forma în care acestea trebuie exteriorizate pentru punerea lor în executare.
În concluzie, condiţiile de valabilitate ale actelor de autoritate ale administraţiei
publice locale sunt aceleaşi cu cele ale oricărui act administrativ, şi anume:
actul să fie emis de organul competent şi în limitele competenţei sale
Actul administrativ trebuie să fie emis cu respectarea atât a competenţei materiale, cât
şi a competenţei teritoriale a organului emitent.
Competenţa în adoptarea sau emiterea actului reprezintă ansamblul drepturilor şi
obligaţiilor ce revin unei autorităţi a administraţiei publice sau unui funcţionar public pentru
realizarea cărora poate adopta sau emite acte juridice administrative.
Competenţa are caracter legal, fiecare organ administrativ având o competenţă
determinată de lege. Regulile în materie de competenţă sunt de strictă interpretare, ceea ce
înseamnă că un organ administrativ nu poate emite acte în sfera competenţei altui organ,
decât în situaţii de excepţie.
Astfel, în practica administrativă, este posibil, ca uneori din diverse motive, titularii
funcţiilor să fie împiedicaţi să-şi exercite atribuţiile sau să fie supraaglomeraţi cu diferite
Pagina 39 din 66
sarcini ceea ce ar avea drept consecinţă îngreunarea sau chiar împiedicarea activităţii de
organizare a executării legii.
În scopul evitării unor asemenea situaţii, prin lege s-au creat anumite modalităţi
pentru a se asigura continuitatea activităţii de organizare a executării legii şi anume:
„Delegarea de atribuţii se referă la situaţia unor funcţionari publici de decizie care pot
încredinţa anumite atribuţii altor funcţionari, de obicei, inferiori. Spre exemplu, primarul
poate delega exercitarea unora dintre atribuţiile sale vicepreşedintelui, secretarului sau altor
funcţionari din serviciile consiliului.
Înlocuirea unor funcţionari are loc în situaţia când unii funcţionari publici nu pot să-şi
exercite atribuţiile. Uneori, însăşi legea prevede cine este înlocuitorul de drept, în alte situaţii,
desemnarea înlocuitorului rămâne la latitudinea funcţionarului de decizie”.
Suplinirea în exercitarea competenţei constă în înlocuirea titularului acesteia cu altă
persoană pe timpul când aceasta nu o poate exercita. O asemenea suplinire este o suplinire de
drept, în considerarea legii, legea prevăzând o asemenea posibilitate. De exemplu, un primar,
un prefect este suplinit în exercitarea funcţiei pe care o deţine de adjunctul ( înlocuitorul ) său
pe perioada absenţei.
Prin urmare, ceea ce deosebeşte insituţia suplinirii de cea a delegării competenţei
priveşte, în principal, sfera atribuţiilor încredinţate altui subiect de drept: în cazul suplinirii
acest transfer se referă la toate atribuţiile titularului competenţei, în timp ce în cazul delegării
transferul se referă numai la anumite atribuţii expres stabilite şi pentru care titularul delegării
este ţinut, de regulă, să dea socoteală titularului competenţei, care îi poate ratifica sau nu
actele emise în exercitarea atribuţiilor delegate.
Competenţa are un caracter obligatoriu, atribuţiile conferite de lege organelor
administrative publice trebuie îndeplinite potrivit prescripţiilor legii, exercitarea lor nu are
caracter facultativ.
Competenţa personală ( după calitatea persoanei ) determină în mică măsură şi în
puţine cazuri competenţa organului administraţiei publice care adoptă sau emite actul.
Competenţa materială determină în mare măsură dreptul unei autorităţi a
administraţiei publice de a adopta sau emite un act administrativ. Niciodată o autoritate cu
competenţă materială specială nu va putea adopta sau emite un act administrativ din alt
domeniu de activitate. Chiar şi o autoritate cu competenţa materială generală nu va putea
adopta sau emite decât acele acte administrative pentru care este abilitată prin lege în vederea
exercitării atribuţiilor ce îi sunt conferite.
Pagina 40 din 66
„Cât priveşte rolul competenţei teritoriale în a determina autoritatea administraţiei

publice de a adopta sau a emite actul administrativ, ea se pune numai cu privire la autorităţile
locale, întrucât cele centrale pot acţiona valabil pe întreg teritoriul ţării. Deoarece autorităţile
locale au o competenţă teritorială limitată la unitatea administrativ – teritorială respectivă, ele
nu vor putea emite acte ale căror efecte să se producă şi să fie obligatorii pentru subiecţi de
drept din alte unităţi administrativ – teritoriale”.
2. actul administrativ să fie emis în forma şi cu procedura prevăzute de lege
Întrucât aspectele esenţiale privind procedura elaborării actelor administrative de
autoritate au fost deja dezbătute în capitolul anterior al prezentei lucrări, în continuare vor fi
subliniate doar aspecte legate de forma actelor administrative de autoritate.
În doctrină, referitor la forma actelor admnistrative de autoritate se face distincţie
între actele normative şi individuale.Astfel, s-a recunoscut în unanimitate că actele
administrative normative trebuie să îmbrace întotdeauna forma scrisă ca o garanţie a
legalităţii. De asemenea, forma scrisă este necesară şi pentru publicarea actelor normative.
Spre deosebire de actele normative, cele individuale pot fi emise şi oral. Însă, când
legea prevede că e necesară forma scrisă, actele individuale trebuie să fie emise obligatoriu în
această formă. „Chiar dacă legea nu prevede în mod expres cerinţa formei scrise, unele acte
individuale nu pot fi emise decât în formă scrisă ca, de exemplu, o autorizaţie de construire,
întrucât numai astfel se poate verifica dacă beneficiarul acesteia respectă toate condiţiile
impuse prin acea autorizaţie”.
În doctrină s-a arătat că şi în cazul actelor administrative individuale este de
recomandat forma scrisă, aceasta oferind anumite avantaje şi anume: pentru a se cunoaşte
conţinutul exact al actului, pentru a exclude posibilitatea contestării existenţei actelor, pentru
a se putea executa întocmai, deoarece constituie un mijloc de dovadă în caz de litigiu şi se
asigură condiţii mai bune pentru exercitarea controlului asupra legalităţii lor, etc.
Forma scrisă a actelor individuale adoptate de organele admnistrative colegiale este
necesară şi pentru a distinge aceste acte de opiniile participanţilor la şedinţă.
De subliniat este faptul că la actele admnistrative cu caracter normativ, forma scrisă
este obligatorie, fiind o condiţie de validitate a acestora.La actele administrative, deşi ele se
întocmesc, de regulă, tot în formă scrisă, aceasta nu constituie o condiţie de valabilitate a
acestor acte decât în cazurile stabilite de lege.
Condiţiile de formă ce trebuie îndeplinite de actele admnistrative pot fi împărţite în
două mari categorii.
Pagina 41 din 66
„Prima se referă la condiţiile de formă exterioară a căror nerespectare atrage

