Sunteți pe pagina 1din 7

din Cazania lui Varlaam

Prezentare generala:

În 1639, Vasile Lupu, domn al Moldovei, sfârşeşte mănăstirea Trisfetitele, pe care o va înzestra cu
aşezăminte culturale: o tipografie şi un colegiu teologic, asemănător cu cel din Kiev, care avea ca
temelie de studii limba latină şi limba greacă.

Tipografia a fost instalată în chiliile mănăstirii Trisfetitele, şi, evitând cu grijă concurenţa cărţilor de
ritual în limba slavă, ieşite din tipografiile muntene şi rutene, a lucrat , sub călăuza mitropolitului
Varlaam, numai la tipărirea de cărţi româneşti.

Prima carte ieşită din această tipografie a fost Cazania: Carte românească de învăţătură Dumenecele
preste an şi la praznice împărăteşti. Cazania lui Varlaam cuprinde 74 de predici pentru toate duminicile
dintr-un an şi pentru sărbătorile mai însemnate ale bisericii. Cele mai multe pleacă de la explicarea
pasajului de Evanghelie citit în ziua respectivă şi cuprind sfaturi de înfrânarea viciilor şi a patimilor, de
înfrăţire şi ajutorarea aproapelui. Sunt însă şi câteva legende hagiografice care povestesc viaţa marilor
mucenici ai ortodoxiei.

Originalul Cazaniei venea, probabil, din Ucraina. Dacă nu se poate delimita partea personală a lui
Varlaam în structura predicilor, totuşi este cunoscut faptul că şi-a adus aportul în formarea limbii
literare. Se susţine în genere că limba Cazaniei lui Varlaam este limba populară, pe care el a deprins-o
în copilărie în munţii Putnei. În textul lui Varlaam, cuvintele şi expresiunile slave se întâlnesc rar, la
distanţe mari; şi înţelese într-o vreme când cultul divin se săvârşea în limba slavă, ele dau azi scrisului
său un uşor caracter arhaic. Limba Cazaniei lui este limba românească scrisă, aşa cum fusese
statornicită prin tipăriturile coresiene, care circulau încă pe vremea sa în Iaşi. Străduinţa lui Varlaam de
a se dezbăra în scris de unele moldovenisme cu care era obişnuit – alături de formele cu h iniţial - scrie
adesea fireţi, firea, fiară – dovedeşte munca lui de a-şi însuşi din tipăriturile coresiene formele
munteneşti, care de fapt păstraseră mai bine fonetismul latin al limbii române. Dar tocmai aici stă
marele său merit: că scriind pentru întreaga “seminţie românească”, cu simţul pentru limba literară în
devenire, nu a rupt unitatea spirituală a neamului şi nu s-a abătut de la tradiţia stabilită cu o jumătate
de veac înaintea lui de Coresi. Astfel munca lui de traducător reprezintă în procesul de formare a limbii
noastre literare un mare pas înainte curăţind-o de slavonisme şi apropiind-o de limba vie.

Încă din 1637 mitropolitul Varlaam cerea „ajutor pentru lucrul acesta” – adică înfiinţarea unei tiparniţe,
de la ţarul Moscovei. În 1640 Petru Movilă a trimis la Iaşi primele matriţe şi meşteri tipografi de la Kiev.
În 1643 (a fost dată în lucru în 1641), a ieşit de sub teascurile tiparniţei de la Trei Ierarhi Cazania, prima
carte tipărită în limba română în Moldova şi una din cele mai de seamă din istoria vechii culturi
româneşti. Este o lucrare masivă, cu 506 file (1012 pagini), ilustrată cu numeroase gravuri în lemn,
reprezentând scene biblice, chipuri de sfinţi, frontispicii, viniete, iniţiale înflorate etc. Cazania a
cunoscut cea mai largă răspândire între vechile tipărituri româneşti, a fost „cea mai citită carte din
trecutul nostru” (Dan Simonescu). A circulat intens în toate cele trei provincii istorice româneşti, este
interesant că ea s-a răspândit mai mult în Transilvania, Banat, Bihor şi Maramureş, unde s-au găsit
peste 350 de exemplare, contribuind nu numai la apărarea Ortodoxiei, ci şi la întărirea conştiinţei de
unitate naţională românească.

