UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE MARKETING ŞI AFACERI ECONOMICE

INTERNAŢIONALE

MASTERATUL:
MANAGEMENTUL SITUAŢIILOR DE URGENŢĂ ŞI RESURSELOR
SPECIFICE

MEMORIU DE CERCETARE ACP ANUL II SEMESTRUL II

PREVENIREA INCENDIILOR ÎN INDUSTRIA

PETROLIERĂ
STUDIU DE CAZ

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC,

MASTERAND,
 Cuprins

A. Proprietăţi fizicochimice ale produselor petroliere

B. Rafinării de petrol

C. Depozitarea produselor petroliere

Introducere
 În obiectivele industriale, instituţii, clădiri de locuit, instalaţii tehnologice şi ori unde se
depozitează, se manipulează şi se folosesc materiale şi substanţe combustibile există pericol de
incendiu. Aceasta se datoreşte faptului că materialele şi substanţele au înmagazinat un anumit
potenţial caloric (sarcină termică). Daca în acelaşi spaţiu sau în împrejurimi există sau îşi fac
apariţia vreo sursă de aprindere, pericolul de incendiu este iminent. Acesta se produce atunci
când există o corelaţie în timp şi în spaţiu a unor condiţii specifice. De fapt este o trecere a
energiei unei surse de aprindere asupra materialului sau substanţei combustibile (potenţialul de
incendiu), ceea ce are ca urmare „pregătirea şi activarea energiei până se formează sistemul
inflamabil. Dintr-un astfel de sistem în afara substanţei combustibile face parte şi oxigenul din
aer.
In condiţiile progresului de astăzi, sursele de aprindere sunt prezente aproape pretutindeni
şi dacă incendiile nu izbucnesc în mare număr, aceasta se datoreşte faptului că sursele nu se
găsesc in corelaţie necesară de timp şi spaţiu, faţă de potenţialul de incendiu, pentru a declanşa un
incendiu.
Rolul de seamă în înlăturarea acestui fenomen îl au măsurile de prevenire a incendiilor.
În activitatea practică este necesar să se aprecieze cât mai exact pericolul de incendiu
pentru a se putea lua cele mai eficiente măsuri de prevenire, care au ca scop principal:
 Menţinerea la un nivel redus a probabilităţii de izbucnire a unui incendiu;
 Oprirea propagării rapide a unui eventual incendiu, respectiv producerea de pagube
minime.
 A. Proprietăţi fizicochimice ale produselor petroliere

Pericolul de incendiu depinde in mare măsura de următoarele proprietăţi fizicochimice ale

