Sunteți pe pagina 1din 9

Impactul razboiului rece asupra

dezvoltarii societatii

1. Perspectivă asupra Războiului Rece.


„După al doilea război mondial, lumea şi mai ales Europa au stat parcă
suspendate între o pace imposibilă şi un război improbabil”.

Războiul Rece poate fi definit ca un conflict nonmilitar, deschis si limitat,


care s-a dezvoltat după cel de-al doilea război mondial şi s-a încheiat in 1991, între
URSS şi SUA, state cu ideologii şi siteme politice diametral opuse.

Părerile istoricilor şi a autorilor de relaţii internaţionale asupra acestei


perioade sunt diferite: fie că este vorba de o stare conflictuală, care ia forma unei
păci ratate printr-un razboi nedeclarat, de un război civil al rasei umane, de un
război între sisteme social-politice, de o stare de pace prin teroare. Se admite totuşi
că s-a evitat al treilea război mondial, şi că aceasta s-a realizat printr-un
comportament condiţionat al celor două super-puteri protagoniste.

Contextul Războiului Rece reflectă incapacitatea de a implementa principiile


hotărâte pe timp de război la conferinţele de la Yalta şi Postgane. În vest exista un
sentiment crescând precum că politica sovietică faţă de Occident era ghidată nu de
preocuparea istorică a securităţii ci de expansiunea ideologică. Doctrina Truman şi
politica de îngrădire asociată acesteia descopereau imaginea defensivă a SUA. În
estul Europei forţa socialiştilor democratici şi a altor anticomunişti a fost
sistematic eliminată înstaurând în locul lor regimuri loial marxist-leniniste excepţie
făcând Iugoslavia sub mareşalul Tito care şi-a menţinut independenţa faţă de
Moscova.

Termenul de „Război Rece” a fost popularizat de către ziaristul american


Walter Lippmann şi a intrat în limbajul uzual în 1947. Doctrina Truman
proclamată în martie 1947 sublinia voinţa americană de a lupta împotriva
ameninţării comuniste în Grecia şi Turcia, dar în realitate era vorba de un legământ
cu caracter general de a veni în ajutorul statelor care trebuiaiu să facă faţă puterii
comuniste. Planul Marshall, anunţat în iunie 1947, a fost conceput pentru a furniza
ajutor şi pentru a reînvia astfel economiile de piaţă epuizate ale Europei.
Prosperitatea economică era percepută ca fiind cel mai eficient antidot împotriva
atractivităţii comunismului.
Războiul Rece poate fi înpărţit în patru perioade principale. Primul Război
Rece a durat din perioada ultimilor ani a lui Stalin şi până la moartea sa in 1953.
Politica externă rusă în timpul acestor ani a fost de risc scăzut sau contrara riscului.
Urmează a doua perioadă, una de pericol şi confruntare de la moartea lui Stalin
până la evidentul interval de destindere care începe brusc în 1969. Un element
esenţial în această perioadă a fost diplomaţia riscantă practicată de Hruşciov, care
era mult prea încrezător în puterea crescândă a URSS. Urmează a treia perioadă,
una de destindere şi de manifestare a dorinţelor ambelor superputeri de a-şi
normaliza relaţiile şi a reduce riscul confruntării. Această perioadă se încheie cu
invazia sovietică în Afganistan din 1979, indiscutabil cea mai gravă greşeală pe
care Moscova a făcut-o în politica externă din timpul întregii perioade sovietice. În
perioada a patra a avut loc o accelerare a cursei înarmărilor şi o ridicare a
temperaturii politice; această perioadă e cunoscută ca al doilea război rece. Acest
proces a fost stopat datorită viziunii inedite a lui Gorbaciov care dorea o reevaluare
fundamentală a politicii externe ruse precum şi negocierea unui nou tip de relaţii
cu America. Astfel Moscova nu va mai sprijini comunismul şi mişcările de
eliberare naţională din lume. În pofida acestui fapt toare beneficiile rezultate au
revenit Americii iar prăbuşiea URSS a survenit rapid la sfârşitul Războiului Rece.

Originea războiului rece trebuie cautată în îngrijorarea de care au fost


cuprinse marile puteri occidentale (S.U.A., Anglia, Franţa, Germania Occidentală)
faţă de cursul politicii din ţările unde s-au instaurat dictaturi totalitare, ca expresie
a extinderii sferei de influenţă sovietică. Aliaţii de până mai ieri, americanii,
englezii şi sovieticii, s-au trezit astfel în faţa unor probleme iremediabile. Acestea
vor lua chipul războiului, dar nu cu arma, deoarece aliaţii erau legaţi de tratatele de
pace şi de condiţiile stabilite prin ele, ci folosind căi politice şi diplomatice.

