Sunteți pe pagina 1din 8

Metoda observaţiei sociologice

Observaţia stă la baza oricărui proces de cunoaştere şi deci a


oricărei cercetări ştiinţifice. Nu este, desigur, vorba de observaţia
cotidiană, contingentă şi spontană. Toţi oamenii „observă” zilnic, în
toate împrejurările (pe stradă, în tramvai, în birou, în atelier ş.a.m.d.).
o astfel de observaţie este naivă, în opoziţie cu cea ştiinţifică. Ceea ce
deosebeşte observaţia ştiinţifică de cea naivă, sunt următoarele
caracteristici:
• este ghidată de o ipoteză;
• este intenţională, adică este subordonată unui scop precis şi
explicit de cercetare;
• este sistematic planificată, adică nu are loc întâmplător;
• este selectivă, adică orientată spre anumite obiecte, concentrată
pe anumite aspecte ori pe un anumit număr de însuşiri;
• este în mod sistematic înregistrată şi pusă în legătură cu
propoziţii mai generale (astfel, observaţia devine o simplă
adunare de date mai mult sau mai puţin interesante, care însă
nu spun nimic);
• este supusă verificării şi controlului în ceea ce priveşte:
validitatea; fidelitatea; precizia.
Am putea adăuga faptul că observaţia naivă poate furniza doar
anumite percepţii, impresii, şi date lipsite de semnificaţie, în timp ce
observaţia ştiinţifică produce cunoştinţe. Metoda observaţiei este cea
mai veche metodă şi prezintă pentru sociologie – ca şi pentru celelalte
ştiinţe – o metodă de bază. Deşi foarte veche, observaţia nu este deloc
o metodă învechită, ci – aşa cum au demonstrat cercetări recente – ea
îşi păstrează intactă valabilitatea, mai mult chiar, ea dovedeşte
acuitatea observaţiei ştiinţifice, sociologul Robert K. Merton a pus-o în
legătură directă cu noi funcţii de cunoaştere, proprii acestei metode,
prin care un loc privilegiat îl ocupă serendipitatea. Fenomenul denumit
de Robert K. Merton serendipitate constă în relevarea unor fapte
neaşteptate, aberante şi capitale, care contravin ipotezei iniţiale, dar
care au rolul să reorienteze cercetarea către noi ipoteze, ceea ce poate
conduce în final la îmbogăţirea cunoaşterii.
Metoda observaţiei în general este definită adesea ca o
contemplare sau constatare a faptelor, fără ca cercetătorul să modifice
condiţiile desfăşurării acestora. În actualul stadiu de dezvoltare a
ştiinţei, observaţia se prezintă, în urma continuei perfecţionări, ca o
metodă care nu presupune neapărat pasivitate din partea
cercetătorului. În sociologie, vrând-nevrând, cercetătorul, atunci când
foloseşte metoda observaţiei, se inserează în sistemul social studiat şi
cel mai adesea este implicat în forme şi grade diferite în acesta.
Implicaţia poate fi sesizată cel mai bine în cazul aşa-numitei observaţii
participante.
Metoda observaţiei sociologice este acel demers ştiinţific
caracterizat prin relevarea empirică a realităţii, observatorul adoptând
o atitudine fie de spectator, fie de participant, fie de experimentator.
De fapt, cele trei atitudini posibile în procesul de observaţie sugerează
trei tipuri de observaţie fundamentale.
1. După criteriul „mediul înconjurător” observaţia poate fi
de laborator (când subiecţii sunt observaţi în condiţii artificiale) sau de
teren (când subiecţii sunt observaţi în mediul lor obişnuit).
2. După gradul de structurare, se distinge:
a). Observaţia structurată, care cuprinde cele mai formalizate
tipuri de observaţie caracterizate prin: existenţa unui plan de
observaţie bine structurat, care lasă observatorului o libertate de
iniţiativă şi de decizie foarte redusă; presupune existenţa unor ipoteze
precise şi explicit formulate; se realizează, de obicei, „ruptura verbală”
între cele două sisteme implicate în procesul observaţiei (sistemul-
observator şi sistemul obiectiv); comportamentul observatorului este
mai mult receptiv.
b). Observaţia non-structurată asigură observatorului o mai mare
libertate de a decide în cadrul general al cercetării. Dar şi acest tip de
observaţie presupune un protocol de observaţie, ceea ce înseamnă un
anumit grad de structurare şi implicit de control asupra
comportamentului cercetătorului.
3. Dacă folosim drept criteriu gradul de libertate lăsat
observatorului, vom deosebi:
a). Observaţia liberă, care asigură o relativă libertate în ceea ce
priveşte luarea de decizii, dar în limite permise de planul general al
cercetării;
b). Observaţia controlată, care impune o disciplină mai rigidă
observatorului.