produselor.
a. Temperatura de inflamabilitate şi auto inflamare. Vaporii de produse petroliere
formează cu aerul amestecuri inflamabile şi explozive. Temperatura de inflamabilitate variază
mult, funcţie de fracţiunea petrolieră. Astfel, fracţiunile de benzină au punctul de inflamabilitate
cuprins intre 58 °C si +10°C, cele de petrol lampant de la 28°C la 60°C, iar fracţiunile de uleiuri
de la 130°C la 325°C.
Până nu demult, clasificarea fracţiunilor petroliere lichide din punctul de vedere al
pericolului de incendiu se făcea numai pe baza temperaturii de inflamabilitate a produsului. De
curând s-a introdus o nouă clasificare, care ia în consideraţie şi un alt criteriu şi anume
temperatura produsului, considerând că punctul de inflamabilitate sigur nu exprimă suficient
tendinţa de inflamare. Astfel, un combustibil greu cu punct de inflamabilitate egal cu 70°C,
încălzit la o temperatura de 60°C poate prezenta aceleaşi riscuri ca şi un petrol lampant.
În timp ce temperatura de inflamabilitate creşte cu creşterea greutăţii moleculare a
fracţiunilor, de la benzină la uleiuri, temperatura de autoinflamare scade de la fracţiunile uşoare
la cele grele. Din această cauză fracţiunile grele încălzite (motorina, păcura) sunt foarte
periculoase la incendiu, întrucât se autoinflamează în contact cu aerul, fără vreo sursă exterioară.
Din practică se cunosc cazuri de incendii la rezervoarele de păcură, datorită pompării produsului
de fierbere in rezervor.
b. Limite de explozie. La anumite concentraţii ale vaporilor de produse petroliere cu aerul,
amestecul se aprinde exploziv. Se observă că intervalul dintre limita inferioară şi cea superioară
este relativ mic. În schimb, valoarea scăzută a limitei inferioare permite atingerea cu uşurinţă a
concentraţiei periculoase.
c. Volatilitatea. Aceasta are o strânsă legătură cu pericolul de incendiu pe care-l prezintă
produsul respectiv in timpul depozitării. Astfel formează în interiorul rezervorului amestecuri
inflamabile de vapori şi aer în special iarna. Vara, din cauza volatilităţii mari, amestecul de
vapori de aer este prea bogat, fiind în afara limitelor inflamabile. In timpul verii, un rezervor de
benzină, care a luat foc, arde numai la gură. Explozia nu se produce decât la sfârşit, când întreaga
cantitate de benzină sa evaporat, amestecul de vapori şi aer din rezervor nemaifiind alimentat cu
vapori de benzină se diluează cu aer, ajungând la limita superioară de explozie şi explodează.
d. Greutatea specifică. Datorită greutăţii specifice mici a produselor petroliere uşor
inflamabile, precum şi al insolubilităţii lor în apă, ele nu pot fi stinse cu apă. Pentru stingerea lor
sunt necesare mijloace speciale ca: spuma chimică, spuma mecanică, pulberi stingătoare.
Greutatea specifică mare a vaporilor (de câteva ori mai mare decât aerul) măreşte
pericolul de incendiu, întrucât nu permite împrăştierea vaporilor prin ventilaţie naturală. Vaporii
se acumulează in părţile inferioare ale clădirilor, in gropi, cuve, canale de conducte şi cămine de
canalizare.
e. Puterea calorică şi viteza de ardere. Valorile mari ale acestora duc în cazul incendiului
la dezvoltarea unor temperaturi ridicate ce provoacă distrugerea utilajelor şi propagarea cu
repeziciune a incendiului la instalaţiile învecinate.
f. Electrizarea. Produsele petroliere fiind dielectrice (nu conduc curentul electric) la
transportul pe conducte, ca urmare a frecării lor, se încarcă cu electricitate statică. Sarcini
electrice apar şi la trecerea lor printr-un strat de aer. Valoarea sarcinilor electrice ajunge in unele
cazuri de la 20000 pana la 75000 V, pentru aprinderea lichidelor uşor inflamabile fiind suficientă
o scânteie cu un potenţial de 500 V.
g. Corozivitatea. Acţiunea corozivă a produselor petroliere provenite din ţiţeiuri cu conţinut
ridicat de sare sulf provoacă neetanşeităţi şi deci scurgeri de lichide inflamabile. Produsele
petroliere cu conţinut de sulf formează totodată compuşi piroforici, cu pericol de autoaprindere în
aer.

