Tăcerea neexistenţei

De imagini nedefinite din plasa existenţei mă agăţ cu disperare. Întorc firul ghemului înfăşurat
pe părţile rotundului şi caut să intru, în adâncul lui pentru un nou început. Din coduri bine
stabilite, tot dintr-un început, caut să găsesc energii în infinitul nostru mic, pentru a răbufni
cândva în raze de existenţă-lumină, în care nu există nici început, nici sfârşit şi când nu va mai
exista acea atracţie universală, spre interior sau spre exterior, cănd nu va mai fii posibilă o mare
prăbuşire sau o mare explozie. În faţa naşterii şi morţii rămân gânditor, apoi ridic întrebări spre
firea începutului, întrebând „Creatorul” de rostul existenţei şi dacă aducerea mea, a ta, a noastră
în timp, îşi are rostul. Gheara fricii de a nu fi este teribilă, temătoare, ignorată sau uneori
acceptată, dar întodeauna cu speranţa existeţei unui dincolo, speranţă subconştientă chiar şi
pentru cel mai convins ateu.
Dacă am reuşi să ne coborâm în noi prin provocarea unui autcolaps mental, până la ultima
structură fizică a unui neuron, sau dacă am atinge cu ochii minţii capătul universului, poate ne-
am da seama că suntem în acelaşi punct de început şi sfârşit, repetabil, dar pe alte dimensiuni de
timp de fiecare dată. Prin fiecare început, ca şi prin fiecare sfârşit, putem fi o nouă întoarcere la
originea existenţei tuturor lucrurilor, acţiunilor şi faptelor.
Contracţii şi implozii uriaşe nu lasă razele să fie citite de ochii minţii şi atrag trupuri în
prăbuşire, de a fi şi a nu fi, raze încătuşate la locul naşterii începutului. Expansiuni spre
nemărginire duc stelele vieţii noastre mai departe prin vid, pentru noi virtual. Ciclul se reia
mereu ca o obsesie pentru realizarea propriei noastre sculpturi, existenţiale, prin infinitul mic şi
mare, modelată de o infinitate de ori în lutul universului, pentru a ne regăsi prin voia Creatorului
în Grădina Edenului, din nou cum am fost.
 Ne-am născut din picături de lumânări de ceară, a unui univers viu, care vrea să ardă, dar
lumina lui rămâne încă lumină, numai până la căderea picăturii în praful iar al inexistenţei,
fiecare reluând apoi, de la diferite nivele, un nou drum prin alegere de fiecare dată, a unui nou
început. Viul fiecărei clipe trăite prin fiecare din noi, vrea să ajungă lumină, iar fiecare picătură
din marea lumină, căzută, produce o nouă naştere, punct infinit de mic în care şi întunericul este
reţinut, pentru a da răgaz de odihnă facerii, spre a răbufnii spre existenţă şi a creşte prin viitor cu
o şi mai mare forţă.
Lumina este ţinută în întunericul nearderii la fel precum şi întunericul este ţinut de lumina
captivă, până la o nouă inversare de orânduieli, puţin înţelese de noi, cei care suntem în afara
miezului întunericului şi al luminii, noi fiind doar sclipiri ulterior pe culoarele traiectorilor lor.
Secvenţele proprii de existenţă ale fiecăruia din noi, există ca o oportunitate de alegere prin
infinitatea de lumi paralele, care plecă din fiecare nod de drum, de “soartă”, în drumul extensiei
sau prăbuşirii timpului, care poate lua cu el pe fiecare dintre noi. Lumină fără întuneric nu poate
să existe şi nici întuneric fără lumină, căci dualitatea este echilibrul existenţei.
Un el şi o ea, un suflet şi-un nesuflet, o extremitate cotrară celeilalte, un început şi-un sfârşit în
nesfârşit, căderea cu înălţarea, materia şi contrara ei, separate sau combinate, ne fac posibilă
această existenţă. Unirea lor contribuie la marea creaţie, chiar dacă cu alternaţe aparent
distructive sau evolutive. Lumina totală fără o componentă a existenţei întunericului, la niveluri
diferite şi a întunericului fără lumină, nu poate încă să existe. Aşa gândesc când aprind fitilul
luminii căutării mele, spre tine, o ea opusul meu, căutare întoarsă în timp pentru regăsire de
început, pentru ca ceara existenţei opusului să mă ardă prin ochii timpului meu, uitat în trecutul
unui anumit început.

