CARTEA FUNDAMENTALA

© Editura Fundaţiei PRO

Bucureşti, România, 2006

ISBN: 973-8434-30-0

Toate drepturile rezervate Editurii Fundaţiei PRO.

Nici o parte din acest volum nu poate 11 copiată în scopul comercializării
fără permisiunea scrisă a Editurii Fundaţiei PRO.
Drepturile de distribuţie în străinătate aparţin în exclusivitate
Editurii Fundaţiei PRO.
 EUGEN NEGRICI

Literatura
română
sub comunism
-^ Poezia (I)
Ediţia a Ii-a

2006
 Coperta: Mircea DUMITRESCU

Lector: Stelian ŢURLEA

Tehnoredactor: Dan RADULESCU
Corector: OvidiuVITAN

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale

NEGRICI, EUGEN
Literatura română sub comunism - Poezia (I) / Eugen Negriei
Bucureşti: Editura Fundaţiei Pro, 2006 (Cartea fundamentală)
152 p. : 0,7 cm.

ISBN 973-8434-30-0
 CUPRINS

Poezia sub comunism. Câteva consideraţii ..............................7

Şi câteva precauţii......................................................................9
POEZIA AGITATORICĂ ÎN VREMEA
STALINISMULUI INTEGRAL................11
în aşteptarea schimbării.............................................................11
ÎNCERCARE DE DEFINIRE...................................................14
Sursele esteticii roşii.
Texte teoretice pentru uzul românilor....................14
Specia poeziei agitatorice ca discurs
de persuasiune în masă...............16
Destinatarul.......................................................................18
Emitentul...........................................................................19
Relaţia emitent-destinatar..................................................22
Captarea interesului:
principiul accesibilităţii . . . .22
Narativitatea. Prevalenta „poveştii".......................25
Cantabilitatea.........................................................27
Limbajul prietenos.................................................28
Manipularea..........................................................30
Relaţia emitent-comanditar ....................................................31
Principiul emitent-comanditar.
Poezia de campanie.................... .31
Un exemplu de campanie propagandistică........................34
6 Eugen Negriei
Câteva precizări .....................................................36

Pauperizare şi epuizare morală - ca manevre

pregătitoare .... 38
Modelul politico-militar al dezbinării
şi conflictualizării .... 40
Demonizarea duşmanilor colectivizării .... 42
Portretul-robot al chiaburului................................ 47
De la propaganda prin demonizare la
propaganda prin seducere. „Dumirirea" . 48
Avivarea trecutului odios ................................... 52
Raiul colectivei .................................................. 57
Idilicul de colhoz................................................... 61
Plaja de opţiuni a emitentului.................................................... 64
Adoratio. Imnografia comunistă....................................... 66
Cultul apostolilor credinţei.................................... 66
„Tătucul Stalin" ..................................... 66
Lenin - un mit de rezervă.......................... 73
Primul zeu naţional - Cultul lui Dej . 76
„Martirii" credinţei................................................ 77
Biserica protectoare - Partidul ............................ 80
Omul nou: cel ce a înţeles .................................. 87
Sovieticul - prototipul absolut
al omului nou . . 88
Eroul autohton ...................................... 96
început de viaţă nouă. Emanciparea .115 Imprecatio.
Retorica exhortativa. Inveninarea ... .122 „Ura împotriva
duşmanului de clasă
şi a reminiscenţelor trecutului" . . .124
„Ura împotriva imperialiştilor aţâţători
la război şi a lacheilor lor" . .132
 Poezia sub comunism. Câteva consideraţii
La 13 ani de la căderea regimului comunist, suntem în măsură să consta-
tăm că ultimele lui două decenii au reprezentat, în chip paradoxal, o perioadă
fecundă a istoriei poeziei româneşti, poate cea mai bogată în iniţiative stilis-
tice şi, în orice caz, realmente interesantă pentru oricine doreşte să analizeze
raporturile complexe ale eului creator cu lumea şi cu ideologia care îi perver-
teşte imaginea.
în acest răstimp bizar, poezia a fost protejată de statutul ei recunoscut
într-un sfârşit (adică abia la începutul decenului 7) drept unul special. Cercul
restrâns al cititorilor de poezie, fragilitatea şi lipsa de consistenţă pe care le
sugera organelor puterii prezenţa acesteia în spaţiul editorial, ambiguitatea la
care aspira de la o vreme limbajul ei o făceau să fie neglijabilă ideologic, deşi
utilă ca argument bilanţier propagandistic de uz extern.
Ingerinţele factorilor politici n-au încetat să se facă simţite şi după 1964,
iar după 1971 au fost chiar amplificate, dar nu mai fiinţau inhibiţia, spaima
teribilă din anii 50 şi legile terorii roşii. Era vorba în fond de o presiune
constantă, dar flască, un fel de ameninţare surdă, agonică, nesecondată de
măsuri punitive. Ceea ce a favorizat o atmosferă proprie exerciţiului poetic şi
modificări interesante în atitudinea eului creator care a reacţionat în felul lui
specific în aerul bolnav reglat de climatizoarele de seră ale partidului. Ceea ce
nu ucide, consolidează... şi vecinătatea primejdiei a dăruit poeziei - floare a
răului - o tragică fertilitate. Vecinătatea sau mai precis amintirea obsesivă, tero-
rizantă a primejdiei mortale din vremea fundamentalismului comunist. Căci
tot ce s-a întâmplat în aria literaturii, după 1964, a fost - cum am arătat în primul
volum al acestei cărţi - consecinţa unei reacţii compensative manifestate în
durată şi în câteva moduri. La început s-a umplut în mare grabă pustiul lăsat
8 Eugen Negriei
în urmă de poezia agitatorică şi de hibrizii lirici produşi în preajma anului 1960.
S-au reconstituit liniile de forţă ale poeziei interbelice şi ale celei moderne occi-
dentale asimilate când mai bine şi când mai rău - şi s-au reaşezat temeiurile
liricii, ale liricii propriu-zise, ignorate sau evitate metodic înainte.
Curând, adică după ce şi-a redescoperit menirea, şi-a redobândit funcţiile
fireşti, statutul liric şi cititorii, poezia şi-a întins cu adevărat aripile cucerind
teritorii necunoscute, modernizându-şi proteic formulele, preluând sau trans-
figurând existentul nu numai din perspectiva unor valori spirituale supreme,
ci şi a stării noastre de spirit marcate de absenţa luminii şi a speranţei.
Ca aspect general, în afara bogăţiei remarcabile a modalităţilor s-a putut
constata o dezvoltare spectaculoasă a limbajului poetic, mai cu seamă a celui
ce descoperă prin metonimie şi ambiguitate corespondenţele unor stări de dez-
gust şi disperare.
* Nu a fost singura cale prin care poeţii au izbutit să se exprime într-o vreme
tulbure şi fără orizont, în care deznădejdea cuprinsese toate celulele vieţii. Ca
şi în cazul prozei, au apărut, sporind diversitatea, manifestări atipice, specii
rare ce ţin de patologia stilistică totalitară.
Se remarcă întâi de toate fenomenul generator de mutanţi al deghizării
intenţiilor prin metamorfoza genurilor şi migrarea funcţiilor.
Cum se ştie, romanul a preluat unele funcţii ale jurnalismului politic (inca-
pabil de onestitate), ale istoriografiei (obligate să se limiteze la adevărul
partinic), ale sociologiei (neagreate ca ştiinţă de către partidul demiurg).
Tot astfel, prin achiziţia unor structuri epice, poezia a început de la un
moment dat să-şi asume funcţiile dezvăluitoare ale prozei realismului cotidian,
iar prin revenirea la discursivitate şi la retorica alegoriei - funcţiile pamfletu-
lui politic.
Vechi procedee au fost reciclate spre a deveni utile noilor sarcini ale poe-
ziei, veşmintele uzate ale acesteia au fost date la întors spre a servi efortului
de a transmite un adevăr greu de rostit. Creşterea dezgustului pentru construcţie
şi pentru efecte artistice în favoarea redescoperirii naturaleţei înţelese ca un
răspuns la tendinţa oficială de poleire a realităţii a pregătit începutul procesu-
lui de decădere a metaforei. In peisajul complex pe care ni-1 pune sub ochi
creaţia poetică a deceniilor de regim ceauşist, nu sunt greu de remarcat, în
schimb, extraodinarele progrese ale cunoaşterii resurselor aluziei, metonimiei
şi hiperbolei (exersate ca nicăieri altundeva).
Toate aceste întâmplări neobişnuite din universul scriiturii, rafinamentul şi
diversitatea excepţională a producţiei poetice din ultimul deceniu de comunism
n-ar fi fost de înţeles fără momentul fast în care în forurile politice înalte s-a
admis că poezia e ceva mai mult decât un simplu instrument propagandistic.
Literatura română sub comunism 9
Şi, poate, n-ar fi existat deloc fără vitalitatea pe care a dăruit-o fenome-
nului poetic chiar sentimentul că a scăpat din infernul realismului socialist, fără
„avântul" pe care 1-a dat poeţilor crivăţul siberian care le bântuia amintirile.

