Sunteți pe pagina 1din 68

Aceasta este versiunea html a fişierului http://www.asdcdo.org/articole/rusu.pdf.

G o o g l e generează automat versiuni html ale documentelor căutate pe Web.


Page 1
UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI, CLUJ-NAPOCA
FACULTATEA DE DREPT
LUCRARE DE LICENŢĂ
RAPORTUL DINTRE LIBERTATEA PRESEI ŞI DREPTUL LA
VIAŢĂ PRIVATĂ
Coordonator
Lector univ. dr. RADU CHIRIŢĂ
Absolvent
RUSU DANA IOANA
Cluj-Napoca
Page 2
2009
Cuprins
I. Introducere ........................................................................................................... 3
II. Noţiuni şi protecţie normativă ............................................................................ 5
2.1.
Dreptul
la
viaţă
privată
la
nivel
internaţional ............................................................. 5
2.2. Libertatea
presei
la
nivel
internaţional ......................................................................... 8
2.2.1. Libertatea presei ............................................................................................ 8
2.2.2. Deontologie ................................................................................................. 11
2.3. Cadrul
legal
din
România .......................................................................................... 14
2.3.1. Prevederile legislative ................................................................................. 14
2.3.2. Repararea prejudiciilor cauzate prin ingerinţe ale presei în viaţa privată ... 24
2.3.3. Noutăţi aduse de proiectele noilor coduri, civil şi penal ............................. 26
III. Ingerinţe ale presei în viaţa privată .................................................................. 28
3.1.
Aspecte
generale ....................................................................................................... 28
3.2.
Publicarea
imaginii
unei
persoane ............................................................................ 35
3.2.1. Publicarea imaginii unei persoane publice ................................................. 35
3.2.2. Publicarea imaginii unei persoane private .................................................. 42
3.2.3. Publicarea imaginii unei persoane care a avut sau are probleme cu legea . 44
3.2.4. Publicarea imaginii unei persoane decedate ............................................... 46
2
Page 3
3.3.
Divulgarea
stării
de
sănătate .................................................................................... 49
3.4. Domiciliul ................................................................................................................
. 53
3.5.
Corespondenţa ..........................................................................................................
. 56
3.6.
Divulgarea altor aspecte ce ţin de viaţa
privată ........................................................ 59
IV. Concluzii ......................................................................................................... 65
V. Bibliografie ....................................................................................................... 67
I. Introducere
Convenţia europeană a drepturilor omului, elaborată în cadrul Consiliului Europei, a
intrat în vigoare la 3 septembrie 1953 şi a fost ratificată de către România prin Legea
nr. 30 din
18 mai 1994. Convenţia obligă statele părţi să recunoască oricărei persoane aflate
sub jurisdicţia
lor drepturile şi libertăţile înscrise în acest act. Curtea Europeană a Drepturilor
Omului este o
instituţie recunoscută de statele părţi şi care contribuie la garantarea respectării
Convenţiei, rol
îndeplinit şi de către Comisie, până la încetarea existenţei sale.
Precedată de alte documente naţionale şi internaţionale referitoare la drepturile
omului şi
libertăţile fundamentale, această convenţie este până în prezent cel mai complex act
în acest
domeniu. Drepturile apărate de Convenţie sunt împărţite în drepturi intangibile,
deoarece nu
comportă nicio derogare, şi drepturi condiţionale, acestea cunoscând anumite
limitări. Dreptul la
viaţă privată şi libertatea presei, garantate de către Convenţie, fac parte din cea de-a
doua
categorie.
În jurisprudenţa Curţii, în aplicarea art. 10, cel care prevede libertatea de exprimare,
este
accentuat rolul primordial al libertăţii presei în viaţa unui stat democratic. Însă
statele
3
Page 4
democratice garantează şi viaţa privată a cetăţenilor lor, astfel că de nenumărate ori
instanţele au
trebuit să intervină şi să clarifice problema raportului dintre libertatea presei şi
dreptul la viaţă
privată.
În societatea de astăzi, presa este câinele de pază al democraţiei, un formator de
opinii şi
o veritabilă sursă de informaţii pentru toţi cetăţenii. Însă în activitatea sa de
satisfacere a
interesului public şi a exercitării dreptului la informaţie, presa abordează subiecte
care privesc
viaţa privată a unor indivizi. Aici apare problema determinării limitelor care fac ca
libertatea
presei şi dreptul la viaţă privată să nu fie absolute. Aceste limite diferă în funcţie de
calitatea
persoanei care face obiectul informaţiei, publică sau privată, de comportamentul ei
anterior vis-a-
vis de publicitatea vieţii sale private. Când e vorba de fotografii, se iau în considerare
natura
activităţii imortalizate şi locul de desfăşurare a acesteia, natura informaţiilor cuprinse
în
articolele care le însoţesc, unde este cazul. Un loc important în analiza acestui raport
îl ocupă şi
contextul social, politic, cultural sau economic în care a intervenit delimitarea
libertăţii presei de
viaţa privată.
Laicizarea progresivă a societăţii a contribuit la extinderea sferei vieţii private, care
cuprinde în prezent acte considerate altădată contrare moralei sociale. Odată cu
dezvoltarea
societăţii au apărut tot mai multe opinii asupra conţinutului vieţii private.
Jurisprudenţa Curţii
Europene a Drepturilor Omului stă sub semnul acestor incertitudini şi adoptă în
prezent o
concepţie extensivă asupra vieţii private1. Se observă în jurul nostru că, odată cu
trecerea
timpului, viaţa privată suferă din ce în ce mai multe ingerinţe datorită înmulţirii mass-
media şi a
înlesnirii accesului la acestea, a evoluţiei tehnologiei care a adus posibilităţi noi în
supravegherea
comportamentului persoanelor, a dezvoltării industriei de divertisment, precum şi a
interesului
general pentru senzaţional, mondenităţi şi dezvăluiri a unor aspecte ce ţin mai mult
de viaţa
privată. În condiţiile în care individualismul modern şi-a menţinut sfera şi chiar
amplificat
revendicările, toate aceste procese au multiplicat problemele legate de viaţă privată
şi au
revigorat disputele cu privire la modul în care trebuie aceasta înţeleasă2.
Printr-o rezoluţie, Adunarea parlamentară a Consiliului Europei aminteşte importanţa
găsirii unui echilibru între dreptul la viaţă privată şi libertatea presei, acestea având
aceeaşi
valoare, neputând, prin urmare, a fi ierarhizate3. Viaţa privată a devenit în ultima
vreme o piaţă
1 F. Sudre, Drept european şi internaţional al drepturilor omului, Ed. Polirom, Iaşi,
2006, p.315.
2 P. Iliescu, Aspecte filosofice şi morale ale dreptului la viaţă privată, prefaţă M. G.
Losano, Legea italiană în privinţa
protecţiei vieţii private, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. XII.
3 CEDO, dec. SC Prisma Presse c. Franţei, 1 iulie 2003.
4
Page 5
foarte profitabilă pentru mass-media, aşa că apare necesitatea unor reglementări la
nivel naţional
care să o protejeze împotriva ingerinţelor.
II. Noţiuni şi protecţie normativă
2.1. Dreptul la viaţă privată la nivel internaţional
Primul document internaţional care a menţionat intimitatea a fost Declaraţia
universală a
drepturilor omului a Naţiunilor Unite din 1948, în art. 12: „nimeni nu va fi obiectul
unor
imixtiuni arbitrare în viaţa sa particulară, în familia sa, în domiciliul său sau în
corespondenţă.”
Un alt document internaţional care protejează acest drept este Pactul internaţional
cu privire la
drepturile civile şi politice, adoptat de Adunarea generală a ONU, în 1966 (art. 17).
Trei ani mai
târziu, acelaşi drept este consacrat în articolul 11 al Convenţiei americane pentru
drepturile
omului.
Convenţia europeană a drepturilor omului reglementează dreptul la viaţă privată în
art. 8.
Astfel, „orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a
domiciliului
său şi a corespondenţei sale.” Aliniatul 2 stabileşte situaţiile în care autorităţile pot
interveni în
exercitarea acestui drept şi anume doar atunci când acest amestec este prevăzut de
o lege şi este
necesar într-o societate democratică „pentru securitatea naţională, siguranţa publică,
bunăstarea
5
Page 6
economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii şi
a moralei,
ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”
Noţiunea de „viaţă privată” în sensul art. 8 al Convenţiei, este autonomă şi variabilă
atât
în raport cu persoana care apare ca titular, cât şi în timp. Astfel, întinderea dreptului
la
respectarea vieţii private este mai redusă, în măsura în care individul pune în contact
viaţa sa
privată cu viaţa publică1.
În ceea ce priveşte noţiunea de viaţă privată şi domeniul de aplicare al ei, Curtea
europeană a drepturilor omului „a considerat că nici nu este posibilă delimitarea
exactă a sferei
de întindere a vieţii private, nici nu este de dorit stabilirea unui câmp de aplicare a
noţiunii strict
determinat, în condiţiile în care evoluţia viitoare a societăţii ar putea conduce la
excluderea
nejustificată a unor ipoteze din domeniul de incidenţă al art.8”2.
„Principiul de interpretare definit de Curte, conform căruia Convenţia este «un
instrument
viu ce trebuie interpretat în lumina condiţiilor vieţii actuale», îşi găseşte un domeniu
de aplicare
privilegiat în cazul dreptului la respectarea vieţii private şi de familie”3.
Este semnificativă interpretarea dată dreptului la viaţă privată de către Comisia
Europeană a Drepturilor Omului: „Dreptul de a trăi, atât cât vrei, la adăpost de
privirile celor
străini (...) Acesta cuprinde, de asemenea, într-o anumită măsură, dreptul de a stabili
şi de a
întreţine relaţii cu alte fiinţe umane, cu deosebire în domeniul afectiv, pentru
dezvoltarea şi
realizarea propriei personalităţi”4.
Majoritatea autorilor consideră că noţiunea de „viaţă privată” are un conţinut
complex
care grupează dreptul la propria imagine, dreptul la secretul corespondenţei,
ocrotirea secretului
profesional, dreptul la nume, inviolabilitatea domiciliului, situaţia averii, viaţa
sentimentală5.
Dreptul la viaţă privată a mai fost prezentat ca şi conţinând „posibilitatea de a trăi
viaţa în voie
cu minimum de ingerinţe. Acesta priveşte viaţa privată, viaţa familială şi viaţa de
acasă,
integritatea fizică şi morală, onoarea şi reputaţia, faptul de a nu fi prezentat sub o
lumină falsă,
nedivulgarea faptelor obişnuite sau jenante, publicarea fără permisiune de fotografii
private,
1 CEDO, dec. Bruggemann şi Scheuten c. Germaniei, 12 iulie 1977 apud C. Bîrsan,
Convenţia europeană a
drepturilor omului. Comentariu pe articole, vol. I, Drepturi şi libertăţi, Editura All Beck,
Bucureşti, 2005, p. 600.
2 R. Chiriţă, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentarii şi explicaţii, vol. II,
Ed. C. H. Beck, Bucureşti,
2007, p. 38.
3 Tyrer apud F. Sudre, op. cit., p. 313.
4 C. M. Cercelescu, Regimul juridic al presei. Drepturile şi obligaţiile jurnaliştilor,
Editura Teora, Bucureşti, 2003,
p. 35.
5 Studii privind jurisprudenţa CEDO, Institutul Naţional al Magistarturii, Bucureşti,
2003, p. 260.
6
Page 7
protecţia împotriva spionajului, a indiscreţiilor nejustificate sau inadmisibile, protecţia
împotriva
utilizării abuzive de comunicări private, protecţia împotriva divulgării informaţiilor
comunicate
sau primite în mod confidenţial de către un particular”1. Percepţiile noi din viaţa
socială au dus la
includerea în viaţa privată a unor aspecte moderne precum avortul,
homosexualitatea,
transsexualitatea, precum şi anumite dezvoltări ale mijloacelor de comunicare,
precum
interceptările telefonice sau ale corespondenţei electronice, utilizarea bazelor de
date personale
informatizate etc2.
Viaţa privată nu cuprinde numai dreptul de a sta închis în propriul „univers”, cu
excluderea celorlalţi, adică viaţa privată personală, ci şi dreptul de a ieşi din acest
„univers”,
pentru a merge spre ceilalţi membri ai societăţii, adică viaţa privată socială3.
Într-o hotărâre de principiu, Curtea a arătat că dreptul la viaţă privată nu se limitează
la
„un «cerc intim» în care fiecare îşi poate trăi viaţa personală după plac,” ci
înglobează şi dreptul
de a stabili şi dezvolta relaţii cu semenii. În consecinţă, activităţile profesionale sau
comerciale
sunt incluse şi ele în noţiunea de viaţă privată, deoarece oamenii întâlnesc în timp ce
îşi exercită
profesia cele mai multe ocazii de a „strânge legăturile cu lumea exterioară.4 Acest
fapt a fost
perceput drept puţin artificial de o parte a doctrinei5. Secţia socială a Curţii de
Casaţie franceze
reţine şi ea că „angajatul are dreptul, chiar în timpul lucrului şi la locul de muncă, la
respectarea
intimităţii vieţii sale private”6.
Într-o cauză, Comisia afirmă că „viaţa privată presupune viaţa care nu e conscrată
unei
activităţi publice şi la care terţii nu au, în principiu, acces” şi „încetează acolo unde
individul
intră în contact cu viaţa publică sau atinge anumite interese protejate.” Această
concepţie
restrânsă asupra noţiunii de viaţă privată e completată ulterior, chiar în acelaşi
raport. Aşadar,
dreptul la viaţă privată „asigură individului un domeniu în care acesta poate să
urmărească în
mod liber dezvoltarea şi împlinirea personalităţii sale. În acest scop, el trebuie să aibă
posibilitatea de a stabili relaţii de diferite feluri cu alte persoane.”7 Este dificil de
trasat graniţa
dintre viaţa privată şi ceea ce iese în afara ei, mai ales în cazul persoanelor publice.
Criteriul
1 O. De Schutter, Vie privée et protection de l'individu vis-à-vis des traitements de
données à caractère personnel,
Revue trimestrielle des droits de l'homme, nr. 45/2001, p. 179.
2 J. L. Charrier, apud C. Bîrsan, op. cit., p. 601.
3 J.-P. Margenaud apud C. Bîrsan, op. cit., p. 618-619.
4 CEDO, hot. Niemietz c. Germaniei, 16 decembrie 1992, hot. Halford c. Regatului Unit, 25 iulie
1997.
5 O. De Schutter, op. cit., p.155.
6 Cass. soc., 2 octombrie 2001, SC Nikon France SA apud F. Sudre, op. cit., p. 325.
7 CEDO, dec. Bruggemann şi Scheuten c. RFG, 12 iulie 1997.
7
Page 8
spaţial prezintă şi el dificultăţi în determinarea vieţii private. Legislaţia franceză
stabileşte că
deplasarea pe stradă a unei persoane ţine de viaţa ei privată, în vreme ce
participarea deliberată la
un spectacol, nu.
Dreptul la respectarea vieţii private vizează, în principal, apărarea indivizilor
împotriva
ingerinţelor arbitrare ale puterilor publice. De asemenea, acest drept generează în
sarcina statelor
obligaţii pozitive, adică adoptarea unor măsuri de ordin legislativ sau de alt ordin,
destinate să
facă efectivă interdicţia unor asemenea imixtiuni în viaţa privată. Acest lucru este
necesar cu atât
mai mult cu cât atingerile aduse dreptului la respectarea vieţii private sunt adesea
consecinţa
faptelor unor persoane particulare, printre care se numără şi societăţile de presă şi
jurnaliştii.
La câteva săptămâni de la accidentul care a curmat viaţa Prinţesei de Wales,
Adunarea
Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat o rezoluţie cu privire la dreptul la
respectarea vieţii
private (Rezoluţia 1165-1998). Cu această ocazie a avut loc o întărire a protecţiei
vieţii private la
nivel european. Adunarea parlamentară a amintit în mod special că viaţa privată
trebuie protejată
şi împotriva persoanelor fizice şi instituţiilor private, inclusiv a mijloacelor de
comunicare în
masă, nu numai împotriva ingerinţelor puterilor publice.
2.2. Libertatea presei la nivel internaţional
2.2.1. Libertatea presei
Odată cu apariţia O.N.U. şi codificarea dreptului internaţional al drepturilor omului,
libertatea de exprimare a căpătat o recunoaştere şi o protecţie internaţională.
Libertatea de
exprimare a fost prevăzută în art. 19 al Declaraţiei universale a drepturilor omului–
dreptul
fiecărui individ „de a căuta, primi şi difuza informaţii şi idei prin orice mijloace şi fără
a ţine
cont de frontiere”, în art. 19 al Pactului internaţional cu privire la drepturi civice şi
politice, în
art. 13 din Convenţia Americană a Drepturilor Omului, în art. 10 al Convenţiei
europene a
drepturilor omului, ca şi în alte documente regionale.
Art. 10 al Convenţiei reglementează libertatea de exprimare care cuprinde „libertatea
de
opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii sau idei fără amestecul
atorităţilor
8
Page 9
publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică Statele să
supună
societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de
autorizare.”
Asemeni art. 8, în aliniatul 2 sunt prevăzute situaţiile în care statul poate limita
exercitarea
acestui drept. Spre deosbire de dreptul la viaţă privată, în plus, libertatea de
exprimare poate fi
îngrădită pe motiv de integritate teritorială, protecţia reputaţiei altora, pentru a
împiedica
divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi
imparţialitatea autorităţii
judecătoreşti.
Libertatea de exprimare apără toate categoriile de informaţii obiective, pluraliste şi
toate
creaţiile şi ideile originale, oricare ar fi forma, suportul sau finalitatea acestora. De ea
se bucură
mijloacele de informare în masă, cetăţenii şi creatorii ştiinţifici, literari sau artistici. Se
includ,
deci, în sfera de protecţie a articolului 10 cuvinte, imagini, sunete transmise prin
intermediul
suportului tipărit, al radioului, televiziunii, cinematografiei, chiar şi internetului, deşi
nu există o
jurisprudenţă în acest sens.1 Sunt, aşadar, protejate toate mijloacle de producere,
transmitere şi
distribuire a informaţiei. În jurisprudenţa ei, Curtea a afirmat că libertatea de
exprimare se aplică
„nu numai ideilor acceptate de către toată lumea sau considerate indiferente, ci şi
pentru cele care
rănesc, şochează sau neliniştesc”2.
În viziunea Curţii, presa este unul dintre stâlpii democraţiei, având rolul esenţial de a
asigura dezbaterea publică asupra unor subiecte de interes general şi a constitui un
veritabil
mijloc de echilibru democratic prin critica pe care o poate promova la adresa
celorlalţi actori din
viaţa publică. A fost calificată drept „câinele de pază” al unei societăţi democratice.3
În
jurisprudenţa ei, Curtea a admis destul de greu atingeri aduse libertăţii de exprimare
a presei4.
Pedepsele împotriva presei pentru publicarea de informaţii şi de opinii care privesc
chestiuni de
interes public sunt intolerabile, cu unele excepţii foarte clar definite, pentru că altfel
ar exista
posibilitatea de a descuraja jurnaliştii să discute public chestiunile ce afectează viaţa
comunităţii5. Instanţa de la Strasbourg interpretează art. 10 în sensul că regula într-o
societate
democratică este reprezentată de libertatea de exprimare consacrată în alin. 1, iar
excepţiile de la
această regulă, prevăzute în alin. 2, trebuie să fie de strictă interpretare6. Astfel, de
fiecare dată
1 Studii privind jurisprudenţa CEDO, Institutul Naţional al Magistraturii, Bucureşti,
2003, p. 284-285.
2 CEDO, hot. Handyside c. Regatului Unit, 7 decembrie 1976.
3 CEDO, hot. Thorgeir Thorgeirson c. Islandei, 25 iunie 1992.
4 R. Chiriţă, op. cit., vol. II, p. 177.
5 Mass-media şi libertatea de exprimare. Ghidul jurnalistului, Editura Setronic,
Bucureşti, 1997, p. 49.
6 CEDO, hot. Sunday Times c. Regatului Unit, 26 aprilie 1979.
9
Page 10
când se pune problema limitării libertăţii de exprimare, Curtea europeană verifică în
mod
amănunţit dacă sunt îndeplinite condiţiile proporţionalităţii măsurii respective: ea
trebuie să fie
prevăzută de lege, să vizeze un scop legitim şi să fie necesară într-o societate
democratică, adică
să fie proporţională cu scopul urmărit.
Şi totuşi, unele organizaţii internaţionale ale jurnaliştilor au considerat că restricţiile
impuse de art. 10 au caracter mult prea general şi dau posibilitatea statelor de a
restrânge peste
măsură exerciţiul libertăţii de exprimare şi de informare. Nu demult, organizaţia
americană
„World Press Freedom Committee” a avertizat printr-un raport intitulat „Un rezultat
viciat” că
C.E.D.O. îngrădeşte libertatea presei, secţiunea a doua a art. 10 prevăzând prea
multe restricţii,
ceea ce dă posibilitatea guvernelor să restrângă prea mult libertatea presei.1
În jurisprudenţa sa, Curtea arată că nu se doreşte uniformizarea poziţiilor naţionale,
lăsând fiecărui stat o marjă largă de apreciere2. Însă în această situaţie, intervenţia
statului trebuie
să fie proporţională; putând să dispună propriile măsuri pe care le consideră
necesare respectării
dreptului, ele trebuie, însă, în acelaşi timp să respecte obligaţiile prevăzute de
Convenţie3.
Obiectul libertăţii de exprimare se referă la ce anume se poate exprima liber.
Particularizând la domeniul presei, obiectul libertăţii de exprimare îl reprezintă
informaţiile
corecte şi de interes public, precum şi opiniile sau comentariile cu privire la situaţii
ori
evenimente concrete. Principalul obiectiv al mediei trebuie să fie satisfacerea
dreptului de
informare ce aparţine cititorului. Subordonarea libertăţii presei dreptului la informare
determină
specificul libertăţii de exprimare prin presă faţă de libertatea de exprimare prin alte
mijloace. În
timp ce manifestările sau exteriorizările artistice, spre exemplu, nu trebuie să
prezinte neapărat
un interes public, acesta putând fi şi personal, presa este obligată să reflecte numai
problematici
ce ţin de interesul public. De altfel, dreptul la informare al ziaristului şi al cititorului
este limitat
la informaţiile de interes public.4 Curtea a statuat, cu valoare de principiu, că oricine,
inclusiv un
ziarist, exercită libertatea sa de expresie, îşi asumă „îndatoriri şi responsabilităţi” a
căror
întindere depinde de situaţia concretă în discuţie şi de procedeul tehnic utilizat5.
Curtea a decis că
numai prin respectarea „îndatoririlor şi responsabilităţilor” ce-i revin, presa îşi
îndeplineşte
1 C. M. Cercelescu, op. cit., p. 23.
2 CEDO, hot. Wingrove c. Regatului Unit, 25 noiembrie 1996.
3 J.-M. Larralde, La liberté d'expression et le blasphème, Revue trimestrielle des droits de
l'homme, nr. 32/1997,
p.731.
4 C. M. Cercelescu, op. cit., p. 27.
5 C. Bîrsan, op. cit., vol. I, p. 766.
10
Page 11
funcţia sa esenţială într-o societate democratică, fără a depăşi anumite limite, mai
ales în privinţa
reputaţiei şi drepturilor altor persoane şi a prevenirii difuzării de informaţii
confidenţiale, având
misiunea de a comunica numai informaţii de interes public, în sensul dat acestei
noţiuni în
jurisprudenţa sa1.
Chiar dacă organele de la Strasbourg (Comisia şi Curtea) nu au urmat întotdeauna, în
soluţiile de speţă, abordarea favorabilă libertăţii de exprimare anunţată în cauza
Handyside, fiind
uneori criticate de doctrina de specialitate pentru acest lucru, rolul preeminent al
dreptului la
liberă exprimare a fost constant afirmat cel puţin la nivel de principiu, el trebuind să
călăuzească
orice analiză a vreunei restrângeri aduse acestei libertăţi2.