4. După poziţia cercetătorului faţă de sistemul studiat, există
două tipuri:
a). Observaţia obiectivă (denumită şi observaţie nonparticipantă)
presupune un observator obiectiv, care efectuează observaţia „din
afară”, adoptând un rol de spectator (ca urmare, lipseşte interacţiunea
dintre observator şi membrii grupului studiat);
b). Observaţia participantă obligă pe observator să adopte rolul
de actor social înlăuntrul sistemului studiat.
Cele două tipuri de observaţii sunt complementare. Deoarece
nici un observator nu poate să desfăşoare simultan observaţii externe
şi interne, adică să fie şi spectator şi actor, se pot îmbina cele două
tipuri prin observatori diferiţi.
Să presupunem efectuarea unei cercetări de sociologie
industrială bazată în exclusivitate pe metoda observaţiei. În acest caz,
cercetarea va trebui să parcurgă anumite etape. De menţionat că
folosirea observaţiei obligă la parcurgerea tuturor etapelor şi în cadrul
acestora a tuturor fazelor unei cercetări clasice:
• pregătirea sau etapa de proiectare a cercetării;
• colectarea datelor;
• analiza şi interpretarea datelor;
• raportul final (etapa terminală).
În acest sens se spune că observaţia este cea mai completă
metodă.
În etapa pregătitoare se parcurg următoarele faze, întocmai ca şi
în celelalte tipuri de cercetare:
- formularea problemei;
- formularea ipotezelor;
- elaborarea paradigmei teoretice;
- traducerea conceptelor în indici;
- stabilirea instrumentelor de lucru;
- verificarea prealabilă a uneltelor muncii de observare;
- instruirea observatorilor;
- definitivarea proiectului de cercetare, care va deveni planul de
lucru.
Specificarea metodei observaţiei se învederează încă din această
etapă din două puncte de vedere. Întâi, nu se recurge la eşantionare
(studiindu-se de obicei grupuri de muncă) sau cel mult la eşantioane
mici. În al doilea rând, instrumentele de lucru ale metodei observaţiei
sunt numeroase şi specifice.
Instrumentele de lucru specifice metodei observaţiei:
Scheme de clasificare a materialului. Observatorul va trebui, în
etapa colectării datelor, să împartă materialul observat pe anumite
tipuri sau categorii.
Esenţa metodei observaţiei se relevă în mod pregnant o dată cu
rezolvarea celei mai importante probleme din cadrul procesului de
colectare a datelor: definirea rolului pe care trebuie să-l adopte
observatorul în grupul studiat. În etapa de recoltare a datelor,
observatorul nu este un simplu colector de date, un colector pasiv de
observaţii. Mai mult, observatorul are de jucat în această etapă nu
numai un rol de cercetător, ci şi un rol social.
În desfăşurarea procesului de observaţie, observatorul poate să-
şi aleagă trei roluri principale şi deci să se prezinte într-una din
următoarele trei ipostaze: observator spectator; observator participant;
observator experimentator.
Când sociologul este spectator, el foloseşte unul din tipurile
observaţiei obiective (non-participante). Din punct de vedere
metodologic, adoptarea rolului de spectator nu înseamnă nici
pasivitate, nici contemplare. Pentru a culege date, cercetătorul va
trebui oricum să ia contact cu obiectul de studiu, cu grupul social
supus observaţiei. Ceea ce caracterizează observaţia obiectivă în care
observatorul este spectator nu este deci lipsa de contact între cele
două sisteme (sistemul observator şi sistemul observat), ci faptul că
lipseşte interacţiunea între cele două sisteme, că observatorul nu se
amestecă în procesele ce se desfăşoară în grup, că nu devine parte
componentă a sistemului studiat (chiar dacă pătrunde în sistem).
Într-un cuvânt, în ipostaza de spectator, observatorul are o
poziţie externă faţă de grupul studiat şi – de obicei – nu se angajează
în relaţii de interacţiune cu membrii grupului.
O problemă specială, specifică observaţiei non-participante este
următoarea: cercetătorul trebuie sau nu să-şi declare calitatea de
observator? În funcţie de răspunsul la această întrebare, cercetătorul
va opta pentru unul din cele două subtipuri ale observaţiei obiective: 1)
observaţia mărturisită; 2) observaţia disimulată. Deci observatorul
dezangajat, obiectiv, spectator poate să-şi joace rolul în mod disimulat
(nemărturisit) sau, dimpotrivă, mărturisit. Se ridică însă problema
avantajelor şi dezavantajelor.