Si câteva precauţii
Consider că, în linii mari, criteriile periodizării, evaluările de ansamblu
ale diverselor etape de evoluţie a prozei (analizate în studiul Literatura română
sub comunism) sunt valabile şi în cazul poeziei scrise între 1948 şi 1989.
Nu putem ignora, însă, particularităţile fenomenului poetic şi ponderea dife-
rită acordată poeziei în anumite momente, începând, de pildă, cu privilegierea
versificărilor de lozinci şi de teze partinice de către „agit-propul" dejist chiar
şi după moartea lui Stalin.
Nu ştiu dacă, la sfârşitul acestor volume, vom putea constata că istoria poe-
ziei - care oricum trebuie tratată cu instrumente specifice - solicită şi alte
periodizări decât cele ale prozei. Dar, cu siguranţă, şi în cazul ei, datele fun-
damentale ale evoluţiei sunt legate de deciziile factorului politic intern
(condiţionate, la rândul lor, de cele de la Moscova şi, mai apoi, de conjunc-
tura internaţională). Pe pietrele ei de kilometraj sunt însemnaţi aceiaşi ani: 1948;
1953; 1956; 1964;1971; 1989.
Dacă prozei i s-a îngăduit un soi de respiro între moartea lui Stalin şi
revoluţia din Ungaria şi, în genere, ea a putut impune atunci câteva nume de
opere şi de autori, poezia a rămas sub un control draconic, continuând să
funcţioneze propagandistic până la începutul deceniului 7. în schimb, după
1964, gradul ei de libertate, din clipa în care i s-a acceptat statutul de produs
liric, a fost neobişnuit de mare şi, în orice caz, superior celui al prozei aflate
constant în vizorul autorităţilor.
Diversitatea uimitoare a formulelor artistice şi numărul mare de valori
incontestabile pe care le-a produs poezia românească după 1964 sunt, cum am
arătat, şi consecinţa eliberării unor resorturi creatoare supuse prea mult timp
presiunii insuportabile a unui regim eminamente stalinist. La această perioadă
terifiantă merită să ne oprim. Şi iată de ce.