Instanţele de judecată naţionale din majoritatea ţărilor au recunoscut importanţa
fundamentală a libertăţii de exprimare şi a libertăţii presei. De exemplu, în Franţa,
Consiliul
Constituţional a declarat că aceste libertăţi constituie una din garanţiile esenţiale a
tuturor
celorlalte drepturi şi libertăţi. Şi după cum observa Curtea Constituţională a Spaniei,
exprimarea
liberă şi o presă liberă, împreună cu demnitatea persoanei şi drepturile sale
inviolabile, inerente,
aceasta constituie baza tuturor celorlalte drepturi şi libertăţi fundamentale.3
Dar libertatea presei a adus şi aspecte negative. A apărut fenomenul paparazzi, care
face
victime prin hărţuirea constantă a persoanelor publice, cazul Prinţesei Diana fiind
foarte bine
cunoscut. Scandalul şi bârfele distrug reputaţii şi atrag într-un mod malefic
curiozitatea unui
segment de public consistent.
2.2.2. Deontologie
Jurnaliştii se regăsesc printre destinatarii direcţi ai reglementării în privinţa vieţii
private,
în măsura în care reprezintă o parte importantă a celor care operează prelucrarea
informaţiilor şi
care trebuie câteodată păstrate secrete când se referă la sfera personală. Garanţia
oferită de art. 10
unui jurnalist în ceea ce priveşte afirmaţiile privind subiecte de interes general este
subordonată
condiţiei ca acesta să acţioneze cu bună-credinţă, furnizând informaţii exacte şi
demne de crezut,
cu respectarea deontologiei jurnalistice4. Toate codurile deontologice fac referire la
raportul
1 CEDO, hot. Tammer c. Estoniei, 6 februarie 2001, apud C. Bîrsan, op. cit., vol. I, p.
767.
2 D. Bogdan, M. Selegean, Drepturi şi libertăţi fundamentale în jurisprudenţa Curţii
Europene a Drepturilor
Omului, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 464-465.
3 Mass-media şi libertatea de exprimare. Ghidul jurnalistului, Editura Setronic,
Bucureşti, 1997, p.27.
4 R. Chiriţă, op. cit., vol. II, p. 178.
11
Page 12
dintre jurnalist şi eventuala publicare a unor aspecte de viaţă privată, precizând
apoximativ
acelaşi lucru: viaţa privată a persoanelor nu va fi obiect al informării dacă nu
serveşte interesului
public.
Buna-credinţă de care trebuie să dea dovadă jurnaliştii presupune: „legitimitatea
scopului
urmărit, absenţa animozităţii personale, obiectivitate, măsură şi decenţă în expresie,
respectarea
principiului nevinovăţiei“1.
Prin Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1003 din 1993 cu
privire
la etica ziaristică sunt enunţate principiile deontologice care trebuie respectate de
profesioniştii
din acest domeniu în întreaga Europă. Rezoluţia nr. 1215 din acelaşi an a recomandat
Comitetului Miniştrilor să invite statele membre să adopte o declaraţie privind etica
ziaristicii,
conform liniilor directoare ale Rezoluţiei nr. 1003. În România, prin Hotărârea
Camerei
Deputaţilor nr. 1215 din 1993 şi a Senatului nr. 32 din 1994 s-a făcut recomandarea
tuturor
ziariştilor să ţină seama şi să aplice principiile deontologice cuprinse în cele două
rezoluţii
amintite.
Rezoluţia 1003 din 1993 prevede în art. 23 că în redactarea informaţiilor şi a opiniilor,
„trebuie respectat dreptul cetăţenilor la viaţă privată. Persoanele care deţin funcţii
publice au
dreptul ca viaţa lor particulară să fie apărată, cu excepţia acelor cazuri în care viaţa
lor
particulară are un efect asupra vieţii publice. Faptul că o persoană deţine o funcţie
publică nu
înseamnă că poate fi privată de dreptul la viaţa particulară.” Pentru a îndruma
instanţele
naţionale, art. 23 al acestei rezoluţii aminteşte că „încercarea de a realiza un
echilibru între
dreptul la respectarea vieţii private, ( ... ), şi libertatea de expresie, ( ... ), este amplu
ilustrată de
jurisprudenţa recentă a Comisiei Europene şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului.”
Codul sindicatului presei cotidiene regionale din Franţa, apărut în dec. 1995 afirmă:
„ziarul se va asigura că viaţa privată este respectată, precum şi dreptul fiecărui
individ la propria
imagine. Publică doar fapte pe care le consideră că aparţin sferei publice.”
Codul deontologic al ziaristului din România, în art. 8, prevede că „presa respectă
viaţa
privată şi sfera intimă a individului. Dacă comportamentul privat al unei persoane are
atingere cu
interesele publice, presa poate folosi informaţiile din această sferă. Trebuie să se
constate mai
întâi dacă publicarea acestora nu violează drepturile personale ale terţilor.”
Societatea Română
de Radio, în art. 14 al codului său deontologic, se angajează că „va respecta dreptul
indivizilor la
1 O. Ungureanu, Dreptul la onoare şi dreptul la demnitate, Pandectele Române, nr.
2/2006, p. 134.
12
Page 13
viaţa privată şi este conştientă că persoane cu funcţii în viaţa publică au dreptul la o
viaţă privată,
în afara cazului în care aceasta poate avea urmări asupra vieţii publice.” Codul
deontologic al
ziaristului adoptat de Corpul Român de Presă stipulează în art. 4 că „ziaristul e
obligat să
respecte viaţa privată a cetăţenilor şi nu se va folosi de metode interzise de lege
pentru a obţine
informaţii sau imagini despre acestea. Atunci când comportamentul privat al unei
personalităţi
publice poate avea urmări asupra societăţii, principiul neintruziunii în viaţa privată ar
putea fi
eludat. Este preferabil ca minorii, bolnavii şi victimele unor infracţiuni să beneficieze
de
păstrarea confidenţialităţii identităţii. Se va menţiona rasa, naţionalitatea
apartenenţa la o
anumită minoritate numai în cazurile în care informaţia publicată se referă la un fapt
strict legat
de respectiva problemă.” Codul deontologic al jurnalistului elaborat de Convenţia
organizaţiilor
de media din România permite amestecul în viaţa privată atunci când interesul public
de a afla
informaţia prevalează, iar în acest context este irelevant dacă o persoană publică a
dorit sau nu să
dobândească această calitate. În privinţa naturii activităţii, aceasta nu este privată
doar pentru
motivul că nu e desfăşurată în public. Legea audiovizualului din România, adoptată în
1992,
stabileşte că libertatea de exprimare audiovizuală nu poate prejudicia demnitatea,
onoarea, viaţa
particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine. Nerespectarea acestei
dispoziţii
constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani, conform art.
39.
Regulile de conduită formulate de Uniunea naţională a jurnaliştilor din Marea Britanie
stabilesc în art. 5 că jurnalistul nu va obţine informaţii şi fotografii decât prin mijloace
legale.
Folosirea de mijloace neortodoxe poate fi justificată prin consideraţii de interes
public, aspect
lăsat la aprecierea jurnalistului. Articolul următor adaugă că şi atunci când e prezent
interesul
public, jurnalistul trebuie să se abţină de la a tulbura durerea şi necazul persoanelor.
Code of
Practice, adoptat de Comisia britanică pentru plângeri îndreptate împotriva presei
conţine în art.
4 reglementări privitoare la viaţa privată. Astfel, „oricine are dreptul să i se respecte
viaţa privată
şi de familie, casa, sănătatea şi corespondenţa. O publicaţie este obligată să justifice
intruziunile
în viaţa privată a oricărui individ, fără acceptul acestuia. Folosirea aparatelor
performante pentru
a îi fotografia pe oameni în locuri private fără consimţământul lor este inacceptabilă.”
O notă a
aceluiaşi articol arată ce trebuie înţeles prin „locuri private” şi anume „proprietăţi
publice sau
private unde apare o aşteptare îndreptăţită la privacy”, mai exact, acestea sunt orice
locuinţă
privată, împreună cu grădina şi clădirile anexe, dar fără împrejurimile proprietăţii,
camere de
hotel, nu şi alte spaţii ale hotelului, precum şi acele părţi ale unui spital public sau
privat, unde
13
Page 14
pacienţii sunt trataţi sau găzduiţi. În art. 5 se interzice, sub rezerva existenţei
interesului public,
folosirea de către jurnalişti a unor dispozitive glandestine de ascultare pentru
obţinerea şi
publicarea de materiale, precum şi interceptarea convorbirilor telefonice private.
Articolul 8,
referitor la hărţuire, interzice jurnaliştilor să îi fotografieze pe indivizi fără
consimţământul lor,
să persiste în a-i fotografia după ce li s-a cerut să renunţe. Pot apărea excepţii de la
aceste
prevederi, atunci când interesul public o cere. Art. 18 arată ce înseamnă interes
public: detectarea
sau expunerea unei crime sau a unei infracţiuni serioase, protejarea sănătăţii şi a
siguranţei
publice, prevenirea publicului pentru a nu fi înşelat de o declaraţie sau acţiune a unei
persoane
sau instituţii. În alte cazuri, unde nu pot fi aplicate aceste trei situaţii, Comisia va cere
editorului
dovada satisfacerii interesului public.
În Italia, Legea nr. 675 din 1996 – Codul deontologic, cere jurnaliştilor – potenţiali
contra-interesaţi în afirmarea secretului vieţii private, în măsura în care, dimpotrivă,
este în
interesul lor să difuzeze informaţia – să îşi însuşească garantarea vieţii private a
celuilalt,
autocenzurând, în substanţă propriul rol de informatori profesionişti.
2.3. Cadrul legal din România
2.3.1. Prevederile legislative
Convenţia obligă statele semnatare să asigure exerciţiul drepurilor şi libertăţilor
prevăzute
de aceasta. Curtea reaminteşte că exerciţiul real şi efectiv al libertăţii de exprimare
„nu depinde
numai de obligaţia statului de a se abţine de la orice ingerinţă, ci poate impune
măsuri pozitive
de protecţie chiar şi în relaţiile dintre persoane private. Pentru a determina dacă
există o obligaţie
pozitivă a statului va fi luat în considerare justul echilibru ce trebuie realizat între
interesul
general şi interesele personale. Întinderea acestor obligaţii variază, inevitabil, în
funcţie de
diversitatea situaţiilor din statele contractante şi a alegerilor ce trebuie să fie făcute
în termeni de
priorităţi şi resurse. Acestă obligaţie nu trebuie să fie interpretată de o manieră de
natură a
impune autorităţilor o sarcină insuportabilă sau excesivă.”1 Deci, responsabilitatea
unui stat poate
1 CEDO, hot. Özgür Gündem c. Turciei, 16 martie 2000.
14
Page 15
să fie angajată dacă nu şi-a respectat obligaţia de a edicta o legislaţie internă. Prin
noţiunea de
„lege” stabilită de către Curte şi Comisie se înţelege atât dreptul scris (Constituţie,
legi, acte
normative ale administraţiei centrale sau locale, convenţiile internaţionale aplicabile
în dreptul
intern), cât şi jurisprudenţa sa (nu numai pentru ţările din sistemul common law, ci şi
pentru cele
din sistemul continental)1. Curtea de la Strasbourg aminteşte în jurisprudenţa sa că
prin cerinţa ca
măsura adoptată să fie prevăzută de lege se pretinde nu numai ca măsura să aibă o
bază legală în
dreptul intern, dar trebuie ca norma care o permite să fie accesibilă şi previzibilă.
Art. 11, alin. 2 şi art. 20 din Constituţia României formulează principiul efectului
direct,
prin includerea în dreptul român a tratatelor internaţionale ratificate de România,
respectiv
principiul priorităţii reglementărilor internaţionale privind drepturile omului faţă de
legile interne
în caz de neconcordanţă. Art. 30 din legea fundamentală garantează libertatea de
exprimare şi
libertatea presei, dar aduce limitări acestora în aliniatul 6: „libertatea de exprimare
nu poate
prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria
imagine.”
Acelaşi articol, în alin. 4 prevede că mijloacele de informare în masă, publice şi
private sunt
obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice. Art. 26 din legea
fundamentală prevede
că „autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată.”
După modelul Convenţiei şi Constituţia României prevede anumite limitări ale
drepturilor şi libertăţilor, deci şi pentru libertatea de exprimare. În art. 53. alin. 1 sunt
prevăzute
motivele limitării: „apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei
publice, a
drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea
consecinţelor
unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosbit de grav.” Alin.
2
completează faptul că „restângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o
societate
democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să
fie aplicată în
mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.”
Prin urmare,
orice limitare concretă a libertăţii de exprimare trebuie să fie acceptată cu precauţie
de către
judecător şi numai după realizarea unui control efectiv al proporţionalităţii între
scopul urmărit
prin acea limitare şi mijloacele folosite, în conformitate cu regulile stricte ale art. 53.
Acest
control de proporţionalitate este absolut necesar întrucât libertatea de exprimare
este una prin
excelenţă relativă, iar posibilităţile formale de limitare din partea puterii statale sunt
destul de
numeroase. Din păcate, Curtea Constituţională a României, ori de câte ori este
investită cu
1 D. Bogdan, M. Selegean, op. cit., p. 481.
15
Page 16
soluţionarea unui conflict între libertatea de exprimare şi o altă valoare dintre cele
menţionate în
alineatele (6) şi (7) ale art. 30, nu aplică regulile controlului de proporţionalitate, ci
preferă, de
obicei, să valideze aproape automat limitarea acestei libertăţi. La aceasta se adaugă
o interpretare
formală a art. 10 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în temeiul art. 20 din
Constituţie,
în dezacord cu bogata jurisprudenţă a Curţii europene în aceeaşi materie.1 Când este
vorba de
presă, posibilitatea de apreciere naţională trebuie pusă în balanţă cu interesul unei
societăţi
democratice de a asigura şi a menţine libertatea presei. Este necesar ca orice
restricţie impusă să
fie proporţională cu scopul urmărit.2
Dar dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale
cetăţenilor români sunt simple enunţuri dacă nu au suportul legislativ adecvat
exercitării lor.
Libertatea de exprimare trebuie să fie principiul unei societăţi deschise. Nefiind un
drept absolut,
evident că şi de la acest principiu pot exista derogări justificative, însă limitele
respective trebuie
prevăzute expres de către lege şi trebuie să fie de strictă aplicare şi interpretare.
Numai astfel se
poate vorbi de o veritabilă libertate de exprimare. Simpla sa proclamare nu este
suficientă. Chiar
şi constituţiile din perioada comunistă au prevăzut libertatea de exprimare. Cu toate
acestea este
de notorietate că ea nu a existat în acea perioadă. Deci consacrarea constituţională
este o condiţie
necesară, dar nu şi suficientă pentru ca libertatea de exprimare să existe cu
adevărat.3
Dreptul la respectarea vieţii private, a domiciliului şi a corespondenţei unei persoane
trebuie să fie reglementat prin dispoziţii legale naţionale şi internaţionale, dar trebuie
ca acest
drept să fie şi ocrotit, ocrotire ce se realizează atât prin mijloace de natură penală,
cât şi prin
mijloace cu caracter civil. Dacă în planul dreptului civil, imperativul este cel al
reparării
prejudiciului ca rezultat dăunător de natură patrimonială sau nepatrimonială, efect al
încălcării
dreptului la viaţă privată, din perspectiva dreptului penal, viaţa privată este ocrotită
prin
incriminarea faptelor care aduc atingere secretului şi liniştii personale4.
Mijloacele penale prin care sunt protejate persoanele de faptele care lezează
demnitatea
sunt incriminarea insultei şi calomniei. Datorită faptului că ele apără onoarea,
reputaţia,
demnitatea şi dreptul la propria imagine, atribute esenţiale ale fiinţei omeneşti,
acestea ocrotesc
atât un interes personal, prin apărarea personalităţii umane, cât şi un interes al
societăţii prin
1 S. Răduleţu, Libertatea de exprimare şi limitele ei. Comentarii ale art. 30 din
Constituţia României, Curierul
Judiciar, nr. 5/2007, p. 91.
2 C. Bîrsan, op. cit., vol. I, p. 801.
3 S. Răduleţu, op. cit., p. 82.
4 Studii privind jurisprudenţa CEDO, Institutul Naţional al Magistraturii, Bucureşti,
2003, p. 262.
16
Page 17
asigurarea unor relaţii sociale bazate pe respect reciproc1. Insulta constă în
„atingerea adusă
onoarei ori reputaţiei unei persoane prin cuvinte, gesturi sau prin orice alte mijloace,
ori prin
expunerea la batjocură.” Calomnia înseamnă „afirmarea sau imputarea în public, prin
orice
mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi
adevărată, ar expune
acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară ori dispreţului
public.”
Ambele infracţiuni pot fi comise prin intermediul presei care are posibilitatea de a
crea sau
distruge imaginea unei persoane. Imaginea publică este esenţială pentru un om
politic, dar şi
pentru orice persoană şi în mod deosebit atunci când ea este aleasă, numită sau
doreşte să fie
acceptată. Interesul general în cazul funcţiilor publice are un rol esenţial în ţărmuirea
vieţii
intime, a dreptului la propria imagine a celui care candidează sau le ocupă, în sensul
că tot ce
este sau poate fi determinant în eficienţa funcţiei publice trebuie cunoscut de
cetăţeni. Astfel, cel
care a săvârşit ilegalităţi nu le poate acoperi invocând necesitatea apărării
demnităţii, reputaţiei,
dreptului la respectarea vieţii private. Imaginea favorabilă se formează uşor, mai ales
când nu e
fundamentată pe informaţii adevărate, dar, în acelaşi timp, imaginea poate fi
deformată
intenţionat pentru a servi unor scopuri, de cele mai multe ori nedrepte.2
Atunci când presa ia în derâdere anumite aspecte ale vieţii private ale unei persoane
şi
astfel ştirbeşte renumele, stima, respectul, preţuirea sau consideraţia de care se
bucură persoana
în societate se încalcă dreptul la viaţa privată a acesteia. În aliniatul 2 al art. 205 se
incriminează
„atribuirea unei persoane a unui defect, boală sau infirmitate care, chiar reale de ar
fi, nu ar trebui
relevate,” iar starea de sănătate e un aspect ce ţine de intimitatea persoanei. Prin
urmare, insulta
poate fi conexată şi cu protejarea dreptului la viaţă privată, nu numai cu dreptul de a
critica.
Acelaşi lucru se poate afirma şi despre calomnie. În situaţia în care faptele afirmate
ţin de viaţa
privată şi ar expune persoana unei sancţiuni penale, administrative ori disciplinare ori
dispreţului
public, iar acestea nu sunt adevărate, se poate reţine comiterea infracţiunii de
calomnie, în
apărarea vieţii private. Dacă afirmaţiile ar privi fapte adevărate sau divulgarea s-a
făcut pentru
apărarea unor interese legitime, iar astfel nici calomnia şi nici insulta nu ar putea fi
reţinute
datorită probării verităţii, persoana vătămată nu poate recurge decât la calea
reparării
prejudiciilor morale suferite prin angajarea răspunderii delictuale a mijloacelor de
comunicare în
1 S. Bogdan, Drept penal. Partea specială, vol. I, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca,
2007, p. 180; V. Dabu, R.
Borza, Demnitate. Garantarea demnităţii. Constituţionalitatea abrogării dispoziţiilor
care incriminau insulta şi
calomnia, Curierul judiciar, nr. 3/2007, p.78.
2 V. Dabu, R. Borza, Demnitate. Garantarea demnităţii. Constituţionalitatea abrogării
dispoziţiilor care incriminau insulta
şi calomnia, Curierul judiciar, nr. 3/2007, p. 82.
17
Page 18
masă. Incriminarea subzistă chiar dacă acuzatul a spus adevărul, dar nu a avut niciun
interes
legitim să-l spună. În privinţa ziariştilor, admisibilitatea probei verităţii în materie de
insultă este
discutabilă sub aspect practic întrucât informaţiile publicate trebuie să fie obiective,
să se refere
la fapte. Informarea prin presă are rolul să supună dezbaterii publice faptele acelor
persoane.
Totuşi, există unele situaţii în care proba verităţii este admisibilă. Spre exemplu,
atribuirea unei
boli mintale unei persoane publice, dacă această boală îl face inapt pentru funcţia pe
care o
deţine, ar putea justifica admisibilitatea probei verităţii.1
Legea nr. 278/2006 a abrogat art. 205, 206 din C. pen., dar ulterior, Curtea
Constituţională decide că aceste abrogări sunt neconstituţionale. Principiul minimei
intervenţii a
dreptului penal ar trebui să determine legiuitorul la a renunţa la incriminarea faptelor
privind
demnitatea unei persoane2, dar mijloacele legislaţiei civile de apărare a demnităţii
omului sunt
insuficiente pentru a o garanta faţă de actele şi faptele acelora care dispunând de
sume mari de
bani pot plăti despăgubirile civile sau o eventuală amendă civilă fără a fi afectaţi şi a
se realiza
efectul preventiv scontat ori sancţionator al acestei măsuri. Inegalitatea între
persoane ca
posibilităţi de plată afectează de regulă efectul preventiv şi constrângător al
mijloacelor civile de
apărare a demnităţii omului, mijloace de care, datorită taxelor judiciare şi cheltuielilor
cu
apărătorii, martorii etc., nu se pot folosi. Astfel, dacă insulta şi calomnia nu ar fi
incriminate, cine
nu are posibilităţi materiale nu are nici acces la apărarea demnităţii, onoarei,
reputaţiei şi
dreptului la propria imagine.3 Chiar dacă se asigură despăgubiri civile, acestea în
multe cazuri nu
acoperă prejudiciile de imagine cu implicaţii politice, economice ori de altă natură şi
nici nu sunt
educative pentru cei care au şi le plătesc fără a fi afectaţi, cum, de altfel, şi pentru
cei care nu au
de unde să le plătească şi, evident, nu plătesc4. Unii care susţin abrogarea acestor
infracţiuni
afirmă că demnitatea nefiind evaluabilă în bani şi, deci, ireparabilă şi prin sancţiuni
de ordin
civil, nu e asigurată într-un mod mai satisfăcător de către sancţiuni cu caracter
penal5.
Curtea Constituţională a urmărit în luarea deciziei şi faptul că aceste infracţiuni
contra
demnităţii sunt incriminate, uneori şi mai sever, şi în legislaţiile altor ţări europene,
precum:
1 C. M. Cercelescu, op. cit., p. 180.
2 S. Bogdan, op. cit., p.180.
3 V. Dabu, R. Borza, Demnitate. Garantarea demnităţii. Constituţionalitatea abrogării
dispoziţiilor care incriminau
insulta şi calomnia, Curierul judiciar, nr. 3/2007, p. 83.
4 V. Dabu, R. Borza, Constituţionalitatea abrogării dispoziţiilor care incriminează
insulta şi calomnia, Dreptul, nr.
6/2007, p. 201.
5 Decizia nr. 62/2007, Curtea Constituţională, opinia separată, apud V. Dabu, R.
Borza, Demnitate. Garantarea
demnităţii. Constituţionalitatea abrogării dispoziţiilor care incriminau insulta şi
calomnia, Curierul judiciar, nr.
3/2007, p. 85.
18
Page 19
Franţa, Germania, Italia, Elvaţia, Portugalia, Spania, Grecia, Finlanda, Cehia, Slovenia,
Ungaria
şi altele1. Prin urmare, este discutabil, dacă nu chiar inadmisibil, faptul ca cetăţenii
acestor ţări
ale Uniunii Europene să se bucure în ţările lor de o protecţie prin mijloace penale a
demnităţii,
onoarei, reputaţiei şi dreptului la propria imagine, iar când circulă prin România sau
lucrează aici
să nu beneficieze de o astfel de protecţie2.
Curtea a considerat că abrogarea în discuţie a creat un vid legislativ, inadmisibil şi
contrar dispoziţiei constituţionale care garantează demnitatea omului ca valoare
supremă. În
absenţa ocotirii juridice prevăzute de art. 205, 206 şi 207 C. pen, demnitatea,
onoarea şi reputaţia
persoanelor nu mai beneficiază de nicio altă formă de ocrotire juridică reală şi
adecvată.