B. Rafinării de petrol

1.Desalinizarea electrică a ţiţeiului

Desalinizarea este operaţiunea prin care se elimină sarea sau emulsia de apă sărată din
ţiţeiul brut. Sub acţiunea câmpului electric realizat cu ajutorul a doi electrozi de înaltă tensiune,
emulsia se desface, particulele de apă încărcate pozitiv se unesc intre ele şi se acumulează la
fundul rezervorului.
 În instalaţiile de desalinizare electrică pericolul de incendiu constă în prezenţa unor
cantităţi mari de ţiţei brut. Numai în deshidratoare se găseşte la un moment dat o cantitate de ţiţei
de 100200 t, iar prin instalaţie trec zilnic circa 1500 t ţiţei.
Pentru stingerea unor incendii la deshidratoare se va prevedea, pe lângă instalaţii de
stingere obişnuite, o instalaţie de stingere cu bioxid de carbon, montată direct pe capacul
deshidratorului, pentru intervenţii la izolatorii de inaltă tensiune.
2.Distilarea primată a ţiţeiului
Operaţia de distilare primară constă in fracţionarea ţiţeiului in fracţii componente, după
intervalul de fierbere: benzina (C5180 °C), petrol (180250 °C), motorina (250340 °C), păcura,
reziduu.
Atât ţiţeiul, cat şi fracţiile petroliere obţinute sunt lichide inflamabile sau combustibile..
Prezenţa în instalaţiile de distilare primară a unor cantităţi mari de ţiţei şi produse
petroliere încălzite la temperaturile lor de fierbere constituie un pericol deosebit de incendiu.
Astfel, intr-o singură coloană de rectificare se găsesc în orice moment circa 20 t produse
petroliere, în cuptorul de încălzire 10 tone, iar în întreaga instalaţie de distilare primară se pot afla
până la 80120 t produse.
Faptul că toate instalaţiile de distilare primară sunt amplasate în aer liber micşorează
întrucâtva urmările incendiilor si permite in majoritatea cazurilor localizarea acestora.
În instalaţiile de distilare primară, ţiţeiul este încălzit până la temperaturi de 320370 °C,
temperaturi ce depăşesc cu mult temperaturile de inflamabilitate şi chiar cele de autoaprindere ale
unor fracţii petroliere. Astfel, temperatura de autoaprindere a motorinei este cuprinsă intre 300 şi
330°C, iar a păcurii intre 270 si 320°C.
Cele mai frecvente incendii în instalaţiile de distilare primară au loc la cuptorul
tubular de preîncălzire a ţiţeiului. Aceasta se explică prin faptul ca în ţevile cuptorului ţiţeiul se
găseşte la temperaturi ridicate. Orice scurgere de ţiţei în interiorul cuptorului, direct în zona
focarului, provoacă o aprindere intensă, care poate conduce la deformarea ţevilor şi chiar la
deteriorarea construcţiei cuptorului.
3.Cracarea termica şi catalitică
În instalaţiile de cracare termică şi catalitică, păcurile şi motorinele primare sunt
descompuse termic în hidrocarburi mai uşoare, prin încălzire la temperaturi de 470500 °C.
Presiunile de lucru sunt de 3050 at, in cazul cracării catalitice.
 Pericolul de incendiu în aceste instalaţii este sporit faţă de instalaţiile de distilare primară,
datorită temperaturilor şi presiunilor de lucru ridicate. Majoritatea incendiilor se datoresc
scăpărilor de produse ca urmare a neetanşeităţii echipamentelor şi conductelor.
4.Reformarea catalitică
Acest procedeu se foloseşte pentru a obţine benzine cu cifra octanică ridicată din benzine
de distilaţie primară din reacţii de izomerizare şi aromatizare, pe catalizatori de platină, în
prezenţa hidrogenului. Presiunile de lucru sunt cuprinse intre 35 si 45 at, iar raţia de recirculare a
gazelor bogate in hidrogen de 810 moli H2/mol materie primă.