Poezia agitatorică a primilor cinci ani de regim „democrat-popular" (1948-

1953), ca şi hibrizii poetico-propagandistici care au continuat să apară până
foarte târziu conţin mai multe elemente utile înţelegerii mentalităţii
guvernanţilor comunişti, a concepţiei lor asupra statutului literaturii şi al
10 Eugen Negriei
literaţilor. Poezia e, în această perioadă, o oglindă mai fidelă decât proza şi o
sursă de deducţii excepţională. Pervertirea însăşi a fost, pare-se, mai profundă
în lumea - prin tradiţie cel puţin - nobilă a poeţilor, iar fenomenele psiholo-
gice legate de autosugestie sau cinism mai uşor de recunoscut.
Ar mai fi de adăugat ceva. Precauţiile pe care ni le luăm astăzi în legă-
tură cu abordarea poeziei ca gen cu legi specifice, deosebite în chip flagrant
de cele ale prozei, prudenţa pe care ni se pare că trebuie să o avem când vorbim
de zona delicată a poeziei şi de traseul ei întrucâtva diferit, nu au nimic de a
face cu punctul de vedere al „esteticienilor" partidului. Pentru ei, genurile şi
mai toate subîmpărtirile şi specializările de felul acesta nu au decât o minimă
relevanţă din moment ce tot ce mişcă în aria literaturii propagandistice trebuie
să se supună aceloraşi comandamente şi aceleiaşi finalităţi.
în primele faze ale revoluţiei ruse (în vremea mişcării LEF, de pildă) şi
la începuturile procesului de îndoctrinare de la noi (în preajma înfiinţării pe
principii staliniste a Uniunii Scriitorilor) s-a remarcat o tendinţă de unificare
a genurilor şi speciilor în numele aceluiaşi ţel politic: sfărâmarea burgheziei.
Nu există, în fond, decât cuvântul pus în slujba proletariatului şi a cuceririi
puterii. Şi pentru că e un cuvânt incandescent, el poate topi toate acele meschine
clasificări inventate şi menţinute de intelectualii sclifosiţi ai claselor exploa-
tatoare.
Toate aceste porniri totalizante - ultime răbufniri ale stângii avangardiste
şi ale anarhismului rus - au cedat principiului accesibilităţii, susţinut şi argu-
mentat de teoreticienii realismului socialist birocratic. Au biruit obişnuinţele
didactice ale intelectualilor de partid formaţi, totuşi, la odioasele şcoli burgheze.
Să analizăm, prin urmare, poezia partinică pornind de la principiile ei este-
tice aşa cum au fost formulate, s-au impus şi au evoluat ele în etapa clar
conturată a stalinismului integral (1948-1953).
 POEZIA AGITATORICĂ DIN
VREMEA STALINISMULUI INTEGRAL

în aşteptarea schimbării
Când, după 1944, organele de presă criptocomuniste publicau articole îmbie-
toare în care se cerea o poezie cu priză la realitate, nu puţini scriitori au văzut
în acest îndemn o chemare onestă făcută în numele unei necesare înnoiri a regis-
trului poetic după ani de formalism şi de exerciţiu abstract. Merita îmbrăţişată
o asemenea sugestie - şi pe atunci părea o sugestie de bun simţ - întrucât ţara
cunoscuse ani de război nefast, o secetă nemiloasă şi mari dislocări sociale si
etnice, fără ca arta să se exprime cu totul altfel, să facă loc prezentului aspru si
concretului ameninţător sau pur şi simplu să tacă.
Fireşte, scriitorii formaţi în mediile de stânga şi, astfel, mult mai informaţi
asupra viitorului credeau în „necesitatea istorică" a unei primeniri grabnice a
poeziei. Şi asta încă înainte de venirea trupelor sovietice, dacă luăm drept
corecte datările poeziilor.
Nu sunt cîntăreţde stele, afirmă, în titlul unei poezii din 1937, D. Corbea,
precizând mai apoi ce e:

Sunt salahorul gândurilor de mâne

Pentru dreptate şi pentru pane.
Stau sgribulit la lumânare
Si scot din zare altă zare...
In bezne, ca-ntr-o noapte de-nviere
Sufletul bolnav lumină multă cere.
12 Eugen Negriei
Sunt poetul premergător Asprului
cântec de tractor Si-al grelelor
marşuri prin ţară -Trecută prin sânge
şi pară (...)

Autorii primei mari antologii comuniste, Poezia nouă în RPR (din 1952),
au abilitatea să înregistreze nu puţine astfel de poezii anticipative, ca spre a
proba setea de înnoire a scriitorimii române. Reproşându-şi lâncezirea în zona
esteticului pur, A. Toma simte, încă din 1943, ca obligatorie schimbarea la faţă
a poeziei:

Noi ne-am uitat vulcanica putere

Şi-am stat să prindem svon din cânt de sfere,
Să toarcemfir de-argint din clarul lunii
Pe când călăii ştreang torceau şi funii,
Să ascultăm cum urcă seva-n flori
Nu robi cum gem în jug şi-n închisori...
Noi Cei Trimeşi, ce stăpânim Cuvântul
Acel ce clatină şi mută munţii -
E timp să-nvolburăm cu el pământul,
Să spargem drum prin noapte omenirii
Si îndreptar să-ifim cu nimbul frunţii (...)
(Noi cei trimeşi...)

Dar sentimentul acesta era răspândit în mai toate mediile artistice. Până
şi o poetă ca Magda Isanos se simţea vinovată, în 1944, de prea lunga ei rătă-
cire prin spaţiile stelare ale poeziei, departe de suferinţele omeneşti:

Am fost departe de oameni şi eu. într-o

insulă secetoasă Lâncezeam. Uneori
dumnezeu Se făcea porumbel şi-mi
intra în casă.

Dar nu puteam pricepe nimic.

Sufletul meu era mic
Şi orb. Atunci au venit
Suferinţele-omeneşti şi-au vorbit
înaintea mea.
Inima-mi singuratică s-a trezit
Si-a plâns. Războiul începea
Literatura română sub comunism 13
Să secere vieţile nevinovate. Steag
negru flutura peste cetate.
Incendiile numai, luminau; Copii
în toiul jocului mureau. Mame
jefuite de fii mă priveau Cu ochi
arzători.