Posibilitatea angajării răspunderii civile delictuale prin dispoziţiile art. 998 C. civ.nu
constituie în
opinia Curţii o protecţie juridică adecvată a demnităţii umane, deoarece aceasta nu
poate fi
evaluată în bani şi nici compensată prin foloase materiale, iar dezonoarea este prin
natura sa
ireparabilă. Prin abrogarea acestor infracţiuni se încalcă dreptul liberului acces la
justiţie al
cetăţenilor, deoarece victimele infracţiunilor de insultă şi calomnie nu au nicio
posibilitate reală
şi adecvată de a beneficia pe cale judiciară de apărarea demnităţii lor, valoare
supremă, garantată
de Constituţie. Libertatea unei persoane se termină acolo unde începe libertatea altei
persoane,
deci libertatea de exprimare poate fi limitată atunci când ea poate încălca drepturile
şi libertăţile
celorlalţi. Curtea a apreciat că această abrogare încalcă prevederile art. 30 alin. 8 din
Constituţie,
potrivit căruia „delictele de presă se stabilesc prin lege.”3
„Constituţia însă nu stabileşte mijloacele juridice prin care trebuie realizată ocrotirea
adecvată, efectivă şi eficientă a acestei valori. Aceasta este lăsată la libera apreciere
a
legiuitorului. Politica penală a statului poate avea diferite imperative şi priorităţi, în
diferite
perioade de timp, determinate de frecvenţa, gravitatea şi consecinţele anumitor
fapte antisociale.
În raport cu acestea, legiuitorul stabileşte mijloacele juridice prin care se poate
realiza protecţia
diferitelor relaţii sociale, inclusiv aprecierea gradului de pericol social al anumitor
fapte, care
trebuie incriminate şi combătute prin aplicarea unor sancţiuni penale. Având în
vedere aceste
prerogative, aparţinând exclusiv legiuitorului, aprecierea că în prezent nu se impune
apărarea
prin mijloace de drept penal a demnităţii, reputaţiei şi a dreptului persoanei la
propria imagine şi
în consecinţă, dezincriminarea faptelor de insultă şi calomnie nu contravine niciunei
norme
1 Decizia Curţii Constituţionale, nr. 62/2007 publicată în M. Of. nr. 104 din 12
februarie 2007.
2 V. Dabu, R. Borza, Constituţionalitatea abrogării dispoziţiilor care incriminează
insulta şi calomnia, Dreptul, nr.
6/2007, p. 202.
3 Decizia Curţii Constituţionale, nr. 62/2007 publicată în M. Of. nr. 104 din 12
februarie 2007.
19
Page 20
constituţionale, constituind doar o problemă de oportunitate şi de justificare
practică.”1 Curtea a
opinat că în lipsa incriminării viaţa socială ar fi imposibilă, dar, dimpotrivă, în
perioada cât textul
a fost abrogat nu a existat nicio recrudescenţă a acestei infracţiuni care să fi făcut
imposibilă
viaţa socială, demonstrând că incriminarea e o chestiune de oportunitate şi nu de
constituţionalitate2.
În combaterea hotărârii Curţii Constituţionale au existat păreri conform cărora
„important nu este ca societatea să se considere lezată printr-o astfel de faptă (ceea
ce este de
esenţa sancţiunii penale), ci ca victima să fie ocrotită prin posibilitatea de a obţine
despăgubiri
pentru pagubele materiale şi morale suferite”3. Alţi doctrinari au considerat că pe
lângă
prejudiciul de imagine suferit de persoana în cauză, s-a produs şi un prejudiciu social
prin
afectarea dreptului la o informaţie corectă a fiecărui cetăţean. Iar informarea corectă
ca
modalitate de reparare a imaginii, presupune bani, respectiv despăgubiri, obligarea
publicării
etc.4
În doctrină s-a considerat că aceste incriminări sunt justificate pentru acţiunile care
constituie un atentat grav la demnitatea umană, în restul cazurilor fiind de ajuns
protecţia oferită
de mijloacele extrapenale. Iar în ceea ce priveşte vidul de reglementare creat, acesta
nu există,
deoarece legislaţia română conţine prevederi aplicabile acestei materii. Art. 998 C.
civ. este
aplicabil, el fiind folosit de instanţele penale când soluţionau latura civilă a cauzei în
cazul
infracţiunilor de insultă şi calomnie, împreună cu art. 54 din Decretul 31/1954.
Aceleaşi
reglementări combat argumentul instanţei de contencios constituţional conform
căreia aceste
dezincriminări înlătură singura cale de acces la justiţie pentru apărarea demnităţii.
Liberul acces
la justiţie nu înseamnă doar recurgerea la o instanţă penală, ci dreptul de a se adresa
unei instanţe
în vederea activării unor mijloace eficace de protecţie a dreptului încălcat, ceea ce
este pe deplin
realizat prin accesul la remediile de natură civilă.5 Art. 30 alin. (8) „nu obligă
legiuitorul să aducă
în sfera dreptului penal orice lezare a unor valori sociale comisă prin intermediul
presei, textul
1 Opinia separată a judecătorilor Ioan Vida şi Kozsokar Gabor la Decizia nr. 62/2007 a
Curţii Constituţionale.
2 S. Bogdan, op. cit., p.181.
3 R. Weber, Libertatea de exprimare ca infracţiune, Revista română de drepturile
omului, nr. 25/2003, p. 11.
4 V. Dabu, R. Borza, Constituţionalitatea abrogării dispoziţiilor care incriminează
insulta şi calomnia, Dreptul, nr.
6/2007, p. 197.
5 Fl. Streteanu, Dezincriminarea infracţiunilor de insultă şi calomnie.
Neconstituţionalitate, Caiet de drept penal, nr.
1/2007, p. 136-137.
20
Page 21
constituţional îi oferă acestuia mandatul de a selecta care sunt valorile pe care le
protejează prin
mijloace împotriva atingerilor ce le-ar putea fi aduse prin intermediul presei”1.
În Decizia nr. 62 din 2007, Curtea Constituţională motivează că demnitatea, element
al
dreptului la viaţă privată face parte din sfera valorilor supreme enunţate în art. 1 alin.
(3), uitând
că tot aici sunt incluse şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, printre care şi libertatea
de
exprimare. În decizia menţionată, instanţa pare să acorde o importanţă particulară
demnităţii în
detrimentul libertăţii de exprimare, ierarhizare care nu se poate face între valorile
supreme
garantate de Constituţie. Aceasta este o altă expresie a conflictului între libertatea de
exprimare,
în special a presei, şi dreptul la viaţă privată, conflict ce trebuie soluţionat conform
regulilor
generale prevăzute de art. 53 şi normei speciale reprezentate de art. 30 alin. (6).2
Prin aceeaşi
decizie, Curtea Constituţională argumentează în mod greşit că instanţa de la
Strasbourg impune
obligativitatea incriminării acestor fapte. Dimpotrivă, se doreşte o proporţionalitate
între
sancţiunea penală aplicată, atunci când ea există, pentru astfel de fapte şi gravitatea
concretă a
acestora.3 În viziunea Convenţiei nu există nicio incompatibilitate între exercitarea
plenară a
libertăţii de exprimare şi limitările sau sancţiunile, inclusiv de natură penală, impuse
de ocrotirea
unor drepturi şi interese legitime. Totuşi, Curtea de la Strasbourg consideră că o
pedeapsă cu
închisoarea, dispusă pentru o infracţiune comisă în domeniul presei, nu este
compatibilă cu
libertatea de exprimare a jurnaliştilor garantată de art. 10, decât atunci când alte
drepturi ar fi
atinse în mod grav ca, de exemplu, difuzarea unui „discurs” ce ar incita la ură şi
violenţă. La fel,
măsurile de restricţie a exercitării profesiei de jurnalist impun un examen riguros şi
nu se
justifică decât în cazuri excepţionale.4
În accepţiunea extinsă în care este folosit de Constituţie, termenul «presă»
desemnează
orice mijloc de comunicare în masă, fie că e vorba de jurnale sau periodice (presa
scrisă), fie că
este vorba de radio sau televiziune (presa audio-vizuală) sau de orice alt asemenea
mijloc. Presa
reprezintă domeniul cel mai adecvat şi pentru aceasta cel mai folosit pentru
manifestarea
libertăţii de exprimare şi pentru promovarea intereselor generale ale societăţii civile.
Din punct de vedere istoric putem afirma că libertatea presei este tradiţională pentru
constituţiile româneşti. Începând cu art. 24 din legea fundamentală din 1866,
libertatea presei a
jucat un rol important în cadrul drepturilor fundamentale, beneficiind de o protecţie
sporită.
1 Idem, p. 138.
2 S. Răduleţu, op. cit., p. 94.
3 S. Bogdan, op. cit., p. 181-182.
4 C. Bîrsan, op. cit., vol. I, p. 790-791.
21
Page 22
Printre altele era consacrat principiul libertăţii presei, regimul represiv în materie şi
interzicerea
cenzurii. De asemenea, dispoziţii procedurale speciale prevedeau că delictele de
presă se judecă
de juriu, iar arestul preventiv în materie de presă era interzis. Deşi nu este prevăzut
în mod
expres, interdicţia măsurilor preventive privative de libertate, prezentă şi în
Constituţia din 1923,
operează şi în prezent.1 Decizia Curţii Constituţionale (Decizia nr. 188/2005) cum că
art. 30 nu s-
ar aplica şi persoanelor juridice este lipsit de fundament din moment ce textul
constituţional nu
face niciun fel de distincţie în acest sens. În plus, Curtea Europeană a Drepturilor
Omului
recunoaşte acest drept şi persoanelor juridice2.
În sprijinul garantării dreptului la viaţă privată, Codul penal incriminează violarea
secretului corespondenţei (art. 195), violarea domiciliului (art. 192), iar în Codul de
procedură
penală este reglementat regimul înregistrărilor audio-video (art. 91¹- 91 indice 5). Este
necesară o
reglementare specială în acest domeniu, în contextul în care progresul tehnic de
înregistrare şi de
reproducere a datelor personale impune o vigilenţă sporită în ceea ce priveşte
protejarea vieţii
private. Atingerile aduse intimităţii persoanei se pot înfăţişa nu numai ca violări ale
secretului
corespondenţei, a comunicărilor, a convorbirilor (fapte la care se limitează legea
penală română),
dar şi ca imixtiuni abuzive de la distanţă în viaţa intimă a persoanei, prin captarea de
la distanţă
de imagini, sunete legate de viaţa personală a celui vizat, prin înregistrarea de la
distanţă a
convorbirilor purtate, prin obţinerea de fotografii din locurile private, care ar putea
dezvălui
manifestări intime ale persoanei. Asemenea imixtiuni în viaţa privată fiind extrem de
grave,
majoritatea statelor ocrotesc viaţa privată a persoanei şi sub aceste aspecte.3 De
exemplu, C. pen.
fr. incriminează în art. 226 fotografierea clandestină în locurile private (alin. 1) sau
realizarea
unor montaje cu cuvintele şi imaginea unei persoane, fără consimţământul ei (alin.
8). Art. 615
bis din C. pen. italian incriminează fapta aceluia care, prin instrumente de captare
vizuală sau
sonoră îşi procură ilicit informaţii sau imagini ţinând de viaţa privată care se
desfăşoară în
domiciliul unei persoane sau în alte locuri ce ţin de acesta, contra voinţei exprese ori
tacite a
aceluia care are dreptul de a interzice aceasta. În dreptul român există legea nr.
504/2002, a
audiovizualului, legea nr. 677/2001, privind protecţia persoanelor cu privire la
prelucrarea
datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, legea nr. 676/2001,
privind
prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul
telecomunicaţiilor,
1 S. Răduleţu, op. cit., p. 84-85.
2 Idem, p. 83.
3 Al. Boroi, M. Popescu, Dreptul la intimitate şi la viaţă privată. Elemente de drept
comparat, Dreptul, nr. 5/2003,
p. 163.
22
Page 23
sau legea nr. 544/2001, privind liberul acces la informaţiile de interes public. Este
necesară,
totuşi, o nouă lege a presei, mai ales pentru lămurirea unor noţiuni precum viaţă
publică, privată,
persoană publică, intimitate.
Legea nr. 677/2001 urmăreşte în special protejarea dreptului la viaţă privată. Aceasta
a
dus la constituirea unei autorităţi de supraveghere, ale cărei atribuţii vor fi exercitate
de Avocatul
Poporului, în scopul garantării şi protejării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
persoanelor
ale căror date sunt supuse prelucrării. Art. 3 din lege arată că prin prelucrarea
datelor se înţelege
şi comunicarea către terţi prin dezvăluire, difuzare sau în orice alt mod, iar aceasta
poate fi făcută
de către orice persoană fizică sau juridică, de drept public sau de drept privat. Prin
urmare legea
aceasta se poate aplica şi presei. Art. 5 stabileşte drept criteriu de legitimitate a
prelucrării datelor
personale consimţământul expres şi neechivoc al persoanei vizate. Litera e) a
articolului adaugă
că acordul persoanei vizate nu este necesar atunci când „prelucrarea este necesară
în vederea
realizării unui interes legitim al operatorului sau al terţului căruia îi sunt comunicate
datele, cu
condiţia ca acest interes să nu prejudicieze interesul sau drepturile şi libertăţile
fundamentale ale
persoanei vizate.” Astfel, presa poate invoca interesul public al datelor divulgate,
dreptul ei de a
informa publicul, precum şi dreptul acestuia de a primi informaţii. Potrivit acestei legi,
publicarea datelor personale privind starea de sănătate a unei persoane nu poate fi
făcută decât
dacă este necesară pentru protecţia sănătăţii publice, prevenirea unui pericol
iminent, prevenirea
săvârşirii sau producerii rezultatului unor fapte de natură penală, pentru înlăturarea
urmărilor
prejudiciabile ale unei aemenea fapte. Datele personale privitoare la fapte şi
contravenţii pot fi
publicate dacă au fost făcute în mod manifest publice de către persoana vizată sau
dacă sunt
strâns legate de calitatea de persoană publică a acesteia ori de caracterul public al
faptelor în care
este implicată. Această lege garantează dreptul la viaţa privată prin faptul că
prevede contravenţii
şi sancţiuni pentru cei care nu îi respectă dispoziţiile.
Art. 14 din Legea 544/2001 reglementează o situaţie în care informaţiile cu privire la
datele personale ale unei persoane pot deveni informaţii de interes public şi anume
atunci când
acestea afectează capacitatea de exercitare a unei funcţii publice.
Prin urmare, cadrul legislativ român cuprinde unele prevederi referitoare la viaţa
privată
şi libertatea presei. Dar evoluţia societăţii impune intevenţia legiuitorului român
pentru a realiza
o mai bună clarificare a raportului dintre aceste două valori. Până atunci, principiile
enunţate în
23
Page 24
jurisprudenţa sa de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului constituie un ghid
aproape
suficient pentru instanţele naţionale chemate să hotărască în această privinţă.
2.3.2. Repararea prejudiciilor cauzate prin ingerinţe ale presei în viaţa privată
În doctrina română au apărut numeroase discuţii cu privire la modalitatea de
reparare a
prejudiciilor create de către presă.
Răspunderea pentru depăşirea limitelor libertăţii de informare este în principiu civilă,
conform art. 30, alin. (8) din Constituţie. Răspunderea penală poate fi angajată numai
pentru
cazurile când aceste abuzuri sunt considerate infracţiuni. Răspunderea civilă este
una delictuală,
scopul acesteia fiind acoperirea prejudiciilor morale şi materiale suferite de persoana
afectată de
intruziunea presei în viaţa sa privată. Dreptul de a solicita daune pentru prejudiciul
moral astfel
suferit a fost apărat de către Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa (Deciziile nr.
84/2001,
169/2001, 246/2001), considerând în mod constant că scutirea de la plata taxei de
timbru a unor
asemenea acţiuni nu ar fi de natură să aducă atingere principiului libertăţii de
exprimare. Atât din
perspectiva normelor constituţionale cât şi a jurisprudenţei menţionate, este greu de
explicat
schimbarea punctului de vedere al instanţei de contencios constituţional în practica
recentă
conform căreia „dezonoarea este prin natura sa ireparabilă, iar demnitatea umană nu
poate fi
evaluată în bani şi nici compensată prin foloase materiale” (Decizia nr. 62/2007).
Afirmaţia
surprinzătoare a Curţii constituie o revenire la teza din perioada comunistă potrivit
căreia
prejudiciul moral nu ar putea fi acoperit prin reparaţii de ordin material. De altfel,
repararea
materială a prejudiciului moral este unanim acceptată în democraţiile liberale actuale
şi este
aplicată constant de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.1
Persoanele a căror viaţă privată a fost afectată de acţiuni ale presei pot să obţină
repararea
prejudiciului pe baza art. 998-999 C. civ. Unele păreri în doctrină reţin că acoperirea
în bani a
unor prejudicii morale nu înseamnă decât o acţiune punitivă, care nu are nimic de a
face cu
funcţia reparatorie a răspunderii civile delictuale. Aceasta deoarece prin acţiunile în
daune
morale, aproape invariabil se solicită atât repararea prin echivalent a prejudiciului
(plata unei
sume de bani), cât şi repararea în natură (publicarea unei hotărâri sau publicarea de
scuze în
mass-media). Se consideră că amândouă capetele de cerere urmăresc dubla
acoperire a
1 S. Răduleţu, op. cit., p. 99-100.
24
Page 25
prejudiciului, prin natură şi prin echivalent, putându-se ajunge la îmbogăţire fără
justă cauză. În
susţinerea acestei idei se reţine că instanţa nu poate să omită faptul că repararea în
natură este
regula şi să acorde direct despăgubiri (şi cu atât mai puţin să acorde atât repararea
în natură, cât
şi despăgubiri). Iar în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor, acesta este greu de
determinat
deoarece nu există un criteriu sigur de referinţă. Fiecare are despre sine un anumit
sistem de
autoapreciere, astfel că există un număr infinit de posibilităţi de cuantificare a
prejudiciului
moral. Dar plata unei sume de bani nu poate să acopere stările afective negative
cauzate prin
ingerinţa presei. Acoperirea în bani a prejudiciului moral nu ar putea fi acceptată
decât dacă din
fapta cu efect prejudiciabil asupra elementelor personalităţii ar rezulta o pierdere
financiară sau o
declasare pe plan profesional.
În dreptul anglo-saxon daunele morale sunt acordate realmente cu titlu de sancţiune,
nu
pentru acoperirea prejudiciului. Sunt despăgubiri menite să-l penalizeze pe pârâtul
vinovat de
atingerile grave aduse imaginii reclamantului şi, în acelaşi timp, constituie un
avertisment sever
pentru cei care ar intenţiona în viitor, să aducă atingeri dreptului la imagine al
reclamantului.
Tabloidele britanice sunt extrem de des sancţionate astfel şi acceptă fără probleme
să plătească,
deoarece aceste sume-sancţiune sunt infime pe lângă vânzările uriaşe ale acestor
publicaţii. Însă
Anglia are o experienţă îndelungată în cauze de acest gen1. În prezent se observă şi
în România
apariţia a din ce în ce mai multe reviste de scandal, iar unele vechi se reprofilează,
aşa că pare
deja necesară o reglementare specială în acest domeniu.
Majoritatea doctrinei admite repararea bănească a prejudiciului suferit, invocând art.
998-999 C. civ. Acest text, într-adevăr, nu limitează sfera faptelor care pot crea
prejudicii, nu
stabileşte modul de reparare a acestora şi nici întinderea sau felul reparaţiei, dar
maxima sa
generalitate şi flexibilitate permite ca prejudiciile morale să-şi aibă suportul legal în
acest text.
Câtă vreme nu există o reglementare specială, acest text este aplicabil şi în cazul
delictelor de
presă. Cea mai bună reparaţie este cea în natură, numai că ea singură nu oferă o
satisfacţie
deplină.
Dreptul român prevede un mecanism prin care pot fi sancţionate atingerile aduse
drepturilor personal-nepatrimoniale. În categoria drepturilor personale-
nepatrimoniale sunt
incluse dreptul la nume, la pseudonim, onoare şi reputaţie, la propria imagine, voce,
dreptul la
demnitate, dreptul la respectul vieţii private, iar această enumerare nu este
definitivă. Codul civil
1 Gh. Piperea, Despre persoane publice şi daunele lor morale, Curierul Judiciar, nr.
1/2008, p.76-77.
25
Page 26
la origini nu reglementa nimic din acest mănunchi de drepturi, evoluţia şi
consacrarea lor fiind
impulsionată de luarea în considerare a demnităţii umane, în special a dreptului la
respectarea
vieţii private şi a dreptului la imagine.1 Prevederile art. 54 şi 55 din Decretul nr.
31/1954 vor
permite ca autorul faptei să fie obligat de instanţă să înceteze săvârşirea faptei care
aduce
atingere drepturilor personalităţii, inclusiv retragerea din circulaţie a operelor sau a
tirajului care
a adus atingere dreptului respectiv, publicarea hotărârii judecătoreşti de condamnare
pe
cheltuiala pârâtului, dreptul la replică, la rectificare şi declaraţie prin presă. Unde
este cazul se va
putea apela la mijloacele oferite de dreptul penal.
În Franţa există Legea presei din 1881 care cuprinde reguli restrictive, formaliste şi o
prescripţie scurtă (de trei luni) cu scopul de a împiedica cât mai puţin libertatea
presei. Curtea de
Casaţie franceză a decis că responsabilitatea civilă a organelor de presă nu poate fi
angajată pe
temeiul art. 1382 C. civ. Fr. (art. 998 C. civ. român), deşi anterior a decis contrariul.
Prin Legea
din 17 iulie 1970 s-a introdus în C. civ. fr. un nou art. 9 potrivit căruia: „Fiecare
persoană are
dreptul la respectarea vieţii sale private. Judecătorii pot, fără a prejudicia repararea
daunelor
suferite, să dispună orice altă măsură precum sechestrul, confiscarea şi altele
asemenea, în scopul
împiedicării ori încetării unei atingeri aduse vieţii private; aceste măsuri pot fi
ordonate dacă este
o situaţie de urgenţă, înaintea pronunţării hotărârii definitive”.
2.3.3. Noutăţi aduse de proiectele noilor coduri, civil şi penal
În tezele prealabile privind proiectul noului cod civil se arată că acesta va cuprinde
reglementări specifice referitoare la ocrotirea drepturilor la viaţă, sănătate şi
integritate, a
dreptului la viaţă privată şi la demnitatea persoanei, precum şi la respectul memoriei
persoanei
decedate. Va avea loc o consolidare a drepturilor personal-nepatrimoniale prin
reglementarea
expresă a dreptului celui vătămat sau ameninţat cu o atingere ilicită adusă
persoanlităţii sale de a
cere oricând instanţei: interzicerea încălcării, dacă ea este iminentă; încetarea
încălcării şi
interzicerea ei, dacă ea durează încă; constatarea caracterului ilicit al încălcării
aduse, dacă
tulburarea pe care ea a creat-o subzistă încă; consacrarea, ca mijloc specific de
apărare, a
dreptului la replică; instituirea unor măsuri provizorii specifice2.
1 O. Ungureanu, op. cit., p.121.
2 H.G. nr. 277/11 martie 2009, publicată în M. Of., partea I, nr. 213, 2 aprilie 2009, p.
5.
26
Page 27
Noul C. civ. va interzice „atingerea vieţii private prin reprezentarea şi captarea ori
utilizarea imaginii sau a vocii unei persoane, dacă aceasta nu se află într-un loc
public”,
„difuzarea de imagini ale persoanei, filmată în propria locuinţă sau în orice alte locuri
private,
fără acordul acesteia”, „difuzarea de imagini care prezintă interioare sau aspecte
exterioare ale
unei locuinţe private, fără acordul celui care o ocupă în mod legal”, precum şi
„difuzarea şi
utilizarea corespondenţei, a manuscriselor sau ale altor documente personale”1.
În timp ce noul Cod civil se aliniază prevederilor internaţionale privind raportul dintre
libertatea presei şi dreptul la viaţă privată, proiectul noului C. penal aduce o noutate
regretabilă
în aliniatul doi al articolului care reglementează proba verităţii. Astfel, este
inadmisibilă „proba
verităţii faptelor referitoare la viaţa privată a persoanei, afirmate sau imputate, ori
dovada
existenţei motivelor temeinice.” Aceste prevederi urmăresc întărirea protecţiei vieţii
private a
persoanei împotriva ingerinţelor terţilor, dar se omite că uneori aceste ingerinţe pot fi
justificate.
