Trecut-au sarbatorile.

Se-aude inca in cupola de cer a Tarii glasul de colind pe care ne urca

Neamul spre Altarul cel nevazut al imparatiei. A fost Nasterea. A fost Taierea imprejur. A fost
si Botezul cel teofanic, aratandu-ni-L pe Hristos, in Duhul Sfant, Fiu iubit, intru Care Tatal a
binevoit. Au trecut sarbatorile, dar Sarbatoarea ne sta mereu inainte. Caci ce altceva este
Biserica, daca nu o trecere din sarbatoare in sarbatoare, din slava unei sarbatori in slava altei
sarbatori, pana in ziua in care ne este dat sa ne impartasim "mai cu adevarat" de slava cea
vesnica? Cu aspra conditie ca din Sarbatoare sa nu facem sarbatorire, diminuand bucuria
slujirii lui Dumnezeu cu slujirea pantecului sau a altor patimi, atat de exacerbate de
constiinta moderna a sarbatorii.
Noua sa nu ne fie altfel a ne lauda decat in plinirea purtarii in crestineasca demnitate - cu
duh si smerenie - a crucii de har si de lumina ce ne este Sarbatoarea cu Hristos.
Indata dar dupa pragul acesta, asa-zis, al sarbatorilor, Sfintii care au alcatuit ritmul liturgic al
Bisericii au randuit o Duminica pe care o numim "de dupa Botezul Domnului. Am putea-o
numi, tinand in inima cantarea Bisericii, Duminica din zorii luminosi ai Pastelui, caci zice corul
Bobotezei: "Lui Adam, celui ce orbise in Eden, i s-a aratat soarele in Betleem si i-a deschis
ochii, spalandu-i pe ei in apele Iordanului. Si celui innegrit si intunecat i-a rasarit Lumina cea
neapusa: nu-i va mai fi lui noapte mai mult, ci pururea ziua. Ca niste zori de zi spre dimineata
S-a nascut pentru el, caci in dupa-amiaza S-a ascuns, precum se scrie. Aflat-a Rasaritul de
soare, care l-a ridicat pe el, cel ce a cazut catre seara; s-a scuturat de intuneric si a ajuns la
Lumina Care S-a aratat si a luminat toate" (Icosul Praznicului Bobotezei, Sfantul Ioan, in 7
ianuarie). Orbitul din Eden, omul cel dintai, se vadeste a fi asadar restaurat in Hristos, prin
Duhul cel Sfant. Iar Boboteaza marca "zorii" acestei asezari intru lumina.
Duminica aceasta, avand ca lectura liturgica Evanghelia de la Matei (4, 12-17), este prefatata
de sambata zisa "dupa Botezul Domnului" (Mt 4,1-11); si in acest din urma context - al
ispitirii Domnului de catre diavol in pustie, dupa postirea cea de patruzeci de zile - trebuie
citita aceasta "iesire la propovaduire" a Domnului nostru Iisus Hristos. Lui I s-a dat dintai
biruinta asupra trupului, carnii si sangelui si asupra dusmanului celui infricosator, care este
diavolul, tatal minciunii si al ispitirii, pentru ca mai apoi sa continue glasul lui Ioan,
intemnitatul si ucisul pentru Adevar. Ioan, cel caruia i se potrivesc cu prisosinta cuvintele
cantarii liturgice: "De venirea Ta cea trupeasca temandu-se Iordanul, cu cutremur s-a intors,
si slujba cea duhovniceasca plinind-o Ioan, cu frica s-a tras inapoi..." (condacul Sfantului
Ioan) - aceasta "tragere inapoi" de teama si smerire fiind definitorie in contextul mantuirii
noastre - nu uita nici o clipa sa aminteasca-n toate ale sale ca el scade pentru ca El, Hristosul
Slavei, sa creasca (In 3, 30).