Mi-era ruşine să mai scriu despre flori

Şi stele -
Şi iar auzeam în visele mele
Largi, sbuciumate,
Inima omenirii întregi cum bate:
„ Vrem pane, dreptate ". (...)
(Am fost departe de oameni)

S-ar putea vorbi de un impuls de renegare a trecutului şi de o tendinţă spre

un altceva intuit dar neprecizat, definit nu îndeajuns de coerent şi nu în ter-
menii precişi ai unei doctrine. Poetul progresist (căci acesta e termenul care
în epocă acoperă această propensiune spre nou) se disociază, prin declaraţii
ruşinate, de obscuritatea voită, de calofilie, de ermetismul inutil, de nesince-
ritatea tristeţilor provinciale şi de fineţurile estetismului, de formele învechite
ale unei spiritualităţi găunoase, de măruntele rafinamente. Şi, în aceeaşi măsură,
anunţă democratizarea limbajului, reclamă reluarea legăturilor pierdute cu viaţa
reală, ieşirea din izolare şi implicarea viguroasă a socialului în poezie.
Dârză, iconoclastă, protestatară se doreşte a fi poezia progresiştilor Ion
Caraion, D. Corbea, Magda Isanos, Eugen Jebeleanu, Mihail Cruceanu, Ştefan
Roii, A. Toma, Ştefan Popescu, Saşa Pană, Geo Dumitrescu, Mihai Beniuc,
Radu Boureanu, Cicerone Theodorescu, Ştefan Tita, Miron- Radu
Paraschivescu, Victor Eftimiu, Mihu Dragomir ş.a. Sesizat de criticii încă valizi
ai epocii, acest trend al creaţiei artistice era în limitele fireşti ale unei dialec-
tici a ciclurilor poetice: după ani de formalizare excesivă, de adăstare în zonele
înalte ale estetismului şi jocului intelectual, poezia cobora în real, redescope-
rindu-1.
Dar, până la 30 decembrie 1947, nici măcar pentru acei poeţi ce deveni-
seră purtători de carnet de partid nu putea fi vorba de convertirea poeziei la
faptă politică, de un program literar susţinut şi bine articulat şi de o misiune
clară, asumată benevol sau îndeplinită sub ameninţare. Esenţială era, pentru
cei mai mulţi, doar dorinţa de înnoire.
14 Eugen Negriei
De altfel, nu numai scriitorii, ci surprinzător de mulţi alţi intelectuali de
bună condiţie aşteptau o schimbare măreaţă şi, dacă recitim cartea de inter-
viuri a lui I. Biberi, ne înfioară gradul de naivitate al celor ce vesteau intrarea
României în zodia fericită a democraţiei.
Schimbarea a venit, într-adevăr, dar în zgomot de lanţuri şi cătuşe şi, în
numai câţiva ani, „concretul" vieţii dorit de atâţia ca o ieşire din monotonia este-
tismului s-a preschimbat, ajustat cum se cuvine şi ambalat cu metodă, într-un
argument strictamente util propagandei. Iar poezia însăşi a devenit parte din
teoria politică a luptei de clasă, fiind decretată act socio-politic în slujba dia-
lecticii progresului cu misiunea de a dezavua trecutul necomunist, de a mobiliza
energiile, de a susţine cu puterile cuvântului „revoluţia" şi cuceririle ei
ameninţate de vrăjmaşi, de imperialişti şi de rămăşiţele burghezo-moşierimii
române.
S-ar putea spune că, aruncată în retortele reducţioniste ale propagandei utile
impunerii şi statornicirii puterii comuniste, poezia şi-a văzut împinse în absurd
toate tendinţele sugerate de evoluţia ei anterioară. Mai bine de un deceniu, ea
va avea o unică doctrină - cea oficială - şi va exclude intimismul şi viziunea
individuală asupra lumii.
Factorul estetic (la început ignorat sau dezavuat) va fi luat în seamă, dar
numai în măsura în care ar putea servi politicului. Ar fi de aceea mai corect
să nu ezităm să vorbim de elemente de retorică manipulatorie, puternic ideo-
logizate şi folosite în spirit persuasiv-jurnalistic.