anulabilitatea actului, aici incluzându-se, spre exemplu, lipsa denumirii autorităţii
administraţiei publice care a adpotat sau emis actul, lipsa datei la care a fost (emis) şi
eventual lipsa datei intrării sale în vigoare ( când aceasta este ulterioară ) celei la care a fost
adus la cunoştinţă, neaplicarea sigiliului (ştampilei), lipsa semnăturii conducătorului
autorităţii emitente, lipsa numărului actului, etc.
A doua categorie include condiţii de ordin tehnic a căror nerespectare nu atrage
anulabilitatea actului. Din aceasta fac parte modalităţile referitoare la redactarea actului în
termeni simpli şi precişi, structurarea lui internă ( capitole, secţiuni, articole, alineate, etc. )”.
De asemenea, în privinţa elaborării actului administrativ în limba română sunt de
reţinut totuşi dispoziţiile articolului 30, alineatul (3) din Legea administraţiei publice locale,
potrivit cărora în unităţile administrativ – teritoriale în care minorităţile naţionale au o
pondere însemnată, hotărârile se aduc la cunoştinţa cetăţenilor în limba acestora.
3.actul administrativ să fie conform cu conţinutul legii
Nu este suficient ca actul administrativ să fie adoptat sau emis de organul competent
şi cu respectarea formei cerută de lege, ci este necesar ca şi conţinutul său să fie în
conformitate cu prevederile legale.
„Referitor la conformitatea actelor de autoritate ale consililor locale şi judeţene cu
conţinutul, această condiţie de valabilitate presupune existenţa unei reglementări a
domeniului în care intervine actul administrativ, printr-o lege sau printr-un alt act normativ cu
forţă juridică superioară”.
A fi în conformitate cu conţinutul legii, înseamnă a fi în concordanţă cu ipoteza,
dispoziţia şi sancţiunea normei juridice.Astfel, pentru a fi valabil un act administrativ trebuie
să fie conform atât legii cât şi actelor administrative normative cu forţă juridică superioară.
Neconformitatea cu legea a conţinutului actului administrativ poate să prevadă unul
sau altul din elementele structurale ale normelor juridice sau cu toate aceste elemente.
Astfel, neconformitatea actului administrativ cu ipoteza unei norme juridice poate
consta, pe de o parte în aceea că organul administraţiei publice competent să adopte sau să
emită acel act nu îl adoptă (emite), deşi condiţiile prevăzute cu ipoteza normei juridice există
în fapt sau organul administraţiei publice adoptă (emite) actul administrativ, deşi condiţiile
prevăzute în ipoteza normei juridice lipsesc în fapt.
Necoformitatea conţinutului actului administrativ cu dispoziţia cuprinsă în norma
juridică din lege poate îmbrăca diverse aspecte şi anume: organul administraţiei publice nu
aplică dispoziţia legală la raportul social respectiv sau aplică o altă dispoziţie legală decât cea
Pagina 42 din 66
care trebuie aplicată ori aplică dispoziţia corespunzătoare, dar o aplică contrar adevăratului ei
înţeles.
Neconformitatea actului administrativ cu sancţiunea poate consta fie în aplicarea prin
act a unei sancţiuni neprevăzute de lege, ori a unei sancţiuni mai mari sau mai mici decât în
limitele generale şi speciale prevăzute de lege.
„Prin urmare, printr-un act de autoritate al administraţiei publice locale nu se poate
prevedea că se aplică anumite sancţiuni prevăzute de lege sau în alte limite decât cele legale,
întrucât administraţia publică nu se poate pronunţa afirmativ sau negativ în legătură du o
dispoziţie legală pe care are obligaţia de a o pune în aplicare”.
4. actul adminsitrativ să fie conform cu scopul legii
Actul administrativ trebuie să fie emis în vederea realizării interesului general sau a
interesului public pe care îl are în vedere legea.
În doctrină s-a arătat că „scopul legii, respectiv interesul public este un element ce
ţine de legalitate, iar mijloacele pentru atingerea acestui scop sunt aspecte ce ţin de
oportunitate”.
Oportunitatea, dreptul de apreciere sau puterea discreţionară a autorităţilor
administraţiei publice reprezintă o anumită libertate de care se bucură administraţia publică în
activitatea de organizare a executării şi de executare în concret a legilor.
„Limitele dreptului de apreciere de care beneficiază autorităţile administraţiei publice
cu ocazia elaborării actelor administrative sunt determinate chiar de lege şi celelalte acte
normative pe care trebuie să le aplice.Prin urmare, nu poate fi valabil un act considerat
oportun, dar ilegal. De altfel, nici nu poate fi considerat oportun un act ilegal, întrucât
oportunitatea nu poate exista decât în limitele legii”.
Oportunitatea dă dreptul autorităţilor administraţiei publice de a alege între două sau
mai multe soluţii posibile cu ocazia executării şi organizării executării legii. Printre criteriile
de apreciere a oportunităţii actelor administrative se numără momentul în care se adoptă actul
administrativ, condiţiile concrete în care urmează să se aplice un asemenea act. Scopul în care
urmează să fie emis, etc.
Legalitatea şi oportunitatea actelor administrative sunt controlate de organele
administraţiei publice emitente şi cele ierarhic superioare care pot dispune revocarea şi
respectiv anularea actelor administrative ilegale şi inoportune.
În ceea ce priveşte controlul exercitat de către organele judecătoreşti, regula este că
acestea pot verifica numai legalitatea actelor adminsitratiev, nu şi oportunitatea acestora.
Dacă, în principiu, un act administrativ nu poate fi anulat de către instanţa de contencios
Pagina 43 din 66
administrativ pe considerente de oportunitate, el poate fi anulat pentru exces de putere, când

administraţia şi-a depăşit limitele dreptului de apreciere.
„Excesul de putere atrage nulitatea actului respectiv care poate fi constatată de
instanţa de contencios adminstrativ la cererea oricărei persoane interesate.
Dimpotrivă, aprecierea oportunităţii actelor administrative nu este de competenţa
justiţiei care poate examina actul administrativ numai sub aspectul legalităţii lui, inclusiv
pentru conformarea acestuia scopului legii. Astfel, o hotărâre a consiliului judeţean prin care
s-au atribuit denumiri noi pentru un număr prea mare de străzi nu poate fi anulată pe motivul
că punerea în aplicare a acelei hotărâri necesită anumite eforturi financiare şi materiale sau că
ar avea ca urmare schimbarea actelor de identitate ale unor cetăţeni.
În schimb, atribuirea aceleiaşi denumiri mai multor străzi din aceeaşi localitate
reprezintă un exces de putere al administraţiei prin denaturarea scopului legii ceea ce
determină nulitatea hotărârilor respective”.
2. Consecinţele juridice ale nerespectării condiţiilor de valabilitate ale actelor

administrative de autoritate
Aceste consecinţe juridice reprezintă sancţiunile juridice aplicabile actelor
administrative de autoritate normative sau individuale care au fost adoptate sau emise
cu nerespectarea condiţiilor de valabilitate prezentate mai sus.
Sub aspect juridic, aceste consecinţe se concretizează în următoarele sancţiuni:
anulabilitatea actului, nulitatea actului şi inexistenţa actului.
Teoria nulităţii, care îşi trage originea din epoca romană, cuprinde două grade de
nulitate, nulitatea absolută şi nulitatea relativă. În prezent, autorii adaugă un al treilea grad de
nulitate şi anume inexistenţa. Astfel, se recunoaşte astăzi, în doctrină, trei grade de nulitate:
nulitatea absolută sau de plin drept, nulitatea relativă sau anulabilitatea şi inexistenţa.
În dreptul administrativ, ramură a dreptului public, problema nulităţii actelor pe care
le adoptă sau emit organele administraţiei publice şi conducătorii acestora se pune în alţi
termeni decât în dreptul privat.
Aşadar, susţinerea unei teorii a nulităţii în dreptul administrativ trebuie privită din
perspectiva faptului că, în această materie, există mai multe categorii de interese. Astfel,
există interesul general reprezentat prin stat, interesul judeţean, comunal, orăşenesc şi
municipal şi interesul individual, adică interesul particular, al administraţiilor.
Pagina 44 din 66
„Legea este obligată să ţină seama de aceste interese şi să le concilieze. Uneori, ea

declară inexistenţa actului, alteori numai nulitatea actului, alteori numai anulabilitatea faţă de
anumite persoane”.
Anulabilitatea este acea formă a nulităţii actelor administrative de autoritate care se
aplică, atunci când legea o prevede, actelor administrative adoptate sau emise cu
nerespectarea legii. Aceasta se deosebeşte de nulitatea relativă deoarece, pe de o parte, voinţa
organului administraţiei publice care îl adoptă sau emite nu se poate manifesta niciodată prin
eroare, dol sau violenţă, iar pe de altă parte, organul administraţiei publice care îl adoptă sau
emite nu o poate face fără a avea capacitatea juridică de a adopta ori emite acte administrative
de autoritate lovite de o nulitate relativă. Nulitatea relativă ar putea fi înlăturată prin acţiunea
intentată de organul administraţiei publice a cărei voinţă a fost viciată ori să fi încetat
incapacitatea pe care organul administraţiei publice o avea la data adoptării sau emiterii actul
administrativ de autoritate.
O chestiune pe care o ridică în doctrină actele administrative de autoritate este aceea a
termenului în care poate fi cerută anularea actului care, potrivit legii, este anulabil sau poate
fi anulat.
Soluţionarea acestor cereri de anulare a unui act administrativ de autoritate anulabil
sau care poate fi anulat este de competenţainstanţelor judecătoreşti de contencios
administrativ.
Termenul în care poate fi introdusă cererea de anulare este de un an de la data
publicării sau comunicării actului anulabil, în acest sens, articolul 5, alineatul ultim al Legii
contenciosului administrativ nr. 29 / 1990 prevede că, în toate cazurile, injtroducerea cererii
la instanţă nu se va putea face mai târziu de un an de la data comunicării actului administrativ
a cărui anulare se cere.
Nulitatea actelor administrative de autoritate constă în adoptarea sau emiterea unor
asemenea acte cu nerespectarea condiţiilor de validitate, indiferent de faptul că această
sancţiune este sau nu prevăzută de lege.
În sistemul nostru legislativ, nulitatea se pronunţă de instanţele judecătoreşti de
contencios administrativ la cererea celor care se consideră vătămaţi într-un drept al lor
recunoscut de lege sau la cererea prefectului judeţului sau al municipiului Bucureşti, precum
şi de unele instanţe judecătoreşti de drept comun - judecătorii şi tribunale, dacă au primit,
prin lege, această competenţă.
Nulitatea poate privi un act administrativ de autoritate în întregime sau numai unele
articole ale sale.
Pagina 45 din 66
În ceea ce priveşte efectele juridice care s-au produs până la constatarea, în tot sau în
parte, a nulităţii unui act administrativ de autoritate, se aplică principiul quod nullum est ab
initio nullus producit effectus.
Inexistenţa actului administrativ se referă la acel act adminsitrativ de autoritate care a
fost adoptat sau emis cu nerespectarea unei condiţii de validitate prevâzute în una din cele trei
faze ale procedurii administrative de adoptare, emitere şi intrare în vigoare.
Spre deosebire de actele administrative anulabile sau nule, a căror nulitate trebuie
pronunţată de o instanţă judecătorească, inexistenţa actului administrativ de autoritate pentru
a fi constatată sau stabilită nu are nevoie de intervenţia instanţelor judecătoreşti, ea poate fi
invocată de partea interesată sau de oricine are cunoştinţă de faptul că un act adminsitrativ de
autoritate este inexistent.
„Actele adminsitrative inexistente nu prezintă nici cel puţin aparenţa de legalitate,
deoarece încălcarea legii este atât de evidentă, încât oricine o poate sesiza.Tocmai de aceea,
în cazul actului administrativ inexistent nu operează aparenţa de legalitate şi, ca atare, el nu
poate fi pus în executare, spre deosebire de actul lovit de nulitate ( absolută şi relativă ), care,
în baza prezumţiei de legalitate, continuă să producă efecte juridice până în momentul
constatătii, cu efect retroactiv, a nulităţii actului”.
Importanţa categoriei actelor administrative inexistente trebuie privită şi prin prisma
excepţiilor de la controlul judecătoresc exercitat asupra actelor administrative în condiţiile
Legii nr. 29 / 1990. Astfel, dacă instanţele judecătoreşti nu pot să se pronunţe asupra
legalităţii acestor acte, ele pot constata inexistenţa lor. De altfel, viciul de inexistenţă poate fi
stabilit şi de alte instanţe judecătoreşti decât cele prevăzute de Legea nr. 29 / 1990, de alte
autorităţi etatice sau chiar de cetăţeni.
CAPITOLUL V
Intrarea în vigoare a actelor administrative de autoritate
1. Regula in materia intrării în vigoare a actelor administrative de autoritate