Izvorul principal al Cazaniei lui Varlaam l-a constituit Cartea intitulată Comoara a lui Damaschin
Studitul, teolog grec din secolul al XVI-lea. Din această carte au fost traduse şi prelucrate 20 de
cuvântări. Alte cuvântări au fost preluate după manuscrise care circulau în vremea respectivă. S-a
constatat că mitropolitul Varlaam „nu este traducătorul – şi cu atât mai puţin autorul – Cazaniei, care-i
poartă numele. El numai a adunat traducerile mai vechi […] el are totuşi meritul că a strâns într-o
lucrare unitară vechile cazanii […] le-a stilizat şi le-a dat la tipar, ca «dar» întregului neam românesc”
(Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu).

Viaţa şi opera Mitropolitului Varlaam

eseu [ ]

Periodizare

-------------------------

de Stefan Lucian Muresanu [scaevola ]

2007-03-19 | |

Traduceri ale acestui text

VIAŢA ŞI OPERA MITROPOLITULUI VARLAAM

"den tânără vârstă am poftit chipul călugăriei

care l-am şi luat în sfânta mănăstire Coziia, şi după

rânduiala sfintei mănăstiri ne-au ajuns rândul de am

şi egumenit."

Varlaam

Pe Varlaam, dacă ar fi să coborâm în timpul veacului trăirii lui, l-am imagina într-un vestmânt de
patriarh cu o privire blândă şi cu braţul său încărcat de lauri pentru cei evlavioşi. Solemnitatea i-am
vedea-o desfăşurându-se în forul tăinuit al bisericii aplecat peste vrafuri colbuite de scrieri alese şi
vechi. Mitropolitul Varlaam este cea mai impunătoare personalitate culturală din perioada domniei lui
Vasile Lupu, alături de un alt mare erudit, Grigore Ureche.

Lucrarea sa epocală,"Carte românească de învăţătură", cunoscută şi sub numele de «Cazania lui


Varlaam», tipărită la Iaşi, în anul 1643, cuprinde predici şi texte religioase scrise într-o limbă de o
expresivitate deosebită, săltându-se din adâncuri ca un izvor de inspiraţie pentru mulţi dintre scriitorii
noştri moderni. Opera sa literară, alcătuită la porunca voievodului Vasile Lupu, se deschide cu câteva
versuri, primele versuri româneşti tipărite : « Stihuri la stema Moldovei » prin care autorul dăruieşte
acest dar limbii româneşti. În prima din cele două predoslovii se afirmă străduinţa de a scrie pentru toţi
românii şi de a folosi o limbă cât mai accesibilă.

Accesibilitatea a fost, fără îndoială, virtutea care explică răspândirea ei, faptul că aproape trei secole a
rămas o carte de referinţă pentru credincioşi. A fost tocmai de aceea comparată cu «Biblia» lui Luther
în ce priveşte rolul ei în cultura românească. Sfânta Scriptură conţine întreaga doctrină, nu i s-ar putea
adăuga nimic, e vorba de a pregăti spiritele pentru această lectură, de a le facilita accesul la ea. În
textul varlaamian nu litera contează ci substanţa, acea substanţă a cuvântului românesc. El a înţeles-o
cu inima, nu cu mintea, pentru că el nu dorea ca neamul său să vină la slujbă şi să audă fără să
înţeleagă nimic din cuvântul sfânt. Credinţa nu trebuia să fie oarbă, formală, la ea trebuia să deschizi
urechile prin a înţelege ceea ce ţi se spune, pentru a o simţi şi a o trăi cu toată fiinţa. Nevoia de cărţi de
cult în limba română pe care au resimţit-o mulţi dintre cărturarii vremii respective, de care mitropolitul
avea cunoştinţă, fie că ei erau laici, fie că erau slujitori erudiţi ai bisericii, l-a îndemnat pe Varlaam să
scoată de sub teascuri prăfuite învăţătura evanghelică, ajezând-o maiestuos în pagini tipografiate în
grai românesc.