Ameninţarea reprezentată de URSS pentru statele vest europene precum şi


angajamentul asumat de către SUA de a apăra democraţiile occidentale a dus la
înfiinţarea NATO, tratat de alianţă militară semnat în aprilie 1949. “În activitatea
sa NATO trebuie să respecte competenţele celorlalte organizaţii internaţionale, în
primul rând a celor europene şi să respecte limitele determinate de specificul său.”
Potrivit actului constitutiv, statele sunt părţi obligate să rezolve orice diferend ivit
între ele numai pe cale paşnică. Atacul unuia dintre membri este considerat atac
asupra Organizaţiei însăşi. Pentru URSS această politică de îngrădire a expansiunii
sale reprezenta tot mai mult o ameninţare militară.

Relaţiile dintre SUA şi URSS de la începutul Războiului Rece au fost


influenţate şi de monopolul nuclear al Americii. Cursa înarmărilor a făcut ca în
1954- 1955 Occidentul să piardă monopolul nuclear. Pe fondul acestei curse şi a
tensiunilor dintre cele două blocuri în 1955 statele din blocul comunist semnează
Trataul de la Varşovia, o alianţă militară cu rolul de a contra-balansa ameninţarea
NATO.

2. Cauzele Războiului Rece


Părerile istoricilor şi a specialiştilor în relaţii internaţionale asupra cauzelor
războiului
rece diferă în funcţie de orientarea politică şi ideologică.

Ameninţarea rusească. Toate conflictele şi crizele au fost iniţiate de URSS şi


de expansionismul rusesc care făcea parte integrată din ideologia marxist-leninistă;
aceasta premărea victoria mondială a socialismului asupra capitalismului. Este
genul de teorie în care un stat este blamat pentru toate problemele care se ivesc în
relaţiile internaţionale.

Imperialismul american. Aceasta este imaginea în oglindă a variantei


anterioare, cu Washingtonul privit ca sursă a răului, exponent al capitalismului
agresiv şi expansionist. Din nou, responsabilitatea este atribuită acţiunilor unui
singur stat în timp ce partea opusă încearcă să evite conflictul militar.

Teoria superputerilor. Dezvoltată de chinezi în anii 60 pentru a demonstra


îndepărtarea Moscovei de adevărata cale marxist-leninistă, teoria are în vedere o
aşa numită înţelegere tacită şi o competiţie acerbă între superputeri, având drept
scop dominarea lumii. Aceasta subliniază ruptura dintre Beijing şi Moscova, fiind
în acelaşi timp o expresie a insecurităţii chineze.

Teoria cursei înarmărilor. Construirea armei nucleare atinsese proporţii care


lăsau impresia că fenomenul este scăpat de sub control. Din această cauză
stoparea cursei înarmărilor şi promovarea dezarmării erau considerate de o
importanţă capitală. Această teorie se bucura de popularitate în special în rândul
statelor înscrise în mişcarea pentru pace.

Teoria nord sud. Susţinătorii acestei teorii consideră că principalul conflict din
lume este cel dintre nord şi sud, dintre naţiunile bogate şi cele sărace, dintre statele
dominante şi cele dominate. Competiţia pentru poziţia dominantă în lumea a treia
este privită ca sursă a tuturor conflictelor.13

Teoria vest vest. Politica mondială este dominată de conflicte între statele
capitaliste bogate.Conflictul ruso-american este doar o perdea de fum menită să
ascundă adevăratul conflict care este cel dintre Statele Unite, Japonia şi Uniunea
Europeană. Originile celui de-al doilea război rece se află în conflictele, din ce în
ce mai acute, dintre statele capitaliste bogate. Acestea, la rândul lor, favorizează şi
agravează conflictele din interiorul lumii a treia.14

Teoria intrastatală. Politica internă a statelor determină politica lor externă.