Într-adevăr dreptul la viaţă privată a persoanelor publice este mai puţin protejat
decât cel al
persoanelor obişnuite, dar adesea există un interes legitim ca aspecte ale vieţii
private ale
acestora să fie aduse la cunoştinţa publicului. Interdicţia relevării unui aspect al vieţii
private a
unei persoane, mai ales când acest lucru poate să afecteze viaţa societăţii în
ansamblul ei, adică
atunci când există motive temeinice de a-l face public, este inadmisibil şi reprezintă
un regres
uriaş faţă de actuala prevedere din C. pen. De exemplu, un jurnalist poate face
afirmaţii privind
starea de sănătate a unui candidat în timpul campaniei electorale, deoarece în
această situaţie
starea lui de sănătate a devenit o informaţie de interes public, iar alegătorii au
dreptul de a alege
în cunoştinţă de cauză. Noul cod penal ar incrimina acest fapt. Tot aşa, ar fi
considerată
infracţiune dezvăluirea privind fapte de corupţie care ar fi legate de relaţii ce ţin de
viaţa intimă a
unei persoane. De exemplu, în cazul în care avantajele materiale le-ar fi avut soţia
sau amanta,
iar relaţia cu ele ţine de domeniul vieţii private, presa ar trebui să nu divulge nimic,
lucru
inadmisibil.2 Aplicarea acestei norme, în cazul în care va intra în vigoare în această
formă, va
aduce României condamnări în faţa Curţii de la Strasbourg.
1 L. Năstase; I. Stoica, Jurnaliştii vor fi reduşi la tăcere cu noul Cod civil, Adevărul, 2
aprilie 2009, p. 2.
2 R. Weber, op. cit., p. 12.
27
Page 28
III. Ingerinţe ale presei în viaţa privată
3.1. Aspecte generale
Ingerinţa în viaţa privată constă în divulgarea ei, în „faptul de a aduce la cunoştinţa
publicului sau a unui număr determinat de persoane, a unor elemente referitoare la
viaţa
personală”1. Prin publicaţiile ei, presa de multe ori încalcă dreptul la viaţă privată.
Majoritatea
ingerinţelor presei în viaţa privată sunt făcute prin intermediul revistelor mondene.
Acestea
reprezintă presa în care crima, sexul şi dezvăluirile senzaţionale din intimitatea
personalităţilor
publice, tratate cu insistenţă, ocupă spaţii ample. În Franţa există mai mult de o
duzină de reviste
de acest gen, care, ca şi în alte ţări, se împart în reviste „consensuale” (Gala, Paris-
Match, Point
de Vue) care nu publică decât reportaje aprobate în prealabil de către celebrităţile
vizate şi reviste
„neconsensuale” (Voici, Ici Paris) care nu ezită să dezvăluie viaţa privată a
persoanelor publice.
În această ţară se vând aproape 3 milioane de exemplare din aceste reviste, ceea ce
reprezintă 12-
15 milioane de cititori. În Anglia, revista Sun are un tiraj de mai mult de 4 milioane de
exemplare
pe zi. În România, cotidianul Cancan are 783000 de cititori pe zi, iar revista bilunară
Ciao! se
tipăreşte în 450000 de copii. Această presă de scandal se opune „presei de
prestigiu”,
caracterizată prin calitatea conţinutului acstor ziare şi statutul social-cultural al
publicului fidel
(Le Monde - Franţa, Daily Telegraph – Marea Britanie, New York Times sau
Washington Post -
SUA, Adevărul – România). Rata vânzării tabloidelor dovedeşte că publicul însuşi cere
astfel de
dezvăluiri senzaţionale. În aceasta, împreună cu dorinţa jurnaliştilor de dovedi
ipocrizia, abaterea
de la morală a persoanelor publice admirate constau argumentele jurnaliştilor ce
susţin acest tip
de presă.2 Dar interesul public şi cel comercial al presei de scandal trebuie să cedeze
în faţa
protejării efective a vieţii private3. „Împinse de concurenţa pentru câştigarea unor
porţiuni cât
mai mari ale pieţei, televiziunile recurg din ce în ce mai masiv la vechile trucuri ale
ziarelor de
1 P. Kayser apud Gh. Mihai, G. Popescu, Introducere în teoria drepturilor
personalităţii, Editura Academiei
Române, Bucureşti, 1992, p. 80.
2 C. F. Popescu, Manual de jurnalism, vol. II, Editura Tritonic, Bucureşti, 2004, p. 133.
3 J.-F. Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2009, p. 249.
28
Page 29
senzaţie, acordând un spaţiu privilegiat, când nu de-a dreptul exclusiv, faptelor
diverse şi ştirilor
sportive,” ajungându-se la „o vânătoare cu orice preţ a senzaţionalului, deci a
reuşitei
comerciale”1.
Curtea a fixat un nivel ridicat de protecţie a presei, întemeindu-l pe prezumţia că
interesul
general este mai bine servit când i se oferă publicului cele mai cuprinzătoare
informaţii cu
putinţă2. Pentru ca informaţiile, fotografiile şi înregistrările publicate de către presă
să încalce
dreptul la viaţă privată sunt necesare două condiţii: în primul rând trebuie ca acestea
să facă parte
din sfera vieţii private, iar în al doilea rând trebuie ca publicarea lor să fie făcută fără
acordul
persoanei în cauză sau al moştenitorilor, unde este cazul. Aşa fiind nu este nevoie să
se
demonstreze vinovăţia presei şi nici intenţia răuvoitoare a acesteia. Puţin contează
absenţa
caracterului ofensator sau veridicitatea divulgării. Pentru a exista răspundere este
suficient dacă
relatarea faptului din viaţa privată a persoanei nu a fost autorizată de cel interesat şi
fără ca acest
eveniment să fi devenit un fapt public. Comisia a afirmat că pretenţia cuiva „de a i se
respecta
viaţa privată este în mod automat redusă în măsura în care individul însuşi pune
viaţa sa privată
în contact cu cea publică sau o situează într-un strâns raport cu alte interese
proteguite”.3 Oricine
poate fi de acord ca presa să divulge elemente mai mult sau mai puţin interesante
din viaţa sa
privată. Sunt multe celebrităţi care nu pierd ocazia de a-şi face publicitate, atunci
când aceasta le
convine. Această autorizare nu trebuie să fie expresă, ea poate să fie şi tacită, adică
etalarea
publică şi permanentă pe care o persoană o face cu viaţa sa privată. De altă parte,
dacă un fapt
care interesează viaţa privată a devenit public din cauza indiscreţiilor celui în cauză,
presa poate
în mod licit să informeze publicul despre aceasta, cu condiţia să respecte persoana.
Dar toleranţa
unei persoane şi chiar îngăduinţa sa cu privire la presă nu trebuie să se interpreteze
în sensul că
ea ar fi permis în mod definitiv şi fără restricţii oricărui periodic să strângă şi să
reproducă
afirmaţii apărute în alte ziare.4
Ingerinţele presei în viaţa privată a persoanelor au scos la iveală problema spaţiului
şi,
anume, dacă viaţa privată se poate desfăşura într-un loc public sau accesibil
publicului. Doctrina
şi jurisprudenţa franceză au definit noţiunea de „loc privat” ca fiind orice loc unde
accesul este
condiţionat de acordul cuiva. În cazul în care fotografia este luată într-un loc public,
este
suficient consimţământul tacit, întrucât acordul persoanei se prezumă. Astfel o
fotografie luată pe
1 P. Bourdieu apud C. F. Popescu, op. cit., p. 134.
2 CEDO, hot. Sunday Times c. Regatului Unit, 26 aprilie 1979.
3 CEDO, dec. Bruggemann şi Scheuten c. Germaniei, 12 iulie 1977.
4 O. Ungureanu, op. cit., p. 132.
29
Page 30
stradă sau pe plajă nu poate cădea sub incidenţa legii, cu unele excepţii. Dar se
prezumă că o
persoană se crede la adăpost de privirile celorlalţi dacă se află într-o barcă ce nu se
află în
apropiere de o plajă sau port, ci este în larg, dacă nicio ambarcaţiune nu evoluează în
vecinătate.
Sunt, de asemenea, locuri private o cameră de spital, un loc de detenţie (C. pen. fr.).
Un alt aspect neclar este întinderea vieţii private a unei persoane publice. Persoana
publică este acea persoană care deţine o funcţie oficială, sau, în sens larg, acea
persoană care
joacă un rol în viaţa publică, fie în politică, economie, arte, în materie socială, sport
sau orice alt
domeniu1. Presa se foloseşte deseori de argumentul că invadarea vieţii private a
persoanelor, în
special a celor publice, este justificată de dreptul cititorilor de a fi informaţi chiar şi în
domeniul
vieţii private. Acest lucru poate fi îndreptăţit doar în cazul politicienilor care se supun
votului
publicului, care, prin urmare trebuie să îşi poată forma o opinie corectă, la formarea
căreia unele
aspecte de viaţă privată ale candidatului pot fi concludente. Un aspect delicat al
acestei probleme
este raţionamentul asupra utilităţii sociale a informaţiei care trebuie difuzată şi care
justifică
depăşirea necesităţii de protejare a persoanei direct interesate, utilitate a cărei
apreciere este
lăsată în voia jurnalistului. Doar pe o eventuală cale a contenciosului, ceilalţi vor
putea parcurge
din nou acea evaluare şi hotărî asupra existenţei sau nu a unei ingerinţe în viaţa
privată.2 Atunci
când se acordă protecţie vieţii private, aceasta trebuie delimitată de viaţa publică.
Persoanele
publice au, dincolo de viaţa lor publică, o viaţă privată la care, în mod firesc, ţin. Unii,
însă,
consideră că în cazul lor nu ar trebui să se facă o disociere între aceste două moduri
de viaţă, că
viaţa privată contribuie la explicarea vieţii publice, mai mult, cel care a urmărit
cucerirea
celebrităţii a renunţat prin aceasta la sfera sa de intimitate. Oricum, opinia publică
exercită un
control asupra vieţii private a oamenilor politici şi se interesează de cei care sunt
celebrităţi, de
multe ori reuşita lor profesională depinde de opinia publică. Se poate ca anumite
elemente ale
vieţii private ale unei persoane care exercită o activitate publică sau care a dobândit
o anumită
notorietate să poată deveni de interes public. Se poate întâmpla şi ca un individ
simplu, prin
comportamentul său privat, să atingă interese care ţin de domeniul public (o
privatizare ilegală,
devalizarea unei bănci, folosirea abuzivă a fondurilor publice etc.). Pot exista
evenimente legate
de viaţa privată a unui personaj istoric decedat care, însă, pot fi publicate fără ca
moştenitorii să
se poată opune, deoarece aici intervin „drepturile istoriei”. Nu este întotdeauna uşor
de stabilit
ce este un personaj istoric, notorietatea este decisivă, dar şi aceasta este trecătoare.
Astfel,
1 CEDO, hot. von Hannover c. Germaniei, 24 iunie 2004.
2 M. Golla, Privacy şi jurnalism în M. G. Losano, op. cit., p. 376.
30
Page 31
aprecierile se vor face în context, iar întinderea dreptului la viaţă privată este mai
redusă dacă
persoana pune în contact viaţa sa privată cu viaţa publică.1 Dreptul la viaţă privată
operează şi
împotriva difuzării de ştiri pozitive, favorabile persoanei la care se referă, care, însă,
poate decide
dacă acestea pot fi sau nu să fie difuzate.
Libertatea presei are limite fixate, mai ales în privinţa protecţiei reputaţiei altuia, dar
îi
revine, totuşi sarcina să comunice informaţii şi idei cu privire la problemele dezbătute
în arena
politică, precum şi cu privire la cele care ţin de alte domenii de interes public.
Funcţiei sale care
constă în difuzarea acestor informaţii şi idei, îi corespunde dreptul publicului da a le
primi.2
Presa are obligaţia de a publica doar informaţii de interes public. Sfera informaţiilor
de
interes public nu conţine doar date privind activitatea autorităţilor sau instituţiilor
publice, ci
toate informaţiile legate de interesele generale ale societăţii. O informaţie de interes
public
trebuie să urmărească conştientizarea publicului cu privire la interesele sale
generale, într-un
context social existent la un moment dat, precum şi la modul în care acestea pot fi
satisfăcute.
Ansamblul intereselor care afectează societatea pot fi, uneori, opuse intereselor
private sau de
grup. Dar presa trebuie să-şi orienteze acţiunile potrivit interesului general, care
primează
întotdeauna. Presa este obligată să renunţe chiar şi la propriile interese economice
sau de altă
natură, dacă acestea sunt contrare interesului publicului de a fi corect informat.3 Însă
dreptul de a
primi informaţii nu există decât în cazul în care persoana care comunică acele
informaţii doreşte
să facă acest lucru. Art. 10 nu consacră un drept de acces la informaţii în situaţia în
care persoana
care deţine aceste informaţii nu doreşte să le comunice, altfel spus, nu consacră o
obligaţie a
altora de a comunica informaţii (CEDO, dec. Stephan Eccleston c. Marii Britanii).
Dreptul de a
primi informaţii semnifică numai că, în situaţia în care există, pe de o parte, dorinţa
de a
comunica informaţii şi, pe de altă parte, dorinţa de a primi informaţii, conform art.
10, statul nu
se poate interpune în procesul de comunicare.4
Informarea prin mass-media implică responsabilitatea juridică a jurnaliştilor, pe de o
parte, faţă de populaţia care, în cazul unei informări greşite, nu are posibilitatea să-şi
formeze
convingeri corecte şi, pe de altă parte, faţă de persoanele despre care se face
referire, care au
dreptul la respectul vieţii private5. În ciuda importanţei rolului presei într-o societate
1 O. Ungureanu, op. cit., p. 130-131.
2 CEDO, hot. Lingens c. Austria, 8 iulie 1986, hot. Observer şi Guardian c. Regatului
Unit, 26 noiembrie 1991.
3 C. M. Cercelescu, op. cit., p. 98.
4 D. Bogdan, M. Selegean, op. cit., p. 470-471.
5 Studii prinvind jurisprudenţa CEDO, Institutul Naţional al Magistraturii, Bucureşti,
2003, p. 277-278.
31
Page 32
democratică, un jurnalist rămâne totuşi un cetăţean obişnuit. El nu beneficiază de o
imunitate
care să îi permită să compromită reputaţia unor oameni. Chiar şi în absenţa
duşmăniei, dorinţa de
a informa publicul nu e suficientă pentru a justifica orice comportament al
jurnalistului.1
În constatarea legitimităţii ingerinţelor presei în viaţa privată, preferinţa pe care
judecătorul o are pentru libertatea presei sau pentru dreptul la viaţă privată nu poate
fi una de
ordin general, ci numai una circumstanţială, care să ţină cont de cazul concret dedus
judecăţii. În
măsura în care libertatea de exprimare se exercită pentru analiza unui subiect de
interes general
sau cu privire la activitatea unei persoane publice, această libertate trebuie
considerată ca
reprezentând principiul în acest raport, iar protecţia vieţii private constituind
excepţia. Din
contră, dacă motivul exercitării libertăţii de exprimare nu este unul de interes
general trebuie
protejată în principiu viaţa privată a persoanei.2
În cercetarea echilibrului între libertatea presei şi dreptul la viaţă privată, trebuie să
se
ţină cont şi de o a treia dimensiune. Astfel, pe fondul unei poziţii a celui care vrea să
„ascundă”
şi aceea a celui care vrea să „difuzeze” există o a treia, aceea a posibililor
destinatari/beneficiari
ai informaţiilor, care, la rândul lor, sunt dispuşi să respecte o zonă privată, a celuilalt,
numai în
anumite condiţii, şi în acest caz se va lua în calcul interesul personal pe care fiecare
consideră că
îl primeşte prin intermediul însuşirii informaţiei. De aici rezultă şi complexitatea
confruntării
viaţă privată-jurnalism, dreptul la informaţie fiind îndreptat către satisfacerea unui
interes public
exterior raportului dintre părţile implicate direct. Este necesară responsabilizarea
jurnalistului,
acesta trebuind să accepte includerea în formarea propriei gândiri a evaluării critice a
efectelor ce
rezultă din difuzarea informaţiei. În consecinţă, trebuie să existe şi disponibilitatea la
renunţarea
propriei gândiri, a anumitor informaţii, când acest lucru poate lăsa locul unor
disproporţii
intolerabile şi lipsite de justificare în dezavantajul unuia dintre cei doi termeni de
referinţă:
subiectul la care se referea ştirea care îşi pierde o parte din propria intimitate sau
publicul care
trebuie informat, care pierde ocazia primirii unei asemenea ştiri. Prin urmare,
configurarea
libertăţii de informare e diferenţiată în funcţie de caracterul personal, deci referitor la
un singur
individ, ori social, de însemnătate pentru colectivitate, în funcţie de sfera a ceea ce
este „public”
într-un anumit context istoric, politic.3
1 La liberté de critique, Colloques et debats 8, Editura Lexis Nexis Litec, Paris, 2007,
p. 15.
2 S. Răduleţu, op. cit., p. 91.
3 M. Golla, Privacy şi jurnalism, în M. G. Losano, op. cit., p. 349-350.
32
Page 33
În această materie, Curtea practică un control total, procedând la o examinare
extrem de
atentă a atingerilor aduse libertăţii presei, şi nu ezită să substituie aprecierii
instanţelor naţionale
propria sa apreciere. Un regim de restricţii prealabile publicării nu este compatibil cu
art. 10
decât dacă interdicţiile sunt delimitate într-un cadru legal extrem de strict, supus
unui control
jurisdicţional împotriva eventualelor abuzuri1. În adoptarea măsurii care constituie o
ingerinţă în
exerciţiul drepurilor apărate de Convenţie, statele semnatare dispun de o marjă de
apreciere, cu
întindere variabilă. De asemenea, autorităţile statale trebuie să vegheze ca un just
echilibru să fie
menţinut între toate interesele prezente, în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze.
Curtea a
arătat că este inevitabilă recunoaşterea unei marje de apreciere în acest domeniu
deoarece
autorităţile statale, prin contactul lor direct cu realităţile ţării, sunt, în principiu, mai
bine situate
decât o jurisdicţie internaţională, în a aprecia anumite circumstanţe locale. Întinderea
acestei
marje depinde de natura dreptului garantat de Convenţie, aflat în discuţie, de
importanţa lui
pentru persoana care îl invocă, de natura activităţilor restricţionate prin intervenţia
autorităţilor
statale şi de finalitatea restricţiei impuse.2
În cadrul controlului pe care îl exercită asupra necesităţii măsurilor restrictive, Curtea
trebuie să urmărească un „just echilibru” între interesele care sunt în joc şi să nu
stabilească o
ierarhie între drepturile concurente3. Deşi Convenţia părea să opereze
„neutralizarea” reciprocă a
dreptului la libertatea de expresie şi a celui la respectarea vieţii private, autorizând
statele să-l
limiteze pe primul pentru a apăra viaţa privată de excesele libertăţii de informare,
este evident că
primul prevalează în prezent faţă de cel de al doilea. Curtea europeană a precizat,
mai ales, că
limitele criticii admisibile sunt mai largi în cazul unui om politic vizat în calitatea sa de
persoană
publică, decât în cazul unui simplu particular (Lingens c. Austriei, 08.07. 1986)4.
Acest aspect a
fost recunoscut şi de instanţele române5. Totuşi, este necesar şi ca presa să
contribuie la o
dezbatere de interes general, în caz contrar, vor prevala exigenţele protejării vieţii
private.
În cauzele în care sunt în joc libertatea presei şi dreptul la viaţă privată, Curtea a pus
întotdeauna accentul pe contribuţia pe care apariţiile în presă a fotografiilor sau
articolelor o
aduceau dezbaterii de interes general, simpla curiozitate a unui anumit public cu
privire la viaţa
intimă a personalităţilor cunoscute nefiind de natură să contribuie la o asmenea
dezbatere. Astfel,
1 F. Sudre, op. cit., p. 361-361.
2 CEDO, hot. Chapman c. Regatului Unit, 18 ianuarie 2001.
3 F. Sudre, op. cit., p. 356.
4 Idem, p. 358.
5 Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, decizia nr. 5435, 28 noiembrie 2001.
33
Page 34
dacă există un raport suficient de strâns cu interesul general, actual sau cultural,
publicarea unui
element al vieţii private este licită, în pofida absenţei consimţământului persoanei
respective, sau
chiar împotriva consimţământului acesteia.1 Sunt numeroase cazurile când unele
personalităţi din
domeniul cinematografiei, artei, sportului, etc. acceptă oferte sau din proprie
iniţiativă, pentru
sume importante, procedează la înstrăinarea şi difuzarea unor imagini sau a altor
documente ce
conţin secrete de familie, intime, pentru a satisface, nu de multe ori dezinteresat,
curiozitatea
cititorilor sau telespectatorilor consumatori de senzaţional.
Drepturile persoanei de a fi lăsată în pace şi de a i se asigura onoarea, demnitatea,
imaginea au constituit obiect al deciziilor judecătoreşti, la nivel naţional şi
internaţional.
Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a conturat anumite reguli în acest
domeniu.
Funcţionarea Convenţiei pe principiul Common Law prin care se atribuie valoare de
lege
precedentelor judiciare face imposibilă disocierea textului Convenţiei de practica
judiciară a
Curţii. Adesea, concluziile ei sunt determinate de anumite aspecte specifice speţelor
respective,
dar este posibilă extragerea unor principii generale care să permită anticiparea
atitudinii Curţii în
cazurile ulterioare, ducând astfel la stabilirea unor standarde europene pe care
statele părţi la
Convenţie trebuie să le accepte drept obligaţii minime în acele domenii.
Cazurile din faţa Curţii îndreptate împotriva României şi în care era vorba despre
delicte
de presă nu au privit raportul dintre libertatea presei şi dreptul la viaţă privată, ci
doar limitele
admisibile ale criticii efectuate de către presă. Astfel că în acest domeniu, instanţa
europeană nu
s-a pronunţat încă asupra îndeplinirii obligaţiei pozitive de către România şi nici
asupra
practicilor instanţelor domestice. Toate problemele izvorâte din acest raport au
rămas în discuţie
doar la nivel naţional.
3.2. Publicarea imaginii unei persoane
1 J.-P. Gridel apud J.-F. Renucci, op. cit., p. 189.
34
Page 35
Curtea a specificat că imaginea persoanei intră în sfera vieţii private1. În baza
obligaţiilor
sale pozitive, statul semnatar trebuie să garanteze oricărei persoane, chiar dacă
aceasta este
persoană publică, „o speranţă legitimă” în ceea ce priveşte protecţia şi respectarea
vieţii sale
private, împotriva practicilor presei de senzaţie. Protejarea reputaţiei şi drepturilor
semenilor este
menită să restângă mai mult decât de obicei libertatea presei.
Măsura în care o persoană cooperează de bună voie cu un ziarist este luată în
considerare
la examinarea de către instanţele judecătoreşti a unei pretinse ingerinţe, dar lipsa
consimţământului de a publica nu duce automat la stabilirea unui comportament
ilegal. Deoarece
este încă neclar cum pot fi echilibrate libertatea presei şi dreptul publicului de a afla,
pe de o
parte, şi dreptul la viaţa privată, pe de altă parte, instanţa de judecată trebuie să
acorde o greutate
mai mare rolului de câine de pază al presei.2 Consimţământul persoanei cu privire la
publicarea
imaginii acesteia poate fi expres sau tacit. Se consideră că întotdeauna când
persoana în cauză se
află într-un loc privat, consimţământul trebuie să fie expres3.
Curtea de la Strasbourg a conturat raportul dintre libertatea presei şi dreptul la viaţă
privată în cauze privind publicarea de către presă a fotografiilor unor persoane.
Astfel, Curtea s-a
pronunţat asupra întinderii sferei vieţii private a persoanelor publice şi private,
asupra respectului
datorat imaginii unei persoane decedate şi sentimentelor moştenitorilor săi, precum
şi despre
dreptul unor persoane care au avut anumite probleme cu legea, foşti deţinuţi sau
persoane
urmărite penal, de a nu li se publica fotografia în presă.