Eruditul mitropolit a lăsat poporului său toată învăţătura câtă o ştia şi o putea şti şi a vorbit pe înţelesul
ţăranilor săi. Cele 1000 de pagini ale «Cazaniei» reprezintă forma cea mai îngrijită a limbii române din
prima jumătate a secolului al XVII-lea. Utilizând diverse surse, autorul a creat o operă «omiletică», mai
ales prin partea I, «liturgică», prin predicile care sunt însoţite de evangheliile respective şi
«hagiografică» pentru că se povestesc.

Dacă ar fi vieţuit cu mii de ani în urmă, Varlaam ar fi trăit drama lui Ovidiu, răsfăţatul poet al aurorei
romanice, alungat din pricini, suav sentimentale pe ţărmul spectaculos al sciţilor. Dar dacă duiosul poet
latin, înspăimântat, îşi pleca fiinţa scriind Tristele, Varlaam, în ipostază virtuală, a tălmăcit acea carte
de învăţătură către « toată seminţia românească pretutindere ce se află », circulând în tot spaţiul
mioritic, contribuind la unificarea limbii şi a spiritului românesc. Versurile omagiale pe care Varlaam le
scrie la stema ţării sunt primele versuri culte în limba maternă, din care am cita analogia clasică dintre
frământările sufleteşti şi zbuciumul mării:

„Valuri multe rădică furtuna pre mare,

mai vârtos gândul omului întru lucru ce are

Nu atâta grijea şi frica începutului

Cât grijea şi primejdia svârşitului.”

Rimele de tonalitate deschisă (mare-are, începutului-svârşitului, arată-plată, puteare-svârşire)


accentuează senzaţia de mişcare, de rânduire a faptelor într-un folos general-uman, cu o teamă a ceea
ce cu toţii o ştim că se va întâmpla dacă nu respectă poruncile sacre. Frecvenţa cuvintelor: valuri,
rădică, furtuna, grijea, frica, primejdia sugerează senzaţia de teamă şi de pază faţă de răul de pe
pământ.

O operă este un spaţiu al ritmului. Este o respiraţie creatoare. Şi, când vorbim de creatori, când vorbim
de opera lor ca aspiraţie spre absolut,vorbim de fapt despre efortul, pe durata existenţei umane, de a
integra cât mai perfect cu putinţă ritmul lor esenţial într-un ritm universal sau, cu unele cuvinte mai
uzitate, de a se ridica, prin particular, la puterea de adevăr a generalului.

Astfel, creaţia literară religioasă, fie că vorbim de opera lui Coresi, a lui Varlaam sau a lui Dosoftei,
reprezintă o valoare filozofică literară dăruită cu mult efort neamului nostru.

Valoarea filozofică a acestor nestemate ale secolului al XVII–lea constă în efortul creatorilor de a învesti
umanul cu etern, pieritorul cu nepieritor, relativul cu absolut. Şi astfel, oricât ar părea, Varlaam nu
poate să fie un abstras din timpul şi din spaţiul său. Nici o operă nu este sfârşită vreodată, pentru că
aspiraţia umană este fără sfârşit. Atât cât a produs opera lui Varlaam este o împlinire pentru el, dar ea
este cu atât mai mare, cu cât constituie o tendinţă spre o împlinire ulterioară, pentru sine şi pentru alţii.

Ortodoxia din Principate, văzând pericolul reformării bisericii româneşti ardelene, va da răspuns la
catehismul calvinesc, publicat de aceştia în anul 1640. Spirit practic şi energic, Varlaam va scrie şi va
tipări la Târgovişte în anul 1645, sprijinit şi de Udrişte Năsturel, lucrarea „Răspuns împotriva
Catihismului calvinesc”, pentru a stăvili propaganda făcută de protestanţi, luterani şi calvinişti, în
mediul românesc transilvănean. Precum contemporanul său, Simeon Ştefan, autorul exprimă nivelul
înalt de cristalizare a conştiinţei naţionale din epoca sa, militând pentru ideea unităţii de neam şi de
limbă, cu argumente ce anticipează gândirea modernă.

