MODALITĂŢI DE RĂSPÂNDIRE A CĂRŢII

ÎN SPAŢIUL ROMÂNESC
SEC. XVI - XIX

STUDENT: Măciucă Marinela (căs. Oprea)

FACULTATEA: Litere
PROGRAMUL DE MASTERAT: Teoria şi Practica Editării
ANUL DE STUDIU: I

1
 „Privite, cărţile par nespus de sfioase. Ele nu vin niciodată spre tine. Ca într-o medievală iubire,
tu trebuie, întotdeauna, să le cauţi şi să te duci către ele. Fiinţa lor este aşteptare pură.
Le va deschide cineva pentru a le face, astfel, să înceapă să fie?”
Gabriel Liiceanu

Cartea este un produs complex. Ea conţine un întreg univers de idei şi sentimente,

prin mijlocirea căruia cunoaştem, studiem şi trăim trecutul şi prezentul şi putem întrezări
viitorul societăţii umane.
Cartea a reprezentat pentru multă vreme apanajul oamenilor cu stare, respectiv al
intelectualilor, acest fapt datorându-se costurilor ridicate ale manuscriselor şi, mai târziu, al
primelor cărţi tipărite. Cu trecerea timpului, nevoia de cultură a poporului român a dus la
răspândirea multor copii după manuscrise celebre şi, mai apoi, la apariţia primelor tipărituri.
Difuzarea cuvântului scris pe teritoriul ţării noastre avea să fie un proces ireversibil.
Cărţile de cult au fost primele tipărituri difuzate, la început în mediile religioase.
Aşadar, domnitorii care doreau să aibă de partea lor Biserica, sprijineau şi iniţiau înzestrarea
lor cu cărţile bisericeşti necesare, mănăstirile patronate de voievozi primind şi sarcina de a
supraveghea copierea şi răspândirea cărţii.
De menţionat este preţul cărţilor româneşti de limbă slavonă, în special cele
ornamentate într-o manieră mai deosebită, acest lucru făcând din carte un privilegiu al marilor
feudali şi al mănăstirilor patronate şi înzestrate de domnitori sau de marii boieri. În secolul al
XVI-lea, cartea slavo-română şi în primul rând cartea bisericească devine mai scumpă şi rară.
O carte bisericească preţuia până la 1.000 de aspri sau 17-25 galbeni de aur, ceea ce echivala
cu o moşie. Domnitorul Vlad Călugărul, de pildă, a cumpărat de la egumenul mănăstirii
Brădet a treia parte a muntelui Prislop pentru un Tetravangheliar evaluat la 1.000 de aspri, iar
în 1583, egumenul mănăstirii Tismana a cumpărat partea de moşie a popii Stoica din Groşani
cu două cărţi. Un alt exemplu ar fi cel al mitropolitului Sucevei, Teofan, care a răscumpărat
cu 100 de galbeni ungureşti şi 100 de taleri, manuscrisul Evangheliarul scris şi ferecat, se
pare, în aur cu cheltuiala lui Ioan Golăi, manuscris ajuns în Polonia în timpul războaielor cu
turcii ale lui Ion Vodă cel Cumplit.
Cărţile erau atât de scumpe, încât ele erau consemnate în diate, alături de alte bunuri
de preţ, acest aspect fiind o consecinţă atât a jefuirii mănăstirilor şi bisericilor în timpul
invaziilor turceşti, tătăresti, polone etc., cât şi a creşterii numărului de biserici. În asemenea
condiţii, cartea bisericească era atât de rară, încât unele biserici nu-şi puteau procura cărţile
necesare oficierii slujbei religioase, şi mulţi preoţi erau nevoiţi să înveţe pe de rost rugăciunile

