COMPANIILE TRANSNAŢIONALE

Globalizarea înseamnă circulaţia liberă a capitalului, mărfurilor, tehnologiei, informaţiei şi într-o

măsură mai mică a forţei de muncă.
Companiile transnaţionale (CTN), ca principal motor al globalizării, acţionează într-o economie
globală care se referă la : producţie globală, capital global, piaţă globală.
Principalele motive care determină firmele să-şi internaţionalizeze activele sunt obţinerea unor
profituri cât mai mari cu costuri mici şi a unei rentabilităţi sporite. Acestea se pot realiza prin
valorificarea unor oportunităţi pe care le oferă alte ţări cu resurse materiale şi umane mai ieftine, prin
pătrunderea pe pieţe avantajoase pentru export.
Companiile transnaţionale reprezintă un interes major şi pentru ţările gazdă deoarece prin
transferul de capital, tehnologie, management performant se creează noi locuri de muncă acolo unde se
deschid întreprinderi noi, care fac să crească productivitatea muncii, care la rândul ei aduce cu sine
salarii mai bune pentru angajaţii din ţara gazdă.Produsele devin mai competitive pentru export iar
creşterea volumului de produse la export îmbunătăţeşte balanţa de plăţi, creşte venitul la buget. CTN
joacă un rol important în promovarea exporturilor, accentuarea transferului de capital şi tehnologie, în
infuzia de competenţe manageriale de înaltă calificare. În procesul globalizării lor firmele au parcurs trei
stadii: creşterea ponderii exporturilor în totalul producţiei lor, globalizarea producţiei prin construcţia de
întreprinderi în afara graniţelor şi globalizarea competenţelor şi a sistemelor organizaţionale, ceea ce
înseamnă abilitate de a opera la cele mai înalte standarde pretutindeni în lume. Astfel companiile
transnaţionale se afirmă ca principala forţă a globalizării economice.
Însă procesul de globalizare are efecte adverse atât pentru ţările gazdă cât şi pentru ţările de
origine manifestate prin: transferul în alte ţări a unei părţi din activele CTN contribuie la reducerea
locurilor de muncă şi creşterea şomajului în ţările de origine.
Totodată creşterea şomajului se poate realiza prin creşterea productivităţii muncii, prin transferul
de tehnologie, informaţii, inovaţii în ţările gazdă şi astfel categoriile necalificate sau cu o calificare mai
redusă sunt defavorizate. De asemenea ţările gazdă sunt nemulţumite de faptul că operaţiunile de
cercetare-dezvoltare se află în ţările de origine ale CTN, iar inovaţiile tehnologice nu sunt implementate
concomitent în ţările gazdă.
 Istoricul companiilor transnaţionale
Conform UNCTAD, instituţia cea mai specializată în domeniul cercetării tranzacţiilor
internaţionale şi a impactului acestora pentru diferite grupuri de ţări, “companiile transnaţionale (CTN)
sunt întreprinderi alcătuite din una sau mai multe firme-mamă şi filialele acestora în străinătate. Firma-