Unificarea limbii scrise, a terminologiei religioase şi a celei utilizate în istoriografie, reprezintă un pas
hotărâtor spre formarea conştiinţei de sine moderne a poporului român.

În secolul al XVII-lea scrisul românesc avea să înregistreze realizări de performanţă. Este perioada unor
traduceri importante din literatura religioasă şi laică, traduceri făcute de umanişti precum Udrişte
Năsturel, Spătaru Milescu şi fraţii Greceanu, la care se adaugă cu succes lucrările mitropolitului.

Receptivi la epocala descoperire a lui Johan Guttemberg, românii s-au numărat printre cei dintâi care şi-
au însuşit-o şi i-au folosit roadele de-a lungul veacurilor, nu numai pentru „evlavios neam al patriei
noastre, ci şi pentru alte neamuri înrudite cu noi după credinţă”, după cuvintele voievodului muntean,
Matei Basarab, ocupând, astfel, un loc binemeritat în civilizaţia cărţii.

Iniţiată de domnie, avându-şi rădăcinile la reşedinţa de scaun a domnului, activitatea tipografică de pe


pământul românesc în epoca medievală va păstra, în continuare, legătura indisolubilă cu oraşul
capitală, prin Domnul luminat şi îngăduinţa vremurilor, indiferent dacă teascul literelor va fi găzduit aici
sau va da renume altei aşezări.

Originar din părţile Putnei, dintr-o veche familie de răzeşi din satul Baloteşti, se pare că într-o
primăvară de sfârşit de deceniu nouă a secolului al XVI–lea, într-o vreme a confruntărilor dintre o lume
veche şi o alta nouă, un fiu de ţăran român se năştea hărăzit ca de tânăr să o pornească, ca toţi cei
chemaţi cu har, pe drumul fără de întoarcere şi care va duce către târgul cel mare din vale… Acestea ar
fi, poate, cele dintâi coordonate pentru destinul propriu al lui Varlaam şi pentru tot ceea ce a făcut el
întru unitatea urmaşilor săi. Pe tânărul Vasile, flăcău din neamul lui Moţoc, îl găsim egumen al
mănăstirii Secu, funcţie care îi va da dreptul să semneze, în anul 1610, pe un document de bună
convieţuire cu călugării vecini de la Neamţu. Intrat în cinul călugăresc cu numele de Varlaam va deveni
în anul 1632 mitropolit al Moldovei, funcţia cea mai înaltă în ierarhia bisericească din acea vreme.

Ca duhovnic al domnitorului Miron Barnovski va călători în Rusia, într-o solie, împreună cu Pavel Ureche
şi Eustratie logofătul în vederea încheierii unui tratat de prietenie. Părăsind la 13 decembrie 1628
cetatea de scaun a Sucevei va lua cu el un „Octoih” slavonesc pentru Petru Movilă, ruda domnitorului
Barnovski, care îi va fi gazdă ospitalieră pe toată şederea în Rusia, şi moaştele mucenicului Iacov din
Persia, pentru mitropolitul Moscovei, Filaret Nichitici.