3.2.1. Publicarea imaginii unei persoane publice
Restrângerea sferei vieţii private a unei persoane publice în favoarea vieţii publice se
poate fundamenta teoretic pe două explicaţii alternative: fie prin ficţiunea
„consimţământului
tacit”, persoana care se angajează în activităţi publice acceptă prin însăşi acest fapt
ca sfera vieţii
sale private să se restrângă şi, implicit, faptele şi actele sale să fie supuse publicităţii
într-o mai
mare măsură, fie prin concurenţa cu dreptul de informare a publicului. Prima variantă
nu poate fi
nicidecum valabilă, deoarece „dacă explicaţia consimţământului tacit ar fi reală, o
persoană ar
putea avea facultatea de a se opune, printr-o manifestare de voinţă, investigaţiilor şi
divulgărilor
1 CEDO, dec. Schussel c. Austriei, 21 februarie 2002.
2 Mass-media şi libertatea de exprimare. Ghidul jurnalistului, Editura Setronic,
Bucureşti, 1997, p. 89.
3 C. M. Cercelescu, op. cit., p.53.
35
Page 36
referitoare la activităţile sale publice...ori, ea nu are această facultate.” Interesul
legitim al
publicului există în cazul activităţilor publice, căci „nu putem califica drept interes
legitim
sentimentul de curiozitate la adresa treburilor persoanle şi familiale ale altuia.”1
Principala dificultate în domeniul persoanelor publice rezultă din limitarea dificilă a
vieţii
publice de cea privată. Viaţa privată a unei vedete este percepută de numeroşi
admiratori ca o
prelungire a vieţii sale publice, chiar a personajelor pe care le interpretează pe ecran,
unde este
cazul. Aşa se explică succesul revistelor mondene, precum şi a vânzărilor de obiecte
intime ce au
aprţinut vedetelor. Exploatarea sub forma licenţelor sau a drepturilor conexe numelui
sau
imaginii persoanelor celebre reprezintă o piaţă anuală de miliarde.
Deja, din 1858, în Franţa se respectă dreptul la viaţă privată a acestor persoane. În
acest
an, Tribunalul civil al Senei ordonă confiscarea unui desen şi a unor poze care o
reprezentau pe
actriţa Rachel pe patul său de moarte. Cu această ocazie, procurorul Pinard exclamă
că „omul
celebru are dreptul de a muri ascuns.” Mişcarea a fost lansată de afacerea Philippe.
Nişte
jurnalişti fără scrupule l-au fotografiat pe patul de spital pe fiul actorului Gérard
Philippe. Mama
acestuia s-a adresat justiţiei şi a obţinut confiscarea exemplarelor săptămânalului.
Decizia a fost
confirmată de Curtea de Apel Paris.2 Instanţele franceze includ în dreptul la
respectarea vieţii
private şi protejarea imaginii, ca atribut al personalităţii, şi consideră că aduce
atingere dreptului
la respectarea imaginii unei persoane publicarea unei fotografii a acesteia, în cazul în
care
această publicare nu este justificată de implicarea persoanei într-un eveniment a
cărui importanţă
să legitimeze această divulgare pentru informarea publicului3.
O speţă din anul 1990 a scos la iveală în Marea Britanie problema neexistenţei unei
reglementări cu privire la viaţa privată. În cazul de faţă este vorba despre
fotografierea şi
intervievarea unui actor cunoscut aflat pe patul de spital în urma unui accident, de
către reporterii
unui tabloid (The Sunday Sport). Starea actorului era gravă, medicii limitând accesul
în rezerva
pacientului doar rudelor apropiate şi unui cerc restrâns de prieteni. Ştiind prea bine
acest lucru,
jurnaliştii pătrund în camera de spital şi fotografiază pacientul cu intenţia de a
publica pozele o
dată cu interviul pentru care reclamantul, la momentul respectiv, nu era capabil să îşi
dea
acordul. Deşi judecătorii sunt convinşi că actorul nu şi-a exprimat consimţământul
pentru acestea
şi că faptele jurnaliştilor constituie o ingerinţă în viaţa privată, nu pot invoca art. 8 din
1 Pierre Kayser apud Gh. Mihai, G. Popescu, op. cit., p. 82.
2 Dame Philippe c. France Editions et Publications, Paris Ch. 13 martie 1965 apud D.
Breillat, Les libertés de
l'esprit: libertés et droits fondamentaux, Ed. Montchrestien, Paris, 1996, p. 92-93.
3 F. Sudre, op. cit., p. 320.
36
Page 37
Convenţie, deoarece acest act nu fusese introdus în dreptul britanic şi, prin urmare,
nu putea fi
invocat. Instanţa britanică afirmă necesitatea promovării de către Parlament a unui
act care să
protejeze dreptul la viaţă privată. Jurnaliştii nu au putut fi sancţionaţi decât pentru
falsele
afirmaţii potrivit cărora aveau consimţământul reclamantului.1
Curtea de casaţie franceză constată într-o cauză încălcarea dreptului la viaţă privată
şi la
respectarea imaginii personale, prevăzut în art. 9 din C. civ. fr. În fapt, o societate de
presă a
publicat într-un săptămânal un articol şi o fotografie a reclamantei, fără a obţine
consimţământul
ei, şi divulgând un alt aspect al vieţii private, relaţiile întreţinute de aceasta cu un
jucător de
fotbal. De vreme ce respectivele publicări n-au putut fi justificate de implicarea
reclamantei într-
un eveniment a cărui importanţă să fi făcut legitimă această divulgare pentru
informarea
publicului, dreptul la viaţă privată a fost, cu siguranţă, încălcat.2
Într-o altă speţă s-a reţinut că un monarh are, ca orice altă persoană, dreptul la
respectarea
vieţii private şi deci este prohibită difuzarea imaginii sale din moment ce nu o
reprezintă în
exercitarea vieţii publice. Astfel, revista Jours de France a publicat fotografia lui Farah
Dibak în
costum de baie. Revista a fost condamnată să plătească 150000 de franci fostei
împărătese a
Iranului pentru că nu o reprezenta într-o ipostază a vieţii publice.3
Publicarea pe o pagină web a unei imagini indecente, înfăţişându-l pe realizatorul de
talk-
show-uri , Howard Stern, reprezintă un act ocrotit de Primul Amendament la
Constituţia S.U.A.
Publicarea electronică nu a fost de natură să lezeze dreptul la imagine al
reclamantului, având în
vedre statutul de persoană publică al lui Howard Stern, rezultat din înscrierea
acestuia în
campania electorală pentru funcţia de guvernator al atatului New York. Articolul ce
însoţea
fotografia indecentă se referea tocmai la candidatura depusă de reclamant.4 Cu
toate acestea,
publicarea unor fotografii indecente încalcă dreptul la viaţă privată, chiar dacă ele
însoţesc un
articol privind subiecte de interes general. Decizia instanţelor americane se justifică
dacă acestea
au considerat că acea fotografie va ajuta electoratul să-şi formeze o opinie corectă
asupra
candidatului.
1 Court of Appeal, UK, 16.03.1990, Kaye v. Robertson apud P. Carey, Editura Sweet
and Maxwell, Londra, 1996, p.
64-65.
2 Cass. II Civ, dec. din 24.04.2003, SC Cogedipresse SRL c. B., Pandectele române,
nr. 1/2004, p. 75.
3 Ph. Malaurie, L. Aynès apud O. Ungureanu, op. cit., p. 132.
4 Supreme Court, Stern c. Delphi Internet Servs. Corp., 1995, Jurisprudenţă străină,
Pandectele române, nr. 3/2004,
p. 109.
37
Page 38
Într-o cauză adusă în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului se precizează că
atunci
când persoana de bună voie intră în arena publică trebuie să se dea dovadă de un
mai mare grad
de toleranţă cu privire la publicarea fotografiei acesteia. Instanţa austriacă a
sancţionat civil o
publicaţie la despăgubiri, cheltuieli de procedură şi injoncţiune de a nu repeta
publicarea, pentru
publicarea unui articol sub titlul de „Bonnie şi Clyde”. Acest articol privea fuga în
străinătate,
împreună cu concubina sa, a unui parlamentar acuzat de săvârşirea unor infracţiuni
şi era ilustrat
cu fotografiile însoţitoarei. Curtea hotărăşte că fotografia nu viza viaţa privată din
moment ce
ulterior fugii, persoana în cauză s-a lăsat fotografiată şi a acordat interviuri, iar
instanţa naţională
şi-a depăşit, prin sancţionarea publicaţiei, marja de apreciere, măsura nefiind
necesară într-o
societate democratică.1
Curtea ajunge să se pronunţe din nou asupra raportului între dreptul la viaţă privată
şi
libertatea presei într-o speţă în care o publicaţie franceză a divulgat publicului poze
private ale
unei actriţe. Mai exact, revista „Voici”, editată de societatea Prisma Presse, a
publicat, împreună
cu un articol care vorbea într-un mod ironic despre viaţa amoroasă a actriţei, nişte
poze ale
acesteia însoţită de partenerul ei, din vacanţa din Tunisia când cei doi stăteau pe
marginea unei
piscine în costume de baie. Considerând că astfel i s-a încălat dreptul la viaţă privată,
actriţa a
acţionat în justiţie societatea editoare, cerând despăgubiri, precum şi publicarea unui
comunicat
conţinând termenii hotărârii pe care o va da instanţa. Prima instanţă decide că pozele
aparţineau
vieţii private a reclamantei şi că o persoană are drept la respectarea vieţii sale intime
„indiferent
de notorietatea sa,” dând câştig de cauză actriţei. Societatea de presă utilizează apoi
calea
apelului, motivează că articolul respectiv nu a încălcat grav dreptul actriţei, ţinând
cont de cariera
şi personalitatea ei şi că obligaţia publicării acelui comunicat nu e întemeiată juridic.
Curtea de
Apel din Paris menţine hotărârea primei instanţe şi reţine că şi dacă în alte ocazii, fie
ele
numeroase, persoana publică şi-a dat acordul privind publicarea unor aspecte ale
vieţii sale
private, aceasta nu înseamnă că ea îşi pierde dreptul de a refuza publicarea unor alte
asemenea
apecte sau că publicaţia nu mai e obligată să obţină consimţământul ei înainte de a
publica. În
privinţa comunicatului, Curtea de casaţie franceză hotărăşte că acesta nu încalcă
libertatea de
exprimare, căci este necesar pentru reparaţia integrală a prejudiciului cauzat prin
încălcarea
drepturilor altuia. Curtea de la Strasbourg respinge acţiunea societăţii de presă dând
dreptate
instanţelor naţionale. Articolul litigios, publicat cu scopul de a satisface curiozitatea
publicului
1 CEDO, hot. Wirtschafts-Trend Zeitschriften-Verlagsgesellschaft m.b.H. c. Austriei,
13 decembrie 2005, Curierul
Judiciar, nr. 2/2006, p. 26.
38
Page 39
cu privire la viaţa privată a actriţei, nu a servit vreunei dezbateri de interes public
general în
ciuda notorietăţii acestei persoane, iar obligarea publicării acelui comunicat este
posibilă pentru a
repara prejudiciul cazuat şi pentru a informa publicul că fotografiile au fost publicate
fără a
obţine consimţământul persoanei.1
Nu toate cazurile privind publicarea de fotografii private în presă aduse în faţa Curţii
au
avut ca reclamant publicaţiile care au considerat că li s-a încălcat libertatea de
exprimare de
instanţele naţionale, ci au existat şi cazuri în care persoana care a făcut obiectul
publicării a
considerat că statul i-a încălcat dreptul la viaţă privată prin nesancţionarea presei.
Probabil cel mai celebru proces privind raportul dintre dreptul la viaţă privată şi
libertatea
presei este cel intentat de către prinţesa Caroline de Monaco împotriva Germaniei.
Jurisprudenţa
germană distinge între persoane „total publice” – acelea a căror viaţă şi imagine
aparţin istoriei
contemporane, cum ar fi membrii caselor regale, persoane devenite publice
ocazional, accidental
– pe o perioadă de timp suscită interesul publicului, cum ar fi un artist celebru sau un
criminal în
timpul judecării procesului său, dar care apoi va reveni la condiţia de persoană
particulară, şi
persoanele particulare, private propriu-zise – necunoscute unui cerc mai larg de
oameni2. În
speţă, mai multe reviste germane au publicat de-a lungul anilor fotografii ale
prinţesei şi ale
membrilor familiei ei sau a prietenilor în activităţi private (luând masa în restaurante,
călărind,
mergând cu barca, la cumpărături, la spectacole, ieşind din casă, mergând cu
bicicleta sau jucând
tenis, poze din vacanţe). Prinţesa a acţionat în instanţă una din societăţile de presă
pentru
încălcarea dreptului la viaţă privată. Prima instanţă hotărăşte că nu i s-a încălcat
acest drept
deoarece pozele au fost făcute în locuri publice, iar persoanele publice nu pot avea
viaţă privată
în afara locuinţei lor. Instanţa de apel decide acelaşi lucru adăugând că aceste
publicări au loc
pentru a satisface interesul publicului. Curtea Federală de Justiţie consideră că a fost
afectat
dreptul la viaţă privată doar prin publicarea pozelor care îi reprezentau pe prinţesă şi
partenerul
ei într-un colţ îndepărtat al unui restaurant, deoarece de aici rezulta că prin alegerea
acestui loc
cei doi au dorit să nu fie în vizorul publicului. Restul pozelor sunt justificate prin
interesul
publicului de a o vedea pe prinţesă, comportamentul ei în public, chiar şi în afara
exercitării
atribuţiilor oficiale. Curtea constituţională consideră că pozele în care apar şi membri
ai familiei
încalcă dreptul la viaţă privată. Ea mai reţine că există un interes general în privinţa
fotografiilor
reprezentând personalităţi ale societăţii contemporane, deoarece publicul are dreptul
să observe
1 CEDO, dec. SC Prisma Presse c. Franţei, 1 iulie 2003.
2 Al. Boroi, M. Popescu, op. cit., p. 164.
39
Page 40
comportamentul acestor persoane şi în afara exerciţiului funcţiei oficiale, putând
astfel să îşi
formeze o opinie mai clară despre aceşti oameni care sunt uneori modele de urmat.
În consecinţă,
în aceste situaţii libertatea de presei, dreptul ei de a informa publicul privează în faţa
dreptului la
viaţă privată. În ceea ce priveşte pozele luate în timp ce reclamanta se afla la o
piscină privată,
instanţele germane decid că acest loc este unul public chiar dacă se poate intra pe
baza unei taxe.
Curtea de la Strasbourg nu s-a pronunţat decât asupra pozelor despre care instanţele
germane au hotărât că nu încalcă dreptul la viaţa privată. Spre deosebire de acestea
din urmă,
Curtea a hotărât că aceste fotografii încalcă dreptul reclamantei. Cât despre presa de
scandal, s-a
constatat că aceasta poate provoca prin continua urmărire a persoanelor publice o
puternică
senzaţie de intruziune în viaţa privată, chiar de persecuţie. Prinţesa de Monaco, deşi
reprezintă
familia conducătoare a acestui stat la unele evenimente culturale sau caritabile, ea
nu deţine nicio
funcţie oficială. În speţă, publicarea acestor fotografii nu a servit deloc vreunui
interes general, ci
doar divertismentului unor cititori şi satisfacerii unor simple curiozităţi legate de o
persoană,
numai datorită apartenenţei sale la o familie regală. Prin urmare, interesul publicului
de a afla
detalii despre viaţa privată a reclamantei nu există şi chiar dacă ar exista nu
prevalează în faţa
dreptului acesteia de a i se respecta viaţa privată. Cât despre criteriul spaţial aplicat
de instanţele
naţionale, acesta nu este suficient de clar, iar dovedirea că un loc este ferit de văzul
publicului
este deseori greu de prevăzut şi apoi de dovedit.
Sfera vieţii private este într-adevăr dificil de conturat în cazul persoanelor publice.
Într-o
opinie separată, judecătorul Barreto consideră că criteriul spaţial este prea restrictiv
şi ar trebui
nuanţat de existenţa unei aşteptări rezonabile la intimitate, fapt ce trebuie stabilit de
la caz la caz.
În speţă, acesta exemplifică cu piscina privată din aer liber, de unde, deşi pozele au
fost făcute pe
ascuns, locul era deschis publicului, iar clădirile vecine aveau vedere spre acest loc,
reclamanta
ar fi trebuit să realizeze că este expusă publicului.1
Comisia lămureşte anumite aspecte într-o altă speţă: „faptul că o activitate a unui
individ
se desfăşoară într-un loc public sau nu se intenţionează să fie păstrată secretă, nu
înseamnă
neapărat că această activitate nu mai face parte din noţiunea de viaţă privată în
sensul art. 8 alin.
1. Dacă această activitate se încadrează sau nu în conceptul de viaţă privată trebuie
decis în
funcţie de natura activităţii în sine. Dar art. 8, alin. 1 din Convenţie poate să nu
protejeze
apariţiile publice ale persoanelor foarte cunoscute care aşa vor să atragă atenţia.”2
1 CEDO, hot. Von Hannover c. Germaniei, 24 iunie 2004.
2 CEDO, dec. Tsachividis c. Greciei, 28 octombrie 1997.
40
Page 41
Într-o altă situaţie, Curtea a reţinut că reclamanţii, ziarişti, au fost condamnaţi de
instanţele naţionale la plata unor despăgubiri civile pentru repararea prejudiciului
cauzat unor
persoane în urma atingerii aduse dreptului acestora la viaţă privată, deoarece
acestea au apreciat
că informaţia publicată nu avea „aspectul esenţial de a fi de interes general,
susceptibilă să
justifice difuzarea ei” din moment ce evoca o pretinsă „relaţie amoroasă” între două
persoane a
căror viaţă publică, în măsura în care se putea considera că aceasta exista, „nu a
avut nicio
legătură viaţa lor sentimentală”. În mai multe rânduri au fost publicate poze ale celor
doi
protagonişti şi ale familiilor lor, împreună cu articole care prezentau relaţia lor de
dragoste şi în
care se afirma că existau nişte fotografii compromiţătoare ale celor doi la intrarea şi
în holul unui
hotel de lux. Autorităţile naţionale au evidenţiat „caracterul indiscutabil injurios sau
ofensator al
termenilor utilizaţi în descrierea unor fapte care ţineau strict de viaţa privată a
persoanelor în
cauză.” Instanţa europeană a urmat soluţia jurisdicţiilor naţionale arătând că
publicarea imaginii
acelor persoane alături de reportajele incriminate, care s-au focalizat asupra unor
aspecte pur
private ale vieţii persoanelor în cauză, nu puteau fi considerate că ar fi contribuit la
vreo
dezbatere de interes general pentru societate, în pofida notorietăţii lor. Prin urmare,
condamnarea
reclamanţilor a urmărit un scop legitim, protecţia drepturilor altei persoane.1
În România, a avut loc în ultimul an un caz celebru care demonstrează că instanţele
naţionale se raliază celor internaţionale în protejarea vieţii private a persoanelor
publice
împotriva hărţuirii tabloidelor. Astfel, în vara lui 2008 un cunoscut om de televiziune
a petrecut
vacanţa în Nisa, Franţa. Fotoreporteri ai ziarului Cancan au urmărit-o pe reclamantă
şi au
fotografiat momente din vacanţă. Aceştia au publicat apoi poze cu ea când îşi
schimba hainele în
prezenţa soacrei, într-un loc mai retras al plajei, în spatele unui cort, dar nu complet
izolat de
privirile terţilor. Se observă că fotografiile sunt făcute în mod ascuns, de la depărtare.
Reclamanta a specificat că nu şi-a dat consimţământul pentru luarea fotografiilor, cu
atât mai
puţin pentru publicarea lor. Tribunalul Bucureşti a dat câştig de cauză publicaţiilor. În
ciuda
poziţiei societăţii de presă care susţinea că îşi exercită libertatea de expresie, Curtea
de Apel
Bucureşti a dat câştig de cauză reclamantei, înterzicând tabloidului să mai publice
fotografii sau
materiale video cu aceasta şi membrii familiei ei în cadrul unor activităţi private.
Reprezentanţii
ziarului au considerat că „soluţia este ambiguă şi abuzivă”, deoarece termenul de
„activitate
privată” nu este bine definit şi nu există „un instrument care să stabilească ce
activităţi sunt
1 CEDO, dec. Campmany y Diez de Revenga et López-Galiacho Perona c. Spaniei, 12
decembrie 2000 apud C.
Bîrsan, op. cit., vol. I, p. 781.
41
Page 42
private şi ce activităţi sunt publice.”1 De fapt, instanţele române au procedat în mod
corect. Într-
adevăr, locul unde persoana publică în cauză a ales să se schimbe nu era complet
închis, dar ea
avea aşteptarea îndreptăţită că nu e văzută de către public.
Aşasar, instanţele recunosc dreptul la viaţă privată şi în cazul persoanelor publice, iar
interesul unui segment de public pentru a le vedea pe acestea şi în cadrul
activităţilor private nu
este unul legitim, care să justifice încălcarea dreptului celebrităţilor de a fi lăsate în
pace.
3.2.2. Publicarea imaginii unei persoane private
În cazul publicării fotografiilor unei persoane private, discuţiile de la nivelul
instanţelor
s-au purtat mai ales pe calificarea dată locului, de public sau privat, pe natura
activităţilor
imortalizate, mai puţin asupra interesului publicului de a fi informat, precum în cazul
persoanelor
publice.
Pentru a determina dacă fotografierea unei persoane intră în domeniul de protecţie
instituit de art. 8, Curtea a reţinut că, în jurisprudenţa sa, fosta Comisie a examinat
dacă această
activitate s-a realizat în locuri publice sau cu ocazia unor incidente publice. În situaţia
în care un
reclamant ar figura pe o fotografie luată cu ocazia unei manifestaţii publice, într-un
loc public,
nu există o ingerinţă în exerciţiul dreptului la viaţă privată a persoanei în cauză, atât
timp cât
fotografia în discuţie nu a fost făcută şi conservată decât în scopul de a relata
desfăşurarea
manifestaţiei cu ocazia căreia ea a fost realizată, fără a se urmări identificarea şi
dezvăluirea
identităţii persoanelor fotografiate.2 Deşi speţa se referea la fotografia realizată de
către autorităţi,
acelaşi principiu se poate aplica şi în cazul în care presa a utilizat o fotografie a
mulţimii
participante la manifestaţie pentru a ilustra ştirea despre acest eveniment şi fără a
prezenta
identitatea persoanelor sau a evidenţia vreo persoană în mod special.
Într-o cunoscută cauză, Curtea a trebuit să stabilească în ce măsură intervine dreptul
la
respectarea vieţii private, atunci când imaginile redau spaţiul public. În speţă, mai
multe articole
de presă şi reportaje de televiziune, prezentând beneficiile sistemului de
supraveghere video din
spaţiile publice, publică imagini cu reclamantul, care îl reprezentau pe acesta imediat
după ce a
1 http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/842079/Andreea-Marin-a-castigat-procesul-
cu-tabloidul-Cancan/,
http://www.infolegal.ro/andreea-marin-si-stefan-banica-au-castigat-apelul-in-procesul-
cu-publicatia-
cancan/2009/03/04/.
2 CEDO, 25 septembrie 1991, apud C. Bîrsan, op. cit., vol. I, p. 603.
42
Page 43
încercat să se sinucidă pe stradă, tăindu-şi venele cu un cuţit. Acesta este salvat prin
intervenţia
poliţiei care a fost anunţată de către operatorul sistemului de supraveghere. În urma
acestor
difuzări, mai multe persoane care îl cunosc pe reclamant îl identifică. Reclamantul nu
se plânge
de colectarea şi stocarea datelor înregistrate prin sistemul de supraveghere video, ci
de
comportamentul autorităţilor locale care au dat imaginile presei fără a se asigura că
identitatea
reclamantului nu va fi divulgată, permiţând difuzarea publică a imaginilor, fapt ce i-a
afectat
viaţa privată. Comisia pentru plângeri împotriva presei, organ englez, constată, în
urma unei
plângeri a reclamantului, că nu i s-a încălcat dreptul la viaţă privată, întrucât,
indiferent dacă a
putut fi identificat din fotografiile şi înregistrările apărute în presă, faptele în discuţie
au avut loc
pe o stradă principală a oraşului, deci în public, iar o dată cu divulgarea imaginilor s-a
specificat
că persoana nu a fost acuzată de săvârşirea vreunei infracţiuni. Guvernul reţine
acelaşi lucru şi
anume faptul că prin alegerea locului unde reclamantul a ales să se sinucidă, acesta
a scos
acţiunea din sfera vieţii private. Curtea europeană e de acord cu reclamantul,
considerând că i-a
fost încălcat dreptul la respectarea vieţii private. Deşi tentativa de suicid a avut loc în
public,
aceasta a fost văzută în final de mult mai mulţi oameni decât putea să prevadă
reclamantul când a
ales să comită fapta în public. Instanţa de la Strasbourg reţine că acesta se afla în
public, pe
stradă, dar nu în scopul participării la vreo acţiune publică şi nefiind o figură publică.