Actele administrative sunt emise în scopul de a produce efecte juridice, adică în
vederea creării, modificării sau stingerii ( încetării ) anumitor raporturi juridice.
Referitor la momentul de la care actele administrative încep să producă efecte
juridice, în principiu, este acela al publicării pentru actele administrative normative şi,
respectiv, cel al comunicării pentru actele administrative individuale. Numai din acest
Pagina 46 din 66
moment, subiectele iau cunoştinţă de conţinutul actului administrativ şi, drept urmare, li se
pretinde o anumită conduită.
În consecinţă, intrarea în vigoare marchează momentul producerii de efecte juridice
de către actele respective. Acest principiu îşi găseşte consacrarea în însăşi Constituţia
României care, în articolul 15, alineatul (2), prevede că „legea dispune numai pentru viitor,
cu excepţia legii penale mai favorabile”.
Publicarea poate avea loc prin Monitorul Oficial al României în cazul legilor,
ordonanţelor şi hotărârilor Guvernului ori prin alte mijloace de publicitate, în cazul celorlalte
acte normative ( publicare în presă, afişare ). Potrivit articolului 107, alineatul (4) din
Constituţie nepublicarea actelor normative ale Guvernului atrage inexistenţa acestor acte.
2. Excepţii în materia intrării în vigoare a actelor administrative de autoritate
Deşi, de regulă, data publicării unui act adminsitrativ de autoritate este şi data intrării
acestuia în vigoare, adică data la care începe să producă efectele juridice pentru care a fost
adoptat sau emis, există şi excepţii în care aceste acte administrative de autoritate intră în
vigoare, produc efecte juridice la o altă dată.
Aceste excepţii sunt:
actele administrative care prevăd o dată ulterioară pentru intrarea lor în vigoare ( în
cazul celor normative ) sau de la care produc efecte juridice ( în cazul celor individuale );
Astfel, potrivit articolului 3 din Hotărârea Guvernului privind transportul personalului
român care se deplasează în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar
şi foloseşte ca mijloc de transport avionul, prezenta hotărâre intră în vigoare după 30 de zile
de la data publicării ei în Monitorul Oficial al României, Partea I. De asemenea, potrivit
articolului 4 din Ordonanţa nr. 2 / 2001, actele normative prin care se stabilesc şi se
sancţionează contravenţii intră în vigoare după 10 zile de la data aducerii lor la cunoştinţă
publică, dacă în cuprinsul acestora nu se prevede un termen mai lung.
actele administrative cu caracter retroactiv, adică acele acte care constată sau recunosc
existenţa sau întinderea unor drepturi şi obligaţii, ce au luat naştere anterior ori inexistenţa
lor. Aceste acte se mai numesc şi acte declarative sau recognitive.
Din această categorie de acte fac parte:
„actele de anulare ( revocare ) a unor acte administrative care produc efecte juridice
de la data intrării în vigoare a actului desfiinţat;
actele administrative normative interpretative emise de acelaşi organ sau organul
superior celui care a emis actul interpretat care au efect retroactiv de la data aplicării actului
interpretat;
Pagina 47 din 66
acte adminsitrative care produc efecte juridice la o dată anterioară publicării;

actele administrative jurisdicţionale care au efect retroactiv deoarece se recunosc
părţilor situaţii juridice preexistente emiterii actului”.
Actele administrative de autoritate individuale produc efecte juridice din momentul în
care persoana interesată a luat cunoştinţă de conţinutul acestuia, fie că i-a fost înmânat direct,
fie că i-a fost transmis prin poştă.
De la această regulă fac excepţie actele administrative de autoritate emise de
Preşedintele României în realizarea atribuţiilor cuprinse în articolul 94 din Constituţie care, în
temeiul alineatului (1) al articolului 99 din Constituţie se publică în Monitorul Oficial al
României, iar nepublicarea atrage inexistenţa decretului; de asemenea, hotărările individuale
adoptate de Guvernul României ce se publică, conform alineatului (4) al articolului 107 din
Constituţie, în Monitorul Oficial al României pentru că, potrivit aceluiaşi alineat,
nepublicarea atrage inexistenţa hotărârii, precum şi actele administrative de autoritate
adoptate ori emise de organele colegiale sau unipersonale de conducere ale unor autorităţi
administrative autonome pentru care legile lor de organizare şi funcţionare prevede
obligativitatea publicării lor în Monitorul Oficial.
În ce priveşte actele administrative de autoritate a administraţiei publice locale,
articolul 50, alineatul (1) din Legea nr. 215 / 2001, prevede că actele normative devin
obligatorii de la data publicării, iar cele individuale de la data comunicării.
„Unele acte de autoritate individuale pot produce însă efecte juridice chiar din
momentul adoptării lor, dacă persoana vizată participă la adoptarea actului şi din cuprinsul
actului nu rezultă altfel. De exemplu, hotărârea consiliului local prin care se alege
viceprimarul produce efecte din momentul adoptării ei, dacă persoana aleasă în această
funcţie a fost prezentă la şedinţă şi a acceptat învestitura. În asemenea cazuri, momentul
adoptării actului coincide cu comunicarea sa, întrucât persoana în cauză ia cunoştinţă, în mod
direct, despre existenţa actului”.
Însă şi faţă de organul emitent actul poate produce efecte tot din momentul adoptării
lui. Astfel, consiliul local va plăti salariul viceprimarului din momentul adoptării hotărârii de
învestire, dacă hotărârea nu prevede o dată ulterioară pentru începerea mandatului
viceprimarului.
„În concluzie, actul de autoritate este valabil şi poate produce, în anumite situaţii,
efecte juridice din chiar momentul adoptării sau emiterii lui, dar el nu poate, potrivit legii, să
creeze obligaţii valabile faţă de terţi, înainte de aducerea lui la cunoştinţa acestora.
Pagina 48 din 66
Cu alte cuvinte, momentul în care un act de autoritate produce efecte juridice este
diferit, după cum urmează:
faţă de organul emitent, actul produce efecte juridice de la data adoptării ( emiterii )
lui sau la o dată ulterioară prevăzută în acel act;
faţă de terţi, actul creează obligaţii valabile de la data publicării sau comunicării ori la
o dată ulterioară prevăzută în acel act”.
Dispoziţiile articolului 50, alineatul (1) din Legea nr. 215 / 2001 oferă posibilitatea de
le interpreta în sensul că actele de autoritate ale administraţiei publice locale pot da naştere la
drepturi subiective valabile în afvoarea terţilor, chiar din momentul adoptării (emiterii) lor.
Prin urmare, data naşterii dreptului este aceea a adoptării (emiterii) actului şi nu data
comunicării lui, întrucât acest de lege prevede doar că actul nu este obligatoriu înainte de
comunicarea lui.Astfel, dacă dreptul născut este garantat prin lege, prin stabilitate, organul
emitent nu mai poate revoca actul înainte de comunicare, întrucât actul a devenit irevocabil
din chiar momentul adoptării (emiterii) lui.
De reţinut este că legea nu prevede un termen pentru punerea în executare a unui act
administrativ de autoritate faţă de terţi, lăsând la latitudinea adminsitraţiei să stabilească acest
moment. Legea prevede termene maxime pentru comunicarea şi publicarea actelor
adminsitrative de autoritate, acestea fiind de 10 zile de la adoptare sau emitere, în cazul celor
individuale şi de 5 zile de la comunicarea către prefect a actelor normative.
CAPITOLUL VI
Modificarea şi suspendarea
actelor administrative de autoritate
1. Modificarea actelor administrative de autoritate