În instalaţiile recente se folosesc catalizatori bimetalici, care permit scăderea presiunii la
510 at şi reducerea radiaţiei de recirculare a gazelor bogate in hidrogen pana la 2,53 moli H2/mol
materie primă.
Ca şi în cazul cracării termice, pericolul de incendiu este legat în special de scăpările de
gaze şi scurgerile de produs. În instalaţiile recente se folosesc catalizatori bimetalici, care permit
scăderea presiunii la 510 at şi reducerea raţiei de recirculare a gazelor bogate în hidrogen până la
2,53 moli H2/mol materie primă. Funcţionarea la presiuni joase micşorează mult pericolul
scăpărilor de produse.
5.Rafinarea selectivă a uleiurilor
În vederea îmbunătăţirii proprietăţilor de ungere a uleiurilor, acestea sunt supuse unei
rafinări selective. In acest mod, se îndepărtează din uleiuri compuşi nedoriţi cum sunt: compuşii
asfaltoşi şi compuşii nestabili din punct de vedere termic. Drept solvent selectiv se utilizează
furforul. Procesul tehnologic de rafinare selectiva cuprinde următoarele faze:
· extracţie;
· regenerarea solventului din soluţia de rafinat;
· regenerarea solventului din soluţia de extract;
· regenerarea solventului din soluţia apoasă.
Pericolul de incendiu din instalaţiile de rafinare selectivă datoreşte prezenţei unor cantităţi
mari de ulei şi furfol – produse combustibile şi inflamabile la temperaturi de 230250 °C.
6.Deparafinarea uleiurilor şi desuleirea parafinei
Pentru coborârea punctului de congelare uleiurile sunt supuse unui proces de extragere a
hidrocarburilor parafinice cu punct de congelare ridicat. Aceasta se realizează prin tratare cu
amestec de solvenţi: metiletilcetonă (MEC), benzen şi toluen, după care urmează o răcire treptată
cristalizatore.
Materia primă supusă deparafinării este rafinatul rezultat de la solventarea cu furfunol.
Procesul tehnologic se continuă in instalaţia de desuluiere, unde se separă ultimele cantităţi de
ulei de parafină. Acesta se realizează printr-o solventare mai adâncă, folosind aceiaşi solvenţi.
Pericolul de incendiu şi explozie în instalaţiile de deparafinare a uleiurilor şi desluierea
parafinei se datoreşte în special folosirii unor solvenţi foarte volatili şi inflamabili .
Cerinţa de bază care se impune în aceste instalaţii este asigurarea unei etanşeităţi perfecte.
Orice scurgeri de solvenţi se vor înlătura imediat pentru a evita acumulările de vapori inflamabili.
Pentru stingerea incendiilor în instalaţia de deparafinare şi desluiere se foloseşte
aburul.
7.Bitumul
Se obţine prin oxidarea la cald a reziduurilor de petrol. Bitumul este o substanţă solida,
combustibilă, de culoare neagră lucitoare, cu miros caracteristic. Se înmoaie la temperaturi
cuprinse intre 40 si 100°C. Pericolul de aprindere al bitumului depinde de calitatea materiei prime
şi de regimul tehnologic utilizat. Temperatura de aprindere este cuprinsă intre 285 şi 349°C, iar
cea de autoaprindere intre 368 şi 397°C. Arde mocnit la 195°C. Bitumul aplicat pe vata de zgură
are tendinţa spre autoaprindere. Tendinţa este maximă la raporturi bitum/zgură de 1:2 , dar la
raporturi mai mici de 1:20 se pot iniţia autoaprinderi.
În instalaţiile de fabricare a bitumului, pericolul principal îl constituie cazanele în care are
loc încălzirea reziduului. La o creştere necontrolată a temperaturii poate avea loc autoaprinderea
bitumului încălzit. De asemenea, scurgerile de produs fierbinte la încărcarea în butoaie sau la
neetanşeităţi ale conductelor pot conduce la aprinderea acestuia.