Tentativa
de suicid a avut loc noaptea târziu, pe fondul unei stări de depresie accentuate şi,
deşi s-a aflat
într-un loc public cu un cuţit, el nu a fost acuzat de această faptă. Prin urmare,
ingerinţa nu poate
fi justificată ca având drept scop siguranţa publică, prevenirea tulburărilor şi
infracţiunilor şi
protecţiei drepturilor altora. Curtea recunoaşte puternicul interes al statelor în
detectarea şi
prevenirea infacţiunilor, dar notează că aceste obiective puteau fi atinse şi în alte
moduri, decât
prin nerespectarea dreptului la viaţă privată al reclamantului. Astfel, putea să i se
ceară acestuia
consimţământul pentru redarea imaginilor sau cel puţin ar fi trebuit luate măsuri în
vederea
ascunderii identităţii sale. În împrejurările cauzei, nu existau motive suficiente sau
relevante care
să justifice publicarea imaginilor reclamantului fără consimţământul său ori fără
mascarea
identităţii sale. De asemenea, Curtea reţine că apariţia voluntară ulterioară a
reclamantului la
televizor nu diminuează natura gravă a ingerinţei în dreptul la viaţă privată, ingerinţă
constatată
în unanimitate de către judecătorii de la Strasbourg.1 Curtea recunoaşte că problema
unei
eventuale încălcări a dispoziţiilor legale de către o persoană, fie şi în sfera privată a
vieţii
1 CEDO, hot. Peck c. Regatului Unit, 28 ianuarie 2003, Corneliu-Liviu Popescu,
Jurisprudenţă comentată, Curierul
Judiciar, nr. 4/2003, p. 52-53.
43
Page 44
acesteia, poate, în anumite împrejurări, să reprezinte un interes public legitim1, dar
aici nu este
cazul.
Viaţa privată a persoanelor private se bucură de mai mult respect şi cum nici
interesul
publicului cu privire la acestea nu este ridicat, instanţele judecătoreşti au avut mai
puţine ocazii
de a sancţiona presa pentru nerespectarea acestui drept. În majoritatea cazurilor,
încălcarea
serveşte intereselor legitime prevăzute în alin. 2 al art. 10 din Convenţie.
3.2.3. Publicarea imaginii unei persoane care a avut sau are probleme cu legea
Decizii ale Comisiei Europene şi ale instanţelor judecătoreşti din ţări europene indică
faptul că dreptul la viaţă privată nu împiedică divulgarea de informaţii în interesul
prevenirii
faptelor penale şi protejării ordinii publice. Divulgarea sau descoperirea de către terţe
persoane a
unor fapte legate de condiţia fizică, sănătatea sau personalitatea cuiva încalcă
dreptul la viaţă
privată, dar pot fi justificate în interesul prevenirii faptelor penale. Acelaşi scop poate
justifica şi
prezentarea de fotografii intime drept probe într-un proces precum şi păstrarea de
date, inclusiv
documente, fotografii, amprente, legate de activităţi infracţionale din trecut.
Într-un caz, în care presa nu este implicată în mod direct, se pune problema dreptului
autorităţilor de a da presei spre publicare fotografia unei persoane. Reclamanta,
manager şi
profesor la o şcoală privată, a fost arestată la domiciliu pentru infacţiuni de fals în
documente
oficiale, evaziune fiscală şi asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, fapte
săvârşite cu prilejul
administrării acelei şcoli private. Ulterior, reprezentanţi ai organelor de urmărire
penală participă
la o conferinţă de presă, oferind jurnaliştilor date despre caz, dar şi fotografia
reclamantei,
existentă la dosar. Această fotografie a fost publicată în mai multe articole care
vorbeau despre
investigaţie, iar reclamanta consideră că astfel i-a fost încălcată viaţa privată.
Guvernul Italiei
invocă libertatea presei, libertatea de exprimare, dreptul de informare a publicului şi
scopul de
prevenire a infracţiunilor. El susţine că a existat un interes public general în
publicarea
fotografiei, deoarece era vorba de comiterea unor infracţiuni la conducerea unei
şcoli. În schimb,
Curtea a hotărât că în cazul unei persoane obişnuite sfera vieţii private este mai
largă decât în
cazul persoanelor celebre, sferă care nu poate fi redusă pentru că persoana e
cercetată pentru
1 CEDO, hot. Tønsbergs Blad şi Haukom c. Norvegiei, 1 martie 2007.
44
Page 45
săvârşirea unor infracţiuni. Curtea hotărăşte că acest fapt a afectat viaţa privată şi
nefiind
prevăzut de legea italiană, art. 8 a fost încălcat.1
În două acţiuni aduse în faţa Curţii de către televiziunea publică din Austria, instanţa
se
pronunţă cu privire la dreptul de publicare a fotografiilor unor persoane condamnate,
după
ispăşirea pedepsei. Astfel, Curtea a hotărât că nu s-a încălcat libertatea presei atunci
când
instanţele naţionale au interzis publicarea imaginii unei persoane condamnate, şi mai
apoi
eliberată condiţionat, în cadrul unui reportaj despre infracţiuni cu care persoana în
cauză nu a
avut nicio legătură şi fără a menţiona că acest lucru a fost stabilit de către
autorităţi.2 Însă
libertatea presei a fost încălcată atunci când ingerinţa în viaţa privată comisă de
către jurnalişti
privea publicarea imaginii unui condamnat recent eliberat condiţionat în conţinutul
unui reportaj
referitor la un alt condamnat eliberat condiţionat la cinci săptămâni după primul,
ambii membri
ai unei organizaţii teroriste. Curtea recunoaşte interesul condamnaţilor eliberaţi de a
nu li se mai
publica imaginea pentru a le fi mai uşor să se integreze în societate, dar situaţia
acestui caz era
mai specială. Aici trebuiau avute în vedere natura politică a infracţiunii săvârşite de
cel care a
reclamat publicarea imaginii sale, notorietatea acestuia, precum şi faptul că deşi
condamnarea lui
a avut demult loc, eliberarea sa a fost recentă. Prin urmare, publicarea a servit
interesului public,
iar presa nu a abuzat de libertatea sa. În această hotărâre, Curtea stabileşe criteriile
după care se
poate stabili dacă publicarea imaginii unui condamnat eliberat e justificată: gradul de
notorietate
a acestuia, perioada de timp trecută de la condamnare, respectiv de la eliberare,
natura
infracţiunii, exisetanţa unei legături între imagine şi conţinutul reportajului/articolului,
precum şi
corectitudinea datelor expuse.3
Într-o altă cauză, Curtea a trebuit să hotărască dacă interdicţia publicării fotografiei
unui
membru al unei organizaţii extremiste însoţită de articole care prezentau infracţiunile
comise de
acea organizaţie, contravine libertăţii presei. În speţă, fotografii cu dl. B., unele din
sala de
judecată şi altele chiar de la nunta sa, care a fost reţinut de către autorităţi pentru
cercetarea
privind comiterea unor infracţiuni, au apărut împreună cu numeroase articole unde
se prezentau
faptele de care era bănuit, victimele acestora şi care reţineau încă din titlu vinovăţia
lui B. Acesta
apelează la instanţele naţionale, considerând că i se încalcă dreptul la viaţă privată şi
prezumţia
de vinovăţie şi câştigă. Societatea de presă nu mai are voie să publice imaginea
acestuia, în timp
1 CEDO, hot. Sciacca c. Italiei, 11 ianuarie 2005.
2 CEDO, dec. Osterreichischer Rundfunk c. Austriei, 25 mai 2000.
3 CEDO, hot. Osterreichischer Rundfunk c. Austriei, 7 decembrie 2006.
45
Page 46
ce altor publicaţii nu li s-a impus nicio restricţie în această privinţă. Însă Curtea de la
Strasbourg
decide în altă manieră. Ea analizează contextul care a dus la publicarea acelor
articole. Astfel,
acestea priveau o serie de scrisori capcană care au fost trimise unor politicieni şi
altor persoane
publice din Austria, cauzând unele victime. B. a fost cunoscut publicului încă dinainte
de
bănuiala implicării lui în aceste atentate, prin autodeclararea sa ca membru
important al unei
organizaţii extremiste de dreapta şi exprimarea în public a opiniilor sale extremiste.
Evenimentele relatate făceau subiectul unor dezbateri generale la nivel naţional. Prin
urmare, cu
excepţia fotografiilor de la nuntă, publicarea celorlalte fotografii nu au divulgat
aspecte ale vieţii
private, iar măsura instanţelor naţionale au afectat libertatea presei.1
Aşadar şi persoanele care au avut sau au probleme cu legea se bucură de dreptul la
respectarea vieţii lor private, căci interesul public pentru prevenirea săvârşirii
infracţiunilor şi
dreptul publicului de a fi informat nu se justifică în toate situaţiile.
3.2.4. Publicarea imaginii unei persoane decedate
Publicarea imaginii unei persoane decedate poate şi ea să facă obiectul unor
ingerinţe ale
presei în viaţa privată, dar în aceste situaţii este vorba despre viaţa privată a familiei
defunctului.
Presa este obligată să respecte imaginea unei persoane şi după moartea acesteia.
Într-unul
din numerele sale, revista Paris Match a publicat un articol „Străzile, războiul uitat”,
ilustrându-l
cu fotografia unui tânăr decedat întins pe o brancardă, pe jumătate dezbrăcat, cu
faţa însângerată,
înconjurat de medici şi asistenţi. Curtea de Apel Paris a hotărât că „necesitatea unei
ilustrări
pertinente nu ar putea fi valabil invocată din moment ce articolul nu invoca un fapt
de
actualitate” şi, deci, fotografia „aduce atingere demnităţii victimei”. Această atingere
justifica
plata unor daune interese de către editor familiei îndoliate. Totuşi, Curtea de Casaţie
franceză a
desfiinţat această decizie pe motiv că ea nu oferă baza legală privind art. 10 din
Convenţia
europeană a drepturilor omului şi nici nu caracterizează atingerea adusă victimei prin
publicarea
fotografiei.2
Curtea a hotărât că publicarea fotografiilor unei persoane decedate poate aduce
atingere
vieţii private a apropiaţilor victimei. Săptămânalul Paris Match a publicat o fotografie
a corpului
neînsufleţit al prefectului de Corsica, imediat după asasinarea sa, fără a avea acordul
familiei.
1 CEDO, hot. News Verlags GmbH & Co.KG c. Austriei, 11 ianuarie 2000.
2 O. Ungureanu, op. cit., p. 132.
46
Page 47
Publicarea fotografiei a fost făcută la 13 zile după asasinarea prefectului şi la 10 zile
după
funeraliile acestuia. Societatea a considerat că evenimentul era de interes public, iar
fotografia
reprezenta un interes istoric. Guvernul francez a afirmat că fotografia demonstrează
lipsă de
respect faţă de imaginea prefectului, care a fost o persoană publică, şi intruziune în
viaţa privată
a membrilor familiei defunctului, care nu sunt persoane publice. Curtea a hotărât că
suferinţa
resimţită de apropiaţii victimei trebuia să determine ziariştii să dea dovadă de
prudenţă, cu atât
mai mult cu cât decesul a intervenit în circumstanţe violente şi traumatizante pentru
familia
victimei, care s-a opus în mod expres publicării fotografiei. Acest fapt le-a sporit
durerea, aspect
ce poate fi considerat ingerinţă în viaţa privată. Totodată s-a observat că se
recunoaşte libertatea
redacţională a săptămânalului, caracterizată în special prin opţiunea de a îşi ilustra
reportajele
prin fotografii-şoc. Instanţa franceză a respins cererea rudelor de a confisca toate
numerele
revistei, obligând doar la publicarea în numărul următor al aceleiaşi reviste a unui
comunicat prin
care informa publicul asupra lipsei consimţământului familiei celui decedat. Curtea a
constatat că
acest fapt nu reprezintă o ingerinţă a statului francez asupra libertăţii presei. Doi
dintre
judecătorii Curţii au considerat contrariul. Astfel, datorită importanţei istorice a
evenimentului,
dreptul publicului de a fi informat poate să prevaleze în faţa sentimentelor rudelor,
iar publicarea
fotografiei care era neclară nu producea mai multă senzaţie sau şoc decât relatarea
evenimentului.1
Într-o altă cauză adusă în faţa Curţii, deşi nu este vorba de o publicare făcută de
către
presă, instanţa stabileşte, totuşi, nişte reguli privind publicarea imaginii unei
persoane decedate.2
În speţă, nepoatele fondatorului uneia dintre primele fabrici de bere din regiunea
Altay nu sunt
de acord cu folosirea de către întreprindere a numelui şi a portretului bunicului lor pe
produse şi
în articole publicitare. Fotografia acestuia provine de pe un portret deţinut doar de
către familie,
dar a cărui copie a fost dată de aceasta muzeului din regiune, locul de unde
întreprinderea a
obţinut fotografia şi permisiunea de a o utiliza. Reclamantele au susţinut că acest
fapt afectează
viaţa lor privată şi familială, confidenţialitatea acesteia. Instanţa naţională a hotărât
că din
moment ce istoria familiei, precum şi fotografiile membrilor ei au apărut în multe
publicaţii,
fiind cunoscuţi, deci, de întregul public, folosirea numelui şi a imaginii nu mai poate
interfera cu
viaţa privată. Această poziţie a fost adoptată şi de către guvernul Rusiei. Curtea
hotărăşte acelaşi
lucru. Atunci când reclamantele au dat portretul muzeului şi-au dat acordul ca acesta
să fie văzut
1 CEDO, hot. Hachette Filipacchi Associés c. Franţei, 14 iunie 2007.
2 CEDO, dec. Vorsina şi Vogralik c. Rusiei, 5 februarie 2004.
47
Page 48
şi de către alţii. Aşadar, putem conchide că publicarea deliberată de către o persoană
sau
moştenitorii ei a unor aspecte ce ţin de viaţa privată înlătură caracterul de ingerinţă
în viaţa
privată a oricăror publicări subsecvente a aceloraşi fapte.
În cazul persoanelor publice decedate, interesul publicului de a afla detalii despre
moartea lor este mare, dar acest interes trebuie echilibrat cu necesitatea de a
proteja durerea
apropiaţilor. Curtea Constituţională din Spania (cazul Pantoja, 231/1998) a hotărât că,
în
interesul protejării vieţii private a unei văduve, filmul video al morţii soţului ei, un
binecunoscut
artist, poate fi proiectat în cadrul programului de ştiri al unei televiziuni, dar nu poate
fi inclus
într-o videocasetă destinată vânzării în scop comercial.
Prin urmare, procesul de identificare a existenţei unei ingerinţe a presei în viaţa
privată
prin publicarea imaginii unei persoane decedate conţine aceleaşi elemente ca şi
pentru situaţia
publicării imaginii unei persoane în viaţă. Şi în acest caz trebuie avută în vedere
diferenţa dintre
viaţa privată a unei persoane publice şi a unei persoane obişnuite. De asemenea,
trebuie urmărit
dacă publicarea este justificată de satisfacerea interesului general sau dacă a fost
permisă de către
moştenitorii defunctului.
3.3. Divulgarea stării de sănătate
Starea de sănătate e un alt aspect al vieţii private, iar o persoană are dreptul de a
păstra
pentru sine toate informaţiile legate de aceasta. Curtea europeană a stabilit prin
intermediul art.
8 pricipiile protejării datelor cu caracter personal relative la starea de sănătate:
pricipiul
confidenţialităţii informaţiilor privind starea de sănătate, calificat drept „principiu
esenţial al
sistemului juridic” al tuturor statelor părţi la Convenţie; principiul unui control „cât
mai riguros”
al proporţionalităţii ingerinţei cu scopul urmărit, care implică faptul că, pentru a fi
conformă cu
art. 8, orice comunicare sau divulgare de informaţii cu privire la starea de sănătate a
unei
48
Page 49
persoane, fără consimţământul acesteia, va trebui să fie însoţită de garanţii adecvate
împotriva
abuzurilor şi să caute „să apere un aspect primordial al interesului public”1.
Curtea a specificat că „protecţia datelor personale, nu în ultimul rând a datelor cu
caracter
medical, este de o importanţă fundamentală pentru ca o persoană să se poată
bucura de dreptul
său la respectarea vieţii private şi a vieţii de familie aşa cum este acesta garantat de
art. 8 din
Convenţie. (...) De aceea, legislaţia internă a statelor trebuie să cuprindă garanţii
adecvate pentru
a împiedica orice comunicare sau divulgare de date cu caracter personal privitoare la
sănătatea
persoanei.” Atunci când poliţia anchetând o persoană seropozitivă pentru viol şi
omor, a divulgat
jurnaliştilor că şi reclamanta, soţia acestuia la acea vreme, era seropozitivă, iar apoi
s-a oferit
presei şi decizia instanţei, care conţinea numele complet al reclamantei şi starea sa
de sănătate,
fapte publicate ulterior în cotidiene importante, s-a constatat încălcarea dreptului la
viaţă privată.2
Starea de graviditate a unei femei, dorinţa acesteia de a duce sarcina până la capăt
sau de
a o întrerupe intră în conţinutul de viaţă privată persoanlă, apărată de art. 8.
Instanţele franceze
au hotărât că din momentul în care o persoană publică (Stephanie de Monaco) a
afişat în mod
voluntar starea de graviditate, această informaţie poate fi preluată de către presă.
Însă se va
atinge viaţa privată atunci când se fac presupuneri cu privire la identitatea tatălui.3
Extinderea obligaţiei de a păstra confidenţialitatea datelor privind starea de sănătate
a
persoanei, chiar şi în cazul persoanelor decedate, apare ca un reflex firesc al
dreptului
fundamental la viaţă privată, dacă se are în vedere faptul că, deşi capacitatea de
folosinţă a
persoanei încetează la moartea acesteia, în virtutea respectului datorat persoanei
umane, memoria
persoanei decedate şi opţiunile făcute în timpul vieţii trebuie ocrotite şi ulterior
decesului.
Dreptul de opţiune al pacientului privind păstrarea confidenţialităţii cu privire la
starea de
sănătate nu este transmisibil mortis causa, păstrându-se astfel opţiunea exprimată
până în
momentul morţii titularului dreptului.4
Şi persoanele publice se bucură de acest drept, mai puţin atunci când starea lor de
sănătate ar putea avea efecte asupra societăţii. Acest lucru a fost dezbătut odată cu
cauza Plon
Société c. Franţa. Deşi reclamantul este o editură, putem considera principiile ce
reies din acestă
hotărâre ca aplicabile şi presei întrucât se referă la publicarea în masă a unor
informaţii. Editorii,
fie că se asociază sau nu conţinutului lucrărilor pe care le publică, participă în
totalitate la
1 Laurent-Merle apud F. Sudre, op. cit., p. 321.
2 CEDO, hot. Z. c. Finlandei, 25 februarie 1997.
3 Tribunal de Grande Instance, Paris, Grimaldi c. Hachette, apud A. Bertrand, op. cit.,
p. 85.
4 Jurisprudenţă. Sinteze. Curtea Constituţională, Curierul Judiciar, nr. 6/2008, p. 28.
49
Page 50
exercitarea libertăţii de exprimare furnizând un suport autorilor. Instanţele franceze
au interzis
reclamantei să mai distribuie cartea „Marele secret” scrisă de dr. Gubler, doctorul
personal al
preşedintelui Franţei, Fr. Mitterand, la cererea familiei, după moartea lui, deoarece
cartea
dezvăluia date confidenţiale despre starea de sănătate (operaţiile intervenite,
tratamente,
simptome, stadiul bolii, stări fiziologice) a şefului statului. Reclamanta a considerat că
prin
această interdicţie i se încalcă libertatea de exprimare. Curtea europeană a
considerat în
jurisprudenţa sa anterioară că orice persoană care se exprimă pe calea mijloacelor
media, chiar
dacă în mod normal exercită o altă profesie, beneficiază de libertatea specială oferită
presei.1
Aşadar, dr. Gubler a putut invoca libertatea garantată de art. 10 din Convenţie. Dar
acesta a fost
acuzat de faptul că nu a respectat obligaţia pe care o au medicii de a păstra secretul
profesional,
aici incluzându-se toate informaţiile de care au luat cunoştinţă în relaţia cu un
pacient, fapt ce a
constituit temeiul deciziilor insatnţelor naţionale. Această obligaţie este generală şi
absolută,
neputând fi evitată decât în cazuri strict prevăzute de lege.
Starea de sănătate a unei persoane aparţine sferei private a vieţii sale chiar şi atunci
când
este vorba de o persoană publică. Însă decesul preşedintelui Pompidou în 1974 şi
câţiva ani mai
târziu divulgarea acestor date privind boala lui Fr. Mitterand au demonstrat că starea
de sănătate
a anumitor persoane, în mod particular a oamenilor politici privesc pe toţi cetăţenii.
În urma
controversei iscate de boala lui Georges Pompidou, candidaţii la preşedinţia Franţei s-
au angajat
din 1974 la transparenţa în acest domeniu. În 1981, Fr. Mitterand a promis francezilor

mandatul său va fi caracterizat de transparenţă. A declarat că publicul are dreptul de
a primi de la
cei aleşi informaţii privitoare la averea lor, precum şi la sănătatea lor. Fr. Mitterand s-
a angajat să
publice de două ori pe an buletinele sale de sănătate. Încă de la sfârşitul lui 1981,
buletinele
publicate de preşedinţie au început să fie falsificate timp de 14 ani. Nimeni nu a fost
pedepsit
pentru acest lucru decât dr. Gubler pentru încălcarea secretului profesional, dar el
doar a spus
ceea ce s-a angajat preşedintele să facă. Apropiaţii lui Mitterand susţin că
preşedintele, deşi
bolnav şi-a putut îndeplini responsabilităţile asumate, dar sunt numeroase mărturiile
conform
cărora în ultimii ani ai celui de-al doilea mandat, el nu a mai putut conduce ţara
(stătea doar în
pat, nu prea vorbea, nu mai semna, nu mai răspundea scrisorilor de acreditare), avea
capacităţi
intelectuale, dar nu putea să-şi exercite atribuţiile. E evident că dacă boala lui ar fi
fost cunoscută
în 1988, nu ar mai fi obţinut un al doilea mandat. Deşi instanţele franceze l-au
sancţionat pe dr.
1 CEDO, dec. Houdart c. Vincent apud R. Chiriţă, op. cit., p. 178.
50
Page 51
Gubler pentru publicarea acestei cărţi, acum nu încape îndoială că boala lui Mitterand
e un fapt
care aparţine istoriei şi care nu ar fi trebuit ascuns, aşa cum s-a încercat să se facă
prin diverse
argumente juridice.1
Curtea a apreciat că publicarea acestei lucrări se înscrie într-o dezbatere de interes
general, în special cu privire la dreptul cetăţenilor de a fi informaţi despre afecţiunile
grave de
care suferă şeful statului şi la aptitudinea unei persoane grav bolnave de a candida la
funcţia
supremă în stat. Se punea aici şi problema de interes public a transparenţei vieţii
politice. Fiind în
cauză libertatea presei, Curtea a apreciat că instanţele franceze, ca principiu general,
nu
dispuneau de o marjă de apreciere restrânsă spre a admite existenţa unei „nevoi
sociale
imperioase” care să justifice măsura luată împotriva editurii reclamante.2
„Trecerea timpului” pare a fi pentru judecătorul european un instrument de măsurare
a
proporţionalităţii ingerinţei. Dacă măsura temporară a interzicerii operei publicate la
câteva zile
după decesul persoanei publice poate fi considerată necesară pentru protecţia
drepturilor
semenilor, atingerea adusă memoriei defunctului fiind extrem de puternică, măsura
de
permanentizare a acestei interdicţii, intervenită după trecerea unei perioade de nouă
luni, nu mai
corespunde unei „nevoi sociale imperioase”, efectele atingerii estompându-se3. Cu
cât trece
timpul, cu atât interesul public al dezbaterilor legate de istoria celor două mandate
prezidenţiale
îndeplinite de Fr. Mitterand trece înaintea imperativelor protecţiei drepturilor legate
de secretul
medical şi a dreptului la viaţă privată al moştenitorilor4.