1
mamă este o întreprindere care controlează activele altor entităţi în ţări diferite de ţara sa de origine, de
obicei prin deţinerea unei ponderi din totalul acţiunilor acestora (ponderea necesară variază, fiind
considerată peste 10% in SUA şi peste 25% în Uniunea Europeană).” Filiala din străinătate este o
întreprindere în cadrul căreia un investitor rezident în altă ţară deţine un pachet de acţiuni care îi oferă
posibilitatea de decizie şi control şi participarea directă la conducere.
Potrivit raportului World Investment Report (1997) numărul CTN era estimat la cca 44500 firme
cu aproape 280000 filiale care controlează mai mult de o treime din activitatea sistemului privat mondial.
Date mai recente arată creşterea într-un ritm alert a CTN şi filialelor. În economia mondială în
anul 2002 sunt peste 63000 CTN cu peste 820000 filiale răspândite în întreaga lume , acoperind toate
domeniile de activitate. Peste 90% din CTN îşi au sediul în ţările Triadei. Topul celor 100 din cele mai
mari este astfel distribuit : 49 se află în Europa Occidentală, 26 în SUA, 18 în Japonia, 2 în Australia, 2 în
Canada, 2 în China, câte 1 în Mexic şi Venezuela.
La nivelul anului 1992, ponderea în PIB-ul mondial a primelor societăţi transnaţionale, a crescut
în anul 1992 de la 27.2% la 24.7% , scăzând în anul 1998 la 26.3%.
Din punct de vedere istoric se pot distinge mai multe etape în apariţia şi dezvoltarea spectaculoasă
a companiilor transnaţionale.
a) Înainte de 1945: primele extinderi internaţionale
În primele decenii ale secolului XX, numărul întreprinderilor industriale moderne din SUA era
considerabil mai mare decât cel din Marea Britanie sau Germania, celelalte puteri industriale ale lumii.
Încă dinaintea primului război mondial, anumite companii americane realizaseră investiţii directe în afara
graniţelor naţionale.
Una dintre primele companii americane ce s-a extins pe plan internaţional a fost Standard Oil
Trust, urmată de Ford , care şi-a deschis câteva filiale străine înainte de 1914. Alte companii care au
efectuat investiţii extinse în străinătate au fost General Electric si Vacuum Oil (predecesoarea firmei
Mobil). După 1914 acest proces s-a accelerat mărindu-se influenţa companiilor transnaţionale americane.
Acest proces se explică prin dimensiunea mare a pieţei locale şi în creşterea standardului de viaţă în
SUA, care au dus la proliferarea companiilor moderne, integrate.
Firmele americane s-au aflat într-o continuă dezvoltare şi au adoptat o organizare bazată pe divizii
operaţionale multifuncţionale autonome şi au înfiinţat şi o filială sau o divizie internaţională care se
ocupa cu managementul şi dezvoltarea activităţilor externe.
General Electric a creat o divizie internaţională în 1919, Standard Oil în 1927, iar General Motors
( care înfiinţase o companie de export încă din 1911) şi-a consolidat operaţiunile pe piaţa europeană prin
achiziţia firmelor Vauxhall din Anglia (1925) şi Adam Opel din Germania (1929), precum şi pe piaţa
2
Americii Latine prin crearea unei filiale General Motors în Brazilia (1925). La nivelul anului 1939,
filialele străine ale companiei IBM realizau deja cca 12,5% din vânzările sale totale. Aceste filiale
înfiinţate de companiile americane în străinătate înaintea celui de-Al Doilea Război Mondial au constituit
baza de dezvoltare a operaţiunilor internaţionale în perioada postbelic.
b) 1945-1959: perioada dominaţiei companiilor americane
Reconstrucţia europeană a determinat pătrunderea puternică a firmelor americane în Europa la
sfârşitul anului 1950.În perioada postbelică, firmele americane şi-au continuat expansiunea internaţională
si au dominat toate domeniile vieţii economico-sociale.În anul 1959 marea majoritate a companiilor
transnaţionale era americană şi numai 6 erau europene.
c) 1960-1974: perioada dezvoltării europene
Principalele companii transnaţionale europene au crescut spectaculos în această perioadă, astfel
încât în 1974 în clasamentul celor mai importante 50 de companii transnaţionale din lume se aflau 20 de
firme europene. Celor şase deja existente li s-au adăugat firme precum Siemens, Daimler-
Benz,Volkswagen, Fiat, BASF, Hoechst, Bayer, Renault, British-American Tobacco.Creşterea în
dimensiune a firmelor europene a determinat diversificarea activităţii lor, extinzându-şi gama de
producţie la nivel internaţional.
Companiile americane şi-au intensificat la rândul lor eforturile de extindere internaţională.Procter
& Gamble de exemplu a înfiinţat în 1963 Centrul Tehnic European cu scopul de a sprijini şi coordona
activităţile sale pe piaţa europeană. Totuşi, numărul firmelor americane aflate în topul primelor 50 de
transnaţionale din lume a scăzut de la 44 (în etapa anterioară) la 24, declin explicat prin expansiunea
accelerată a firmelor europene, dar şi prin recesiunea din anii '70 care a determinat restrângerea
operaţiunilor internaţionale ale multor companii puternice cu baza în SUA. Structura multidivizională a
companiilor americane a suferit modificări, departamentele internaţionale care până atunci coordonau şi
monitorizau activităţile internaţionale fiind înlocuite cu divizii constituite pe criterii geografice sau pe
produs.Tot în această perioada îşi fac simţită prezenţa şi firmele japoneze.
d) 1975-1989: perioada expansiunii companiilor asiatice
Anii '70-'80 au constituit o etapă în care companiile europene şi-au diversificat activitatea,
transformându-se în companii transnaţionale organizate pe produs, în timp ce companiile americane au
trecut printr-un proces de restructurare a producţiei şi a marketingului prin intermediul diviziilor
internaţionale, iar firmele japoneze şi - mai târziu- cele sud-coreene, s-au extins cu rapiditate pe plan
internaţional. Astfel, în 1989 structura primelor 50 de companii transnaţionale ale lumii cuprindea 21 de
companii europene, 17 americane şi 12 asiatice.