Schimbările în politica externă sunt legate de modificări ale raportului forţelor
interne, de apariţia unor noi insuficienţe economice, şi de modificări ale structurii
sociale. Politicienii folosesc anumite conjuncturi şi evenimente internaţionale
pentru a rezolva conflictele interne şi pentru a obţine avantaje în faţa
competitorilor naţionali, în lupta internă pentru putere.15

Teoria conflictului de clasă. Această teorie este clădită pe analiza marxistă


a conflictului de clasă ca promotor al schimbării. Tensiunea este produsul
declinului şi expresia revoluţiei sociale. Conflictul dintre capitalism şi comunism
se manifestă prin tensiunile care apar între super puteri. Mişcarea revoluţionară din
lumea a treia implică şi super puterie în conflict.16

Viziunea ortodoxă sau tradiţională. Aceasta corespunde tezei anterioare a


ameninţării ruseşti. Rusia a fost permanent ostilă Occidentului şi a cooperat doar
atunci când a fost necesar din punc de vedere tactic. Aceasta a fost, prin definiţie, o
putere expansionistă.17

Viziunea revizionistă. Este un tip de analiză similar celui din teoria despre
imperialismul american de mai sus.18

Interpretările postrevizioniste. Aceasta caută să evite teoriile cauzei unice


ca sursă a stării conflictuale, eliminând astfel punctele slabe ale celor două teorii
anterioare. Interpretarea ortodoxă acordă prea puţină atenţie nevoilor legitime de
securitate ale Rusiei, în timp ce revizioniştii nu scot în evidenţă modificările
survenite în modalităţile ruseşti de abordare a problemelor, care au condus la
schimbări în politica americană.19

Discursul rostit de Winston Churchill în 1946 în localitatea Fulton din SUA,


a dat “lovitura de deschidere” a razboiului rece, discurs prin care atrăgea atenţia
asupra pericolului în care se aflau democraţiile occidentale, pe punctul de a fi
inghiţite de comunism, şi propunea o strânsă alianţă anglo-americană pentru a le
apăra. Şantajul cu bomba atomică nu putea servi atunci manierei în care
politicianul englez vedea rezolvată situaţia. Mai ales că sovieticii dispuneau şi ei
de această armă.
Acest soi de război ciudat a fost inaugurat nu printr-o lovitură de tun, ci printr-un
discurs
rămas celebru, care, a fost deschizător de drum al unei noi ere.

3. Crizele Războiului Rece


Războiul Rece a fost jalonat de crize „calde”, momente în care tensiunea
dintre Statele Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică a crescut. Echilibrul “terorii
nucleare”20 a împiedicat însă derapajul. Liderul comunist chinez Zhou Enlai
definea plastic raporturile între superputeri, ca divizate prin structuri politice,
economice, ideologice, dar unite prin capacitatea de distrugere reciprocă21 şi silite,
astfel, la convieţuire. Statele Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică nu s-au
confruntat militar în mod deschis, dar şi-au măsurat forţele prin intermediul
aliaţilor, clienţilor, cărora le-au oferit ajutor militar, financiar şi diplomatic în
Consiliul de Securitate ONU. Este aşa numitul război prin procură.

Momentele de vârf ale Războiului Rece au fost cele în care confruntarea


dintre cele două puteri a părut inevitabilă: blocada Berlinului (iunie 1948 – mai
1949), războiul din Coreea (1950- 1953) şi criza rachetelor din Cuba (octombrie
1962).

Blocada Berlinului

După sfârşitul celui de-al doilea război mondial, teritoriul german şi si in


special Berlinul au fost împărţite de către puterile învingătoare (Statele Unite,
Marea Britanie, Uniunea Sovietică şi Franţa) în patru zone de ocupaţie. Această
divizare nu putea fi una permanentă. La nivelul Berlinului mai întâi, apoi la nivelul
întregii Germanii, trebuiau organizate alegeri libere, care să reflecte voinţa
poporului german. Înfrângerea comuniştilor în scrutinul organizat la Berlin
(octombrie 1946) i-a pus pe sovietici într-o situaţie delicată, existând premisele
unei unificări a Germaniei sub un regim defavorabil lor.