Observaţia disimulată a fost folosită de multe ori, dar – aşa cum
o dovedeşte istoria cercetării empirice în sociologie – nu i se datoreşte
nici un studiu remarcabil. De altfel, disimularea pune observatorului
serioase probleme de etică. Observatorul din timpul celei din urmă
experienţe de la uzinele Hawthrone, plasat la un birou din fundul sălii
de observaţie, practica observaţia mărturisită, ceea ce n-a influenţat
negativ asupra rezultatelor cercetării. Oricum s-ar situa faţă de
sistemul (grupul) studiat, oricât de obiectivă ar fi atitudinea de
spectator, există totuşi pentru observator pericolul unei implicaţii
personale, ceea ce poate duce la diminuarea obiectivităţii ştiinţifice. Cu
alte cuvinte, există pericolul ca cercetătorul să se transforme din
observator non-participant, în participant non-observator.
Participarea îl obligă pe observator să adopte un rol în grupul pe
care-l studiază. A alege şi a juca unui rol social în sistemul studiat,
ridică o serie întreagă de probleme:
- cum să fie primit observatorul în grup;
- cum se asigură el că în timpul desfăşurării procesului de
observaţie nu va „ieşi din rol”, ceea ce ar compromite cercetarea;
- cât de departe trebuie să meargă identificarea, cât de intensă
trebuie să fie participarea, ţinând seama că în cazul unei identificări
complete va fi greu să-şi menţină obiectivitatea;
- o participare prea intensă a observatorului devine problematică
şi datorită faptului că prin această participare se poate modifica însuşi
grupul observat (mai ales în cazul grupurilor mici). Acest pericol creşte
atunci când trebuie dezvăluită participarea observatorului (observaţia
participantă mărturisită).
În această privinţă există un set de norme de comportament
pentru observatorul participant, formulate sub formă de reguli ale
observaţiei participante. Iată aceste reguli pe care William White le
adresează sociologului observator:
• explicaţia pe care o daţi despre rolul vostru trebuie să fie
scurtă şi simplă, declaraţi totuşi că aţi fi bucuros să daţi mai multe
detalii oricui ar fi interesat;
• explicaţia trebuie să fie îndeajuns de generală pentru a
acoperi toate categoriile de muncă pe care doriţi să le efectuaţi. În
felul acesta, activităţile ulterioare vor părea rezonabile, fără a mai fi
nevoie de noi explicaţii;
• căutaţi întâi sprijinul persoanelor – cheie, căci şi ceilalţi îşi vor
modela atitudinea după aceste personaje;
• căutaţi printre persoanele studiate pe aceia care sunt ei înşişi
observatori abili şi care sunt bine plasaţi pentru a observa. Dacă veţi
reuşi să-i interesaţi în cercetarea voastră, ei vă vor fi de un ajutor
inestimabil, atât pentru colectarea faptelor cât şi pentru interpretarea
observaţiilor. Este ceea ce etnologul numeşte informatorul privilegiat;
• nu urmăriţi o „asimilare” totală. Acest lucru nu este nici
posibil, nici de dorit;
• nu este necesar să luaţi parte la toate acţiunile grupului (sau
să vă comportaţi identic cu membrii acestuia), ci este suficient să daţi
dovadă de interes faţă de activităţile grupului;
• nu fiţi zgârcit cu timpul dv. şi întreţineţi contacte frecvente.
Observaţia nu va relevă prea multe lucruri, atâta timp cât nu veţi fi
„trăit” cu oamenii un anumit timp. Evitaţi însă să luaţi parte la vreun
conflict care scindează grupul.
Observatorul experimental merge mai departe decât
observatorul participant intervenind:
- pentru a izola o variantă (ca în cazul clasic al experimentului);
- în scop terapeutic, ca în observaţia „sociometrică”;
- în scopul schimbării comportamentului grupului, ca în cazul
aşa-numitei observaţii active (action research), preconizate de Kurt
Lewin.
În ceea ce priveşte celelalte două etape ale observaţiei (etapa
analizei şi etapa finală), nu sunt de semnalat particularităţi. Adâncirea
cercetării diferitelor zone ale socialului impune necesitatea efortului
conjugat al mai multor metode şi implicit împrumutul de tehnici între
metode. Astfel, metoda observaţiei recurge tot mai frecvent la tehnici
experimentale, care duc mai departe procesul cunoaşterii, sporind în
acest fel eficienţa diferitelor tipuri ale metodei observaţiei. Rezultat al
acestor interferenţe – observaţia se practică astăzi cel mai adesea în
condiţii experimentale, aşa cum este cazul cu cercetările întreprinde
de Elton Mayo, Kurt Lewin, Jacob Moreno etc.