2
şi textele evanghelice. Manuscrisele erau păstrate cu multă grijă şi refăcute sau completate cu
filele care lipseau, muncă mai puţin costisitoare decât cumpărarea sau confecţionarea unui
întreg manuscris.
Editura românească a avut de la început şi pentru multă vreme un caracter oficial,
legat de programele religioase ale statului. Prima personalitate istorică românească de care
avea să se lege evoluţia tiparului în spaţiul românesc, a fost Radu cel Mare (1495-1508),
domnitorul Valahiei. În timpul domniei lui s-au pus bazele reorganizării şi consolidării
Bisericii, încurajându-se introducerea tiparului, în vederea editării cărţilor de cult. De acum
înainte, până în secolul al XIX-lea, istoria cărţii se leagă strâns de istoria Bisericii.
Primele tipărituri româneşti s-au bucurat de o largă difuzare şi apreciere în lumea
culturii slave. Cartea slavo-română continuă să se răspândească în ţările noastre şi în secolul
al XVI-lea sub formă de manuscris, copiatul cărţilor realizându-se concomitent cu tipărirea
lor. Totodată, încă din prima jumătate a acestui secol încep să circule la noi şi cărţi în limba
slavonă, tipărite peste hotare (la Veneţia, în tipografia lui Bojidar Vukovici sau în atelierele
tipografice din Serbia) şi aduse la noi de unii tipografi care lucrau acolo, parte din ei de
origine română (ucenicul tipograf al lui Bojidar Vukovici era diaconul Rădoi).
În secolul al XVII-lea cărţile tipărite sau chiar manuscrise circulau dintr-o ţară în
alta. Era o perioadă în care patriotismul şi dorinţa de a se pune în slujba culturii româneşti
depăşeau orice hotare fizice sau imaginare. Astfel, cărturarii treceau dintr-un Principat in
altul, punându-şi activitatea culturală în slujba întregului popor român. În acest sens avem
exemple edificatoare: Teodor Corbea şi-a început activitatea culturală in Transilvania şi şi-a
continuat-o în Ţara Românească; Vasile Sturza Moldoveanu, zugrav, copist şi dascăl, a
strabătut aproape întregul teritoriu al Transilvaniei şi Banatului, învăţând copiii slova
românească şi copiind un număr mare de manuscrise după tipărituri aduse din Moldova etc.
Tendinţele dezvoltării culturii româneşti în secolul al XVII-lea sunt orientate mai
mult către cartea manuscris, deoarece, tiparul, monopol al clasei feudale, continuă să dea cărţi
care corespund intereselor de întărire a ideologiei teologice, păturile sociale fiind în
continuare defavorizate. Cartea bisericească în limba slavonă este în continuare folosită în
actele de cult, acest lucru menţinând preţul ridicat al cărţii tipărite. De foarte multe ori, preoţii
şi diecii călătoreau zeci de kilometri, ca diacul Ioan din Cetatea de Baltă sau ca diacul Toader
din Transilvania, care au mers în Moldova pentru a-şi copia mai multe cărţi de cult şi
populare, cărţile cu conţinut laic scrise în limba română constituind nota dominantă a cărţii
manuscris din acest secol. Textele apocrife si legendele hagiografice sunt încă citite şi copiate.