Riscul pierderii prestigiului şi a iniţiativei în ceea ce priveşte statul german,


măsurile de normalizare a situaţiei luate de aliaţii occidentali în partea vestică,
unificarea celor 3 zone prin desfiinţarea liniilor de demarcaţie, includerea noului
teritoriu în planul de asistenţă american Marshall, unele decizii privind transferarea
puterii către autorităţile alese ale germanilor, creşterea nivelului de trai au condus
la decizia Uniunii Sovietice de a interzice accesul oricăror transporturi terestre
către Berlinul Occidental.22
Răspunsul occidental, organizarea celui mai mare pod aerian din istorie, s-a
dorit a fi unul temporar, până ce va fi găsită o soluţie valabilă. Amploarea
ajutorului acordat astfel berlinezilor (4 mii de tone de alimente, combustibili etc. –
chiar o centrală termică a fost adusă şi montată – zilnic / un avion aterizând la
fiecare 3 minute, 2,5 mil. t în total cu o valoare de 500 mil. $)23 a dovedit,
finalmente, că acela era răspunsul cel mai adecvat. Înfrânţi de consecvenţa
occidentalilor, sovieticii au fost nevoiţi, după asigurări formale în legătură cu
organizarea unei conferinţe ulterioare, să ridice blocada. „Politica de îngrădire”24
americană înregistra astfel o primă măsură fermă.

Epilogul acestei crize este reprezentat de formarea, în mai 1949, a două state
germane: Republica Federală Germană, cu capitala la Bonn, şi Republic
Democrată Germană, având capitala în Berlinul de est. Divizarea Europei era
consfinţită în mod oficial.

Războiul din Coreea


În regiunea de nord, puterea a fost acaparată de comunişti, având în frunte pe Kim
Il Sung
(Kim Ir Sen), iar la Seul s-a dezvoltat un regim pro-american. Sprijinit de Stalin,
care dorea prin

crearea unui stat coreean puternic să ţină sub control Japonia, aflată sub ocupaţie
militară, şi Republica Populară Chineză, proclamată în octombrie 1949, Coreea de
Nord a luat iniţiativa, încercând să unifice militar Peninsula în 1950. Intervenţia
armatelor aliate conduse de generalul american Douglas MacArthur, în baza unei
rezoluţii ONU de restabilire a status-quo antebellum, a răsturnat situaţia, nord-
coreenii fiind respinşi spre graniţa cu China. Implicarea „voluntarilor” chinezi în
conflict a radicalizat războiul, comandantul american solicitând Washington-ului
dreptul de a folosi bomba atomică. Temători de declanşarea unui război nuclear
deoarece din noiembrie 1949 şi Uniunea Sovietică deţinea arma atomică, Statele
Unite au preferat să încheie armistiţiul de la Pam-Mun-Jom. Deşi succesul a fost
unul parţial, peninsula rămânând divizată, americanii au extins politica de îngrădire
a comunismului la nivel global.

Criza rachetelor din Cuba


Americanii deţineau proprietăţi pe insulă şi aveau în concesiune elemente de
infrastructură
(căi ferate, telecomunicaţii) in Cuba.

Economia cubaneză, orientată exclusiv către vecinul din nord, era una de
monocultură (zahăr, tutun, bumbac). Problemele sociale erau severe, şomajul
atingând 30%, în unele perioade ale anului. Polarizarea societăţii, într-o pătură
bogată şi marea majoritate a populaţiei săracă, a favorizat dezvoltarea unui curent
intelectual contestatar.

Purtătorul de cuvânt al mişcării a devenit Fidel Castro, membru al unei familii


aristocratice, educat în mediul iezuit.

Revoluţia cubană a reuşit în 1959, îndepărtând de la putere pe dictatorul


Fulgencio Batista. Fidel Castro, conducător al noii republici, s-a întreptat către
Statele Unite, solicitând un plan Marshall în America Centrală pentru a reduce
decalajul faţă de ţările dezvoltate. Refuzul american a radicalizat poziţia lui Castro
care a naţionalizat societăţile americane din insulă şi a solicitat sprijinul Uniunii
Sovietice pentru a scoate ţara din criză.

Încercarea de contrarevoluţie organizată de americani, eşuată după debarcarea


din Golful Porcilor din 1961 a fost urmată de amplasarea de către sovietici a
rachetelor cu rază medie de acţiune pe teritoriul Cubei în octombrie 1962.
Descoperirea rampelor de lansare de către un avion american de spionaj a condus
la cea mai gravă criză a războiului rece. Statele Unite au blocat în larg vasele
sovietice ce veneau spre Cuba, ameninţând totodată cu bombardarea insulei dacă
rachetele sovietice nu vor fi retrase 25. Kremlinul a fost nevoit să facă pasul
înapoi, sub presiunea Consiliului de Securitate ONU şi a statelor din Occidentul
Europei care s-au aliniat, în frunte cu preşedinte Franţei, De Gaulle, în spatele
Statelor Unite.