3
 Cele mai mari companii transnaţionale japoneze şi-au dezvoltat reţele funcţionale globale
organizate iniţial pe filiale de marketing, apoi de producţie, ele fiind urmate la sfârşitul anilor '80 de
dezvoltarea Chaebol-urilor coreene, organizate sub forma de conglomerate de produs.
Deceniul 1970-1980 a constituit perioada care a urmat după boom-ul postbelic prelungit. În noua
perioadă s-a revenit la o dezvoltare economică ciclică şi la înlocuirea sistemului monetar internaţional
bazat pe aur-devize cu fluctuaţia liberă, necontrolată a monedelor în funcţie de factori conjuncturali,
fluctuaţie avantajoasă pentru dolarul american. Tot în acest deceniu s-a declanşat criza petrolieră când
OPEC a ridicat excesiv preţul ţiţeiului. Între 1973-1975 a avut loc o puternică recesiune a cărei
caracteristică principală a fost fenomenul de stagflaţie. Această criză a generat probleme dificile
corporaţiilor transnaţionale atât celor energetice, de producţie, de desfacere cât şi celor financiare.
e) 1990 -până în prezent : explozia fuziunilor si achiziţiilor
Începutul ultimului deceniu al secolului XX pentru firmele Caterpillar, Du Pont, Xerox General
Motors, IBM, Philips, Matsushita, se caracterizează printr-un val de fuziuni şi achiziţii internaţionale ( pe
orizontală, pe verticală şi conglomerate).
La nivelul anului 2000, dintr-un clasament al celor mai puternice 1000 de companii din lume,
rezultă că 485 dintre ele, adică aproape jumătate aparţin SUA.
General Electric se situează în continuare pe primul loc în lume dupa valoarea de piaţă a
acţiunilor.După cifra de afaceri în multe domenii de activitate, firmele americane ocupă primele locuri:
aeronautică (Boeing), computere (IBM), software (Microsoft), spectacole (Walt Disney), automobile
(General Motors), petrol (Exxon Mobil), farmaceutice ( Merck ), cosmetice ( Procter & Gamble).
Companiile europene şi-au păstrat supremaţia în doar câteva domenii-cheie, cum ar fi industria
chimică (BASF) şi cea a materialelor de construcţii (Saint Gobain), în timp ce companiile japoneze deţin
poziţia fruntaşă în domenii precum industria electronică (Hitachi), siderurgie (Nippon Steeel),
telecomunicaţii (NTT) şi comerţ (Mitsubishi).
 Rolul companiilor transnaţionale în globalizare şi redistribuirea factorilor de producţie
CTN joacă un rol important în crearea de noi locuri de muncă, promovarea exporturilor,
accentuarea transferului de capital şi tehnologie, în infuzia de competenţe manageriale de înaltă
calificare. În procesul globalizării lor firmele au parcurs trei stadii: creşterea ponderii exporturilor în
totalul producţiei lor, globalizarea producţiei prin construcţia de întreprinderi în afara graniţelor şi
globalizarea competenţelor şi a sistemelor organizaţionale, ceea ce înseamnă abilitatea de a opera la cele
mai înalte standarde pretutindeni în lume. Astfel companiile transnaţionale se afirmă ca principala forţă a
globalizării economice.