Această măsură,a modificării actelor administrative de autoritate,poate fi luată, în
principal, de organul administraţiei publice care l-a adoptat sau emis, dar şi de organele
administraţiei publice ierarhic superioare ori de instanţele judecătoreşti competente, potrivit
legii.
În timp ce revocarea sau retractarea actului administrativ priveşte actul în întrgul său,
modificarea acestuia se referă numai la unele elemente, la unele prevederi din act.
Modificarea actelor administrative cu caracter normativ se realizează printr-un act de
acelaşi nivel şi cu respectarea aceleaşi metodologii de tehnică legislativă.
De subliniat este faptul că modificarea actului produce efecte numai pentru viitor,
efectele produse până la data modificării.
Pagina 49 din 66
Sub aspectul modificării acestor acte, trebuie făcută distincţia între modificarea
actelor administrative de autoritate normativă şi modificarea actelor administrative de
autoritate individuale.
a) Actele administrative de autoritate normativă pot fi modificate, de regulă, de
organele administraţiei publice care le-a adoptat sau le-a emis, dar şi de instanţele
judecătoreşti de contencios administrativ, în condiţiile legii.
„Modificarea actelor administrative de autoritate de către organele administraţiei
publice care le-au adoptat ori emis poate să constea şi numai în completarea cu unele
prevederi a actului supus modificării, precum este posibil şi ca prin acelaşi act adminstrativ
de autoritate modificator să se aducă atât modificări cât şi completări unui act administrativ
de autoritate adoptat ori emis anterior”.
Astfel, prin Hotărârea Guvernului nr. 322 / 2000 privind modificarea şi completarea
Hotărârii Guvernului nr. 1182 / 1996 pentru aplicarea Legii nr. 15 / 1996 privind statutul şi
regimul refugiaţilor în România s-a adus atât modificări cât şi completări. De asemenea, prin
Hotărârea Guvernului nr. 450 / 2000 pentru modificarea articolului 19, alineatul (12) din
Normele privind reglementarea unor probleme financiare în activitatea sportivă, aprobate prin
Hotărârea Guvernului nr. 240 / 1999 s-a adus numai modificări.
Modificări şi completări la actele administrative de autoritate pe care le adoptă sau
emit efectuează şi autorităţile administrative autonome. Spre exemplu, prin Normele Băncii
naţionale a României nr. 10 / 1999 pentru modificarea Normelor nr. 2 / 1999 privind
autorizarea băncilor s-au adus modificări unui act administrativ de autoritate emis de Banca
Naţională a României.
Asemenea modificări şi completări se aduc ordinelor şi instrucţiunilor pe care le-au
emis miniştrii şi conducătorii celorlalte organe de specialitate ale adminstraţiei publice
centrale.
De asemenea, modificări ale ale actelor administrative de autoritate pot efectua şi
instanţele judecătoreşti de contencios administrativ care, potrivit articolului 11 din Legea nr.
29 / 1990, soluţionând acţiunea, poate, după caz, să anuleze în total sau în parte actul
administrativ.
b) Actele administrative de autoritate individuale pot fi modificate ori completate atât

de organele care le-au adoptat sau emis, cât şi de organele administraţiei publice ierarhice
superioare, precum şi de către instanţele judecătoreşti de contencios administrativ.
Pagina 50 din 66
Controlul administrativ, prin care se pot aduce modificări actelor administrative de

autoritate de stabilire a impozitelor şi taxelor locale, este reglementat de Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 58 / 1999 privind soluţionarea obiecţiunilor şi contestaţiilor
formulate împotriva actelor de control şi impunere având ca obiect constatarea şi stabilirea
impozitelor şi taxelor locale, a majorărilor de întârziere, a penalităţilor, precum şi a altor
sume.
Potrivit articolului 3, alineatul (1) din ordonanţa menţionată, împotriva constatărilor şi
măsurilor stabilite în cadrul competenţelor legale prin procesele-verbale sau prin alte acte
administrative ale serviciilor de specialitate ale consiliilor locale, ale Consiliului General al
municipiului Bucureşti sau ale consiliilor judeţene, după caz, plătitorilor de impozite, taxe
locale, precum şi de alte sume, pot face obiecţiuni care se soluţionează de către şeful
serviciului de specialitate respectiv. Persoana fizică sau juridică nemulţumită de modul în
care au fost soluţionate obiecţiunile se poate adresa cu contestaţie primarului unităţii
administrativ – teritoriale, respectiv primarului general al municipiului Bucureşti, în care
acesta îşi are domiciliul, sediul sau unde îşi desfăşoară activitatea.
Soluţionând obiecţiunile şi contestaţiile, organele competente pot modifica, dacă este
cazul, actele administrative de autoritate împotriva cărora s-au formulat obiecţiunile şi
contestaţiile.
Împotriva dispoziţiei primarului, potrivit articolului 9, alineatul (1) din aceeaşi
ordonanţă, persoana fizică sau juridică nemulţumită s e poate adresa, în condiţiile legii,
tribunalul cu acţiune în anulare a actului respectiv, iar potrivit alineatului (3) persoana fizică
sau juridică nemulţumită de sentinţa tribunalului se poate adresa cu recurs Curţii de apel.
2. Suspendarea actelor administrative de autoritate

În literatura de specialitate au fost formulate mai multe opinii referitoare la noţiunea
„suspendării” actelor administrative.
Potrivit unei păreri, noţiunii de suspendare a actelor adminstrative i se atribuie două
sensuri. „Prin suspendare „stricto sensu” se înţelege încetarea temporară a obligaţiei de
executare după intrarea în vigoare a actului administrativ, adică după ce acesta a început să
producă efecte juridice. Prin susupendare „lato sensu” se înţelege nu numai încetarea
temporară a unei activităţi deja începute, ci şi cazurile în care un act administrativ intră în
vigoare ulterior momentului în care a fost emis şi ar fi trebuit să intre în vigoare”.
Pagina 51 din 66
Potrivit unei alte opinii, „suspendarea reprezintă operaţiunea juridică care determină
încetarea temporară a efectelor juridice ale unor acte administrative ca urmare a existenţei
unor dubii cu privire la legalitatea şi oportunitatea acestora”.
„Suspendarea are caracter temporar. Ea durează până când actul e ste revocat sau
anulat ori este recunoscut ca valabil. Dacă organul emitent găseşte actul ilegal sau inoportun,
îl revocă, iar, în caz contrar, îl repune în vigoare”.
Suspendarea unui act administrativ poate deveni necesară din mai multe motive, şi
anume:
contestarea legalităţii de către un cetăţean, o organizaţie sau de către un organ public;
în acest sens, pe perioada suspendării, organul adminstraţiei publice care a hotărât această
măsură verifică condiţiile de legalitate ale actului administrativ, urmând ca la expirarea
termenului pentru care a fost suspendat, fie să-l repună în vigoare în cazul constatării
caracterului său legal, fie să-l revoce în situaţia stabilirii caracterului său ilegal.
contestarea oportunităţii actului de autoritate, fără a se pune în diiscuţie legalitatea
acestuia; cu privire la aceste două motive, suspendarea intervine în situaţia în care există
unele îndoieli, dubii, ezitări referitor la legalitatea sau oportunitatea actelor administrative.
necesitatea de a se pune de acord actul administrativ cu actele organelor ierarhice
superioare, emise ulterior;
aplicarea unei sancţiuni persoanei fizice care a săvârşit o abatere adminstrativă; astfel,
suspendarea poate interveni cu titlu de sancţiune împotriva unor persoane fizice care au
comis anumite fapte prevăzute de lege sau care nu şi-au îndeplinit anumite obligaţii legale.
De exemplu, potrivit articolului 60, alineatul (1) din Legea nr. 3 / 1977 privind pensiile de
asigurări sociale şi asistenţă socială, plata pensiei stabilită prin decizia de pensionare se
suspendă cât timp pensionarul execută o pedeapsă privativă de libertate. De asemenea, dacă
titularul unei autorizaţii sau al unei licenţe de emisie eliberată în condiţiile Legii nr. 48 / 1992
nu îşi respectă obligaţiile şi nu se conformează somaţiei primite, Consiliul Naţional al
Audiovizualului poate, după caz, dispune suspendarea autorizaţiei de la o lună la trei luni.
De reţinut este faptul că indiferent de multitudinea cauzelor care o impun, „acestea nu
pot transforma suspendarea într-o regulă a regimului juridic al actelor adminsitrative, la fel ca
şi revocarea. Dacă s-ar proceda aşa, s-ar ajunge să se împiedice activitatea adminstrativă, să
se încalce legea şi legalitatea”.
Astfel, suspendarea se deosebeşte de revocare prin următoarele aspecte: în primul
rând, revocarea apare ca o regulă ( actele administrative, în principiu, sunt revocabile), în
timp ce suspendarea este o operaţie excepţională; în al doilea rând, revocarea se dispune când
Pagina 52 din 66
există certitudinea că actul este ilegal, inclusiv sub aspectul oportunităţii, pe când
suspendarea se dispune când există un dubiu în privinţa legalităţii, inclusiv sub aspectul
oportunităţii; iar, în al treilea rând, revocarea determină încetarea definitivă a efectelor actului
administrativ, pe când suspendarea determină încetarea temporară a acestor efecte.
Suspendarea poate fi hotărâtă fie de organul emitent al actului, fie de către organul
ierarhic superior, precum şi de către instanţele judecătoreşti competente însă numai în
situaţiile în care legea prevede expres aceasta.
Aşadar, suspendarea actelor de autoritate ale administraţiei publice locale poate avea
loc fie printr-un act juridic, fie în temeiul legii.
Suspendarea printr-un act juridic se poate dispune de către organul emitent sau de
către instanţa judecătorească.
Organul emitent îşi poate suspenda propriile acte de autoritate în virtutea principiului
revocabilităţii actelor adminstrative, întrucât qui potest plus, potest minus.
Instanţa judecătorească de contencios adminstrativ poate să dispună, potrivit
articolului 9, alineatul (1) din Legea nr. 29 / 1990, în cazuri bine justificate şi pentru a se
putea preveni producerea unei pagube iminente, suspendarea executării actului adminstrativ,
până la soluţionarea definitivă a acţiunii în anulare a actului atacat. În această situaţie, dacă
acţiunea în anulare a fost admisă, actul administrativ de autoritate suspendat este anulat, iar,
dacă instanţa de contencios administrativ a respins acţiunea în anulare, pe data rămânerii
definitive şi revocabile ale acesteia îşi încetează efectele de suspendare a actului
administraţiei de autoritate care a fost suspendat prin hotărârea pronunţată în soluţionarea
cererii de suspendare.
Organele care fac parte din Ministerul public pot suspenda numai actele
administrative ale organelor de deţinere şi executare a pedepselor.
Suspendarea de drept a unui act de autoritate al administraţiei publice locale are loc şi
atunci când prefectul atacă acel act la instanţa de contencios adminstrativ, potrivit articolului
135, alineatul (1) din Legea nr. 215 / 2001.
Măsura suspendării prin act juridic are la bază existenţa unor dubii în legătură cu
legalitatea sau oportunitatea unui act de autoritate. Aceste dubii le poate avea organul emitent
al actului, dar şi instanţa judecătorească care poate dispune măsura suspendării atunci când
reclamantul solicită luarea acestei măsuri până la soluţionarea acţiunii privind anularea
actului adminsitrativ anulat.
Pagina 53 din 66
„Suspendarea prin act juridic, fiind determinată de o apreciere asupra legalităţii sau
oportunităţii unui act de autoritate, are un caracter facultativ, în tim ce suspendarea de drept,
avându-şi temeiul în lege, are caracter obligatoriu”.
În ceea ce priveşte încetarea suspendării actelor administrative, aceasta se porduce la
momente diferite, în funcţie de forma suspendării – de drept ( ope legis ) sau în temeiul unui
act juridic.
În primul rând, suspendarea încetează în momentul când actul suspendat este revocat
de autorităţile competente ca urmare a constatării carcaterului său ilegal sau inoportun prin
intermediul unui act adminstrativ de revocare sau ca urmare a repunerii acestuia în vigoare.
În al doilea rând, suspendarea poate înceta şi de drept. Aici se încadrează actele
adminsitrative suspendate pentru inoportunitate, în situaţia în care împrejurările de fapt care
au determinat ca executarea actului să fie inoportună a dispărut. Suspendarea actului
adminsitrativ încetează de drept în acest moment.
De asemenea, suspendarea de drept intervenită ca urmare a acţiunii introduse de
prefect la instanţa de contencios adminstrativ împotriva unui act adminstrativ provenit de la
autorităţile adminsitraţiei publice locale, încetează odată cu rămânerea definitivă a hotărârii
judecătoreşti pronunţată în litigiul respectiv.
În al treilea rând, suspendarea actului adminstrativ hotărâtă de instanţa judecătorească
pe baza articolului 9 din Legea nr. 29 / 1990, va înceta odată cu soluţionarea acţiunii.
Cu privire la reconstituirea actelor administrative de autoritate, s-au exprimat opinii
divergente. Reconstituirea actelor administrative de autoritate este tratată în legătură cu actele
de stare civilă, precizându-se că „în principiu, nu este admisă, deoarece ea intervine numai în
cazurile exprese prevăzute de lege. De regulă, reconstituirea nu se realizează, dar atunci când
legea reglementează această operaţiune juridică, organele administraţiei publice competente o
înfăptuiesc, în condiţiile legii”.
Astfel, potrivit articolului 52 din Legea nr. 119 / 1996 cu privire la actele de stare
civilă, reconstituirea actelor de stare civilă se poate face, la cerere, dacă:
registrele de stare civilă au fost pierdute sau distruse în totalitate ori în parte;
actul de stare civilă a fost întocmit în străinătate şi nu poate fi procurat certificatul ori
extrasul de pe acest act.
Articolul 54, alineatul (1) al aceleiaşi legi dispune că cererea de reconstituire însoţită
de actele doveditoare se depune la autoritatea administraţiei publice locale competentă să
întocmească actul sau a locului de domiciliu al perosanei interesate în cazul prevedrilor
articolului 52, litera b).
Pagina 54 din 66
Cererea se soluţionează în termen de 30 de zile prin dispoziţie a primarului, care se