C. Depozitarea produselor petroliere

1.Depozitarea produselor lichide inflamabile

Pericolul de incendiu. Posibilitatea formării amestecurilor explozive în rezervoarele de
produse petroliere este determinată de existenţa în interiorul rezervorului a unui spaţiu de vapori
de produs şi aer la suprafaţă lichidului. Concentraţia vaporilor în spaţiu de deasupra lichidului
este în funcţie de temperatura iniţială de fierbere a produsului şi de condiţiile climatice.
In timpul încărcării unui rezervor, aerul din interior saturat cu vapori de produs petrolier
este evacuat în atmosferă. La golirea rezervorului pătrunde aer din exterior. Şi în acest caz are loc
o respiraţie, care, fiind de volum mai mare decât prima, poartă numele de „respiraţia mare” a
rezervorului. In timpul „respiraţiei” rezervoarelor se pot forma amestecuri inflamabile în
interiorul rezervoarelor şi în exteriorul lor, ca urmare a evacuării vaporilor de produs în aer.
Încetinirea vitezei de evaporare în rezervoare măreşte pericolul de aprindere. Pericolul nu
apare decât iarna, la temperaturi sub 15 °C, când concentraţia vaporilor de benzină se afla în
limitele de explozie, ori, datorită faptului că spaţiul de vapori într-un rezervor de benzină nu este
saturat în partea superioară, aprinderea se poate produce chiar şi vara, amestecul situându-se în
limitele de inflamabilitate.
Surse de aprindere. Cauzele principale de aprindere a amestecurilor de vaporizare din
rezervoare sunt:
· sarcini electrostatice;
· descărcări atmosferice;
· producerea accidentala de scântei electrice;
· formarea sulfurii de fier.
Măsuri de securitate la depozitarea produselor petroliere. Pentru a evita scăpările de
produse petroliere şi răspândirea lor, care constituie principalul pericol de incendii şi explozii, la
depozitare se vor lua o serie de măsuri: Cuve de retenţie. Rezervoarele izolate sau grupurile de
rezervoare se prevăd cu cuve de retenţie pentru a împiedica revărsarea produsului în cazuri de
avarie sau incendiu. Înălţimea digului sau zidului de protecţie, precum şi spaţiul din interiorul
îndiguirii se calculează astfel încât sa încapă în el întreaga capacitate de lichid din rezervoarele
grupei respective sau a rezervorului izolat. Oglinda lichidului scurs trebuie sa fie cu 0,20 m sub
înălţimea digului. În ultima vreme s-au realizat rezervoare având spaţiul colector sub forma
unui spaţiu inelar format din peretele rezervorului şi o manta exterioară din otel.
Echiparea rezervoarelor cu echipamentul necesar unei exploatari lipsite de pericol şi
anume:
1) Clapeta de reţinere pentru a împiedica deversarea produsului din rezervor în cazul
deteriorării conductelor.
 2) Supapa de respiraţie, in cazul rezervoarelor cu capac fix, care asigură automat
comunicaţia spaţiului gazos al rezervorului cu atmosfera la variaţiile de presiune datorită
temperaturii sau la operaţiile de încărcare şi golire a rezervorului. Supapele de respiraţie se
montează pe aceeaşi conductă cu opritoarele de flăcări.
3) Supapa de siguranţă hidraulică limitează mărirea suprapresiunii sau a depresiunii din
spaţiul gazos al rezervorului, in cazul nefuncţionării supapei de respiraţie.
4) Opritorul de flăcări serveşte la protecţia spaţiului gazos al rezervorului de pătrunderea
flăcării prin supapele de respiraţie.
2.Depozitarea gazelor lichefiate
In funcţie de natura gazului, depozitarea gazelor lichefiate se face sub presiunea
atmosferica şi la temperaturi scăzute. Anumite gaze cum sunt: etanul, etilena, gazul natural,
metanul nu pot fi depozitate îin stare lichefiată la temperatura ambiantă, întrucât
temperatura critică a acestor gaze este inferioară temperaturii ambiante. Ele nu se pot
depozita decât la temperaturi scăzute şi la presiuni care pot varia de la presiunea atmosferică până
la presiunea corespunzătoare temperaturii admisibile (sub temperatura critica). Asemenea
rezervoare se numesc rezervoare criogenice. Astfel, etilena poate fi depozitata la presiunea
atmosferica şi temperatura de 104 °C (corespunzătoare temperaturii de fierbere la presiunea
atmosferică), de exemplu, de 9 at şi temperatura de 53 °C corespunzătoare acestei presiuni.
Gaze lichefiate ca: propanul, propilena, butanul, butilena, butadiena, sau
amestecurile de aceste hidrocarburi se depozitează de regula în rezervoare de presiune.
Presiunea variază în funcţie de natura gazului de la 6 at pana la 20 at. Şi aceste gaze lichefiate pot
fi depozitate în rezervoare criogenice la presiune atmosferică. În acest caz, scăpările de gaze sunt
considerabil reduse, ceea ce micşorează pericolul de incendiu şi explozie. Într-o situaţie deosebită
se găsesc unele produse ca: gazolina, izoprenul şi în general fracţia C5, care sunt la limita
dintre lichide foarte volatile şi gaze lichefiate. Din cauza volatilităţii lor ridicate, la depozitarea
în rezervoare atmosferice obişnuite, in timpul verii, se pierd cantităţi mari de produs. În afară de
aceasta, ieşirea în atmosferă a unor cantităţi mari de vapori inflamabili constituie un pericol
important de incendiu.
a. Rezervoare de presiune. Pentru depozitarea gazelor lichefiate sub presiune se folosesc
rezervoare sferice sau, pentru capacităţi mici, rezervoare cilindrice orizontale. Rezervoarele
cilindrice pot fi supraterane sau îngropate.
 Pentru prevenirea unor scăpări de gaze la îmbinările cu flanşe, aceasta trebuie executate
astfel, încât garnitura să nu poată fi împinsă de la locul ei, ca de exemplu la flanşele cu prag şi
adâncitura, sau să se folosească garnituri speciale (armate cu metal). Aceasta sa impune mai ales
in cazul gazelor lichefiate ce se depozitează la presiuni de 16 at si mai mari. În cazul
rezervoarelor de C4, o asemenea măsura nu este absolut necesara.
b. Rezervoare criogenice. Pentru depozitarea gazelor lichefiate la presiunea atmosferica şi
temperaturi scăzute se folosesc în general rezervoare cilindrice cu pereţi dubli. Ca materialul
de construcţie rezistent la temperaturi scăzute se utilizează oţelul cu conţinut 9% nichel. Pentru
reducerea la maximum a pierderilor de frig, între cei doi pereti se introduce un material cu
proprietăţi izolatoare bune, de obicei perlita.
De o importanta capitală pentru securitatea unui rezervor criogenic este construcţia
acoperişului. Soluţia cea mai simplă şi mai des folosită datorită preţului scăzut este cu acoperişul
rezervorului interior suspendat. Deoarece la acest tip de construcţie etanşarea mantalei interioare
nu este posibilă, in timpul variaţiilor de temperatură, presiunea gazului ajunge la stratul de
izolaţie. În acest caz, chiar vaporii gazului lichefiat servesc drept gaz de protecţie pentru stratul
de izolaţie.
 Concluzii