4
 Pe fondul diversificării şi globalizării producţiei, valoarea adăugată creată în activităţile
desfăşurate în străinătate a crescut în ritmuri mai înalte decât cea obţinută pe piaţa internă.
Societăţile transnaţionale sunt astfel şi un factor de redistribuire în interesul lor a PIB-ului dintr-o
ţară sau alta.
Companiile transnaţionale reprezintă un element important al noului val al mondializării
capitalului. Liberalizarea comerţului, a investiţiilor şi pieţelor de capital, diversificarea serviciilor şi
relaxarea măsurilor de control asupra activităţii desfăşurate de companiile multinaţionale reprezinta
elemente care vin să susţină favorabil acest proces. În aceste condiţii, administrarea eficientă a activelor
deţinute în străinătate a devenit pentru firme un obiectiv extrem de important, de care depinde în mod
nemijlocit viteza cu care ele îşi fac simţită prezenţa pretutindeni în lume.
Globalizarea concurenţei a determinat apariţia unor parteneriate strategice între companiile
transnaţionale în vederea reducerii costurilor de producţie şi riscurile la care erau supuse acestea.Aceste
parteneriate au determinat implicarea industriilor automobilelor şi aeronautică în primul rând, urmând ca
alte domenii să fie incluse,domenii din care segmentul computerelor a determinat impulsionarea
procesului de concentrare a capitalului. În intervalul 1985-1995 pe teritoriul SUA au fost create 575 de
societăţi mixte de cercetare. Cele mai multe înţelegeri au fost semnalate în domeniul informaţiilor,
comunicaţiilor şi în construcţia de automobile.
În acest mod s-a ajuns la apariţia unor noi forme de piată oligopolistă bazate pe trei piloni:
abilitatea de a identifica un mic număr de competitori, apoi un set de produse sau de industrii în cadrul
cărora avea loc o concurenţă oligopolistică şi identificarea traiectoriei tehnologice probabile pe care
produsele respective o vor urma.
Apariţia companiilor transnaţionale determină extinderea sferei de activitate a întreprinderilor,
întrucât orice companie de acest fel are tendinţa să se extindă atât pe pieţele interne cât şi în exterior, pe
pieţele altor ţări.
Centrul coordonator al CTN-urilor impune, de regulă, unităţilor componente relaţii de schimb pe
care trebuie să le întreţină între ele, precum şi preţurile practicabile. De obicei, preţurile la care bunurile
sunt schimbate sunt fixate pe baza costurilor de producţie. Sunt însă şi cazuri când societatea-mamă
impune unei filiale să cumpere producţia alteia la un preţ diferit de cel practicat pe piaţa mondială.
Asemenea situaţii apar atunci când se urmăreşte obtinerea unei poziţii dominante, disparitia controlului
schimbului valutar şi protejarea faţă de fluctuaţiile monetare. Astfel, subfacturarea materiilor prime, a
produselor intermediare, permite filialei care le primeşte să vândă la preţuri mai mici. Urmărind
maximizarea profitului global, societatea transnaţională, influenţează preţurile pentru a mări beneficiul
filialei din ţară unde rata impozitului este scăzută şi invers. Însă în momentul în care o devalorizare este
5
iminentă, societatea transnaţională va căuta să scoată din ţara respectivă cea mai mare parte a profitului şi
să o îndrepte spre ţările cu monedă forte. Profitul este astfel transferat de la o filială la alta sau adus în
ţara de origine.
Structurile transnaţionale pot fi de două feluri având în vedere criteriul orientării investiţiilor de
capital:
a) Structura introvertită, care presupune o activitate orientată prioritar spre interior, spre piaţa naţională
a societăţii-mamă. Pe termen lung, investiţiile efectuate în ţara de origine le depăşesc ca volum pe cele
externe. Este cazul societăţilor transnaţionale cu sediul în ţări dezvoltate mari.O asemenea structură
caracterizează şi alte societăţi transnaţionale din ţări dezvoltate mari: Toyota, Fujitsu, Hitachi, Renault,
Fiat. Conform calculelor UNCTAD aceste companii au cel mai scăzut indice de transnaţionalitate: de la
30.7% (General Electric) la 20% (Hitachi);
b) Structura extravertită se formează în condiţiile în care se consideră foarte importantă activitatea
externă. Această structură este caracteristică îndeosebi societăţilor transnaţionale cu sediul în ţări
dezvoltate mici. Nestlé (Elveţia) avea în 1996 active externe de aproape 31 de miliarde de dolari, faţă de
numai 3,1miliarde de dolari în ţara de origine. Indicele de transnaţionalitate al acestor societăţi
transnaţionale este cel mai ridicat: Nestlé 95,3%, Electrolux (Suedia) 88,7%, Philips 84,9%.
Ambele structuri transnaţionale presupun o diviziune a muncii intrafirmă, între unităţile
componente ale societăţii transnaţionale. Această diviziune se produce fie pe orizontală (ca în cazul
industriei de automobile), fie pe verticală (cum se întâmplă în industria petrolului).
Aceste diviziuni crează reţele de tip naţional care implică atât societaţile transnaţionale cât şi alte
firme exterioare,independente şi nelegate prin raporturi de proprietate. Este vorba de aşa-numitele alianţe
strategice interfirme, tot mai numeroase în ultimii ani (Apple-Sony, Renault-Volvo).
Investiţiile străine directe pot constitui de asemenea o legătură puternică între ţările gazdă şi
companiile transnaţionale.Astfel că politicile duse de acestea din urmă în domeniul investiţiilor străine
directe creează o puternică dezvoltare a globalizării. Companiile transnaţionale înfiinţând filiale în
diferite ţări ale lumii creează noi locuri de muncă, iar prin transferul de tehnologie şi management
creează condiţii de creştere a productivităţii muncii, de care depinde în mod decisiv nivelul de salarizare
a forţei de muncă. În ţările unde se creează filiale şi se fac investiţii străine directe, de orice fel, însăşi
piaţa de desfacere capătă dimensiuni mai mari, este mai bine aprovizionată, se dezvoltă serviciile, se
modernizează căile şi mijloacele de transport, creşte accesul la credite bancare, sunt mai bine satisfăcute
nevoile de informare şi comunicare, se extinde şi se perfecţionează învăţământul general şi cel pe diverse
specialităţi.
În ceea ce priveşte corporaţiile multinaţionale, se pot trage următoarele concluzii:
6
1. Procesul de globalizare a economiei reprezintă atât un rezultat al intensificării activităţii
companiilor multinaţionale cât şi o motivaţie a extinderii şi implicării lor pe plan internaţional;
2. În contextul diversificării şi globalizării producţiei, valoarea adăugată creată în activităţile derulate
în străinătate a crescut în ritmuri mai înalte decât cea obţinută pe piaţa internă;
3. Se confirmă tendinţa de concentrare a afacerilor în sectoarele cu cele mai mari avantaje
comparative şi spre pieţele cu un potenţial înalt al cererii, amplificat de un grad mai mare de liberalizare
şi deschidere;
4. Promotorii noului val al globalizării capitalului, corporaţile multinationale,cuprind din ce în ce mai
multe activităţi în acest fenomen;
5. În cadrul unei economii globalizate, dimensiunile firmelor au devenit un parametru esenţial.
Mărimea companiilor condiţionează expansiunea lor peste hotare. Firmele nu urmăresc doar atingerea
unor dimensiuni optime, ci îşi focalizează atenţia şi spre consolidarea reţelelor de producţie globale.