comunică solicitantului în termen de 10 zile de la emitere.
Potrivit alineatului (2) al aceluiaşi articol, dispoziţia prevăzută la alineatul (1) poate fi
contestată la instanţa judecătorească în a cărei rază teritorială îşi are sediul autoritatea
emitentă.
Majoritatea autorilor exprimă însă opinia că actele de stare civilă nu pot fi considerate
acte administrative de autoritate. Totuşi, această formă de activitate este o activitate
administrativă fiind înfăptuită de organe administrative. „Din punct de vedere organic şi
formal, aşadar, actul de stare civilă are caracter administrativ, însă din punct de vedere
material nu poate fi considerat act administrativ, ci doar operaţiune administrativă”.
În acest sens, articolul 1 din Legea nr. 119 / 1996 defineşte actul de stare civilă ca
fiind „înscrisul autentic prin care se dovedeşte naşterea, căsătoria, decesul, întocmit de
ofiţerul de stare civilă”.
De reţinut este faptul că actul de stare civilă e întocmit, nu emis în temeiul puterii
publice cu care e învestită autoritatea adminstrativă. De asemenea, actele de stare civilă nu
stabilesc drepturi şi obligaţii noi pentru persoanele cărora li se adresează. Acestea constată
doar existenţa unor fapte juridice ( naştere, deces ) sau a unor acte juridice ( căsătoria ) fără a
adăuga efecte juridice noi celor produse deja de către aceste fapte sau acte juridice.
Aşadar, actul de stare civilă este o operaţiune tehnico – materială care nu produce
efecte juridice prin ea însăşi, deci reconstituirea actelor de stare civilă nu poate fi analizată în
cadrul categoriei actelor administrative de autoritate.
CAPITOLUL VII
Încetarea producerii efectelor actelor administrative de autoritate
Actele administrative de autoritate ale administraţiei publice locale produc efecte

juridice din momentul intrării lor în vigoare şi până la scoaterea lor din vigoare.
Raporturile juridice care au luat naştere pe baza actelor administrative pot să înceteze
fie ca urmare a intervenirii unui act de autoritate emis în a cest scop, fie a unor fapte
materiale prevăzute de lege tocmai pentru a lipsi de efecte juridice actele administrative.
„Actele juridice prin care are loc încetarea efectelor actelor de autoritate ale
administraţiei publice locale pot fi emise fie de organul emitent al actului care îşi încetează
efectele, fie de instanţa judecătorească, spre deosebire de actele de autoritate ale
Pagina 55 din 66
administraţiei publice de stat care îşi încetează efectele juridice şi prin actele organelor
ierarhic superioare organului care a emis actul ce va fi desfiinţat”.
Încetarea efectelor juridice ale actelor administrative ca urmare a intervenirii unui act
juridic în acest scop operează, în general, din momentul ieşirii acestora din vigoare printr-un
alt act juridic care aparţine, de regulă, organului emitent, organului ierarhic superior acestuia
sau instanţelor judecătoreşti.
Modalităţile concrete prin care încetează raporturile juridice produse de actele
administrative sunt: revocarea, anularea şi suspendarea. Întrucât suspendarea a fost deja
analizată în cadrul capitolului anterior, această modalitate de încetare temporară a efectelor
actelor de autoritate nu mai necesită nici o prezentare.
1. Revocarea actelor administrative de autoritate

Revocarea actelor administrative constituie unul din modurile de încetare a efectelor
juridice ale acestor acte care intervine frecvent în practica administrativă, revocarea apărând
ca un principiu al regimului juridic al actelor administrative. Actele administrative de
autoritate, fiind acte cu caracter unilateral, ele pot fi, în principiu, revocabile.
„Revocarea reprezintă operaţiunea juridică care determină încetarea definitivă a
efectelor juridice ale actelor administrative ca urmare a ilegalităţii şi inoportunităţii acestor
acte”.
Revocarea poate fi dispusă de organul emitent al actului ilegal sau inoportun sau de
organul ierarhic superior al acestuia.
Motivele sau cauzele revocării constau în ilegalitatea sau inoportunitatea actului
administrativ.
Referitor la primul motiv de revocare trebuie subliniat faptul că din moment ce
organul administraţiei publice a emis în mod unilateral un act ilegal, acest organ precum şi
organul ierarhic superior au posibilitatea de a-l revoca tot pe cale unilaterală, fără intervenţia
instanţelor judecătoreşti. Administraţia este cea care trebuie să respecte şi să organizeze
aplicarea legii, astfel încât să nu se ajungă la situaţia ca un act administrativ să fie emis cu
încălcarea legii şi să producă efecte de drept.
În legătură cu al doilea motiv de revocare, s-a exprimat în doctrină următoarea opinie:
„deşi oportunitatea unui act administrativ poate fi pusă numai la limitele legalităţii lui, se
poate întâmpla ca un act să fie legal, dar să nu fie oportun”.
Pagina 56 din 66
Revocarea unui act administrativ pentru motive de ilegalitate produce efecte