Întrevederea cu Petru Movilă a avut loc la 3 august 1629, dată la care Miron Barnovski fusese deja
mazilit bănuit ca unealtă a polonilor şi executat în urma unor grave învinuiri aduse de către boierii din
ţară, la 22 iunie 1633. Detronarea domnului nu va întrerupe cu nimic misiunea delegaţiei moldoveneşti
din care făcea parte. Această întâlnire va da prilejul mitropolitului român să poată povesti eruditei sale
gazde despre minunile moaştelor sfântului Ioan cel Nou care a mântuit în anul 1610 cetatea Sucevei de
invazia cazacilor. Credinţa în puterea miraculoasă a moaştelor era atât de mare în vremea aceea, de
vreme ce Petru Movilă cerea ţarului să îngăduie moldovenilor să poată vedea şi ruga la moaştele
sfinţilor marilor făcători de minuni ai lui Dumnezeu copiind jitiile acelor sfinţi şi poruncind a se trimite
„spre lauda şi mângâierea dreptcredinciosului neam rusesc înaintea celorlalte neamuri” mângâierea lui
Dumnezeu. Primit de însuşi ţarul Rusiei, Varlaam va profita de ocazie şi va cere permisiunea să poată
comanda zugravului Nazarie pictarea de icoane cărora mitropolitul rus le-a oprit ieşirea din ţară, sub
motiv că sfinţii erau pictaţi şezând pe jilţuri, într-o atitudine necanonică. Vizita în marele imperiu al
Rusiei ţariste a prilejuit acestui neobosit culegător de carte veche religioasă să cerceteze în linişte
scripturile, ca unul dintre cunoscătorii limbii ruse, să lege prietenii noi şi să viziteze lăcaşele de cult ale
acestei ţări conservatoare de valori ortodoxe.

A doua domnie a lui Radu Alexandru Iliaş îl va urca pe Varlaam pe scaunul de mitropolit la 23
septembrie 1632, ocazie cu care învăţatul dascăl grec, Meletie Syrigos, mare teolog şi predicator,
traducător al lucrării lui Petru Movilă „Mărturisirea Ortodoxă”, va rosti un cuvânt de învestitură
nebănuind, în acea zi de sfârşit de septembrie că, la numai o lună de zile, protectorul său va fi învins în
lupta de lângă mănăstirea Plumbuita de cel care avea să devină peste Ţara Românească, mare domn
iubitor de cultură şi artă, neobositul strateg şi comandant de oşti, Matei Basarab.

Terminând de tradus "Cazania”, Varlaam va ruga, printr-o scrisoare purtată de boierul domnului, Vasile
Lupu, pe ţarul Mihail Feodorovici să-l ajute la publicarea acestei lucrări pentru binele tuturor
credincioşilor ortodocşi. Scrisoarea ce avea să fie înmânată ţarului era deosebit de importantă pentru
că în ea se menţiona izvorul principal al scrierii acestei „Cărţi de învăţătură” şi data când a fost
terminată traducerea. Ajutorul cerut însă nu a venit decât prea târziu, în anul 1642, când cartea
începuse deja a fi tipărită prin grija unui alt român erudit, Petru Movilă. La sfârşitul verii aceluiaşi an,
eruditul prelat participa la lucrările sinodului deschis la Iaşi pentru a lua atitudine faţă de confesiunea
de credinţă a lui Chiril Lucaris, fost patriarh al Constantinopolului, învinuit de calvinism. Grecii voiau ca
sinodul ieşean să aprobe condamnarea lui Chiril Lucaris şi să adopte procesiunea lui Meletie Syrigos
(1586 – 1664), însă, dat fiind că fostul patriarh luase în 1629 apărarea românilor din Transilvania, pe
care Bethlem Gabor voia să-i convertească silit la calvinism, moldovenii s-au arătat rezervaţi şi au
propus să discute mai curând o lucrare scrisă atunci de Petru Movilă: „Mărturisirea ortodoxă” care
apare în Moldova ca prima lucrare tipărită în iarna anului 1642. Această remarcabilă lucrare redactată
în latineşte şi tradusă apoi în ruseşte, greceşte şi româneşte a devenit îndreptarul ortodoxiei Bisericii
din răsărit. Prima ediţie românească apare în 1691, iar ultima ediţie în anul 1942.

Conţinutul lucrărilor sinodului conduse de domnitorul Vasile Lupu fiind secrete, nu se cunoaşte rolul pe
care Varlaam l-a avut la întâlnirea aceea, dar trebuie presupus că prezenţa lui nu a fost nesemnificativă
deoarece atât el cât şi Petru Movilă se bucurau de o mare reputaţie în lumea ortodoxă care, la un
moment dat, a figurat pe lista celor trei candidaţi la scaunul vacant al Patriarhiei din Constantinopol.