 Investiţiile străine directe –cel mai dinamic instrument al CTN în procesul globalizării
Fluxurile de investiţii străine directe au existat şi s-au dezvoltat de-a lungul timpului, însă acestea
intră într-o nouă etapă de evoluţie în cadrul investiţiilor internaţionale după Al Doilea Război Mondial
când SUA realizează investiţii masive în reconstrucţia Europei Occidentale.
O primă definiţie a investiţiilor străine directe este aceea de: înfiinţarea sau cumpărarea unui activ
generator de venit într-o ţară străină asupra căruia firma investitoare deţine controlul.
Într-o definiţie ulterioară prin ISD se înţelege “achiziţionarea pachetului de acţiuni de control în
cumpărarea unor întreprinderi sau construirea pe loc gol în străinătate. Nici din această definiţie nu
rezultă ce fel de firmă achiziţionează acţiuni, cumpără sau construieşte întreprinderi”.
Sunt şi unii autori care exprimă în mod direct raportul dintre CTN şi ISD. “Investiţia străină
directă este o categorie a investiţiilor internaţionale care reflectă scopul unei entităţi rezidente într-o ţară
(investitorul direct) de a obţine un interes de durată într-o companie rezidentă în altă ţară (investiţia
directă). În cadrul acestei definiţii CTN este <<investitorul direct>> care prin intermediul unei filiale a sa
efectuează <<investiţia directă>>, respectiv ISD”.( Suciu Titus,op.cit.,pag. 88). Drept urmare este
evidentă necesitatea analizei ISD împreună cu CTN deoarece reprezintă principalul producător de venit
al ISD-urilor. Pe de altă parte ISD se află la baza constituirii CTN, fiind componenta sa cea mai
dinamică.
Investiţiile străine directe oferă posibilitatea ca mărfurile produse de filialele CTN în ţările
receptoare să nu mai suporte taxele vamale, deoarece în condiţiile unei politici protecţioniste este tot mai

7
dificil să se păstreze o piaţă numai pe calea exporturilor. Astfel, devine necesar să se producă direct în
străinătate.
Societăţile transnaţionale impulsionează comerţul internaţional al societăţii-mamă deoarece
filialele implantate în exterior au nevoie de maşini şi utilaje, de cunoştinţe tehnice, pe care le procură, în
mare măsură, din ţara de origine. În al doilea rând societatea transnaţională poate profita cel mai bine de
pe urma diferenţelor dintre ratele naţionale ale dobânzii. Firma transnaţională va împrumuta de acolo
unde condiţiile sunt cele mai favorabile şi va acorda fondurile unei filiale aflate în ţara de implantare în
condiţii de împrumut nefavorabile. În al treilea rând societatea transnaţională profită din plin de pe urma
fluctuaţiilor monetare. Astfel, cumpără masiv moneda ţării unde se aşteaptă o revalorizare pentru ca,
după aceea, să fie schimbată pe monedele ale căror cursuri au rămas constante, rezultând în acest mod
câştiguri semnificative.
Însă în acest context apar o serie de probleme astfel: practica evaziunii fiscale va lua amploare în
condiţiile globalizării, de aceea este necesară elaborarea unui sistem legislativ integrat adoptat de
organisme globaliste pentru a stopa practicile speculative şi pentru a încuraja dezvoltarea normală a
ţărilor gazdă şi în acelaşi timp a activităţilor lor.
O altă problemă este cea a dinamismului investiţiilor internaţionale. ISD sunt considerate cel mai
dinamic instrument al economiei globale. În ultimele două decenii ISD au crescut la nivel mondial mai
repede decât alţi indicatori macroeconomici ca PIB şi comerţul internaţional. Astfel între 1985 şi 1995
ISD au crescut cu o medie anuală de 18,4%, pe când comerţul global cu mărfuri a avut o rată anuală de
11% iar PIB mondial de 8,5%.
Fluxurile de ISD au crescut în anul 2000 cu 18% faţă de anul anterior, atingând un nivel record de
1,3 trilioane USD, iar volumul mondial al stocurilor de ISD a depăşit 6 trilioane USD dupa cum afirma
Suciu Titus in lucrarea sa intitulata:” Globalizarea şi impactul social al acesteia în viziunea principalelor
curente de gândire economică din zilele noastre”.
Legătura directă între ISD şi CTN se constată şi prin dinamismul lor. Investiţiile internaţionale
fiind instrumentul cel mai dinamic al economiei globale impulsionează expansiunea globală a CTN.
Asemănător cu distribuţia CTN pe glob sunt repartizate şi ISD. Triada este reprezentată de 71% din
fluxurile de intrare şi 82% din fluxurile de ieşire a ISD. În cadrul Triadei UE îşi sporeşte ponderea atât ca
sursă cât şi ca receptor de ISD, ajungând la un flux de intrări de 617 miliarde USD în anul 2000, iar SUA
cu 281 miliarde USD la intrare şi 139 miliarde USD la ieşire, pe când Japonia are doar 8 miliarde USD la
intrare şi 33 miliarde USD la ieşire.
Pentru creşterea permanentă a ISD între investitorii străini şi ţările receptoare, este necesară
crearea unui climat de afaceri bazat pe încredere şi transparenţă, avantajos pentru fiecare parte, în timp ce
8
principalul beneficiu pentru fiecare parte componentă este profitul cât mai ridicat.Astfel că investitorii
străini urmăresc accesul la tehonologie avansată, personal calificat, forţă de muncă ieftină, acces la
informaţii, iar pe plan politic ei sunt atraşi de acele ţări în care există stabilitate politică, economică,
socială şi o economie în creştere.
Pe plan economic criteriile şi motivele sunt diverse :
• dorinţa de a obţine resurse materiale cu costuri inferioare celor din ţările de origine.
Pentru unele domenii ca : minerit, materiale de construcţii, petrol, industria forestieră, industria
alimentară, principalele motive şi criterii se referă la resursele naturale ;
• forţa de muncă mai ieftină, necalificată sau semicalificată şi motivată ;
• politici fiscale stabile, nivelul impozitului pe profit mai mic ;
• nivelul de dezvoltare a infrastructurii în general şi a telecomunicaţiilor în special ;
• existenţa unei pieţe de desfacere mari ;
• politici de privatizare ;
• birocraţie redusă.
Investitorii internaţionali sunt motivaţi de elemente diferite, în funcţie de categoria de ţară din care
fac parte, deoarece în ţările în dezvoltare nu se pot obţine tehnologii avansate, competenţe manageriale,
de marketing şi organizaţionale, nici privatizare sau forţă de muncă mai ieftină de la ţările dezvoltate.
Forţa de muncă mai ieftină există în ţările în dezvoltare şi în tranziţie fiind folosită de investitorii străini
pentru produse finite intensive în forţa de muncă aşa cum sunt sectoarele : textile, confecţii şi
încălţăminte. Astfel cea mai mare parte a ISD sunt localizate în Asia de Sud-Est şi America Latină.
Africa de Vest şi de Nord urmează exemplul asiatic : Coasta de Fildeş, Senegalul, Tunisia şi Marocul au
beneficiat de ISD în special în domeniul textilelor.
Elementele de care depind politicile de promovare şi atragere a ISD de către ţările-gazdă sunt
reprezentate de asigurarea unor conditii de natură politica,economică şi legislativă astfel:
 cadrul instituţional şi legislativ funcţional, stabil, transparent şi predictibil ;
 climat investiţional de calitate ;
 regim comercial şi de schimb valutar liber ;
 eliminarea barierelor din calea investiţiilor ;
 tratament egal pentru investitorii autohtoni şi străini.
Pentru a folosi ISD ca instrumente care să contribuie la dezvoltarea lor, ţările receptoare pot face
apel la diferite stimulente:

9
 ● fiscale şi anume : scutiri de la plata impozitului pe profit pe o perioadă de timp;deduceri ale
impozitului în funcţie de valoarea investiţiilor ;
● financiare:oferite de UE şi SUA prin acordarea de sume gratuite pentru investiţii în infrastructură,
credite cu dobânzi reduse ;
● alte stimulente:preţuri preferenţiale ale terenurilor pentru anumite obiective;închiriere de terenuri
pe o perioadă de timp fără plată;participarea doar cu 50% din capital pentru o perioadă în condiţiile
satisfacerii unor cerinţe privind durata şi mărimea investiţiilor; un număr de locuri de muncă nou
create.
Între efectele pozitive ale ISD pentru ţările de origine ale investitorilor se înscriu : repatrierea
câştigurilor ( profit, dividende, dobânzi ); recunoaşterea internaţională a reputaţiei lor.
Din informaţiile prezentate mai sus se poate deduce faptul că pe termen lung impactul investiţiilor
asupra ţărilor de origine este unul pozitiv, însa impactul asupra ţărilor-gazdă nu este imediat observabil,
el depinzând de strategia investitorilor internaţionali şi de cea a ţării gazdă.
Cele mai mari nevoi de ISD au ţările în dezvoltare, în special cele în tranziţie, deoarece acestea
după 1989 au trecut printr-o criză structurală şi ca atare au nevoie de noi capacităţi de producţie, noi
locuri de muncă, noi pieţe de desfacere a produselor.
Se poate afrma că per total impactul ISD asupra ţărilor în tranziţie şi ţărilor în dezvoltare este unul
pozitiv, prin faptul că ISD contribuie la integrarea acestor ţări în economia globală, la diversificarea
produselor şi creşterea calităţii acestora, la creşterea productivităţii muncii, la introducerea de tehnologii
noi, la un management competent, la creşterea exportului şi îmbunătăţirea balanţei de plăţi, contribuie la
creşterea venitului bugelului de stat, oferă sprijin pentru procesele de privatizare, de restructurare a
economiei şi de modernizare a întreprinderilor.
Însă pot fi observate şi efectele negative ale ISD-urilor: creşterea productivităţii muncii atrage
după sine creşterea şomajului mai ales în rândul forţei de muncă necalificate sau slab calificate.
Investiţiile străine directe au marcat de la un an la altul noi recorduri, ele fiind o urmare firească a
intensificării activităţii corporaţiilor multinaţionale şi a eforturilor de liberalizare a pieţelor şi comerţului.
Astfel potrivit datelor publicate de Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare, în anul 1996
investiţiile străine directe crescuseră faţă de anul precedent la intrări cu 10% ajungându-se la cifra de 349
miliarde de dolari, iar la ieşiri cu 2% atingându-se 347 miliarde de dolari. Investiţiile străine directe au
crescut în valoare nominală mai repede decât produsul intern brut mondial şi comerţul mondial.
În ciuda faptului că economia mondială a cunoscut mai multe perioade de recesiune, stocul
investiţiilor străine directe a continuat să crească, atingând în anul 1998 suma de 4 trilioane de dolari,
faţă de 2 trilioane de dolari în 1993 şi 1 trilion în 1987.
10
 Această creştere se datorează unei serii de factori astfel:
1. Afirmarea importanţei producţiei internaţionale, promovată mai ales de corporaţiile transnaţionale
(TNCs);
2. Menţinerea disparităţilor dintre diferitele grupuri de state din punct de vedere al dezvoltării
economice sau al stadiului de implementare a reformelor;
3. Promotorul principal al FDI sunt statele OECD şi TNCs cu originea în aceste state;
4. Numărul mare de fuziuni şi achiziţii, mai ales în SUA şi Europa Occidentală;
5. Tendinţele mai recente ale transferului de tehnologie. Decalajele tehnice dintre statele dezvoltate şi
o parte din statele aflate în curs de dezvoltare nu s-au atenuat;
6. Semnarea de acorduri între fime din ţări diferite (pe termen scurt, mediu şi lung) cu diverse variante:
societăţi mixte (joint ventures), leasing, subcontractare, franciză, marketing, cercetare-dezvoltare.
7. Comerţul: investiţiile străine stimulează exporturile ţării gazdă – prin filialele din străinătate sau prin
relaţiile de cooperare cu firmele locale.
Activitatea CTN concretizată în obţinerea unor performanţe economice de către filialele din
străinătate a determinat şi ea creşterea volumului investiţiilor străine directe.
Pe parcursul anilor, investiţiile străine directe au devenit elementul de baza al CTN, mai important
decât comerţul exterior, deoarece generează noi locuri de muncă, aduc o tehnologie avansată care
determină creşterea productivităţii muncii şi reprezintă prin impozite şi taxe sursa de venit la bugetul de
stat a ţării-gazdă.
Dacă o lungă perioadă de timp, comerţul mondial a constituit mecanismul principal prin care
economiile naţionale au fost legate între ele, astăzi investiţiile au devenit mai importante în integrarea
tuturor ţărilor în economia mondială.Ele reprezintă o sursă a creşterii economice, un promotor al
dezvoltării si totodată un sprijin economic pentru ţările în curs de dezvoltare sau cele puţin
dezvoltate.Prin utilizarea lor se realizează promovarea competitivităţii şi a progresului tehnic.