retroactive de la data adoptării (emiterii) actului revocat, efectele acestuia desfiinţându-se în
totalitate ca şi cum actul nu ar fi existat.
Revocarea pentru motive de inoportunitate produce efecte de la data la care actul a
devenit inoportun, iar efectele juridice produse de actul revocat până la data revocării sunt şi
rămân valabile.
Revocarea propriului act administrativ mai poartă denumirea de retractare sau
retragere a actului administrativ.
Această modalitate de încetare a efectelor unui act administrativ poate fi totală sau
parţială. În acest ultim caz, revocarea mai poartă denumirea de reformare sau modificare a
actului administrativ.
„Principiul revocabilităţii actelor administrative apare ca un efect firesc al trăsăturilor
administraţiei publice, al raţiunii însăşi de a fi a actelor administrative”. În acest sens,
administraţia publică presupune o activitate de conducere şi execuţie efectivă, ea trebuie să
dea dovadă în permanenţă de receptivitate şi elasticitate.
Principiul revocabilităţii comportă o serie de excepţii. Toate aceste excepţii privesc
numai actele administrative individuale, deoarece actele administrative normative sunt
întotdeauna şi oricând dacă organul administraţiei publice care le-a adoptat sau emis
apreciază că un asemenea act nu trebuie să mai producă efectele juridice pentru care a fost
adoptat sau emis. În acest sens, principiul revocabilităţii actelor administrative normative are
caracter absolut. În acestă situaţie, efectele juridice produse până la data revocării rămân bine
produse, iar drepturile particularilor dobândite în temeiul actului adminstrativ de autoritate
normativ revocat intră în domeniul drepturilor câştigate.
Acest principiu încetează însă a mai avea caracter absolut în privinţa actelor
administrative individuale şi în situaţii anume prevăzute de lege, ori ca efect al naturii
drepturilor şi obligaţiilor cuprinse în actele administrative respective, aceste acte devin
irevocabile, constituindu-se în excepţii de la principiul revocabilităţii actelor administrative.
În doctrină, au fost deja evidenţiate categoriile de acte adminstrative irevocabile,
acestea fiind următoarele:
actele administrative jurisdicţionale sunt irevocabile deoarece ele se bucură de o
anumită stabilitate ca urmare a faptului că organele care le emit cu prilejul soluţionării unor
litigii se dezinvestesc de dreptul de a mai r eveni asupra acestora;
actele adminstrative pe baza cărora au luat naştere raporturi juridice civile, de muncă
sau procesuale; acestea deşi apar frecvent în activitatea administraţiei publice locale, sunt
Pagina 57 din 66
revocabile întrucât aceste raporturi juridice iau naştere prin acordul de voinţă al părţilor şi nu
mai pot fi desfiinţate prin manifestarea de voinţă unilaterală a organului emitent al actului
administrativ.
În doctrină, există referiri la actele care stau la baza raporturilor civile şi de muncă,
precum şi la „contractele civile, în sensul larg al termenului”.
În primul caz, e vorba de raporturi juridice create în baza actelor de autoritate ale
administraţiei publice locale care pot fi raporturi juridice civile, de muncă sau procesuale.
În al doilea caz, majoritatea raporturilor juridice contractuale care au la bază acte de
autoritate sunt contracte adminstrative, prin intermediul cărora autorităţile publice locale îşi
administrează domeniul public. „Actele de autoritate care au generat contracte adminsitrative
pot fi revocate, acestea fiind o excepţie de la excepţie”.
În schimb, „actele de autoritate pe baza cărora administraţia publică locală încheie
contracte civile cu diverşi particulari, persoane fizice sau juridice, nu mai pot fi revocate”.
c)acte administrative care au dat naştere unor drepturi subiective garantate de lege
prin stabilitate
Uneori, autorităţile adminsitraţiei publice locale emit acte generatoare de drepturi
subiective, a căror stabilitate este garantată de lege, prin intermediul anumitor organisme
înfiinţate potrivit legii şi care funcţionează pe lângă acestea. De exemplu, pentru reatituirea
unor imobile sau pentru acordarea de despăgubiri foştilor proprietatri, s-au constituit pe lângă
consiliile locale şi judeţene, comisii speciale potrivit articolelor 16 – 20 din Legea nr. 112 /
1995.Hotârârile comisiei judeţene, prin care s-au restituit imobilele foştilor proprietari,
constituie acte prin care a luat naştere un drept subiectiv fundamental, respectiv dreptul de
proprietate, garantat de Consituţia României în articolul 41, alineatul (1).
d) actele administrative atributive de statut personal - spre exemplu, o diplomă
universitară, reuşita la un concurs, etc., nu mai pot fi revocate deoarece au la bază o activitate
anterioară a unor persoane, iar revocarea lor ar fi inutilă din moment ce persoana interesată
poate cere oricând emiterea unui asemenea act cu acelaşi conţinut.
e)acte administrative realizate material nu mai pot fi revocate întrucât prin revocarea
lor nu s-ar putea restabili situaţia materială anterioară. Sunt irevocabile, de exemplu, o
autorizaţie de demolare a unei construcţii care a fost deja demolată sau o autorizaţie de
construire după ce lucrările de construire s-au executat.
În literatura de specialitate, s-a apreciat că „acele autorizaţii a căror realizare are loc
continuu, denumite şi autorizaţii libere, pot fi revocate. Dată fiind executarea lor succesivă
pot apărea, în timp, anumite împrejurări care să justifice revocarea unor asemenea acte, însă
Pagina 58 din 66
efectele revocării nu se pot produce decât ex nunc, întrucât, pentru trecut, aceste autorizaţii
reprezintă acte executate material”. Un exemplu de asemenea autorizaţie este cea dată pentru
exercitarea de către particulari a unor profesii sau meserii.
f) actele administrative de sancţionare contravenţională – această excepâie îşi găseşte
justificarea în necesitatea evitării comiterii de abuzuri de către administraţia publică în
raporturile sale cu particularii.
Aceste acte nu mai pot fi revocate de organul emitent, nici de organul superior, ci ele
pot fi anulate doar pe cale judecătorească.
În doctrină, s-a arătat că şi actele administrative exceptate de la principiul
revocabilităţii pot fi revocate în ipoteza în care actul administrativ pe care partea îşi
întemeiază un drept subiectiv a fost emis datorită manevrelor sale frauduloase sau dolosive.
Aceasta corespunde principiului potrivit căruia nimeni nu poate invoca în favoarea sa propria
sa vină ( nemo auditur suam turpitudinem allegans ).
Dacă s-ar recunoaşte stabilitate unor drepturi obţinute prin manopere dolosive sau
frauduloase, ar însemna legalizarea unei situaţii ilegale.
Dacă actul irevocabil a fost emis din culpa exclusivă a autorităţii administraţiei
publice, el nu mai poate fi revocat dacă aceasta atrage consecinţe păgubitoare pentru titularul
sau beneficiarul acelui act.
Totodată, irevocabilitatea actelor administrative din categoriile exceptate de la
principiul revocabilităţii nu mai poate fi invocată în cazul unor acte inexistente, deoarece
acestea nu au avut nici un moment aparenţă de legalitate.
În această situaţie, încălcarea legii este atât de evidentă încât oricine o poate sesiza.
Datorită faptului că nu operează prezumţia de legalitate, nimeni nu poate fi obligat să se
supună dispoziţiilor cuprinse într-un asemenea act. Astfel, de exemplu, o hotărâre a
consiliului local adoptată cu încălcarea competenţei teritoriale reprezintă un act inexistent.
În legătură cu actele administrative inexistente s-a pus problema, în doctrină, dacă
acestea mai trebuie revocate sau doar constatată inexistenţa lor de către autorităţile emitente.
S-a statuat în sensul că „autorităţile emitente au dreptul să revină asupra acestor acte,
indiferent că se procedează la revocarea sau la constatarea inexistenţei lor”.
2. Abrogarea actelor administrative de autoritate

„Această operaţiune constituie dreptul organului administraţiei publice care a adoptat
sau emis un act administrativ de autoritate de a-l abroga, de a face să înceteze producerea
efectelor juridice ale unui act adminstrativ de autoritate normativ ori individual”.
Pagina 59 din 66
Abrogarea intervine, de regulă, pentru motive de oportunitate sau de interes public ori
pentru că aplicarea, în continuare, unui act administrativ de autoritate nu mai este necesară.
Abrogarea se face printr-un act adminstrativ de autoritate adoptat sau emis de acelaşi
organ al administraţiei publice şi priveşte atât acte adminsitrative de autoritate normative cât
şi individuale. De asemenea, aceasta poate privi un act adminsitrativ de autoritate integral sau
numai anumite articole din actul respectiv ori numai din anexele sale.
Actele administrative de autoritate normative pot fi abrogate de Guvern, de
conducătorii autorităţilor administrative autonome sau de miniştrii şi conducătorii celorlalte
organe de specialitate ale administraţiei publice centrale. Astfel, prin Hotărârea Guvernului
nr. 44 / 1998 a fost abrogată Hotărârea Guvernului nr. 751 / 1997 privind compensarea
preţurilor cu amănuntul la unele medicamente.
Obiect al abrogării îl poate constitui şi actele administrative de autoritate individuale.
Conducătorii autorităţilor administrative autonome, miniştrii şi conducătorii celorlalte
organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, consiliile judeţene şi cele locale,
precum şi prefecţii, preşedinţii consiliilor judeţene şi primarii pot să-şi abroge actele
administrative de autoritate pe care le-au adoptat sau emis atunci când apreciază că abrogarea
lor este necesară.
3. Anularea actelor administrative de autoritate