După criză, cele două superputeri a depus eforturi pentru găsirea unor
mijloace care să evite în viitor o asemenea confruntare la vârf: în august 1963,
între Casa Albă şi Kremlin, între J.F. Kennedy şi N.S. Hruşciov, se stabilea o
legătură telefonică directă numită firul roşu.

Războiul din Vietnam

Americanii au ajuns la concluzia că Indochina este indispensabilă pentru


securitatea lor. Regiunea nu trebuie lăsată pradă comunismului, în caz contrar
răspândirea comunismului în sud- estul şi sudul Asiei ar deveni de nestăvilit.
Regiunea vietnameză aflată la nord de paralela 17 fusese cedată comuniştilor, dar
restul trebuia să rămână neschimbat. Kennedy a sporit numărul de consilieri
americani şi le-a permis să se angajeze în lupte, să folosească napalmul şi să
distrugă padurile. Trupele ofensive au început să se înfiltreze în interior. Când a
fost asasinat Kennedy, în noiembrie 1963, efectivele americane prezente în
Vietnam erau de peste 16.000 de oameni. Americanii au crezut că îi pot învinge pe
comunişti copleşindu-i prin forţă militară, dar adevăratele bătălii din sudul
Vietnamului au fost de natură, economică şi socială. Până cand regimul Diem nu a
oferit o alternativă superioară comunismului, nu a înregistrat decât înfrângeri.

Allen Dulles.

Allen Dulles (1893-1969 gg.) A lucrat la CIA încă de la început în 1947. În anii
1942 - 1945. expediat de politrazvedka în Europa. Director al CIA în anii 1953-
1961. Ideolog al Războiului Rece, unul dintre organizatorii activităţilor de
informare împotriva URSS şi celelalte ţări socialiste.

Războiul sa încheiat, vom stabili totul ca să lucreze afară. Şi vom arunca tot ceea
ce avem: tot aurul, toata puterea materiala şi nu vor sti ce se intimpla.

Creierul uman, constiinta umana se poate schimba. Vom sadi haos acolo, vom fi
liniştiti si vom inlocui valorile lor pe valori false şi ii vom face să creadă in aceste
valori false. Cum? Vom găsi oameni ai sai , aliaţii lor în Rusia în sine.

Episod de episod va fi jucat pe marele domeniul de aplicare al tragediei de la


moartea naţiunii rebele de pe pământ, dispariţia definitivă şi irevocabilă a
identităţii sale. De exemplu, incepind cu arta si literatura, vom distruge treptat
natura sa socială; vom lichida artişti şi scriitori – si integritatea lor teritoriala.
Literatură, teatru, filme - totul va descrie şi vor glorifica cele mai rele josnici emoţi
umane.

Vom face tot posibilul să menţină şi să ridice artişti aşa-numitele care vor planta şi
vor pisa în conştiinţa umana cult ca sex, violenta, sadism, tradare - pe scurt, toate
imoralitatile. În guvern, vom crea haos şi confuzie.

Vom fi liniştiti, dar în mod activ şi vom promova continuu tirania de funcţionare,
personalul de mită şi prosperitate fără scrupule. Birocraţia va fi construita intr-o
virtute. Onestitate şi integritate vor fi ridicol si nimeni nu va avea nevoie de ea, va
deveni o relicvă a trecutului. Grosolănie şi aroganţă, minciuni şi înşelăciune, starea
de ebrietate şi consumul de droguri, frica reciproca şi neruşinarea si trădarea,
naţionalismul şi ura popoarelor - în special ostilitate şi ură faţă de poporul rus.

Şi doar câtiva, foarte puţini vor ghici, sau chiar vor înţelege ce se întâmplă. Dar
vom pune oamenii într-o situaţie neajutorata, si vom pune drojdia societatii in
frunte ca sai conduca la pierzanie. Vom scoate rădăcinile spirituale, si vom
distruge fundamentul moralei oamenilor.

Noi vom zgudui calea pentru generatii. Vom lua oamenii din copilăria sa,
adolescenta, iar rata principala va fi mereu pusa pe TINERET - va deveni corupt,
corupt si spurcat. Noi facem un vulgar cinic, şi cosmopolit.

Asa o vom face!!!!!


A. Dulles.
"Reflecţii privind punerea în aplicare a doctrinei postbelice americane împotriva
URSS", 1945
’’Vor fi declarati drojdia societăţii.’’