ÎNCERCARE DE DEFINIRE

Sursele esteticii roşii. Texte

teoretice pentru uzul românilor
întâi de toate, ca să respectăm protocolul, să reamintim sursele poeticii
de partid. Multe dintre ele sunt cunoscute intelectualilor generaţiilor mai vechi,
care au fost obligaţi să le parcurgă cu evlavie, ca pe tot atâtea opere canonice,
încât nu e nevoie de prea multă imaginaţie reconstitutivă pentru a putea alcă-
tui un corpus de texte teoretice utile celor ce vor să definească viziunea
partidului asupra poeziei.
Literatura română sub comunism 15
Sunt, în primul rând, de luat în seamă, chiar atunci când nu se referă direct
şi explicit la poezie, operele celor „patru mari clasici" (Marx, Engels, Lenin,
Stalin). Ele ar putea fi eventual completate sau confruntate cu intervenţiile în
chestiuni conjuncturale, cu studiile, cuvântările, articolele, luările de poziţie
ale unor figuri politice importante cu o carieră mai lungă sau mai scurtă (de
nu cumva scurtată) în conducerea comunistă sovietică: Leon Troţki {Literatură
şi revoluţie, 1923), A. Jdanov (Raportul la întâiul Congres al scriitorilor sovie-
tici), G. Malenkov (Cuvântarea la Congresul IX al PCUS, 1952). Asta în
măsura în care cineva ar avea pornirea să sape la rădăcina răului spre a înţelege
avatarurile naşterii unui monstruos produs al fundamentalismului comunist:
estetica roşie.
Obligatorie cu adevărat este recitirea atentă a cuvântărilor liderilor români
(şi în primul rând celor ale lui Gheorghiu-Dej) la congresele şi plenarele anilor
în discuţie, întrucât ele reprezintă, de fiecare dată, excelente sinteze ale mate-
rialelor sovietice de ultim moment. Cel ce le redacta la acea dată (Leonte Răutu)
avea, ca să spun aşa, meritul de a alege miezul şi de a adapta rapid şi fără nuanţe
realităţilor culturale româneşti tezele în perpetuă mişcare ale ideologilor
moscoviţi, care recurgeau adeseori, spre a spori legitimitatea noilor estetici şi
pentru a-i atenua inepţiile, la citate expresive din Gorki ori Maiakovski.
Reluând şi explicitând după tipic în câteva numere la rând (prin comen-
tatorii ei de serviciu) paragrafele despre literatură şi literaţi din discursul
secretarului general, organul partidului - Scînteia - rămâne o sursă incompa-
rabilă de informaţie aptă să se substituie tuturor celorlalte.
Ecouri, nuanţări şi exemplificări ale aceloraşi teze găsim şi în revistele lite-
rare ale vremii (Contemporanul, Viaţa Românească, Flacăra, Tânărul
scriitor, Steaua, Almanahul literar, Urzica etc), sub semnăturile unor glosa-
tori de mai mare sau mai mic calibru: Paul Georgescu, J. Popper, Geo
Dumitrescu, Vicu Mîndra, Ov. S. Crohmălniceanu, Al. Oprea, S. Damian, Al.
I. Stefănescu, Horia Bratu, Mihai Novicov, Savin Bratu, Sorin Toma, Nestor
Ignat, Traian Selmaru, N. Moraru etc. Aceleaşi reviste considerau că e o dato-
rie de onoare reproducerea unor articole de fond din publicaţiile sovietice ori
de câte ori apăreau studii despre frumosul în viziunea comunistă, despre metoda
realismului socialist, ori despre estetica marxistă.
Cartea de căpătâi a cercetătorului acelei etape a stalinismului integral este
faimoasa culegere Pentru realismul socialist în literatură şi artă (ESPLA,
1951), iar ghidul cel mai uşor de folosit - Statutul Uniunii Scriitorilor, unde
erau grupate şi clarificate, ca într-un Crez al realismului socialist, toate cerinţele
literaturii noi.
16 Eugen Negriei
Ar mai exista o sursă - şi ea nu s-ar cuveni ignorată: obiecţiile criticilor
de întâmpinare la volumele de versuri sau la poemele publicate în epocă. Ele
ne lasă să deducem principii, reguli, criterii, exigenţe aparţinând esteticii impe-
rative şi, în aceeaşi măsură, interdictive, concepute de partid.
în legătură cu problema surselor indispensabile cercetătorilor - nefiresc
de puţini - ai etapei stalinismului integral, ea ar trebui să dea naştere prin atin-
gere unui interes special pentru arheologia conceptului de „realism socialist"
şi mai ales pentru procesul de limpezire treptată a concepţiei comuniste asupra
rosturilor artei şi ale poeziei în chip special.
Deşi autorizat, impus şi consacrat oficial prin cuvântarea lui A. Jdanov
de la interminabilul congres al scriitorilor sovietici din 1934, termenul realism
socialist a mai fost folosit, întâmplător sau nu, de prozatorul A. Fadeev (1932)
primind girul lui Gorki, Lunacearski şi Stalin, interesaţi de caracterul unitar
al literaturii socialiste. Ar trebui recitite (dar cine s-o mai facă?) articolele lui
Lenin şi Troţki, manifestele unor grupări de artişti revoluţionari de tipul RAPP
şi LEF, încercările lui N.I. Buharin de a nuanţa conceptul şi de a da o şansă
individualităţii poetice creatoare şi, nu în ultimul rând, dicţionarele sovietice
de termeni literari - cu definiţii precise în ceea ce priveşte proza şi confuze în
cazul poeziei.

Specia poeziei agitatorice ca

discurs de persuasiune în masă
Ca specie, poezia agitatorică face parte din moştenirea retoricii înţeleasă
ca artă şi ştiinţă a persuasiunii. Având multă vreme o faimă de sarlatanie la
vedere, discursul persuasiv era o formă de raţionament care nu pleca de la prin-
cipii prime indiscutabile şi nu opera cu silogisme apodictice (v. Umberto Eco,
Tratatul de semiotică generală, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982,
p. 350). Ca şi dialectica, ea recurgea la premise probabile deschise contestă-
rii, dar nu le împingea spre concluzii acceptabile raţional. Folosindu-se de
entimeme (silogisme în care, după Aristotel, una din premise e subînţeleasă
sau mai bine zis înlocuită cu analogia şi inducţia) discursul de acest tip urmă-
rea, pragmatic şi orientat, să-1 emoţioneze pe destinatar. De altfel „noua retorică"
(cf. Trăite de l'argumentation - La nouvelle rhetorique de Chaîm Perelman
& Lucie Olbrechts-Tyteca, PUF, 1958) include în categoria „retoricii", pe bună
Literatura română sub comunism 17
dreptate, toate tipurile de discurs (cu excepţia celor apodictice, axiomatice).
La loc de frunte se află, fireşte, cel politic (cu toate variantele lui şi sub toate
veşmintele, inclusiv cel poetic).
Privit ca fapt lingvistic normal, adică ieşit de sub „logica Raţiunii Absolute"
şi având motivări practice şi elemente afective, discursul persuasiv „implică
alegerea de premise probabile, dispunerea silogismelor retorice (...) şi toate
cele necesare împodobirii externe a exprimării, denumite figuri retorice." Face
parte, aşadar, din zona de interes a aşa-numitei semiotici a interacţiunii
conversaţionale. Si una din regulile acesteia (a conversaţiei în genere) este,
după Eco, „recunoaşterea caracterului parţial al premiselor şi a reactivităţii aces-
tora la circumstanţe."
Numai că în cazul special al discursului ideologic (pe care Barthes prin-
tre primii 1-a legat de retorică) şi în genere al tuturor formelor de propagandă
disimulată şi de persuasiune în masă există pretenţia (emitentului) ca „de la
premise probabile ce definesc doar o secţiune parţială a unui câmp semantic
dat, să se ajungă la concluzii acceptate ca Adevărate, umbrind astfel natura
contradictorie a Câmpului Semantic Global şi prezentând propriul punct de
vedere ca fiind unicul acceptabil."
în accepţia dată de Jaspers, ideologia e complexul de gânduri şi reprezen-
tări care apare ca un Adevăr Absolut subiectului cugetător... producând o
autoînşelare, o disimulare, o fugă.
Umberto Eco e de părere că „în asemenea cazuri nu e relevant dacă ati-
tudinea descrisă este acceptată deliberat şi cinic de către emiţător pentru a-1
înşela pe destinatar sau constituie un caz de autoiluzie şi de unilateralitate
inconştientă". Semioticianul italian va dedica de altfel în Tratat... un subca-
pitol remarcabil „manipulării ideologice" şi felului cum sunt disimulate acele
premise care ar putea compromite desfăşurarea argumentării.
Astfel de nuanţări filozofice sau logice ori formulări prevenitoare precum
cele de mai sus sunt, în schimb, cu totul străine teoriei marxiste care dă cu
curaj (sau cinism) ideologiei un sens eminamente pozitiv, socotind-o un ins-
trument intelectual de prim ordin care, deşi se foloseşte de argumente şi premise
îndoielnice, slujeşte revoluţiei şi practicii sociale de transformare a lumii.