Anularea reprezintă operaţiunea juridică de încetare definitivă a efectelor juridice ale
unui act administrativ ilegal.
În doctrină, s-a arătat că „distincţia dintre nulitatea absolută şi nulitatea relativă are
mai puţină relevanţă în dreptul administrativ dat fiind regimul lor de juridic asemănător”.
Astfel, anularea unui act administrativ ilegal se poate dispune de către organele
administrative, indiferent dacă actul în cauză a încălcat o normă care ocroteşte un interes
general sau personal.
De asemenea, în dreptul administrativ pot fi confirmate uneori şi nulităţile absolute.
Actele de autoritate ale autorităţilor administraţiei publice locale nu pot fi anulate
decât de către instanţa judecătorească datorită autonomiei existente între aceste autorităţi,
spre deosebire de actele de autoritate ale organelor administraţiei publice de stat care pot fi
anulate şi de către organele ierahic superioare organului emitent al actului.
Anularea se deosebeşte de revocare prin următoarele aspecte:
„anularea se dispune numai pentru motive de ilegalitate astfel încât instanţa de
judecată nu verifică oportunitatea actului;
Pagina 60 din 66
anularea produce întotodeauna efecte retroactive încă din momentul adoptării sau
emiterii actului deoarece cauzele anulării sunt fie anterioare, fie concomitente emiterii
actului; În cazul anulării, se consideră că actul nu ar fi existat niciodată, efectele sale se
produc ex tunc, în timp ce revocare produce efecte numai pentru viitor ( ex nunc);
anularea actelor de autoritate ale organelor amdinistraţiei publice locale poate fi
dispusă numai de instanţa judecătorească, în timp ce revocarea poate fi dispusă numai de
organul emitent al actului;
măsura revocării este o consecinţă a exercitării controlului administrativ intern, în
timp ce anularea poate fi urmarea exercitării, de către prefect, a controlului de tutelă asupra
actelor autorităţilor publice locale sau consecinţa exercitării, de către persoana interesată, a
dreptului său fundamental de a se apăra împotriva abuzului autorităţilor publice”.
Referitor la condiţiile de admisibilitate ale acţiunii în anulare a unui act administrativ
de autoritate al administraţiei publice locale, trebuie precizat că anularea în justiţie a unui act
administrativ se face în procedură contencioasă deoarece odată cu introducerea acţiunii în
anulare a actului se declanşează un litigiu între administraţia publică emitentă a actului şi
titularul acţiunii în anulare.
Procedura de drept comun în materia contenciosului administrativ este reglementată
de Legea nr. 29 / 1990, dar există şi unele reglementări speciale în materie. Potrivit unor
reglementări speciale, respectiv articolul 57, alineatul (3) din Legea nr. 215 / 2001, există şi
unele acte a căror anulare se poate dispune după o altă procedur, de exemplu, hotărârile
privind validarea sau invalidarea unui mandat de consilier, etc.
Condiţiile de admisibilitate ale acţiunii de anulare a unui act adminstrativ al
autorităţilor publice locale sunt următoarele:
calitatea procesuală a părţilor în acţiunea de contencios administrativ

În ce priveşte calitatea de „reclamant” în acţiunea de contencios administrativ, Legea
nr. 29 / 1990 prevede că pot avea această calitate nu numai persoanele fizice şi juridice de
drept privat, ci şi organizaţiile statale autonome.
Pentru ca o persoană fizică sau juridică să-şi justifice calitatea sa de reclamant într-o
acţiune în contencios administrativ, acesta va trebui să facă dovada că este titularul dreptului
lezat printr-un act de autoritate sau nerecunoscut prin refuzul nejustificat al unei autorităţi
administrative. „Excepţie face prefectul care are, de drept, legitimare procesuală în acţiunea
de contencios administrativ, el nefiind titularul vreunui drept lezat prin actul administrativ
atacat”.
Pagina 61 din 66
În ceea ce priveşte partea pârâtă, este necesar să existe identitate între autoritatea
publică chemată în judecată şi cea care a emis actul. Pârâtul într-o acţiune de contencios
administrativ trebuie să fie o autoritate administrativa ori aceasta împreună cu un funcţionar
al acesteia.
„În schimb, în litigiile patrimoniale ( de drept public sau de drept comun ) au calitatea
de părţi unităţile administrativ – teritoriale, întrucât acestea sunt persoane juridice şi au un
patrimoniu propriu constituit din bunurile aparţinând domeniului de interes local. Ele sut
reprezentate în aceste litigii de către consiliile locale şi judeţene sau, după caz, de primari şi
preşedinţii consiliilor judeţene”.
actul atacat să vatăme un drept recunoscut de lege unei persoane fizice sau juridice, în
cazul contenciosului subiectiv sau ca actul să fie ilegal, în aczul contenciosului obiectiv
Actul atacat trebuie să lezeze un drept subiectiv , în cazul contenciosului reglementat
de Legea nr. 29 / 1990 sau să contravină unei norme juridice superioare, în cazul
contenciosului declanşat de către prefect, în temeiul Legii nr. 215 / 2001.
c) actul atacat să fie un act adminstrativ
Potrivit unei opinii exprimate în doctrină, „numai actele de autoritate şi contractele
adminstrative sunt supuse regimului de drept public, inclusiv în ceea ce priveşte controlul
legalităţii lor, în timp ce actele de gestiune privată, fiind încheiate de administraţie, ca orice
particular, sunt supuse regimului de drept comun”.
d) actul atacat să nu fie exceptat de la controlul de legalitate pe calea contenciosului
administrativ
În concret, sunt exceptate de la controlul de legalitate pe calea contenciosului
adminstrativ, în concepţia Legii nr. 29 / 1990, următoarele categorii de acte ale administraţiei
publice locale:
actele de autoritate ale adminstraţiei publice locale prin care se iau măsuri urgente
pentru evitarea sau înlăturarea efectelor unor evenimente prezentând pericol public;
actele adminsitrative pentru desfiinţarea sau modificarea cărora se prevede, prin lege
specială, o altă procedură judiciară;
actele de gestiune săvârşite de unităţile adminstrativ – teritoriale în calitate de
persoane juridice civile şi pentru administrarea patrimoniului său.
e) îndeplinirea procedurii administrative prealabile în termenul prevăzut de lege
Potrivit articolului 5, alineatul (2) din Legea nr. 29 / 1990 „înainte de a se cere
instanţei anularea actului sau obligarea la eliberarea lui, cel care se consideră vătămat se va
adresa pentru apărarea dreptului său, în termen de 30 de zile de la data când i s-a comunicat
Pagina 62 din 66
actul administrativ sau la expirarea termenului prevăzut la articolul 1, alineatul (2), autorităţii
emitente care este obligată să rezolve reclamaţia în termen de 30 de zile de la aceasta”.
Aşadar, trebuie subliniat că procedura administrativă prealabilă este o condiţie
obligatorie pentru introducerea acţiunii în contencios administrativ, potrivit Legii nr. 29 /
1990, dispoziţiile acesteia având caracter imperativ. Neîndeplinirea acestei proceduri conduce
la respingerea acţiunii ca inadmisibilă.
Procedura administrativă prealabilă se consideră îndeplinită numai prin introducerea
reclamaţiei la organul administrativ emitent al actului, adică exercitarea recursului graţios.
Termenul de 30 de zile pentru introducerea reclamaţiei administrative curge de la data
comunicării actului administrativ. În doctrină au fost formulate mai multe opinii în legătură
cu natura juridică a acestui termen.
Astfel, se apreciază că „natura juridică a termenului pentru îndeplinirea procedurii
prealabile este de decădere, însă în forma sa atenuată. Totuşi, pentru motive temeinice, când
din împrejurări mai presus de voinţa sa, particularul a fost împiedicat să-şi exercite dreptul la
reclamaţia administrativă prealabilă va trebui să beneficieze de repunerea în termen”.
f) actiunea în contencios trebuie introdusă în termenele prevăzute de lege
Potrivit Legii nr. 29 / 1990, în cazul în care cel ce se consideră vătămat nu este
mulţumit de soluţia dată reclamaţiei sale, el poate sesiza instanţa în termen de 30 de zile de la
comunicarea soluţiei ( articolul 5, alineatul ).
Sesizarea instanţei se va putea face şi în cazul în care autoritatea administrativă
emitentă nu rezolvă reclamaţia în termenul de 30 de zile de la înregistrarea acesteia ( articolul
5, alineatul 3).
În toate cazurile, introducerea cererii la instanţă nu se va putea face mai târziu de un
an de la data comunicării actului administrativ a cărui anulare se cere ( articolul 5, alineatul
final ).
În cazul anulării dispusă de instanţa judecătorească, Legea nr. 29 / 1990 nu face
distincţie între nulitatea absolută şi cea relativă sub aspectul termenului în care poate fi
introdusă acţiunea ( articolul 5, alineatul 2).
Aşadar, Legea nr. 29 / 1990 prevede un termen minim şi un termen maxim pentru
introducerea unei acţiuni în contencios administrativ.
Termenul minim de 30 de zile se calculează de la data comunicării de către organul
administrativ a soluţiei date reclamaţiei administrative prealabile sau de la expirarea
termenului de 30 de zile în care organul administrativ trebuia să comunice răspunsul la
Pagina 63 din 66
reclamaţia prealabilă. Termenul de 30 de zile trebuie să se încadreze în termenul de 1 an