Ca scriitor, Varlaam s-a remarcat prin claritatea, supleţea şi plasticitatea limbii graiului folosit în
regiunea Neamţului. Mitropolitul, ca toţi cărturarii epocii, cunoştea bine limba slavă bisericească şi tot
la fel de bine şi limba rusă.

Prin activitatea sa cărturărească, Varlaam va deschide lungul şir al traducerilor de cărţi religioase în
limba română, care vor umple secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea, contribuind într-o măsură remarcabilă la
dezvoltatrea limbii literare româneşti. Limba română, în aceste traduceri, capătă o putere de
expresivitate care nu se va găsi în literatura secolului al XVI–lea dar cu o largă răspândire printre
cărturari.

Cunoscând greaca şi slavona, în anul 1618, avea să traducă cea dintâi carte a sa, „Leastviţa” (Scara)
lui Ioan Scărariul,

Sinaitul, un îndreptar de monahism din secolul al VII –lea, traducere care din motive necunoscute nu a
văzut luminatiparului.

Opera lui Ioan Scărariul este un fel de manual de viaţă călugărească, compus din 30 de cuvântări, ce
corespund la 30 de trepte ale perfecţionării sufleteşti ale călugărilor. Este o scriere ascetică, în limba
greacă, foarte apreciată de către călugări, scriere ce nu este lipsită de unele calităţi literare şi în care
este vorba de acea « scară a cerului » sau a « raiului ».

Probabil că la mănăstirea Secu, mitropolitul Varlaam îşi va fi început tălmăcirea şi conceperea vestitei
sale « Cazanii », o traducere în română a « Evangheliei invăţătoare » a patriarhului Constantinopolului
Callist.

« Cazania lui Varlaam » conţine în total 74 de predici la duminici şi sărbători mai însemnate. Valoarea
literară a acestor predici constă în modul de folosire a limbii poporului, care capătă în exprimarea
învăţatului prelat o putere de expunere, de mlădiere nouă. În textul « Cazaniei » se găsesc pasaje de o
rară frumuseţe, cum sunt cele din « Invăţăturile lui Neagoe Basarab »:

“Asementea noastră iaste lumina şi ochiul trupului, şi dacă se întuneca mentea cu ginduri de păcate şi
cu pohtele lumii acesteia, atunci şi trupul şi sufletul iaste intunecat.”

Sinteză a normelor limbii române literare din această epocă, limba folosită de autor se prezintă unitară
pe plan fonetic, lexical, morfologic şi sintactic. Puţine la număr şi periferice în sistemul limbii române,
inconsecvenţele se datorează nu nesiguranţei lui Varlaam în folosirea limbii, ci faptului că însăşi limba
română literară de atunci nu era pe deplin unitară. Am exemplifica fonetismele « buăr – bour, bucin –
bucium, cărtulari, dascalii, deca şi deaca – dacă, făcătoriu, îmblă » etc. care sunt curente în acea
epocă, semnificând unele stări de cristalizare a limbii ca şi observaţia felului în care autorul foloseşte în
scrierile sale genitiv-dativul, singular, în -ei al substantivelor feminine terminate în –e : « mare-mărei,
chemare-chemărei ». În schimb, terminaţia pentru aceleaşi cazuri, acelaşi număr, a unor substantive
feminine în –ă, ca « ţară », nu este încă cristalizată, scriindu-se mai ales « ţărăei », probabil o formă
arhaică, mai curentă în secolul anterior, în care nu se realizase sudarea deplină a articolului la nume.

Metafonia lui e şi o, în cazurile tipice în care s-a revenit la cele două vocale, se menţine în foarte puţine
cuvinte, dar aceste excepţii sunt curente: persoana a III-a singular „grăiaşte, iaste” sau numeralul
„noaă”. În limba populară folosită de eruditul mitropolit care a acordat o mare atenţie scrierii fiecărui
cuvânt este frecventă de asemenea forma cu o nemetafonizat, în împrumuturi mai noi ca de exemplu «
groznic” în care, ulterior, vocala s-a diftongat. S-ar putea alcătui chiar şi un bogat inventar al zicerilor
sale tipice, cu indicaţia izvorului folcloric şi al ariei lor de răspândire, o lucrare prin care ne-am putea da
mai exact seama de partea poporului nostru care vorbeşte prin Varlaam, atunci când sub pana lui apar
expresiile: „Când petreace omul în fum, atunci-i lăcrămadză ochii şi de iuţimea fumului dorul ochii şi
orbăsc; iară deaca iase la văzduh curat şi la vreame cu senin, de să prindă pre lângă izvoară de ape
curătoare, atunce sâmtu mai veseli ochii şi mai curaţi, şi sănătate dobândesc din văzduh curat...”