Or, noi vorbim aici de poezia comunistă agitatorică, ca discurs de persua-

siune în masă în care demersul ideologic îmbracă o ţinută specifică.
Sub presiunea principiului sacrosanct al accesibilităţii, forurile culturale
comuniste ar fi dorit (utopie sau simplă aberaţie?) să poată avea la îndemână
o poezie propagandistică integral denotativă, dar de o expresivitate capabilă
să emoţioneze şi să stârnească energii. Eşecul unei asemenea tentative îi va
determina pe cultumici să-şi reamintească de virtuţile manipulatorii ale vechii
18 Eugen Negriei
retorici care recomanda stimularea atenţiei destinatarului printr-o anumită doză
de informaţie proaspătă. Numai că o astfel de informaţie face loc surprizei şi
surpriza - ca ieşire din schemă - e incontrolabilă şi ca atare periculoasă. S-a
recurs atunci la surogate retorice, la acel repertoriu bine verificat în timp de
expresii deja generate de artificii stilistice, de forme obosite dar încă preţuite,
printr-un fel de consens secular al istoriilor literare.
Acest repertoriu acceptat - ca să ne exprimăm ca atare - unanim conţinea
formule încărcate de conotaţii cu „valoare emoţională fixă" şi expresii care "au
atins un asemenea nivel de instituţionalizare" (Eco), încât puteau să dea senzaţia
cenzurii şi organelor puterii că aparţin „sistemului" şi nu creează „probleme".
Poezia în etapa stalinismului integral este integral agitatorică. Or, o ase-
menea poezie (ce pare, doar pare a avea rădăcina în poezia cetăţenească,
practicată din vechime) are legile ei „estetice" şi presupune o organizare cu
totul particulară a actului comunicativ. Elementele acestuia, adică emitentul (cu
codurile şi subcodurile lui lingvistico-stilistice şi cu punctele lui de vedere ideo-
logice), mesajul codificat, canalul, mesajul ca sursă de informaţie (expresia),
destinatarul, textul interpretat (conţinutul), aşa cum le concep teoriile comu-
nicării de tip informaţional, trebuie, într-o anume măsură, redefinite.

Destinatarul

întâi de toate, e bine de reamintit cui se adresau poeziile Agitpropului,

întrucât mesajul lor era structurat în funcţie de calitatea destinatarului şi ţinea
cont de psihologia, de potenţialul afectiv şi de zestrea lui de interese şi dorinţe.
Am arătat în primul volum al acestei cărţi că, învăţând din experienţa jda-
novistă, forurile propagandei reperiste au avut în vedere nu pe cititorii cultivaţi
de poezie, pervertiţi de modelele artistice burgheze, ci păturile semianalfabete
sau cu o educaţie precară, adolescenţii şi copiii lesne sugestionabili din pri-
mele clase primare, femeile sindicaliste, minoritarii, tinerii prelucraţi în orele
de educaţie politică din armată sau fabrică, ţăranii săraci, fără pământ ori alte
mijloace de producţie. Mulţi dintre ei, marginalizaţi prin naştere şi avere, făceau
parte din categoria „umiliţilor şi obidiţilor" lumii, fiind pregătiţi să primească
bacilul luptei de clasă.
Un astfel de „public" credul şi influenţabil posedă un fond de reacţie pri-
mitiv-sentimental care îl face să recepteze cu pasiune plebee subliteratura
acestor texte inepte, de o simplitate vulgară, implicând instinctualitatea ele-
mentară şi recurgând la trucuri lacrimogene şi artificii incitatoare. Spre astfel
Literatura română sub comunism 19
de indivizi ţintea propaganda prin poezie, care avea drept unică preocupare crea-
rea de sentimente active în rândul acestora şi transformarea lor în adoratori
fanatici ai flamurei roşii.
O asemenea poezie urmărea schimbarea radicală a mentalităţii, făurirea
unui „om nou" şi, până la urmă, a. unui popor nou, asemănător până la iden-
tificare cu celelalte popoare ale Uniunii Sovietice.
Ar mai trebui să adăugăm că sistemul supracentralizat al distribuirii
informaţiilor, al editării şi difuzării de texte, punerea la index a oricărei cărţi
de literatură care nu avea girul oficialităţilor au pregătit un cititor croit dintr-o
singură dimensiune, ferit de oricare alte influenţe şi silit să citească zilnic un
număr impresionant de texte de aceeaşi ţinută şi cu minime variaţiuni tema-
tice. Un cititor care putea fi, astfel, supus unei operaţiuni de spălare a creierului
şi de manipulare.