Mă străduiesc ca prin forţa convingerii de a fi a existenţei mele, şi-a tale, să rup zăgazurile
care separă începuturile lumilor existenţei mele, de începuturile existenţei tale. Coborând sau
urcând niveluri prin adăncimi din sfere de conştiinţă existenţială, în colaps sau extensie, caut să
ajung acolo la spirala de materie–spaţiu-timp, să ajung prin acel worm-hole la tine. Iau o picătură
din ceara universului de lumină, pentru a-mi unge calea firului de timp, nu pentru a aluneca pe
toboganul dintre încrucişarea dintre lumină şi întuneric, de zi şi noapte, între minus şi plus, între
infinitul mic şi cel mare, ci pentru a mă opri la intersecţiile mele de univers, acolo jos, în
adâncimi, sau sus, în înălţimi, în fapt toate una şi aceleaşi, ca să pot să-ţi spun şi să strig că eu am
fost dat şi exist pentru tine, cea opusă mie, până la marea contopire.
Încerc să văd manuchiuri de clipe încă ale neexistenţei, jucate de mine şi de tine la masa
norocului timpului, când cartea de cuvânt de noroc a fost scoasă pe masa viitorului, de existenţa
a celor doua semne contrare, eu şi tu. Am „căzut” pe aceleaşi numere fixate de Dumnezeu, iar
noi din nou vom exista, prin numere fixate, când nici timpul nu ştia că există, şi că el a fost însuşi
propria sa creaţie. Atunci prin repetarea aceluiaşi început şi sfârşit, voi încerca să te conving că
drumul nostru nu poate fi decât pe acelaşi tunel de timp. Existăm în afara a tot ce a existat, există
şi va exista de fiecare dată, faţă de toate timpurile şi lumile. Ele există una în alta pentru că
acestea sunt infinite în viitor ca număr, pentru că suntem de fiecare dată o nouă repetiţie, pentru
că punem şi adăugăm în cursul fiecărei existenţe, un plus de fiecare dată, mult mai aproape de
lumină.
Evoluăm pe coordonate în care iubirea contrară urii, este magnetismul de atracţie care se vrea
repetat pentru găsirea în final, a desăvârşirii, a ceeea ce este fără materie, fără lumină, fără
întuneric, ci rezultatul a ceea ce va exista, între a nu fi întuneric şi a nu fi lumină! Este pentru
acei care au trecut prin tunelul morţii, prin întorcere, Faţa lui Dumnezeu. Aceasta este ceea ce
căutăm cei mai mulţi dintre noi, necoştienţi, individual sau în comun, cu toţii, prin codul
moştenit din începutul sfărşitului, pentru a o vedea şi a fi înăutrul ei, unde nu va mai fi prea-frig
sau prea-căldură, prea-întuneric sau prea-lumină, foame sau prea saţietate, bogăţie sau sărăcie,
ură sau iubire.
Simt în mine că undeva există în adâncul meu acel punct care încă nu îl pot găsi, ca şi foarte
mulţi dintre noi, pentru că nu suntem numai a fi sau numai a fost, sau numai ce vom fi, ci cu mult
mai mult decât înţelesurile acelor dimensiuni adunate în acel punct, în lungul infinit al existenţei
timpului sau a celor şapte, nouă sau unsprezece „ceruri”, care au rămas blocate la explozia unuia
dintre marile începuturi, dimensiuni care nu trecător ne fac conştienţi de propria existenţă.
Sufletul urmăreşte prin incoştientul somnului şi prin trasee subconştiente acel punct de
comuniune universală. Unii se autoexclud, căci voinţa este o componentă a întregului viu, care
există dintr-un început, apoi se completează prin libertatea existenţei voinţei. Ei riscă să piardă
pentru todeauna acele întoarceri spre începturi, cărări libere de viitor, să piardă şansa de a putea
relua începuturile de existenţă infinită.
Eu pe tine opusă mie te caut printr-o veşnică căutare, iar cândva, când capătul inelului se va
închide şi repetarea va lua sfârşit, vom fi unul şi acelaşi în ceea ce va fi pentru todeauna acel ce
este, între început şi sfârşit, între lumină şi întuneric, nici infinitul mare sau cel mic, nici creaţie
şi nici distrugere, atunci cand acestea nu vor mai exista, decât ceea ce este între ele!