Acest caz a tratat nu numai obligaţia de a nu divulga starea de sănătate a unei
persoane ca
aspect al vieţii private a acesteia, ci şi obligaţia păstrării secretului profesional. Prin
instituirea
secretului profesional, legiuitorul a urmărit să garanteze persoanei secretul vieţii sale
private.
Există situaţii când individul uman, pentru a îşi satisface sau ocroti anumite interese,
este nevoit
să-şi încredinţeze unele secrete ale vieţii sale private unor persoane cărora, altfel, nu
le-ar fi
divulgat respectivele secrete. Acestea (doctori, avocaţi, preoţi) trebuie să se abţină
de la
încălcarea secretului profesional prin divulgarea informaţiilor obţinute presei sau prin
publicarea
acestora în cărţi.
Justiţia a interzis publicarea cărţii, dar ea tot a ajuns la public prin intermediul unor
postări private pe internet. Având în vedere că informaţia pe care statul susţine că
este îndreptăţit
1 A. Bertrand, op. cit., p. 84.
2 CEDO, hot. Plon Société c. Franţei, 18 mai 2004, apud C. Bîrsan, op. cit., vol. I, p.
794.
3 CEDO, hot. Plon Société c. Franţei, 18 mai 2004.
4 CEDO, hot. Plon Société c. Franţei, 18 mai 2004 apud C. Bîrsan, op. cit., vol. I, p.
796.
51
Page 52
să o cenzureze este deja accesibilă opiniei publice din alte surse, interdicţia ei nu se
poate
justifica din punctul de vedere al Curţii de la Strasbourg. Astfel s-a întâmplat şi în
cauza
Observer şi Guardian c. Regatului Unit (1991) care privea interzicerea de către
autorităţi a
publicării de către ziarele reclamante a unor extrase din cartea publicată de un fost
ofiţer al
serviciilor secrete britanice, care conţinea informaţii ce s-a considerat că ar putea
aduce atingere
siguranţei naţionale. Din momentul în care cartea a fost publicată în SUA şi putea fi
adusă cu
uşurinţă în Marea Britanie, Curtea a considerat că raţiunea de a fi a interdicţiei a
încetat să mai
existe.
În Franţa, un ziar a fost condamnat pentru că, cu ocazia unei campanii electorale, a
divulgat că primarul unei localităţi tocmai a ieşit dintr-un spital psihiatric1. Decizia
instanţei
franceze este discutabilă, deoarece trebuie avut în vedere că faptul divulgat poate
servi
interesului societăţii, din moment ce starea de sănătate a primarului poate să
afecteze capacitatea
acestuia de a îşi îndeplini obligaţiile asumate faţă de cetăţeni.
Cât despre divulgarea stării de sănătate a unor persoane private, doar în cazuri
extreme se
poate încălca acest aspect al vieţii private, precum atunci când este vorba de boli
extrem de
contagioase şi periculoase.
3.4. Domiciliul
Articolul 8 din Convenţie protejează distinct dreptul la domiciliu. Protecţia domiciliului
se impune ţinând seama de importanţa spaţiilor în care se desfăşoară viaţa privată.
În viziunea Curţii de la Strasbourg, domiciliul nu se confundă cu reşedinţa atunci când
e
vorba de respectarea lui. Domiciliul în sensul art. 8 este o noţiune autonomă care
vizează nu doar
spaţiul legal ocupat sau dobândit, dar şi orice alt spaţiu de locuit, dacă există legături
suficiente şi
continue2. Acest drept ţine de „siguranţa şi bunăstarea personală”3. Toate celelate
drepturi
menţionate de art. 8 sunt legate, în principiu, de dreptul la domiciliu. Domiciliul este
„locul în
1 O. Ungureanu, op. cit., p. 133.
2 CEDO, hot. Prokopovich c. Rusiei, 18 noiembrie 2004.
3 CEDO, hot. Gillow c. Regatului Unit, 24 noiembrie 1986.
52
Page 53
care o persoană locuieşte sau îşi exercită profesia obişnuită.” Având în vedere că
activităţile
profesionale pot face parte din viaţa privată, atunci şi locul de muncă poate să intre
în noţiunea
de domiciliu protejat de art. 8 din Convenţie1. Curtea de Casaţie franceză aplică în
egală măsură
art. 8 în aceeaşi ipoteză2. De asemenea manieră procedează şi Curtea de Apel din
Bruxelles care
recunoaşte protecţia locurilor închiriate de persoane juridice, adică a locurilor de
muncă3.
Noţiunea de domiciliu este înţeleasă în mod nuanţat, putând cuprinde chiar şi o
rulotă în cazul
minorităţilor rrome4.
Noţiunea de „domiciliu”, în sensul Convenţiei, nu se suprapune peste accepţiunile pe
care
ea le are în sistemele de drept intern ale statelor semnatare. De exemplu, cuvântul
„home”,
utilizat de versiunea engleză a Convenţiei, are o semnificaţie mult mai largă în
dreptul englez
decât cea de domiciliu din dreptul continental5. Ea nu reprezintă numai locuinţa
statornică şi
principală a unei persoane şi nici numai un atribut de identificare a persoanelor fizice
şi juridice.
Domiciliul este o noţiune „autonomă” în sensul Convenţiei, deci trebuie ignorată
accepţiunea ei
clasică, anume locul unde o persoană trăieşte în mod permanent6.
Art. 8 garantează „liniştita folosinţă” a domiciliului. „Indiferent dacă ceea ce face
persoana acasă la ea este bun sau rău (moral sau imoral), dreptul ei la privacy în
interiorul
domiciliului trebuie respectat”7.
În privinţa protejării dreptului la domiciliu al oricărei persoane, Curtea s-a pronunţat
mult
mai mult în cauze care priveau ingerinţa autorităţilor, nerespectarea obligaţiei
negative a statelor
de a nu interveni în domiciliul cuiva decât în cauze justificate (percheziţii). Dar art. 8
impune
autorităţilor şi obligaţia pozitivă de a aplica sancţiuni, chiar de natură penală, pentru
fapte private
ce contravin drepturilor altuia asupra unui domiciliu.8 Până în prezent, Curtea nu a
avut ocazia
să sancţioneze vreun stat pentru faptul de a nu pedepsi presa când acesta nu a
respectat dreptul la
domiciliu al persoanei.
1 CEDO, hot. Societăţile Colas Est şi alţii c. Franţei, 16 aprilie 2002.
2 Cass. crim., 30 iunie 1999 apud F. Sudre, op. cit., p. 324.
3 D. Yernault, Les pouvoirs d'investigation de l'administration face à la délinquance
économique: les locaux
professionnels et l'article 8 de la Convention européenne, Revue trimestrielle des droits de
l'homme, nr, 17/1994, p.
133.
4 CEDO, hot. Chapman c. Regatului Unit, 18 ianuarie 2001.
5 J. L. Charrier apud C. Bîrsan, op. cit., vol. I, p. 658.
6 Ibidem.
7 Mario G. Losano, op. cit., p. XI.
8 Radu Chiriţă, op. cit., p. 136.
53
Page 54
Domiciliul aparţine vieţii private, fie că e fotografiat din exterior, fie din interior. Este
uşor de înţeles de ce interiorul domiciliului ţine de viaţa privată, întrucât aici o
persoană îşi
petrece majoritatea timpului, aici desfăşoară cele mai multe din activităţile cu
caracter privat.
Fotografierea şi publicarea imaginilor din casa cuiva nu se poate face decât cu
acordul acelei
persoane.
Cât despre fotografierea exterioară, aceasta ar permite localizarea
locuinţei/domiciliului
sau identificarea proprietarului. S-a constatat că domiciliul aparţine vieţii private şi
atunci când e
vorba de poze făcute unui hotel privat al unei persoane, fără autorizarea expresă (de
Furstenberg
c. Ed. Condé, d. 1987). Şi totuşi, în ciuda acestei jurisprudenţe, an de an revistele
publică
fotografii aeriene a reşedinţelor luxoase deţinute de celebrităţi pe Coasta de Azur.
Aceste
publicaţii nu au fost niciodată acţionate în instanţă. Vedetele consideră, fără îndoială,
că aceste
fotografii contribuie la notorietatea şi imaginea lor. Altfel, ar fi îndreptăţite să
întrerupă această
practică deoarece o cunoaştere topografică a regiunii permite o perfectă localizare.1
Aranjamentul şi dispunerea interioară a locuinţei, mai ales atunci „când ea prezintă o
certă
originalitate”, imaginea acesteia nu poate fi realizată şi publicată fără autorizaţia
persoanei
respective2.
Divulgarea domiciliului unei persoane este permisă dacă se face cu scopul de a
dejuca o
executare silită sau pentru o altă faptă imputabilă. Altfel, divulgarea domiciliului unei
persoane
poate să afecteze viaţa privată a acesteia. Reclamanta A., resortisant britanic,
locuieşte împreună
cu copiii săi minori într-o casă proprietate a unei asociaţii locale, unde a fost instalată
ca urmare
a abuzurilor rasiale la care fusese supusă anterior. Parlamentarul ales în
circumscripţia electorală
în care locuieşte reclamanta iniţiază în Camera Comunelor o dezbatere privind
politica locală în
domeniul locuinţelor. În timpul unui discurs al său, parlamentarul se referă de mai
multe ori la A.
în mod expres, indicându-i numele, domiciliul, apoi o serie de infracţiuni şi
comportamente
antisociale ale reclamantei şi ale membrilor săi de familie. Discursul parlamentar este
reluat în
presă, care publică şi numele şi adresa exacte ale lui A., însoţite de fotografii. Presa
publică şi
comentariile reclamantei la afirmaţiile parlamentarului, chiar dacă nu le dă aceeaşi
amploare.
Ulterior, A. primeşte ameninţări directe sau în scris, schimbându-şi domiciliul din
această cauză.
Plângerile formulate de reclamantă la liderul Camerei Comunelor şi la prim-ministru
sunt
respinse pe motivul imunităţii parlamentare pentru declaraţiile făcute. Curtea
hotărăşte că nu s-a
1 A. Bertrand, op. cit., p. 79.
2 Pierre Kayser apud Gh. Mihai, G. Popescu, op. cit., p. 81.
54
Page 55
încălcat art. 8 deoarece imunitatea parlamentară întruneşe condiţiile cerute de
Convenţie pentru
justificarea ingerinţei în viaţa privată. Însă acest caz exemplifică cum divulgarea
domiciliului
unei persoane poate afecta viaţa privată, mai ales că a fost publicat şi de presă.1
În jurisprudenţa franceză s-a considerat ca fiind imixtiune în viaţa privată dezvăluirea
făcută de un ziar a reşedinţei de la ţară a unei persoane onorabile (stradă, număr,
etaj, număr de
telefon, localitate), însoţită de constatarea că „persoana se ascunde bine”. Într-un alt
caz, ca
răspuns la o scrisoare critică a unui telespectator, animatorul unui post de televiziune
a invitat
publicul să-i scrie sau să-i telefoneze acestuia, indicându-i adresa şi numărul de
telefon.2
În România se consideră că fotografierea sau filmarea şi apoi difuzarea imaginilor cu
vilele funcţionarilor publici nu reprezintă invadări ale vieţii private din partea
jurnaliştilor. Se
consideră că aici intervine dreptul publicului de a şti ce fac aceia care îi reprezintă şi
îi conduc.
Şi, oricum, o dată cu dorinţa de a deveni persoană publică, aceasta acceptă ca o
mare parte din
viaţa sa să se desfăşoare în „acvariu”.3
Instanţele române au trebuit să hotărască dacă prin publicarea unor fotografii a unor
persoane când acestea se aflau în locuinţa lor se încalcă dreptul la viaţă privată a
persoanei. În
2003, fotoreporterii unui tabloid, Star, au fotografiat o vedetă de televiziune în
dormitorul
acesteia când se afla în pat cu partenerul ei de la acea vreme. Aceştia au urcat la o
înalţime vis-a-
vis de geamul apartamentului şi de aici au fotografiat interiorul locuinţei şi
persoanele ce se aflau
acolo. Publicaţia a fost obligată la plata a 100 milioane lei ca daune morale şi 88,5
milioane lei,
cheltuieli de judecată.4
Prin urmare, presa este obligată să respecte viaţa privată a indivizilor şi atunci când
este
vorba de domiciliul acestora. Pe când dreptul la intimitatea domiciliului este fără
îndoială
recunoscut atunci când publicarea vizează aspecte din interiorul acestuia sau datele
de
identificare, se menţin, însă, diferenţe de opinie în ceea ce priveşte publicarea
imaginii exterioare
a locuinţei. Unii înglobează aceasta în viaţa privată, în timp ce alţii consideră acest
fapt
neîntemeiat din moment ce exteriorul este prin natura sa dezvăluit publicului.
1 CEDO, dec. A. c. Regatului Unit.
2 O. Ungureanu, op. cit., p. 133.
3 C. F. Popescu, op. cit., p. 189.
4 http://myconfidential.ro/2009/01/andreea-marin-a-pierdut-procesul-cu-ziarul-
cancan/,
http://www.infolegal.ro/revista-star-este-obligata-sa-plateasca-familiei-banica-20000-
de-euro/2008/11/03/.
55
Page 56
3.5. Corespondenţa
Dreptul la corespondenţă ţine de viaţa privată a persoanei, redactorii Convenţiei
menţionându-l expres în textul art. 8. Prin corespondenţă se înţeleg scrisorile,
telegramele,
trimiterile poştale de orice fel, convorbirile telefonice şi alte mijloace legate de
comunicare.
Publicarea gândurilor, opiniilor exprimate prin telefon, în scris sau prin orice alt mijloc
este un
aspect al violării intimităţii. În opinia Curţii, corespondenţa protejată prin art. 8 al
Convenţiei nu
este doar cea clasică, ci orice fel de comunicare între două sau mai multe persoane,
realizată cu
dorinţa de a rămîne privată1. „Indiferent dacă ceea ce scrie în corespondenţa
personală este
adevărat sau fals, moral sau imoral, educativ sau corupător, secretul acesteia este
inviolabil”2.
Corespondenţa nu trebuie să se refere neapărat la viaţa privată pentru a putea fi
protejată
împotriva investigaţiilor şi divulgărilor3.
Sfera celor ţinuţi să respecte secretul corespondenţei include atât persoane fizice,
cât şi
persoane juridice, dar şi autorităţile publice4. Marea majoritate a cauzelor aduse în
faţa Curţii
pentru încălcarea acestui drept priveşte nerespectarea obligaţiei pasive a statelor de
a nu
intercepta, limita, îngreuna corespondenţa dintre persoane5. Curtea reţine că
înregistrarea unei
convorbiri făcută de către unul dintre participanţii la conversaţie şi folosirea ei doar în
scopuri
strict private, nu costituie o încălcare a dreptului la viaţă privată6. Dar atunci când
înregistrarea,
de oricine ar fi făcută, este publicată, se întrunesc condiţiile unei îngerinţe în viaţa
privată.
Unul din cazurile judecate de Curtea de la Strabourg a avut ca şi părţi o societate de
radio
şi Slovacia. Pe fondul luptei dintre două grupuri susţinute de adversari politici, în
privinţa
privatizării unei mari societăţi naţionale de asigurări, producătorii unei emisiuni de
radio
difuzează în direct înregistrarea unei convorbiri telefonice dintre prim-ministrul care
era şi
ministru al finanţelor şi un secretar de stat din ministerul justiţiei, care după aceste
evenimente a
fost numit judecător la Curtea Constituţională. Din convorbirea celor doi rezulta că
aceştia erau
implicaţi în scandalul iscat de cele două grupuri care îşi arogau conducerea societăţii
de
1 Radu Chiriţă, op. cit.,vol. II, p. 66.
2 M. G. Losano, op. cit., p. XI.
3 Gh. Mihai, G. Popescu, op. cit., p. 82.
4 Studii privind jurisprudenţa CEDO, Institutul Naţional al Magistraturii, Bucureşti,
2003, p. 262.
5 CEDO, dec. Greuter, hot. Prado Bugallo, hot. Matheron ş. a.
6 CEDO, hot. Van Vondel, 25 octombrie 2007.
56
Page 57
asigurări. Angajatul ministerului justiţiei consideră că acestă transmisiune a
convorbirii sale i-a
afectat reputaţia şi dreptul la viaţă privată. Societatea de radio recunoaşte că
înregistrarea este
ilegală, dar nu a fost realizată de ea, ci le-a fost lăsată în cutia poştală. Ea susţine că
difuzarea ei
s-a realizat deoarece cele două persoane sunt publice, figuri ale scenei politice,
deţinători ai unor
funcţii publice, iar evenimentele despre care se discuta nu priveau câtuşi de puţin
viaţa privată a
corespondenţilor, ci erau legate de un subiect de interes public. Cât despre reputaţia
secretarului
de stat, ea nu a fost afectată din moment ce ulterior acesta este numit judecător la
Curtea
Constituţională. Instanţele naţionale consideră că şi persoanele publice au drept la
viaţă privată şi
că prin publicarea corespondenţei, s-a încălcat acest drept, dar societatea de radio
susţine că
aceste hotărâri au afectat libertatea presei. Curtea europeană recunoaşte dreptul
presei de a
informa publicul, se acceptă chiar şi o anumită doză de exagerare sau provocare, dar
aminteşte şi
de obligaţia acesteia de a respecta drepturile cetăţenilor. Însă în acest caz,
publicarea
corespondenţei nu a fost o ingerinţă a presei în viaţa privată, deoarece persoanele
vizate aveau
funcţii oficiale, iar discuţa se referea la privatizarea unei importante societăţi, fapt
care este, clar,
de interes public, mai ales într-o perioadă de tranziţie. Prin urmare, fapta societăţii de
radio a fost
justificată, iar prin sancţionarea ei statul a încălcat libertatea presei.1
În jurisprudenţa britanică s-a impus ideea că hotărâtor în calificarea ca intimă a unei
convorbiri este locul unde se desfăşoară aceasta, folosind conceptele de încălcare
abuzivă a
dreptului unei persoane şi de prejudiciu pentru a proteja intimitatea convorbirilor.
Legislaţiile
franceză, americană sau canadiană se bazează în protecţia intimităţii pe natura
comunicării,
ocrotind convorbirile orale sau efectuate prin mijloace de telecomunicaţii în orice loc,
dacă
autorul se aşteaptă ca respectiva convorbire să nu fie interceptată de o altă persoană
decât ceea
căreia îi este destinată. Caracterul intim al convorbirii sau comunicării va fi apreciat
de instanţă
de la caz la caz.2
În ultima perioadă, ziarele din România au publicat stenograme reprezentând
fragmente
din convorbiri telefonice dintre antrenori de fotbal, patroni de cluburi, jucători şi
arbitri ai acestui
sport, dar aceasta s-a realizat pe fondul scandalului privind transferuri aranjate ilegal,
blaturi şi
alte asemenea ilegalităţi. În asemenea situaţie, aceste dezvăluiri se justifică prin
interesul public
pe care îl suscită această lume a fotbalului, cu condiţia ca discuţiile să aibă ca obiect
aceste fapte
şi nu alte aspecte private.
1 CEDO, hot. Radio Twist c. Slovaciei, 19 decembrie 2006
2 Al. Boroi, M. Popescu, op. cit., p. 165-166.
57
Page 58
Aşadar, jurnaliştii trebuie să cerceteze înainte de a divulga corespondenţa unor
persoane
obiectul acesteia şi dacă el este de un veritabil interes general. Acesastă obligaţie nu
mai există
atunci când persoanele în cauză au făcut publică în mod intenţionat corespondenţa
ce le
aparţinea.
3.6. Divulgarea altor aspecte ce ţin de viaţa privată
Există alte împrejurări private care prin natura lor nu pot fi divulgate decât cu
autorizarea
prealabilă a persoanei: prieteniile, amorurile, viaţa familială, originea, religia,
inexactitatea unei
biografii sau starea materială.
În jurisprudenţa franceză s-a reţinut sancţionarea unui ziar care învedera existenţa
unei
legături intime între fiica minoră a reclamantului şi un terţ. În privinţa unei
autobiografii s-a
afirmat că „lucrarea chiar dacă se prezintă ca o operă de ficţiune, este în realitate o
autobiografie
prost deghizată care permite identificarea uşoară a protagoniştilor şi a relaţiilor lor
din mediul
familial.”1 Într-o speţă în legătură cu publicarea pretinselor amintiri ale lui Marlene
Dietrich,
Curtea de Apel din Paris (16.03.1995) a decis că „amintirile vieţii private ale fiecărui
individ
aparţin patrimoniului său moral pe care nimeni nu are voie să le publice, chiar fără
intenţie
răuvoitoare, fără autorizarea expresă şi neechivocă a celuia căreia i se povesteşte
viaţa.”
În anii '65, în faţa Curţii de Apel din Paris, instanţa a făcut nişte precizări cu privire la
publicarea într-o carte („Vivre avec Picassso”), tot un mijloc de informare a maselor,
a unor
fapte ce ţin de viaţa privată a unei celebrităţi (Pablo Ruiz Picasso c. Ed. Calmann-
Lévy,
06.07.1965). Este vorba de pictorul Pablo Picasso şi sciitoarea Françoise Gilot.
Aceasta scrie o
carte savuroasă din multe puncte de vedere, cu amănunte «picante» din experienţa
unor ani
1 O. Ungureanu, op. cit., p. 133.
58
Page 59
petrecuţi alături de artist. Acesta este contrariat de dezvăluirile intime cu privire la
comportamentul său, relatate în carte, considerându-le atac la viaţa privată. După
lungi dispute
judiciare, Curtea de Apel din Paris a respins cererea reclamantului, considerând cu
privire la
extinderea vieţii private că măsura este cu totul alta dacă este vorba de un individ
oarecare decât
atunci când e vorba de un artist de renume mondial, care nu numai că a făcut
obiectul
publicaţiilor de orice fel, în toate ţările, cu privire la viaţa şi opera sa, dar care s-a
oferit el însuşi
într-o largă măsură ambiţiei publicului. Acela care joacă în mod voluntar un rol public
trebuie să
accepte riscurile, în special de a vedea acest rol defăimat şi contestat. Curtea a
preferat să
protejeze libertatea de exprimare, în loc să protejeze un rol.1 Modul de a judeca al
instanţei
franceze de atunci se aseamănă cu soluţiile date în ultimii ani de Curtea europeană,
întrucât ia în
considerare caracterul de persoană publică sau privată al reclamantului,
comportamentul anterior
al acestuia, nu doar natura faptelor dezvăluite. Trebuie procedat cu atenţie în
această privinţă,
deoarece o protecţie a vieţii private împinse la extrem poate duce la interzicerea
unor
autobiografii care prezintă şi persoanele care au gravitat în jurul autorului. Astfel, s-ar
putea
interzice autorului să publice evenimente principale ale vieţii sale la care au
participat şi alţii.2
Curtea aminteşte deseori în hotărârile sale că publicul are dreptul să fie informat,
inclusiv, în anumite împrejurări, cu privire la unele aspecte ale vieţii private ale
figurilor publice,
în special a politicienilor. În fapt, reclamanţii sunt o editură care publică un cotidian
naţional şi
redactorul-şef al acestuia. În respectivul cotidian este publicată o informaţie privind
procesul
penal al unei persoane, cu precizarea că soţia sa este deputat, deşi ea nu avea nicio
legătură cu
procesul. Instanţa finlandeză constată că astfel i s-a încălcat reclamantei dreptul la
viaţa privată şi
obligă editura la plata unor sume considerabile cu titlu de despăgubiri morale. Dar
Curtea de la
Strasbourg aminteşte că protecţia vieţii private trebuie echilibrată cu libertatea de
exprimare. Ea
reţine că în articolele de presă nu este nicio prezentare falsă sau vreo rea-credinţă
din partea
reclamanţilor sau vreo afirmare a unei implicări a deputatei în evenimentele care au
dus la
condamnarea soţului ei şi nici nu dau detalii cu privire la viaţa sa privată, exceptând
menţionarea
faptului că este căsătorită cu persoana condamnată, împrejurare care era deja
publică. Instanţa
europeană reţine, şi în acest caz, că unele aspecte ale vieţii private a politicienilor
pot fi
dezvăluite, deoarece satisfac un interes public. Astfel, publicul care îi va vota îşi va
putea forma
1 N. Popa, De la protecţia dreptului de proprietate la protecţia dreptului "de a fi lăsat
în pace", prefaţă pentru M. G.