Emitentul

Despre profilul psihologic al scriitorului din primii ani ai comunismului

de stat şi despre compromiterea imaginii lui ar fi multe lucruri de spus.
Producătorii de texte poetice propagandistice au fost făcuţi „să adere", ca şi
prozatorii, prin câteva stratageme din setul de directive ale N.K.V.D.-ului pentru
supunerea, prin teroare şi diversiune, a popoarelor din Estul Europei. Cum
arătam în primul volum al cărţii, s-a mizat pe spaima posibilei incriminări în
procese politice, pe tehnica provocării sentimentului difuz al unei culpe, pe
bani şi privilegii, pe naivitate şi bună credinţă, pe vanitate, pe invidia scriito-
rilor tineri şi a celor ignoraţi faţă de cei ce ocupaseră deja locurile de sus ale
ierarhiei literare. Dar nu aceste detalii ne interesează aici. In viziunea sacro-
sanctă a partidului, scriitorul nici nu trebuie să aibă un profil psihologic şi o
gândire personală bine definită. E un simplu exponent şi, întrucât poezia e, din
punct de vedere marxist-leninist, un act social-politic colectiv, nu-şi va per-
mite să aibă o perspectivă fenomenologică. El serveşte, se dedică şi
îndeplineşte o menire colectivă având drept suport cea mai înaltă concepţie
asupra lumii şi unica adevărată. Din contribuţiile critice de etapă ale promo-
torilor realismului socialist (N. Morarii, M. Novicov, Mihai Gafiţa, Eugen
Campus, I. Vitner etc) rezultă ideea că, dacă autorul se dedică realmente cauzei,
dacă satisface integral dezideratele partidului şi e gata să contribuie cu toată
energia la construirea socialismului, apar negreşit şi frumuseţile nebănuite şi
„expresia artistică" excepţională. împlinită cu entuziasm, comanda socială iveşte
20 Eugen Negriei
de la sine valori literare comuniste. Veritabilul poet partinic nu are chip şi bio-
grafie sau mai bine zis se cuvine să aibă chipul şi biografia poporului său intrat
în zodia marilor lupte de clasă.
Libertatea de creaţie a scriitorului devine nemărginită o dată ce a înţeles
necesitatea istorică. Chestiunea libertăţii şi a individualităţii creatoare, presantă
şi capitală pentru scriitorul burghez, nici măcar nu există pentru cel comunist.
Opţiunile lui sunt opţiunile partidului şi este poet prin partid şi cu ajuto-
rul acestuia. Nu numai eul biografic nu are ce căuta aici, dar nici măcar eul
liric, câtă vreme totul se centrează pe obiect, adică pe realitate, pe viaţa concretă,
pe actualitatea imediată. Subiectul şi subiectivitatea sunt, aşadar, scoase din
joc. Cel puţin teoretic. în procesul creaţiei şi în practica receptării critice, datele
problemei se schimbă, iar generozitatea conceptului de libertate creatoare comu-
nistă îşi dovedeşte deplina falsitate. Dacă reciteşte intervenţiile vigilente ale
criticilor şi ideologilor epocii (fie şi numai ale acelora citaţi mai sus), citito-
rul de azi este oripilat de furia lor reducţionistă şi prohibitivă.
La un moment dat, în jurul anului 1951 (ca un ecou puţin întârziat al unei
campanii iniţiate de A. Jdanov) s-a dus o adevărată bătălie împotriva intimis-
mului echivalat de câţiva ideologi cu apolitismul şi individualismul burghez,
în loc să „oglindească" marile evenimente din viaţa oamenilor muncii, aşa cum
cere şi pentru poezie, nu numai pentru proză, metoda realist-socialistă, în loc
să vadă lumea în spirit colectivist şi partinic, unii poeţi s-au mulţumit cu "scor-
monirea stearpă a propriului eu", îndrăznind în chip egoist să se folosească
(eroare!) de persoana întâi. Sub pretextul „sincerităţii şi al combaterii retoris-
mului găunos", aceşti rătăciţi s-au complăcut în a rămâne în „cercul îngust al
propriului sentiment".
Ce vizau în esenţă astfel de sinistre intervenţii critice care foloseau un
limbaj de o maximă violenţă proletară ("mlaştina celui mai dăunător indivi-
dualism burghez" ş.c.l.) în legătură cu asemenea „abateri" care, la urma urmei,
intră în definiţia însăşi a lirismului?
Cum se ştie, ruptura de indiferenţierea colectivă, ieşirea din turmă au fost
mereu privite în comunism (şi nu numai) dacă nu ca un păcat, cel puţin ca o
eroare ameninţătoare. Luarea la cunoştinţă a individualităţii a produs totdeauna
disconfort reprezentanţilor unui regim care a exploatat propagandistic în nume-
roase situaţii teama noastră de individuaţie.
Pericolul cel mare pe care îl reprezentau pentru ideologii partidului „sen-
timentele sincere" şi nevoia de intimitate provenea din efectul câştigării
dreptului la o „dublă existenţă creatoare", prin separarea universului sufletesc
de universul revoluţiei.
Literatura română sub comunism 21
Izolat de viaţa intensă „plină de avânt creator" a semenilor şi consumându-şi
energia în zona „smârcurilor" eului şi a poeziei „de cameră", poetul îşi pierde
eficacitatea propagandistică. Şi acest lucru e realmente intolerabil pentru un
regim pentru care scriitorul nu este decât „o rotiţă şi un şurub" în angrenajul
puterii.
De aceea partidul va milita în primii ani ai puterii lui absolute pentru for-
marea unui autor de texte poetice care să se identifice cu masa revoluţionară,
să „redea", povestind, aspecte şi întâmplări pilduitoare ale vieţii acesteia.
Aşa cum personalitatea face istoria numai împreună cu masele şi numai
când e veritabilul exponent al acestora, tot astfel poetul trebuie - spre a fi apre-
ciat şi publicat - să-şi reprime atitudinile particulare, „afectivitatea
neintegrabilă", sentimentele personale şi să creeze la unison cu masele (cam
în felul în care îşi imaginează unii creaţia colectivă folclorică).
Dacă nu poate, va fi ajutat de oamenii partidului, de cenzori, critici, redac-
tori, ideologi, colegi etc să nu-şi personalizeze spaţiul şi reprezentările şi să
nu dea contur eului liric. Asta se traduce, practic, prin standardizarea relaţiei
cu societatea, cu natura şi erosul printr-un număr fix de sentimente şi de tipuri
de reacţie la semnalele lumii (evenimente, ştiri, întâmplări). Poetului i se per-
mite să simtă şi să facă să fie simţite de cititor: ură pentru duşmanul de clasă
şi faptele lui, simpatia şi duioşia pentru cei ce vor să evolueze pentru a deveni
oameni noi, de nădejde, jubilaţia pentru victoriile revoluţiei, admiraţia şi iubi-
rea pentru eroii clasei muncitoare şi pentru conducătorii ei. In general vorbind,
sentimente complementare, ură şi iubire: câtă iubire pentru poporul muncitor,
atâta ură pentru duşmanul de clasă. El trebuie să comunice atitudini clare şi
simple şi să se ferească de sentimentele ambigue (cele care au dat, în fond,
naştere marii poezii) fiindcă acestea - decretează ideologii - nu mişcă popo-
rul şi nu sunt ale poporului (care gândeşte şi simte prin persoana poetului).
Natura şi iubirea - ca teme - reprezintă primejdia alunecării în intimism
şi religiozitate şi a căderii în apolitism. Dacă nu pot fi evitate (şi de la un anumit
moment nu mai pot fi), ele trebuie politizate şi privite exclusiv prin prisma idea-
lului colectivist. Iubirea va avea loc sub steaguri roşii în câmpul muncii
stahanoviste şi va fi un prilej de evidenţiere a succeselor membrilor cuplului
(deveniţi astfel demni de această concesie) sau a cuplului însuşi ca nouă celulă
a colectivului de producţie.
Sufletul socializat al poetului va recepta în spirit partinic şi natura care e
mai greu de eludat, fiind un cadru constant al izbânzilor constructive şi al lup-
telor revoluţionare.
Mulţimea proiectelor industriale comuniste transformă natura cel mai
adesea în duşman de clasă, unul ce trebuie zdrobit şi supus. Privită sub această
incidenţă, lupta cu natura stihială va rămâne să prelungească lupta de clasă.
22 Eugen Negriei
Dar există fireşte şi o natură justă, neostilă, integrabilă armonios proce-
sului productiv (precum mijlocaşii în G.A.C.-uri). Ea va fi alintată, chemată
cu apelativul tovarăş, preschimbată în tovarăş de muncă (Tovarăşul April al
Ninei Cassian) şi chiar cântată precum eroii muncii socialiste. Vigilenţa orga-
nelor în privinţa acestor teme (ca teme autonome) a fost, din punctul de vedere
al doctrinei şi al esteticii roşii, perfect justificată. De la un moment dat (după
1953), natura şi iubirea nu au mai reprezentat pretextul ancorării şi mai vâr-
toase în politic ci recuperarea marilor teme lirice care, abordate cu mai mult
curaj, au favorizat apariţia mugurilor unei noi sensibilităţi şi erodarea bazelor,
ce păreau indestructibile, ale poeziei agitatorice. Se înţelege, însă, că în plin
stalinism, nu se poate vorbi decât de o afectivitate partinică, atent controlată,
limitată drastic, şi decât de un poet-robot - un robopoet comandat de partid şi
promotor al viziunii acestuia asupra tuturor componentelor vieţii.
Ca să rezumăm, vom zice că emitentul - în cazul poeziei agitatorice, dezin-
dividualizate, nu are coduri particulare şi are competenţe limitate. Pare o
emanaţie a colectivului, un exponent precum creatorul popular. Ca purtător de
cuvânt al partdului - comanditar - el nu mai e un emitent, ci „aspiră" la sta-
tutul de emiţător.