Cuvântul „fum”, pe care Varlaam îl introduce pentru prima dată, faţă de toate celelate tălmăciri ale
bibliei dinaintea sa, îl foloseşte ca pe un simbol al vieţii păcătoase, fiind aburul negru şi înecăcios care
tulbură minţile.

Pe lângă fonetismele curente şi relativ vechi întâlnim şi unele arahaisme, mai puţin frecvente, de
exemplu, păstrarea sporadică a lui –u după un grup de două consoane: un domnu, sâmtu sau chiar
menţinerea unor consoane în grupuri consonantice, de mult simplificate: bezdnelor, dvorbăsc, dvorbiră.
De asemenea, în paginile operelor sale, vor fi întâlnite şi unele fonetisme noi, populare, care nu s-au
generalizat nici până astăzi în limba literară: sămn, să să scape, să margă, sângur etc. Sau unele
aspecte vechi folosite în zone restrânse ale ţării cum apare prezenţa lui dz în loc de z din alte regiuni:
astădzi, dosădzi, dzisa, dzi, dzuă, îngreuiadză. Ceea ce trebuie subliniat, faţă de limba noastră, atât de
controversată şi de nerecunoscută de unii ca o limbă internaţională, din care mai toate limbile Europei
îşi au izvorul, este următoarea observaţie: în opera varlaamiană, şi nu numai, întâlnim frecvent anumite
forme de scriere şi pronunţie a cuvintelor la care ne întrebăm de multe ori dacă este al nostru acest
cuvânt, sau al tuturor celor ce locuiesc pe bătrânul continent. Ne-am oprit asupra formei unor cuvinte
în care prezenţa lui g urmat de vocala i se citeşte ca şi acum j : gios, agiungem, agiutoriul, giudecă,
giudeţ, etc. Cuvântul gioco, gioc, înregistrat în scrierile lui Varlaam, faţă de joc cum se pronunţă astăzi,
face parte din vocabularul limbii italiene. Să fi avut o atât de mare influenţă vocabularul italienesc
peste aceste regiuni locuite de valahi? Nici vorbă. Valahii din Moldova au fost cei care nu au
„beneficiat” de asuprirea romană între anii 106-271 şi, atunci, pe aceştia cine i-a învăţat limba latină?
Limba lui Varlaam ca şi a înaintaşilor şi a urmaşilor lui rămâne mărturie a ceea ce înseamnă
conservarea comunicării unice între toţi locuitorii vechii Dacii.

Tot referitor la folosirea fonetismelor aş marca prezenţa lui i în locul lui î sau ă în formarea persoanei a
III-a plural a verbului nădăjdui - nedejduesc, vedzuse sau a singularului, persoana a III-a să-l ospeteadze
ca şi adjectivele pementesc, romenească etc. Se observă de altfel şi tendinţa de extindere, prin
analogie, a diftongului îi sau ăi şi la alte cuvinte decât cele care prezintă acest fonetism în graiul
muntenesc: mâine, pâine, demâineaţă, rămâine.
Este totuşi interesant de remarcat că sint alternează pentru aceeaşi persoană cu sînt şi chiar cu sîmtu,
menţionate mai sus, iar romenească şi pementesc alternează cu românească şi pământesc. Dată fiind
răspândirea mare a acestor fonetisme nu numai în secolul al XVII-lea, ci chiar şi în secolul al XVI-lea, se
poate spune că avem de-a face cu particularităţi fie regionale, fie individuale, care s-au putut dezvolta
atât din cauze interne, cât mai puţin şi sub influenţa unor vorbitori străini sau a unor maniere grafice
străine, nereuşind totuşi să se generalizeze în limba literară.