Din cele arătate rezultă ca pericolul total nu poate fi indicat printr-o singură valoare
numerică. Deci, trebuie stabilite valori pentru pericolul clădirii şi valori pentru pericolul
conţinutului. Pentru aceasta este necesară cunoaşterea mărimii a o serie de indici care să intre cu
valoarea respectivă în unele relaţii matematice. Totuşi se poate rezuma că, la baza stabilirii
pericolului de incendiu trebuie să stea, pe de o parte factori importanţi care determină producerea
şi dezvoltarea incendiului, iar pe de alta parte, factori ce trebuie să determine prevenirea
incendiilor, exprimaţi în aceasta prin anumite mărimi.
Produsul dintre factorii de pericol redă pericolul de incendiu potenţial, în timp ce produsul
mărimilor care micşorează acest pericol exprimă valoarea efectiva de protecţie.

Pericolul de incendiu = Pericol potenţial

Măsurile de protecţie
 Bibliografie

[1] http://www.isujcv.ro/De%20postat/Prevenire%20incendii/Site/Notiuni
%20de%20prevenire%20a%20incendiilor.pdf

[2] Ordinul Inspectorului General nr. 776 I.G./ din 18 iunie 2010

[3] LEGEA nr. 307 din 12 iulie 2006

[4] ORDIN nr. 106 din 9 ianuarie 2007

[5] ORDIN nr. 1.474 din 12 octombrie 2006

[6] ORDIN nr. 108 din 1 august 2001

[7] NORMATIV DE SIGURANŢĂ LA FOC A CONSTRUCŢIILOR

INDICATIV P 11899