3
 Unele dintre cele mai difuzate cărţi populare sunt:
 Varlaam şi Ioasaf – tradus în anul 1648 de Udrişte Năsturel, romanul a
circulat intens în versiune bilingvă slavo-română sau numai în limba română,
după cum dovedesc copiile păstrate (numai Fota grămăticul a executat trei
copii, în anii 1671-1675, din care două slavo-române şi una în română);
 Alexandria – transpusă în limba română încă din secolul trecut, circulând în
numeroase copii din care multe s-au pierdut; larga răspândire a romanului
este atestată de pătrunderea unor elemente ale sale în creaţia populară;
 Archirie şi Anadan, Esopia, Sindipa etc. – noi cărţi populare transpuse în
limba română.
O altă categorie de cărţi intens copiate şi citite în ţările noastre o constituie
cronografele, 21 de copii ale acestor scrieri, transpuse din limba greacă în secolele XVII –
XVIII, păstrându-se în Biblioteca Academiei Române. Forma cea mai răspândită în ţările
noastre fiind o contaminare între cronografele lui Dorotei de Monembasia, tipărit la Veneţia
în 1631, şi Matei Cigala, imprimat la Veneţia în 1650.
Din aceeaşi perioadă avem şi traducerea Istoriilor lui Herodot, găsită în mănăstirea
Coşula şi, de o mare importanţă, scrierea cronicilor româneşti.
Manuscrisele cărţilor laice se bucură de o circulaţie pe care nu o au multe cărţi
tipărite. Traduse în Ţara Românească sau în Moldova, ele sunt copiate şi răspândite şi în
Transilvania, sau, transpuse în limba noastră în Transilvania, sunt copiate şi în celelalte două
ţări, contribuind astfel la difuzarea elementelor de cultură dintr-o parte în alta a Carpaţilor.
În secolul al XVIII-lea cartea devine obiect de lectură şi mijloc de instruire pentru
cititori aparţinând unor pături sociale mai cuprinzătoare. Multe manuscrise sunt executate
pentru mici slujbaşi, negustori şi meseriaşi. Cele mai multe manuscrise erau copiate la cerere
sau din poruncă. Ocupaţia de caligraf-copist devenind destul de răspândită, din secolul acesta
identificându-se 189 de copişti, faţă de 45 veacul trecut.
Cartea devine o „marfă” profitabilă.
Totuşi, cartea tipărită începe să se bucure de o mai largă răspândire în această
perioadă, imprimându-se un număr mai mare de exemplare. Cărţile se difuzau contra plată în
eparhiile care patronau tipografia. Pe întreaga ţară nevoia de carte religioasă fiind ridicată,
aceeaşi carte se tipărea în acelaşi an în mai multe localităţi. În 1743, de pildă, Apostolul s-a
editat la Bucureşti şi la Buzău, Penticostarul la Bucureşti şi la Rîmnic; în 1747 s-au tipărit
câte un Molitvelnic la Bucureşti, Buzău şi Rîmnic, câte o Liturghie la Bucureşti, Iaşi şi
Rîmnic, câte un Triod la Blaj, Bucureşti şi Iaşi. Întreaga activitate editorială era concentrată în
4
jurul mitropoliilor şi episcopiilor, Biserica având din partea domnului dreptul de cenzură chiar
şi asupra tuturor cărţilor difuzate în ţară, drept obţinut pe rând în 1741, 1742 şi 1749. De
asemenea, în 1765 tipografia mitropoliei bucureştene obţine privilegiul de a confisca
tipăriturile „straine” (apărute în altă eparhie) aduse de negustori, această măsură fiind adoptată
pentru a opri intrarea în Ţara Românească a tipăriturilor religioase blăjene, considerate ca
pline de eresuri.
În ciuda tuturor obstacolelor, cărţile romăneşti circulă din provincie în provincie.
Tipăriturile româneşti de la Bucureşti, Rîmnic, Iaşi erau difuzate atât în Ţara Românească cât
şi în Moldova şi Transilvania, până în ţinuturile Maramureşului şi Crişanei. Un mijlocitor al
cărţii tipărite la Rîmnic a fost negustorul Hagi Constantin Popp, unul dintre cei mai importanţi
comercianţi din spaţiul românesc. El va fi cel care va patrona tipărirea şi publicarea lucrării
lui Ion Heliade Rădulescu, Gramatica românească.
Secolul al XIX-lea aduce cu sine o explorare a universului cărţii, o difuzare nedirijată
a acesteia, distribuţia producţiei de carte fiind într-o mare măsură, atribuită colportorilor care,
la început de secol XIX, chiar se definesc astfel. Din rândul acestora, în zonele învecinate
Blajului, se remarcă diacul Gal Urs din Fodora, pe Valea Someşului, care ducea cărţi pâna la
Stoboru, pe valea Almaşului, unde la 1803 vindea un Apostol (Blaj, 1802), cu suma de 9 zloti,
sau la Ciumeşti, în comitatul Satmarului, unde, la 1800, vindea o Biblie de Blaj (1795). Dintre
colpotorii-legători de cărţi, cunoscuţi în această perioadă, după însemnări, îi găsim pe dascălul
On Turcutu din Fildu de Sus, legător de carte pe lângă cea mai frumoasa biserică de lemn din
Salaj (1727) – cel care, la 1806, dona bisericii din Cutis un exemplar din Apostol (1802), iar la
1808 lega cărţile bisericii din Marin (Penticostarion, 1768) şi, de asemenea, pe Nicolae
Cherecheş, „compactor[ul] din Mineu”, care, în 1805, vindea bisericii din Brusturii Sălajului,
un Apostol de la 1802. Tot dintre cărţile blăjene, un Molitvelnic din 1763 era vândut, după
cinci ani de la aparitie (1768), în satul Buciumi, de către popa Dumitru din Fildu de Mijloc.
O altă modalitate de difuzare a cărţii în secolul al XIX-lea este donaţia „ex
munificentia regia” (din „mila crăiască”), urmare a politicii de donaţii încurajate de Curtea
Vieneză, în mediul predominant greco-catolic. Aceste donaţii sunt făcute în scopul
îmbunătăţirii serviciului religios şi, astfel, a atragerii mai multor credincioşi de partea
Bisericii Greco-Catolice.
Dovada evidentă a preocupării programatice pentru înzestrarea bibliotecilor
bisericeşti este continuarea donaţiilor de carte către bisericile unite, din producţia tipografică a
Blajului, tradiţie inaugurată de către episcopul Petru Pavel Aaron, continuată, apoi, pe timpul