În legătură cu fonetismele regionale şi cu concepţia lui Varlaam despre limba literară, nu putem neglija
faptul că în Răspunsul împotriva catihismului calvinesc, autorul renunţă la aspectele cu f palatalizat. În
prefaţa acestei cărţi apar, consecvent, forme ca: ar fi, să fim, firea mea, mai de-a firea fapt ce confirmă
că această lucrare s-a executat în Ţara Românească, fiind clară influenţa fonetismelor munteneşti şi
necesitatea unei limbi literare unitare.

Privind domeniul morfologiei ne-am opri doar la câteva fenomene specifice şi anume forma veche de
plural mânule în loc de mâinile sau construcţiile prepoziţionale cu de, cu valoare de genitiv, în
expresiile : Mitropolitul de Ţara Moldovei, fecior de domnu de Moldova. Autorul uzitează şi vocativele de
tipul, singular oame ! dar şi alternarea ome !, ca şi articolul posesiv invariabil –a : toate faptele ceriului
şi a pământului precum şi prezenţa la adjectivele pronominale demonstrative a particulei –a când
acestea precedă cuvântul determinat : într-aciasta limbă, acela sămn, pre-aceştea nuări etc.

Pătrunzând în sintaxa folosită de autor în cuprinsul lucrărilor sale, de semnalat este regimul acuzatival
al unor prepoziţii care cu timpul au fost înlocuite cu alte construcţii : veni oastea pregiur cetate sau o
altă expresie veni derept acela loc. Atât prepoziţia pregiur cât şi derept şi-au pierdut cu timpul
folosinţa, căpătând şi alte valori gramaticale. Tendinţa de a nu începe fraza sau propoziţia cu cuvinte
auxiliare, realizată prin inversiunea particulelor auxiliare ale construcţiilor verbale, marchează încă o
dată în plus cunoştinţele despre gramatică ale lui Varlaam, atenţia mărită pe care o acorda nu numai
cuvântului dar şi expresiei : dusu-s-a şi să spălă, dusu-m-am de m-am spălat sunt câteva din formele
elevate de limbă unitară pe care autorul, conştient de folosirea lor o făcea cu mare grijă şi interes. De
aceea, faţă de munca intelectuală, benefică şi asiduă pe care mitropolitul Varlaam a dus-o pentru
dezvoltarea armonioasă a limbii literare române, nimeni nu are dreptul, din bun simţ faţă de tot ce a
adus literelor româneşti marele erudit, să încerce a nega sau a critica, părtinitor, conţinutul operelor
sale.

Fraza folosită de el se întinde ca o pânză de mătase peste o câmpie proaspăt înverzită, liber, natural,
bogată în comparaţii pitoreşti şi expresii plastice, mult deosebită de fraza forţată a traducerilor
româneşti din secolul al XVI-lea şi nu prea diferită de cele pe care le utilizăm noi astăzi.

Opera eruditului mitropolit a avut o influenţă extrem de mare asupra vieţii spirituale şi religioase a
poporului român. Tipărită într-un număr mare de exemplare, Cartea sa de învăţătură, prima carte de
învăţătură exemplară a românilor se răspândeşte în toate colţurile locuite de conaţionalii noştri. Prin
conţinutul ei religios ortodox, prin simplicitatea expunerii şi prin vigoarea limbii, lucrarea se impune
chiar şi cititorilor de rând, nu numai bisericii.O bună parte din predicile eruditului prelat va intra şi în
colecţia de predici care va apărea la Alba Iulia, în anul 1699, sub denumirea de «Chiriacodromion» şi
tot în acest an, ca o vrere a puterii lui Dumnezeu, noul domn al Ţării Româneşti, Constantin
Brâncoveanu, va trimite la Alba Iulia pe tipograful Mihail Stefanovici să tipărească prima carte didactică
în limba română,"Bocoavna".

19.03.2007