11
 CONCLUZII

Investiţiile străine, considerate un factor activ al dezvoltării şi adaptării economiei la cerinţele

pieţei, ale competitivităţii, reprezintă pentru ţările aflate în tranziţie un element care condiţionează
realizarea programului de restructurare propus de reforma economică. Atunci când investiţia nu se
finanţează prin eforturile proprii ale agentului întreprinzător, acesta poate fi sprijinit de economiile altor
indivizi sau firme, ceea ce presupune ca la nivel mondial creşterea formării capitalului să fie finanţată de
o realocare a venitului în cadrul pieţei mondiale, prin economii private sau guvernamentale.
Ideea necesităţii şi aceea a posibilelor beneficii care ar rezulta din investiţiile străine directe a
început să se contureze, la nivel internaţional, încă din perioada interbelică timpurie. Cu toate acestea,
în plan psihologic, pentru o perioadă care a durat mai mult de trei decenii şi a atins anul 1970,
atitudinea generală faţă de investiţiile străine a fost contradictorie, în sensul că un nivel foarte mare de
neîncredere faţă de acest fenomen era prezent în majoritatea statelor lumii. Consideraţiile ideologice au
fost principala motivaţie a acestei atitudini, respectiv consecinţele naţionalizărilor postbelice în Europa
de Vest şi instaurarea comunismului în Europa de Est.
Realizarea de investiţii constituie începutul necesar pentru lansarea oricărei activităţi economice,
industriale. Nevoia de capital şi de investiţii care se ridică la un nivel mult peste posibilităţile
economice actuale, impune ca o condiţie obiectivă apelarea la capitalul străin sub forma atragerii de
investiţii directe de capital.
Crearea unui climat atractiv este un factor important pentru atragerea investiţiilor străine, acesta
trebuind să beneficieze de stabilitate. Principalele tehnici uzitate de statele care primesc investiţii, pentru
asigurarea unui climat favorabil acestora, constau în absenţa unor măsuri administrative oneroase privind
intrarea lor şi, în general, a cerinţelor privind proprietatea sau controlul lor, ca o condiţie a pătrunderii pe
piaţă. Adiţional la reglementarea absenţei unui astfel de control, statele pot oferi anumite facilităţi
investitorilor, ca rezultat al politicilor de privatizare, beneficii fiscale sau economice, precum şi crearea
unor zone economice speciale, zone libere la export. De asemenea, statele pot oferi garanţii
constituţionale privind dreptul de proprietate, garanţii ce pot fi implementate şi regarantate prin
concluzionarea unor convenţii bilaterale.
De asemenea, siguranţa investitorilor este un criteriu important în atragerea acestora, acest lucru
presupune adoptarea unor prevederi legale, în acest domeniu, crearea unui cadru legislativ favorabil