5
lui Atanasie Rednic şi Grigore Maior, practicată ulterior şi de către episcopul Ioan Bobb.
Acest tip de donaţie este donaţia vlădicească sau episcopală.
Alte modalităţi de difuzare a cărţilor:
 „legatul testamentar”, în baza căruia, cărţile erau lăsate prin testament
bisericii, nerespectarea acestei dorinţe aducând după sine blestemul;
 „listele cu oferte din partea tipografiei de Blaj”, prin sistemul centralizării
ierarhice a acesteia: de la preot, protopop, la vicar (ultimul, de regulă,
aducând cărţile cu căruţa de la Blaj); faptul că o parte din cărţi era adusă ca
ofertă, fără plată, ne îndreptăţeşte să vedem în vicariate, extins şi în cadrul
unor protopopiate, un început de librărie, în cadrul acestui sistem incipient de
difuzare dirijată, respectiv de desfacere a producţiei tipografice;
 „achiziţionarea directă din tipografie” (studenţi, preoţi, călugări sau
„delegaţi”), uneori chiar în anul apariţiei acesteia, atât pentru interes personal
cât şi pentru întregirea colecţiilor mănăstirilor;
 „listele de prenumeraţie” erau întocmite în urma prezentării unei oferte
editoriale, cărţile fiind plătite în avans sau pe camătă.
Cartea cunoaşte o intensificare a difuzării ei în pături sociale din ce în ce mai
cuprinzătoare. Este solicitată în special cartea de literatură şi cartea de cultură generală.
Pentru a răspunde acestei necesităţi, editorii eu iniţiat publicarea de colecţii destinate
unei răspândiri mai largi dar care au avut un eşec dramatic, datorită lipsei unui program
definit:
 „Colecţia Şaraga” - librarii editori fraţii Şaraga din Iaşi (aproximativ 70 de
lucrări din literatura română);
 „ Biblioteca de popularizare” şi „Colecţia romanelor celebre” – editura
Samitca din Craiova.
În urma acestui eşec a avut loc o schimbare de atitudine, fapt vizibil în cazul
librarului Carol Müller, care a sesizat nevoia de instruire a unor cititori ce abia acum luau
contact cu lectura, precum şi posibilitatea achiziţionării acestor cărţi la un preţ rezonabil:
„întîi să dau în mîna tinerimei şi tuturor cititorilor cărţi bune, bine alese, frumoase, interesante
şi bine traduse, culese din toate producţiile spiritului omenesc şi al doilea să le dau pe un preţ
cît voi putea mai ieftin”. Astfel, a apărut colecţia „Biblioteca pentru toţi” (1895). Fiecare
volum costa numai 30 de bani, ceea ce asigura o largă răspândire colecţiei.

