Medicină şi magie in Mesopotamia.

Acum aproximativ 5000 de ani, în regiunea dintre fluviile Tigru si

Eufrat, numita Mesopotamia, înflorea o civilizaţie care avea să
contribuie foarte mult la “constructia” lumii aşa cum o ştim azi. Printre
“ştiinţele” născute din acea perioadă se numără : Astronomia,
astrologia, medicina şi anatomia, dar şi justiţia(primele coduri de legi
provin din Mesopotamia), literatura, alchimia şi lista poate continua. Ar fi
nevoie de mult spaţiu pentru a vorbi cum se cuvine despre diversele invenţii ale
acestor popoare şi despre influenţa lor asupra lumii de azi. Spre
exemplu calendarul şi împărţirea lunilor şi săptămânilor, crearea celor 12
semne ale zodiacului, chiar şi celebra teorema a lui Pitagora ne parvin
de la aceşti adevăraţi pionieri ai istoriei lumii. Însă aspectul fascinant
al civilizaţiei Mesopotamiene este proeminenţa gândirii magice şi
mitice în defavoarea spiritului ştiinţific. În concepţia lor, toate
nenorocirile, bolile sau ghinioanele de orice fel erau produse de forţe
supranaturale, fie zei sau demoni. Atunci când omul se înbolnăvea,
apăreau în ajutor primii medici : preoţii. Îmbolnăvirea unui om era un
semn al păcatului, al greşelii faţă de un anume zeu, pe care l-a jignit.
Atunci preoţii-medici aduceau sacrificii, rosteau incantaţii şi făceau
ritualuri de purificare. Un ritual de purificare era la propriu o baie
obişnuită şi se făcea regulat. Însă nu se credea că igiena corpului putea
proteja pe cineva de boli, ci sensul magic al ritualului era curăţarea nu a
trupului, ci a sufletului, omul devenind curat, fără păcat în faţa zeilor, şi
deci, inaccesibil demonilor.
Existau însă şi cazuri extreme, când diferitele duhuri rele nu erau atât de
uşor gonite, în care cazuri era rândul exorciştilor şi vrăjitorilor să-şi
încerce norocul. Pe când preoţii se rugau şi cântau imnurile zeilor,
vrăjitorii porunceau demonilor : “Pleacă, fugi Namtar, duh rău! Pe mine
mă apără zeul Baal, depărtează-te!” Câteodată se aşezau lucruri urât
mirositoare pe pieptul bolnavului, crezându-se că spiritul al cărui
sensibil nas se va indigna va părăsi pe bietul om. Alteori se puneau tot
felul de bunătăţi langă patul pacientului, bunătăţi de la care acesta era
oprit, în speranţa că forţa demoniacă nu se va abţine şi va ieşi din
corpul bolnavului. O altă credinţă era că demonii se vor mulţumi cu un
înlocuitor al bolnavului, o “copie” a omului făcută din aluat, făină şi
argilă era identificată magic cu pacientul şi pusă pe corpului lui, spre a
“prinde” duhul rău.
Evident că au existat şi tehnici medicale pur ştiinţifice, s-a descoperit de
exemplu că foarte multe dintre reţetele medicale ale lui Hippocrate
erau de origine mesopotamiană. Însă precum Astronomia provine din
astrologie, chimia din alchimie, la fel şi folosirea efectivă a leacurilor se
datorează credinţei că diferite plante au o anume putere magică în
ritual.
Magia era privită în cea mai veche antichitate ca o ştiinţă sigură, iar nu
ca o superstiţie. În societatea veche, în care destinul omului era decis
de zeii atotputernici, iar viaţa lui pe pământ avea scopul de a servi
regalitatea, omul avea o cale de a riposta, de a-şi afirma mândria de
om împotriva supranaturalului, prin magie.