Pe masura ce Sfantul Ioan, propovaduitorul venirii Mirelui celui Care ridica pacatele lumii, se-
ascunde vederii (nu doar la figurat), Hristos creste vederii noastre. Cand Ioan este dus in
temnita (Mt 4, 12; Mc 1, 16; Le 5, 11) este momentul pe care Domnul il alege sa-i duca mai
departe propovaduirea. Pecetea proorocilor, care mijloceste Legea Veche si Legea Noua,
Ioan Botezatorul, asemeni unui luceafar de dimineata, vesteste sosirea Soarelui Hristos. Iar
Hristos Domnul preia cuvantul omenesc de-acolo de unde se oprise ingereasca propovaduire
a Botezatorului. Cuvantul dintai, cuvantul de ordine al Legii celei Noi se-adauga Legii celei
Vechi in chip firesc, desavarsind-o. Acest "Pocaiti-va, ca s-a apropiat Imparatia Cerurilor!"
(Mt 4, 17) era, daca vreti, trecerea in plan personal, in planul fiecarei persoane in parte, a
mesajului general, pe care, de veacuri, Dumnezeul lui Avraam si Moise, Dumnezeul Cel viu al
Patriarhilor si al Profetilor il lansase, cerand lui Israel intoarcerea (acel Shema, Israel!,
Asculta, Israele! care preceda orice cuvant al proorocilor catre neamul cel ales). O
"intoarcere" catre chipul slavei lui Dumnezeu, care subzista in Adamul cel vechi si pe care
Adamul cel Nou - Hristos Domnul -, curatindu-l de zgura pacatului ce facuse crusta din
apropierea de focul iadului si al mortii, avea sa-l izbaveasca prin faptele Sale cele
mantuitoare, incepand cu Nasterea Sa si culminand cu invierea cea din morti, Botezul Sau la
Iordan fiind - cum am mai spus - poarta de har prin care Domnul Iisus S-a facut, mai luminat,
vedere lumii intregi. Caci Botezul Domnului nu este indiferent mantuirii noastre, dupa cum
teologia cantata a Stihirilor Praznicului ne arata: "Cum Te vom cinsti, Hristoase, noi, robii Tai,
pe Tine, Stapanul, dupa vrednicie? Cape noi, pe toti, in ape ne-ai innoit." Sau: "Lumina cea
adevarata S-a aratat si luminare tuturor Se daruieste. Se boteaza cu noi Hristos, Cel Ce este
mai presus de toata curatia. Pune sfintenie in apa si curatire sufletelor se face aceasta.
Pamantesc lucru este ceea ce se vede si mai presus de ceruri ceea ce se intelege; prin baie
este mantuirea, prin apa Duhul si prin afundare se face suirea noastra la Dumnezeu.
Aici sta cheia talcuirii - fie si macar in parte - a lucrului pocaintei celei ce se cere de la noi si,
odinioara, de la cei ce-l ascultau pe Sfantul Ioan si-apoi pe Hristos Domnul, in pocainta cea
dupa chipul lui Hristos, aceea pe care o da spre "rumegare" duhovniceasca in Duminica
aceasta Apostolul pe care-l citim la Sfanta Liturghie. Caci zice Sfantul Apostol Pavel
efesenilor: "Dar fiecaruia dintre noi i s-a dat harul dupa masura darului lui Hristos. Pentru
aceea zice: "Suindu-Se la inaltime, robit-a robia si daruri datu-le-a oamenilor". Iar aceea ca
S-a suit ce inseamna decat ca El mai intai S-a pogorat in partile cele mai de jos ale
pamantului? Si tot El este si Cel Ce S-a suit mai presus de toate cerurile, pentru ca sa umple
totul.
„ Şi Iisus, auzind că Ioan a fost pus în temniţă, a plecat în Galileea”
Dar oare Mîntuitorul a plecat de frică în Galileea? Nicidecum. Ci s-a dus în Galileea ca să
înceapă a propovădui Evanghelia de acolo, după profeţia proorocului Isaia care zice:
Pămîntul lui Zabulon şi pămîntul lui Neftali, spre mare, dincolo de Iordan, Galileea
neamurilor. Poporul ce stătea în întuneric a văzut lumina mare. Şi celor ce şedeau în latura şi
în umbra morţii lumină le-a strălucit.