Losano, op. cit., p. VII-VIII.
2 A. Bertrand, op. cit., p. 19-20.
59
Page 60
o opinie reală despre aceştia. Prin urmare, Curtea hotărăşte că proporţionalitatea
între protecţia
vieţii private şi libertatea de exprimare nu a fost respectată, iar măsura nu a fost
necesară într-o
societate democratică, art. 10 fiind violat.1
Viaţa sentimentală este un alt element al vieţii private care e protejat împotriva
ingerinţelor presei. Prinţesa Stephanie de Monaco a formulat o plângere prin care
cerea repararea
prejudiciului pe care l-a suportat din faptul publicării de către săptămânalul Le point a
unui
articol care făcea referire la viaţa sa privată şi anume la despărţirea acesteia de către
partenerul
său. Curtea de Apel Paris a respins cererea, apreciind că despărţirea cuplului nu
constituia o
dezvăluire a vieţii private, ci a unui fapt public. Prinţesa a acţionat în justiţie şi
publicaţia Paris-
Match pentru un articol care înfăţişa infidelităţile conjugale ale soţului acesteia.
Instanţa a
echilibrat cele două drepturi, condamnând publicaţia pentru titlurile de copertă care
nu erau
necesare pentru informarea publicului („Stephanie umilită ... Ruptură sau iertare,
prinţesa ezită
încă”), dar considerând că săptămânalul putea în mod legitim să publice
comportamentul
extravagant al soţului.2 În aceste situaţii, instanţele franceze au recunoscut o mai
mare libertate
presei datorită caracterului de persoană publică a reclamantei. Dar aici s-a
demonstrat şi că
faptele cunoscute publicului pot totuşi să fie protejate de art. 8 alin. 1 atunci când
prezentarea
acestora se face de o manieră disproporţionată.3
Tot în sfera vieţii private se află secretul patrimoniului, dar acest secret, bineînţeles,
nu
poate opera faţă de interesele fiscale ale statului. Această excepţie este admisă în
scopul de a
preîntâmpina fraudele fiscale ale contribuabililor. Într-o cauză, Curtea consideră că s-
a încălcat
art. 10 prin condamnarea a doi jurnalişti pentru publicarea într-un ziar satiric a
veniturilor şi
înştiinţărilor de impozitare ale preşedintelui companiei franceze de automobile
Peugeot. În acea
perioadă salariul acestuia cunoscuse o creştere spectaculoasă pe fondul unor mişcări
sociale în
cadrul cărora persoanlul societăţii reclama tocmai măriri de salariu. În Franţa,
conţinutul avizelor
de impozitare este acoperit de secretul profesional. Curtea a contrazis instanţele
naţionale,
hotărând că informaţia litigioasă publicată a reprezentat o problemă de interes
general. Publicaţia
a contribuit la o dezbatere publică şi nu la prejudicierea reputaţiei conducătorului
firmei.
Dezvăluirea a contribuit la o dezbatere privind disputa de la nivelul unei companii
extrem de
importante, rolul şi importanţa conducătorului ei şi nu el ca individ. Salariaţii
revendicau mărirea
1 CEDO, hot. Karhuvaara şi Iltalehti c. Finlandei, 16 noiembrie 2004, Curierul Judiciar,
nr.1/2005, p. 86-87.
2 O. Ungureanu, op. cit., p. 132.
3 O. De Schutter, op. cit., p. 159.
60
Page 61
salariilor, ceea ce conducătorii firmei refuzau. Astfel, articolul a demonstrat că
patronul a
beneficiat de importante creşteri de salariu în acea perioadă, în timp ce se opunea la
creşterea
salariilor angajaţilor firmei. Instanţa a luat în considerare buna lor credinţă şi faptul

materialitatea faptelor nu lăsa loc niciunei îndoieli.1 Aici au fost puse în aplicare nu
numai
obligaţia presei de informa publicul cu privire la aspecte de interes general, dar a
contribuit şi
dreptul publicului de a fi informat.
În aceeaşi cauză, Curtea a observat că există o anumită transparenţă în privinţa
posibilităţii de cunoaştere a salariilor şi a creşterii lor. Ea a constatat existenţa unor
liste alcătuite
pe comune, ca unităţi administrative, cu contribuabilii plătitori de impozite, liste care
fac referiri
la veniturile impozabile, pe de o parte, iar pe de altă parte, că salariile conducătorilor
marilor
firme sunt publicate în revistele financiare. Faţă de aceste împrejurări, Curtea a ajuns
la
concluzia că „protecţia informaţiilor calificate ca şi confidenţiale nu constituie un
imperativ
preponderent”.2
Evenimentele vieţii de familie – cele mai importante, naşterea, căsătoria şi decesul,
mai
ales în cazul persoanelor private, trebuie ferite de vreo altă publicitate, abuzivă şi
neîngăduită de
către cei vizaţi, decât cea făcută, între nişte limite precis stabilite, prin intermediul
actelor de
stare civilă. Distracţiile, concediile, vacanţele, rezidenţele temporare sunt şi ele
elemente ale
vieţii private. De exemplu, publicarea într-un periodic a fotografiei unor tineri
căsătoriţi care se
aflau într-un loc public, într-o ţinută „foarte estivală” a fost considerată de Tribunalul
Senei ca
fiind ilicită, „chiar dacă periodicul respectiv nu prezentase acea ţinută ca un exemplu
de prost
gust.”3
Într-o cauză, instanţa europeană a constatat că reclamantul a fost condamnat pentru
unele
remarci considerate ca insultătoare, în exercitarea profesiei sale de jurnalist, în
cadrul discuţiei cu
un alt jurnalist. Publicată în presă, discuţia avea ca subiect editarea memoriilor unei
persoane
publice, la redactarea cărora aceasta apelase mai întâi la ziaristul intervievat. Acesta
din urmă,
după ce persoana publică a renunţat la colaborarea cu el, a decis să publice totuşi
informaţiile
obţinute în timpul colaborării. Până la urmă, persoana publică şi-a publicat memoriile
însă fără
ajutorul reclamantului. Remarcile incriminate, făcute de către conducătorul interviului
cu scopul
de a provoca ziaristul care a redactat memoriile, priveau viaţa privată a părţii lezate,
pe care
1 CEDO, hot. Fressoz şi Roire c. Franţei, 21 ianuarie 1999 apud C. Bîrsan, op. cit., vol.
I, p. 792.
2 Ibidem.
3 Pierre Kayser apud Gh. Mihai, G. Popescu, op. cit., p. 81.
61
Page 62
aceasta o evoca în memoriile sale scrise cu titlu personal şi se refereau la reproşurile
pe care ea şi
le făcea în legătură cu creşterea copilului său minor şi cu amestecul ei în viaţa de
familie a unei
alte persoane publice. Exprimarea a fost realizată prin nişte termeni cu conotaţii
negative în
limba respectivă. Curtea a reţinut că deşi reclamanta fusese membră a guvernului
ţării în cauză,
din care demisionase de mai bine de un an, continuându-şi activitatea în cadrul unui
partid
politic, şi chiar dacă a dorit să facă publice asemenea aspecte ale vieţii ei private
utilizarea
termenilor incriminaţi pentru a califica viaţa privată a reclamantei nu s-ar justifica
prin interesul
publicului sau prin faptul că discuţia în cadrul căreia aceşti termeni au fost utilizaţi
privea
probleme de interes general. Instanţele naţionale au stabilit că în speţă era vorba de
un conflict
între dreptul de a comunica informaţii şi idei şi dreptul la protecţia reputaţiei altei
persoane, aici
cântărind mai mult cea din urmă.1
O revistă din Spania a publicat în mai multe reportaje succesive intitulate „Faţa
ascunsă a
lui Isabel Preysler” aspecte privind viaţa intimă a acestei doamne, care era o
persoană cunoscută
de către societatea spaniolă. Relatările aparţineau unei foste bone a fetiţei d-nei
Preysler.
Dezvăluirile priveau problemele de frumuseţe ale doamnei (apariţia de coşuri pe faţă,
folosirea
perucilor etc.), modul său de viaţă, relaţia cu fiica sa, precum şi despre relaţiile
intime cu soţul.
Prima instanţă spaniolă a condamnat publicaţia la plata unor daune morale pentru
nerespectarea
dreptului la viaţă privată, specificând că persoanele publice îşi păstrează acest drept.
Al doilea
grad de jurisdicţie a dat câştig publicaţiei, considerând că aceste detalii minore,
precum
divulgarea unor aspecte privind meniurile consumate, garderoba folosită, lectura
preferată nu
încalcă viaţa privată, dar ar putea justifica rezilierea unui contract. Hotărârea finală
de la nivel
naţional a decis că există o încălcare a vieţii private, iar Curtea de la Strasbourg
consideră la fel,
deoarece informaţiile publicate nu urmăresc satisfacerea unui interes general, în
ciuda notorietăţii
persoanei vizate.2
În 2008, instanţele naţionale române au condamnat publicaţia Star la plata a 20000
euro
pentru un articol apărut în august 2007, cu titlul „Andreea Marin i-a interzis soţului să
se mai
apropie de amantă.” Acest articol evoca presupusa relaţie extraconjugală a soţului
reclamantei şi
relata reacţia soţiei la aflarea veştii. Prin această publicare s-a atins dreptul la viaţă
privată şi s-a
discreditat imaginea familiei. În decizia judecătorilor se arată faptul că “libertatea de
exprimare
trebuie exercitată până la limita la care nu aduce atingere drepturilor altor persoane,
chiar dacă
1 CEDO, hot. Tammer c. Estoniei, 6 februarie 2001 apud C. Bîrsan, op. cit., vol. I, p.
798.
2 CEDO, dec. Bou Gibert şi El Hogar Y La Moda S.A. c. Spaniei, 13 mai 2003.
62
Page 63
acestea se bucură de statutul de persoane publice”. Instanţa a avut în vedere, în
luarea deciziei,
lipsa de veridicitate a afirmaţiilor conţinute în cadrul articolului, încălcarea normelor
legale
privind protecţia demnităţii, onoarei, reputaţiei, dreptului la viaţă privată şi dreptului
la imagine,
precum şi dispoziţiile constituţionale privind informarea corectă a cititorului.1 O altă
publicaţie
română, Averea, dezvăluie într-un număr o presupusă ceartă violentă între două
vedete de
televiziune care ar fi avut loc în sediul unei companii de publicitate. Instanţa dă
câştig de cauză
reclamantei, una dintre cele două protagoniste, deoarece s-a dovedit neadevărul
celor relatate,
precum şi afectarea reputaţiei celor implicate.2
O altă vedetă de televiziune a câştigat un proces de calomnie împotriva unei
publicaţii da
scandal. Într-un articol din septembrie 2003, însoţit de fotografii ale reclamantei
însoţite de un
fost iubit într-o parcare, s-a susţinut că aceasta îşi înşeală prietenul oficial de atunci,
un cunoscut
fotbalist. Vedeta a susţinut că respectivele afirmaţii i-au pătat imaginea şi a cerut
despăgubiri
morale în valoare de 500 milioane lei. Judecătorii români au hotărât ca reclamanta să
primească
suma de 25 milioane lei. Astfel, chiar dacă fotografiile erau dintr-un loc public,
conţinutul
articolului a afectat viaţa privată a persoanei.3
Cazurile în care presa mondenă încalcă viaţa privată a persoanelor publice sunt
numeroase, însă victimele acesteia nu recurg la justiţie decât atunci când au ajuns la
capătul
răbdării sau le este grav afectată imaginea prin articolele publicate. Dar multe din
aceste
persoane nici nu acţionează în instanţă societăţile de presă deoarece sunt de acord
cu această
manieră de a câştiga notorietate.
1 http://myconfidential.ro/2009/01/andreea-marin-a-pierdut-procesul-cu-ziarul-
cancan/,
http://www.infolegal.ro/revista-star-este-obligata-sa-plateasca-familiei-banica-20000-
de-euro/2008/11/03/.
2 http://www.gandul.info/eveniment/andreea-marin-martor-procesul-deschis-mihaela-
radulescu.html?
3935%3B324957
3 http://www.gardianul.ro/2006/06/20/monden-
c6/a_inceput_procesul_dintre_andreea_raicu_si_revista_star_-
s34392.html.
63
Page 64
IV. Concluzii
Dreptul la viaţă privată şi libertatea presei sunt garantate de numeroase instrumente
juridice internaţionale şi naţionale. Dar acestea, nefiind absolute, pot cunoaşte
limitări. Aceste
limitări sunt enunţate prin norme juridice, dar la modul general. Atunci când
libertatea presei
trebuie determinată în funcţie de dreptul la viaţă privată apare problema identificării
limitelor
dintre cele două valori.
Datorită conţinutului evolutiv al dreptului la viaţă privată, delimitarea lui faţă de
libertatea presei se face mai bine la nivelul instanţelor internaţionale sau naţionale,
în urma
analizei asupra mai multor cazuri, decât prin simpla analiză a reglementărilor din
domeniu. Din
această jurisprudenţă vor rezulta ulterior principii, standarde aplicabile în acest
domeniu.
Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor omului a clarificat pe cât posibil
problemele
cele mai frecvente privind raportul dintre dreptul la viaţă privată şi libertatea presei.
Această
instanţă recunoaşte rolul primordial al presei într-o societate democratică, dar
consideră necesară
sancţionarea ei atunci când aceasta, în virtutea îndeplinirii obligaţiei de informare a
publicului,
încalcă viaţa privată a persoanelor. Jurnaliştii vor beneficia de libertatea recunoscută
presei doar
atunci când acţionează cu bună-credinţă şi cu respectarea deontologiei, iar
majoritatea codurilor
deontologice din Europa prevăd obligaţia respectării dreptului la viaţă privată.
Curtea a recunoscut dreptul la viaţă privată al persoanelor publice, menţionând că şi
ele
deţin acest drept chiar dacă, sfera vieţii lor private este, totuşi, mai restrânsă decât
în cazul
persoanelor obişnuite. Presa nu este liberă să divulge orice aspect din viaţa acestor
persoane dacă
faptul nu serveşte unor dezbateri de interes general. Necesitatea satisfacerii
interesului general
este prezentă şi în privinţa divulgării unor aspecte din viaţa privată a persoanelor
obişnuite, dar
analiza acestui interes este mult mai severă în acest caz. Persoanele publice trebuie
să accepte
64
Page 65
unele intruziuni în intimitatea lor, deoarece uneori acestea sunt necesare pentru
informarea
corectă a electoratului, în cazul politicienilor, sau pentru satisfacerea unei curiozităţi
a publicului.
Se poate observa că fotografierea actorilor, cântăreţilor, artiştilor în general, este
tolerată pentru a
mulţumi fanii acestora, dar această toleranţă va înceta când interesul presei şi al
publicului
devine hărţuire. Starea de sănătate a unei persoane, corespondenţa acesteia sunt
aspecte ale vieţii
private asupra cărora Curtea a avut ocazia să analizeze existenţa interesului general
în divulgarea
lor. Aşadar, starea de sănătate a persoanelor cu funcţii de conducere într-un stat
poate fi
divulgată atunci când aceasta afectează capacitatea lor de a îşi îndeplini atribuţiile,
iar
corespondenţa poate fi publicată dacă priveşte subiecte de interes naţional, precum
procesul de
privatizare al unei importante societăţi. Instanţa de la Strasbourg a recunoscut
dreptul la viaţă
privată şi condamnaţilor eliberaţi condiţionat sau persoanelor cercetate penal,
conturând câteva
criterii pentru determinarea existenţei unui interes general care să justifice
încălcarea acestui
drept. Şi dezvăluirea unor aspecte din viaţa privată a unei persoane decedate sau
publicarea
imaginii ei pot să ridice probleme ale ingerinţei presei în viaţa privată, dar aici sunt
afectate
rudele defunctului.
Presa este liberă să divulge orice informaţii privitoare la viaţa privată a persoanelor
atunci
când acestea sau rudele sale, în cazul celor decedaţi, şi-au dat consimţământul
pentru publicare.
Nu vor fi considerate ingerinţe în viaţa privată publicările unor aspecte intime dacă
acestea au
devenit de notorietate prin orice alte mijloace înaintea respectivei publicări. Curtea a
accentuat
asupra faptului că un comportament anterior favorabil publicaţiilor de acest gen nu
scuteşte
jurnaliştii de obţinerea consimţământului persoanei în cauză.
În jurisprudenţa sa, instanţa europeană a stabilit un alt aspect determinant în
conturarea
raportului dintre dreptul la viaţă privată şi libertatea presei şi anume acela că viaţa
privată poate
exista şi în cadrul locurilor publice. Deşi pare să complice această situaţie datorită
diferenţierii
dificile a activităţilor publice de cele private, a identificării locurilor publice faţă de
cele private,
Curtea hotărăşte că orice persoană are dreptul la respectarea intimităţii sale atunci
când se află
într-un loc unde poate avea aşteptarea îndreptăţită că nu este văzută de nimeni sau
doar de către
un număr foarte redus de persoane.
Aşadar, în urma studiului jurisprudenţei Curţii, precum şi a unor situaţii soluţionate la
nivel naţional în diferite ţări, raportul dintre libertatea presei şi dreptul la viaţă
privată nu mai
este caracterizat de neclaritate. Chiar dacă standardele conturate par a fi suficiente
şi general
65
Page 66
aplicabile, fiecare ingerinţă a presei în viaţa privată trebuie analizată ţinând cont de
toate
circumstanţele cauzei. În ceea ce priveşte jurisprudenţa română în acest domeniu,
puţinele
hotărâri existente sunt în concordanţă cu direcţia urmată de către instanţa
europeană, dar cum în
ultima perioadă fenomenul revistelor de scandal a acaparat şi România, numărul
acţiunilor în
justiţie a persoanelor a căror viaţă privată a fost încălcată de către presă va creşte cu
siguranţă.
V. Bibilografie
Bertrand, André, Droit à la vie privée et droit à l'image, Editura Litec, Paris, 1999.
Bîrsan, Corneliu, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole,
vol. I, Drepturi şi libertăţi, Editura All Beck, Bucureşti, 2005.
Bogdan, Dragoş; Selegean, Mihai, Drepturi şi libertăţi fundamentale în jurisprudenţa
Curţii Europene a Drepturilor Omului, Editura All Beck, Bucureşti, 2005.
Bogdan, Sergiu, Drept penal. Partea specială, vol. I, Editura Sfera Juridică, Cluj-
Napoca, 2007.
Breillat, Dominique, Les libertés de l'esprit: libertés et droits fondamentaux, Editura
Montchrestien, Paris, 1996.
Carey, Peter, Media Law, Editura Sweet and Maxwell, Londra, 1996.
Cercelescu, Carmen Monica, Regimul juridic al presei. Drepturile şi obligaţiile
jurnaliştilor, Editura Teora, Bucureşti, 2002.
Chiriţă, Radu, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentarii şi explicaţii, vol.
II, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2007.
La liberté de critique, Colloques et debats 8, Editura Lexis Nexis Litec, Paris, 2007.
Lolies, Isabelle, La protection pénale de la vie privée, Presses Universitaires D'aix
Marseille, Puam, 1999.
Losano, Mario G., Legea italiană în privinţa protecţiei vieţii private, Editura All Beck,
Bucureşti, 2004.
66
Page 67
Mass-media şi libertatea de exprimare. Ghidul jurnalistului, Editura Setronic,
Bucureşti,
1997.
Mathieu, Michel, Évolution de l'économie libérale et liberté d'expression, Editura
Bruylant, Bruxelles, 2007.
Mihai, Gheorghe; Popescu Gabriel, Introducere în teoria drepturilor personalităţii,
Editura Academiei Române, Bucureşti, 1992.
Popescu, Corneliu-Liviu, Libertatea de exprimare în jurisprudenţa CEDO, 1999-2002,
Editura All Beck, Bucureşti, 2003.
Popescu, Cristian Florin, Etică jurnalistică şi legislaţia presei, Editura A. N. I.,
Bucureşti, 2006.
Manual de jurnalism, vol. II, Editura Tritonic, Bucureşti, 2004.
Renucci, Jean-François, Tratat de drept european al drepturilor omului, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2009.
Studii privind jurisprudenţa CEDO, Institutul naţional al magistraturii, Bucureşti, 2003.
Sudre, Frédéric, Drept european şi internaţional al drepturilor omului, Editura
Polirom,
Iaşi, 2006.
Articole:
Boroi, Alexandru; Popescu, Mihai, Dreptul la intimitate şi la viaţă privată. Elemente
de drept comparat, Dreptul, nr. 5/2003.
Dabu, Valerică; Borza, Remus, Constituţionalitatea abrogării dispoziţiilor care
incriminează insulta şi calomnia, Dreptul, nr. 6/2007.
Demnitate. Garantarea demnităţii.
Constituţionalitatea abrogării dispoziţiilor care incriminau insulta şi calomnia, Curierul
Judiciar, nr. 3/2007.
De Schutter, Olivier, Vie privée et protection de l'individu vis-à-vis des traitements de
données à caractère personnel, Revue trimestrielle des droits de l'homme, nr. 45/2001.
Excepţii de neconstituţionalitate, Jurisprudenţa Curţii Constituţionale, Pandectele
Române, nr. 2/2007.
67
Page 68
Hochmann, Thomas, La protection de la réputation, Revue trimestrielle des droits de
l'homme, nr. 76/2008.
Jurisprudenţă comentată, Curierul Judiciar, nr. 4/2003.
Jurisprudenţă. Sinteze. CEDO, Curierul judiciar, nr. 1/2005.
Jurisprudenţă. Sinteze. CEDO, Curierul Judiciar, nr. 2/2006.
Jurisprudenţă. Sinteze. Curtea Constituţională, Curierul Judiciar, nr. 6/2008.
Jurisprudenţă, Pandectele Române, nr. 1/2004.
Jurisprudenţă străină, Pandectele Române, nr. 3/2004.
Larralde, Jean-Manuel, La liberté d'expression et le blasphème, Revue trimestrielle des
droits de l'homme, nr. 32/1997.
Mîndrilă, Nicolai, Prejudiciul moral cauzat prin mass-media, Dreptul, nr. 2/2009.
Năstase, Liliana; Stoica, Ionel, Jurnaliştii vor fi reduşi la tăcere cu noul Cod civil,
Adevărul, 2 aprilie 2009.
Piperea, Gheorghe, Despre persoane publice şi daunele lor morale, Curierul Judiciar,
nr. 1/2008.
Rădulescu, Octavian; Rosenberg, Paula; Tudor, Amalia, Discuţii în legătură cu
neconstituţionalitatea abrogării art. 205, 206 şi 207 din Codul penal, Dreptul, nr.
1/2008.
Răduleţu, Sebastian, Libertatea de exprimare şi limitele ei. Comentarii ale art. 30 din
Constituţia României, Curierul Judiciar, nr. 5/2007.
Streteanu, Florin, Dezincriminarea infracţiunilor de insultă şi calomnie.
Neconstituţionalitate, Caiet de drept penal, nr. 1/2007.
Turianu, Corneliu, Infracţiunile contra demnităţii şi presa, Dreptul, nr. 1/2000.
Ungureanu, Ovidiu, Dreptul la onoare şi dreptul la demnitate, Pandectele Române, nr.
2/2006.
Weber, Renate, Libertatea de exprimare ca infracţiune, Revista română de drepturile
omului, nr. 25/2003.
Yernault, Dimitri, Les pouvoirs d'investigation de l'administration face à la
délinquance économique: les locaux professionnels et l'article 8 de la Convention européenne,
Revue trimestrielle des droits de l'homme, nr, 17/1994.
68
Page 69
Surse on-line:
www.echr.coe.int
www.evz.ro
www.gardianul.ro
www.gândul.info
www.infolegal.ro
http://myconfidential.ro/
69