6
 După exemplul „Bibliotecii pentru toţi” în secolul al XX-lea au apărut şi alte
colecţii populare, ca „Biblioteca Minerva”, publicată de editura cu acelaşi nume şi „Căminul.
Biblioteca literară, ştiinţifică”, publicată de librarul editor H. Steinberg.
La dezvoltarea şi răspândirea cărţii romaneşti a contribuit şi Casa Şcoalelor. La
început, Casa Şcoalelor a editat pentru sate „Biblioteca Steaua” în care au apărut unele cărţi
de popularizare a istoriei noastre.
Cerinţa crescândă de carte este mărturisită şi de numărul ridicat al librăriilor, în
comparaţie cu trecutul. În 1896 existau aproximativ 126 de librării, din care 42 în Bucureşti.
În Transilvania erau, în aceeaşi perioadă, 33 de librării. Mulţi librari erau şi editori. Cartea
românească tipărită la Bucureşti, Iaşi sau în alte oraşe de dincoace de Carpaţi avea o largă
răspândire peste munţi, deşi autorităţile maghiare nu permiteau pătrunderea cărţii româneşti în
Transilvania. În condiţiile acestea, cărţile erau adesea trecute peste munţi în mod ilegal şi
adunate în redacţiile unor periodice, ca „Tribuna” (Sibiu), „Adevărul” (Buda) sau biblioteci
personale. O serie de cărturari, ca Emilian Micu, s-au ocupat cu colportajul cărţii printre
românii din Austro – Ungaria. Unele cărţi treceau graniţa în coperte false ( Istoria românilor
de N. Iorga s-a difuzat într-o copertă care purta titlul de Istoria cartofilor).
Un activ răspânditor al cărţii româneşti în Transilvania a fost Badea Gheorghe
Cîrţan. El trecea cărţile prin „vama cucului”. În urma unei percheziţii a autorităţilor ungureşti
la domiciliul acestuia, au fost găsite 4.858 de cărţi în 76.621 de exemplare. Prin intermediul
lui Badea Gheorghe Cîrţan s-au răspândit în Transilvania scrierile unor clasici ai literaturii
noastre, ca Mihai Eminescu, George Coşbuc, Vasile Alecsandri ş.a.
Difuzarea de carte de-a lungul istoriei scriiturii româneşti nu s-a făcut după un
program anume ci din dorinţa oamenilor de a lua contact cu literatura, de a descoperii
universul infinit al cărţilor şi de a propaga cuvântul scris, chiar dacă uneori riscurile erau
însemnate.
Cartea şi tiparul românesc au fost factori activi ai menţinerii şi consolidării
unităţii spirituale a celor trei ţări româneşti, jucând un rol însemnat în dezvoltarea societăţii
noastre.

7
 BIBLIOGRAFIE CONSULTATĂ:

1. Oros, Ioan, Circulaţia cărţii româneşti în Ţara Silvaniei (secolele XVII-XIX)

şi efectul de colportaj, în revista Transilvania nr. 2, Zalău, 2008.
2. Liiceanu, Gabriel, Dans cu o carte, în revista România Literară, nr. 17, 2000,
ediţie on-line.

1. Tomescu, Mircea, Istoria Cărţii Româneşti de la începuturi până la 1918 , Editura

Ştiinţifică, Bucureşti, 1968;
2. Buluţă, Gheorghe, Scurtă istorie a editurii româneşti, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 1996.