Iată, deci, care a fost pricina venirii Mîntuitorului în Galileea: cei din Galileea erau priviţi de
cei din Iudeia ca fiind "în întuneric", întrucât Iudeea se socotea purtătoarea legii date de
Dumnezeu lui Moisi şi se mândrea cu profeţii ei, cu templul din Ierusalim, pe când despre
Galileea sinedriştii îi spuneau lui Nicodim "Nu cumva şi tu eşti din Galileea? Cercetează şi vezi
că prooroc din Galileea nu se ridică dar mai ales predicarea Evangheliei şi luminarea celor ce
zăceau în întuneric. Căci propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu în lume aduce adevărata
lumină în inimile oamenilor credincioşi care nu numai că aud cuvîntul, ci îl şi împlinesc cu
fapta, după cuvîntul Mîntuitorului, care zice: Fericiţi cei ce aud cuvîntul lui Dumnezeu şi îl
păzesc pe dînsul. Cuvîntul lui Dumnezeu aduce mare fericire celor ce îl ascultă şi îl pun în
practică. Altfel, cuvîntul Evangheliei ne aduce osîndă în loc de mîntuire.
Dar, fraţii mei creştini, cine sînt datori să predice cuvîntul lui Dumnezeu în Biserica ortodoxă?
Numai slujitorii Bisericii, adică episcopii, preoţii şi diaconii hirotoniţi canonic au puterea şi
dreptul să predice Evanghelia lui Hristos. Mirenii, în cazuri speciale, pot deveni misionari, ca
ajutori ai clericilor, numai cu binecuvîntarea ierarhilor respectivi. Aşadar, nimeni din clerici şi
laici nu pot predica cuvîntul lui Dumnezeu dacă nu vor fi trimişi la această misiune cu
aprobarea Bisericii. Marele Apostol Pavel adevereşte acest lucru, zicînd: Cum vor propovădui
de nu vor fi trimişi . Numai sectele rupte de Biserică au căzut cu totul în extrema opusă, dînd
totală libertate laicilor să predice cuvîntul lui Dumnezeu fără a fi trimişi şi să explice Sfînta
Scriptură după mintea lor. De aceea, astăzi, lumea s-a umplut de erezii şi secte căci toate
acestea predică cuvîntul Sfintei Scripturi, nu după înţelesul cel adevărat explicat de Sfinţii
Părinţi, ci după minţile lor rătăcite, stăpînite de mîndrie.
Si El i-a dat pe unii apostoli, pe altii profeti, pe altii binevestitori, pe altii pastori si invatatori,
ca sa-i pregateasca pe sfinti pentru lucrarea slujirii, spre zidirea templului lui Hristos, pana ce
toti vom ajunge la unitatea credintei si a cunoasterii Fiului lui Dumnezeu, la starea de barbat
desavarsit, la masura varstei deplinatatii lui Hristos" (Ef 4, 7-13). Toata aceasta crestere n-are
alt scop si alta ravna decat cresterea intru El, Hristos Domnul, "Care este si Capul" (Ef 4, 15),
iar implinirea nu poate veni decat printr-o autentica "viata in Hristos", asa cum o defineste
Sfantul Nicolae Cabasila, iar dupa el, teologia neopatristica. Se arata dar veridica asumarea
pocaintei ca fiind trairea "intru iubire, dupa adevar" (Ef 4, 15), fundamentele care dau viata
comunitatii, care este Biserica. Biserica pe care Sfantul Ioan de Kronstadt (in "Spicul viu") o
arata ca fiind "adunarea celor care cred in Tine, Doamne, fara fatarnicie".
Iata cum Domnul, luand parca vorba din buzele lui Ioan, arata dintru inceput ca intoarcerea
spre El, "Calea, Adevarul si Viata", este fundamentul desavarsirii, umplerii de harul
imparatiei, care toate le tine. Iar dintai in pocainta, El, Dumnezeul Cel Viu, facutu-S-a icoana,
Cel Care "a sfintit apele Iordanului, botezandu-Se, sub palma slugii plecandu-Se",
"tamaduind patimile lumii.
Si, ca un ecou de duh, cantarea liturgica mereu si mereu aduce aminte - nu ca sa nu uitam, ci
pentru a trai mereu astfel - ca praznuirea Stapanului se face cu binecuvantat amestec de
praznic, ingerii cu oamenii adunandu-se, Biserica luptatoare si Biserica triumfatoare, intr-
una, sfanta, soborniceasca si apostoleasca Biserica. Biserica pocaintei. Biserica slujitoare.
Ortodoxia cea plina de dar.