prevăzut de articolul 5, alineatul (5) din Legea nr. 29 / 1990.
Termenul maxim de 1 an se calculează de la data comunicării actului administrativ
atacat.
Deşi au fost emise în doctrină mai opinii referitoare la natura juridică a acestor
termene, s-a apreciat că aceste termene sunt de decădere deoarece „expirarea acestor termene
afectează însuşi dreptul la acţiune în sens procesual”.
4. Alte moduri de încetare a producerii efectelor juridice ale actelor administrative de

autoritate
Actele administrative de autoritate normative ori individuale pot să nu mai producă
efecte juridice şi în alte cazuri decât acelea ale suspendării, revocării şi anulării acestora.
Astfel, actele administrative de autoritate încetează să mai producă efectele juridice
pentru care au fost adoptate ori emise dacă şi-au produs efectele juridice pentru care au fost
adoptate sau emise, a expirat perioada de timp pentru care au fost adoptate sau emise, au fost
înlăturate cauzele care au determinat adoptarea sau emiterea lor.
Concluzii
În exercitarea atribuţiilor conferite prin lege şi cu scopul de a satisface interesele

comunităţilor care le-a conferit mandatul, autorităţile adminstraţiei publice locale acţionează
pe cale unilaterală şi pe cale contractuală.
Sub aspectul unilateral, organele administraţiei publice locale,după cum am arătat,
adoptă sau emit acte adminstrative de autoritate.
Sub aspectul contractual, acestea încheie cu terţi acte în regim de drept public
( contracte administrative ) şi în regim de drept privat ( contracte civile ).
Actul administrativ de autoritate reprezintă expresia manifestării voinţei juridice a
organelor administraţiei publice locale în planul dreptului public în raporturile cu ceilalţi
subiecţi de drept.
Pentru o funcţionare optimă a raportului guvernaţi – guvernanţi şi pentru o rezolvare
cu celeritate a problemelor ce apar la nivelul comunităţilor locale, în cadrul statului au fost
create unităţi administrativ – teritoriale. În cadrul acestor unităţi administrativ – teritoriale, au
fost instituite organe administrative înzestrate cu competenţa de a exercita administraţia
Pagina 64 din 66
publică legată de viaţa locală. Astfel, organele administraţiei publice locale reprezintă unul
dintre palierele la nivelul cărora se soluţionează necesităţile multiple şi complexe ale
cetăţenilor unui stat.
Potrivit articolului 120 din Constituţia României „autorităţile adminstraţiei publice
prin care se realizează autonomia locală în comune şi oraşe sunt consiliile locale şi primarii
[...]”, iar potrivit articolului 121 „consiliul judeţean este autoritatea administraţiei publice
pentru coordonarea activităţii consiliilor comunale şi orăşeneşti, în vederea realizării
serviciilor publice de interes judeţean”.
Administraţia publică realizată de către aceste organe în plan local se întemeiază pe
principiul autonomiei locale consacrat expres atât în legea fundamentală, cât şi în legea
administraţiei publice locale.
Principiul autonomiei nu trebuie însă înţeles în mod eronat. Acesta nu consacră
„independenţa” sau „autoguvernarea” autorităţilor administraţiei publice locale, deoarece
competenţele atribuite organelor constituite la nivelul unităţilor administrativ – teritoriale
sunt expres şi limitativ prevăzute de lege. Aceste competenţe în nici un caz nu se suprapun
celor reţinute la nivel central.
Este însă posibil ca în decursul timpului nivelul autonomiei locale să fie mai ridicat
prin acordarea unor prerogative lărgite organelor administraţiei publice locale.Totuşi, cât
timp articolul 1, prin alineatul (1) al legii fundamentale statuează că „România este stat
naţional, [...], unitar şi indivizibil, conceptul de autonomie locală nu trebuie să afecteze
suveranitatea statală, însuşi statul fiind garantul aplicării acestui concept. Situaţia de dorit este
crearea unui echilibru între, pe de o parte problemele statului în ansamblu şi modalităţile de
soluţionare ale acestora şi, pe de altă parte, solicitările existente la nivel local şi posibilităţile
lor de a fi soluţionate.
Conform celor arătate în lucrarea de faţă se poate concluziona faptul că actul

administrativ de autoritate este o formă juridică principala de exprimare a organelor
administraţiei publice locale prin care acestea răspund nevoilor comunităţilor locale.
Pagina 65 din 66
Pagina 66 din 66

Diploma - WWW - Tocilar

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Diploma - WWW - Tocilar

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Actul administrativ de autoritate. Autoritati emitente

Suveranitatea statală,definită ca supremaţie a puterii de stat în interiorul său şi

Atât in literatura de specialitate interbelica,cât în cea mai recentă se apreciază că

Noţiunea de act administrativ de autoritate

De asemenea, s-a arătat că „actele administrative pot fi definite ca manifestări

2. Caracterele actelor administrative de autoritate

Caracteristica actului administrativ de a fi o manifestare de voinţă unilaterală îl

Această trăsătură deosebeşte actele de autoritate ale administraţiei publice de cele de

Actele administrative de autoritate sunt titluri executorii speciale, care nu trebuie

3. Clasificarea actelor administrative de autoritate

Actele administrative de gestiune se încheie de serviciile publice administrative cu

autorizaţiile aparţin subcategoriei actelor administrative de autoritate prin care se

c) după criteriul efectelor juridice pe care le produc, actele administrative de autoritate

acte administrative de autoritate care îşi produc efectele pe întreg cuprinsul

g) după criteriul organului de la care emană, actele administrative de autoritate pot fi

Autorităţile publice locale care adoptă sau emit

În literatura de specialitate, s-a arătat că „autorităţile subdiviziunilor au însă

2. Hotărârile consiliului local

cooperare transfrontalieră, organizarea şi dezvoltarea urbanistică a localităţilor şi amenajarea

În conformitate cu prevederile articolului 20, literele g şi m din Legea nr. 69 / 1991

Articolul 7. Cu aducerea la îndeplinire a prezentei hotărâri se încredintează Direcţiei

locale pe care îl conduce şi îl controlează. El răspunde, potrivit alineatului (2), de buna

Actele administrative de autoritate ale primarului

Astfel, Primarul Municipiului Timişoara, având în vedere Referatul Direcţiei

Articolul 1. Se restituie în natură apartamentele 3, 4, 5 şi 6 situate în timişoara, strada

De evidenţiat este faptul că acesta nu este organul ierarhic superior al consiliilor

6. Hotărârile consiliului judeţean

Dintre hotărârile adoptate de Consiliul Judeţean Timiş în anul 2001, poate fi

În exercitarea controlului de legalitate, prefectul poate actaca în faţa instanţei de

Cu privire la ordinele prefectului – acte adminsitrative de autoritate – fără deosebire

Potrivit legislaţiei în vigoare, municipiul Bucureşti reprezintă o unitate administrativ –

prin referendum cu privire la problemele locale de interes deosebit, precum şi luarea

Actele administrative de autoritate ale autorităţilor publice locale ale municipiului

necesar avizul primarului general al municipiului Bucureşti, precum şi de avizul primarilor de

„Procesul decizional din domeniul administraţiei publice locale se desfăşoară după o

Departamentul pentru Administraţia Publică Locală şi Ministerul de Interne, actele

Procedura prealabilă ( anterioară )

1. Condiţiile de valabilitate ale actelor administrative de autoritate ale administraţiei

Terminologic, în literatura de specialitate se vorbeşte se vorbeşte fie de condiţii de

„Cât priveşte rolul competenţei teritoriale în a determina autoritatea administraţiei

„Prima se referă la condiţiile de formă exterioară a căror nerespectare atrage

administrativ pe considerente de oportunitate, el poate fi anulat pentru exces de putere, când

2. Consecinţele juridice ale nerespectării condiţiilor de valabilitate ale actelor

„Legea este obligată să ţină seama de aceste interese şi să le concilieze. Uneori, ea

1. Regula in materia intrării în vigoare a actelor administrative de autoritate

acte adminsitrative care produc efecte juridice la o dată anterioară publicării;

1. Modificarea actelor administrative de autoritate

b) Actele administrative de autoritate individuale pot fi modificate ori completate atât

Controlul administrativ, prin care se pot aduce modificări actelor administrative de

2. Suspendarea actelor administrative de autoritate

Cererea se soluţionează în termen de 30 de zile prin dispoziţie a primarului, care se

Actele administrative de autoritate ale administraţiei publice locale produc efecte

1. Revocarea actelor administrative de autoritate

Revocarea unui act administrativ pentru motive de ilegalitate produce efecte

2. Abrogarea actelor administrative de autoritate

3. Anularea actelor administrative de autoritate

calitatea procesuală a părţilor în acţiunea de contencios administrativ

reclamaţia prealabilă. Termenul de 30 de zile trebuie să se încadreze în termenul de 1 an

4. Alte moduri de încetare a producerii efectelor juridice ale actelor administrative de

În exercitarea atribuţiilor conferite prin lege şi cu scopul de a satisface interesele

Conform celor arătate în lucrarea de faţă se poate concluziona faptul că actul

S-ar putea să vă placă și