12
investiţiilor străine. Multe din statele cu o economie în dezvoltare sau în tranziţie, conştiente de acest
fapt, au reglementat problematica admiterii şi operării pe teritoriul lor a investiţiilor străine sub forma
unor legi sau chiar a unor legi speciale, respectiv coduri.
Necesitatea de a furniza investitorilor străini anumite garanţii financiare împotriva riscurilor
noncomerciale, existente în statele în dezvoltare, a apărut şi s-a dezvoltat ca o modalitate de a îmbunătăţi
climatul privind investiţiile în aceste ţări şi, implicit, de a stimula orientarea investiţiilor către ele.
Aproape toate statele dezvoltate, şi chiar două ţări cu o economie în dezvoltare, au stabilit programe
oficiale de furnizare de garanţii împotriva riscurilor noncomerciale pentru naţionalii lor care investesc în
statele în dezvoltare sau cu o economie în tranziţie.
Creşterea fluxului investiţiilor străine private directe destinate ţărilor în dezvoltare este deosebit de
importantă la ora actuală, având în vedere dificultăţile pe care multe din aceste ţări le întâlnesc în
procesul de adaptare la deficienţele crescânde privind balanţa de plăţi.
Expansiunea ISD-urilor în ţările în dezvoltare şi în tranziţie a avut de asemenea implicaţii în rolul
tratatelor internaţionale privind investiţiile.Numărul tratatelor regionale şi bilaterale susţinute de investiţii
continuă să crească, determinate în parte de o activitate de amplificare a negocierilor în ţările în curs de
dezvoltare.În acelaşi timp acele economii care devin surse semnificative de ISD-uri, se regăsesc într-o
noua situaţie în contextul negocierii tratatelor internaţionale privind investiţiile.Acum ele trebuie să ia în
considerare nu numai rolul unor asemenea acorduri în facilitarea intrărilor de ISD, dar şi în crearea unor
mai bune oportunităţi pentru propriile lor firme să se extindă în străinătate.În această secţiune este
acordată o mai mare importanţă selectării tratatelor bilaterale şi regionale care sunt relevante pentru ISD-
urile din ţările în curs de dezvoltare şi în tranziţie.Multe asemenea ţări contribuie în mod activ la
expansiunea tratatelor internaţionale de investiţii atât la nivel bilateral cât şi la nivel regional, deoarece
asemenea acorduri le ajută nu numai să atragă ISD-uri cât şi să faciliteze internaţionalizarea firmelor lor.
Evoluţia fluxurilor investiţionale este strâns corelată cu fenomenul de globalizare.
Globalizarea este un proces complex prin care se realizează ordonarea multidimensională şi corelativă a
lumii, şi reprezintă un proces bazat pe liberalizarea accesului la randament şi modernitate, pe informaţii
libere, finanţe permisive şi tehnologie occidentală, pe accesul liber la acumulare cinstită de bogăţie şi
putere.
Globalizarea nu trebuie considerată ca un element de complementaritate progresivă a economiilor
naţionale cu obiectivul final de a creea o economie mondială coerentă, în scopul creşterii
interdependenţelor dintre economiile naţionale, al adâncirii diviziunii muncii şi al formării pieţei
mondiale.

13
 Procesul de globalizare a dat naştere la o serie de proteste antiglobalizare. Sfârşitul secolului XX şi
începutul secolului XXI au fost marcate de puternice manifestări antiglobalizare. Ţinta protestelor
exprimate de lideri de opinie, studenţi şi sindicalişti au fost societăţile transnaţionale, OMC, FMI, Banca
Mondială, toate fiind acuzate de încălcarea drepturilor salariaţilor.
Însa au existat foarte multe opinii care să susţină efectele benefice ale globalizării. Un exemplu în
acest sens îl reprezintă şi afirmaţia lectorului doctor Dana Pop:” în prezent, globalizarea este deseori
atacată. Globalizarea poate fi, totuşi, o forţă de propagare a binelui: globalizarea ideilor privitoare la
democraţie şi la societatea civilă a schimbat modul de gândire al multor oameni. Globalizarea a făcut ca
sute de milioane de oameni să ajungă la un nivel de trai superior celui la care nu s-ar fi gândit nu cu mult
timp în urmă. Globalizarea economiei a adus foloase ţărilor care au profitat de ea identificând noi pieţe
de export şi atrăgând investiţiile străine. Pentru milioane de oameni însă globalizarea nu a adus nimic.
Situaţia multora chiar s-a înrăutăţit, locurile lor de muncă fiind desfiinţate, iar traiul devenind mai
nesigur.Aceşti oameni sunt tot mai neputincioşi în faţa unor forţe pe care nu le puteau controla. Şi-au
văzut democraţiile subminate, iar culturile, erodate”.

Elementul de bază în răspândirea procesului de globalizare l-a reprezentat societăţile

transnaţionale, care în tendinţa lor de a-şi extinde capitalurile în străinătate,de a-şi dezvolta pieţele de
desfacere, intră pe pieţele interne la nivel global şi realizează internaţionalizarea producţiei.

14
 BIBLIOGRAFIE

• Anghel, I. - “Investiţiile străine directe din România”,

Editura Expert, Bucureşti, 2002

• Georgeta Ilie - „Investiţii internaţionale”

Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006

• Mazilu, A. - „Transnaţionalele şi competitivitatea. O perspectivă est-europeană”,

Editura Economică, Bucureşti, 1999

• Suciu Titus - ”Globalizarea şi impactul social al acesteia în viziunea principalelor curente

de gândire economică din zilele noastre”;
Bucureşti, 2006

15