Perfecţiunea există, dar nu în ea însăşi sau în natura existenţei a ceva, ci în lipsa acesteia,
findcă nu va mai exista imperfecţiune, reper de comparaţie pentru a tot ceea ce este în noi şi în
afara noastră.
Aştept într-un nod de cale ferată din universul meu la capătul unui sfârşit, o opţiune de
“soartă” din infinitatea începuturilor şi ascult locomotivele timpului cum încă scot nori groşi de
fum, înecâdu-ne sufletele. Oare arderile din afara şi din interiorul nostru, inutile, vor lua sfârşit
vreodată? Vreau tu timpule din trecut să ştii că ai pus o lumânare în calea mea de timp, care a
aprins lacrima de ceară a timpului în care trăiesc eu şi m-ai mutat în veşnicia nestingerii. După
nenumărate întoarceri spre început, mi-am dat seama că nu-i meritul lacrimei care se naşte, ci a
celuia care îi dă naştere. Ele sunt puritatea suferinţei şi îndemn spre un nou început. Lacrimile
sunt doar semnele durerii facerii drumului de viitor.
De atunci ard şi voi arde oare cât timp? Poate fi un blestem repetabil până când se vor întoarce
capetele lumânării timpului invers, pentru ca prin fără lumină sau prin prea lumină, prin ceea ce
este între existenţa întunericului şi luminii, să vină marea împăcare acolo între început şi sfârşit,
când acestea toate nu vor mai exista. Atunci poate Dumnezeu din infinitul mic şi din infinitul
mare va face ca să încăpem cu toţii în acel loc, al nostru, care acum este în noi, la mijloc de mare
şi mic, iar existenţa pe care o ducem acum, fiind numai una din căile pe care trebuie să le
străbatem spre desăvârşire. Troiţa de lumină a tuturor va fi pusă în cercul mic, pentru ca fiecare
pe circumferinţa razelor ei să-şi aleagă la fiecare întoarcere după un sfârşit, noul început.
Bat drumuri şi bat la porţi de urcuşuri şi de coborâşuri cu paşii mei înaintând, purtând trudnică
şi grea povară pe sufletul minţii. Duc ceea ce a fost trecut, ce este prezent şi ceea ce va fi viitor,
dar pe un alt drum de început. Spinii drumului lung nu sunt la fel, nu sunt număraţi pentru toţi, şi
lungimea drumului nu este cu capăt sau fără capăt, ci depinde de fiecare dintre noi. Urcuşul şi
coborâşul nu au încă pentru fiecare dintre noi, cărare. Cărarea există numai prin începutul ei,
cărare care trebuie trăită şi construită de fiecare dintre noi, alegând de fiecare dată unul dintre
infintele începuturi, pentru ca prin repetare, să eliminăm din poverile sufletului, pentru a nu ne
duce spre vârfuri care nu există şi spre adâncimi care nu au margini şi capăt.
Mă rog cu genunchii minţii la pragul acela al Creatorului, între început şi sfârşit, între lumină
şi întuneric şi pun adâncul existenţei din mine drept zăgaz, pentru veşnicie, că voi urca spinii
timpului fără a abdica de la ceea ce, mi-a dat EL, acel dar de a fii ! Voi depune cea mai mare
strădanie pentru a şterge din mine ceea ce este întuneric şi voi aprinde ceea ce nu poate fi aprins,
încă acum, pentru a fi între început şi sfârşit, între întuneric şi lumină, în acel punct fără de ele,
acolo unde nu există opusuri, nici el nici ea, ci el Creatorul Dumnezeul nostru.
Tu, pereche din univers, să ştii că undeva exist şi dacă te-am găsit prin existenţă, nu poţi
dispărea în neat, căci fiecare lucru care este re-creat, este dual şi are opus. El există acum prin
concurenţă existenţială pentru întregire şi desăvârşire, iar drumul circumferinţei razelor
lumânării timpului, a troiţei, nu intersectează fără sens nimic, decât pentru a crea noi variante de
începuturi şi de alte sfârşituri, pentru a ajunge tot acolo între lumină şi întuneric. Acel care va fi
primul din întoarcere, va spune cum arată mijlocul, graniţa dintre lumină şi intuneric, în fapt fără
de ele, câdva celor din apoia sa, celor ce-şi încearcă drumurile fiecărei raze de viaţă trăind şi
simţind întru căutare, nu numai a adevărul lui, ci cel al tuturor. Acela va fi izbăvitorul şi cel care
a purtat corona drumului de spini.

Groapa neagră a începutului unui sfârşit şi groapile negre rămase de prea adâncă prăbuşire în
care lumina este legată, nu va dori nimeni să le străbată, căci acestea pot fi echivalentul a tot ce
este întuneric pentru existenţă, dar nici prin uriaşa lumină răbufnită din încătuşarea în care totul
arde cu viteze fără limite, acolo unde se bate lumina cu pereţii întunericului, ca să fie descătuşată
existenţa pentru a putea face posibilă, repetarea acesteia. Suntem aici, pe această planetă albastră,
ca semne aparent trecătoare, prin noapte şi zi, apus şi răsărit, suntem drum de învăţare la ceea ce
Dumnezeu vrea în final să fie, cu ceea ce suntem noi acum!
Nu trebuie să aruncăm din noi ce-i urât şi să transformăm în întuneric ce-i în afara noastră,
stricând imaginea noastră din ochii celui care ne priveşte, nici prin fapte, nici prin vorbe sau
scris, prin ignoranţă şi ignorare, căci urâtul de întuneric din noi putem să-l coborâm spre infinitul
inexistenţei lui. Să nu credem că nu avem suflete pereche în această lume, căci coplementarul
dăruit de Creator este echilibru obligatoriu pentru fiecare, până la dispariţia ambelor braţe ale
balanţei, a răului şi-a binelui.
 Va veni timpul câd nu va mai fi nevoie de balanţa cu cele două „braţe”, opuse, ci doar de
centrul ei, niciodată posibil de dezechilibrat, pentru că nu vor mai exista opusuri. Atunci vom fi
în marea existenţă fără tăcerea inexistenţei, pentru todeauna, căci opusul existenţei, tăcerea
neexistenţei nu va mai fi!
Eseu de Viorel Muha

Adam and Eve Driven out of Eden