Relaţia emitent-destinatar
Captarea interesului: principiul accesibilităţii

E foarte uşor de constatat că în cazul poeziei agitatorice există îngustări

frapante ale plajei de opţiuni (ale emitentului şi ale destinatarului), reducţii de
competenţe, o tendinţă inconfundabilă de unificare a codurilor, circumstanţe
specifice care orientează clar „presupoziţiile". Nu e lipsit de interes să adân-
cim puţin investigaţia şi să folosim aici câteva elemente de analiză semiotică.
în schema lui Eco, mesajul-expresie ca sursă de informaţie ia naştere prin
efortul unui emitent cu coduri private şi puncte de vedere ideologice care
încearcă să evite ambiguitatea expresiei şi pe cea ulterioară, a conţinutului.
Teoretic, doar teoretic, la nivelul subcodurilor, cunoştinţele destinataru-
lui şi ale emitentului se presupun a fi comune. Când atribuie, însă, mesajului
conţinut transformându-1 în text interpretat, destinatarul, având codurile lui pri-
vate şi punctele lui de vedere ideologice, nu poate totuşi evita presupoziţiile
„aberante", conotaţiile aleatorii şi erorile de interpretare (toate decurgând din
patrimoniul lui real de cunoştinţe).
 Literatura română sub comunism 23
Ca să folosim în continuare terminologia lui Eco vom preciza că există
în momentul emisiei „circumstanţe care orientează presupoziţiile" şi, de ase-
menea, în momentul receptării, „circumstanţe concrete care deviază
presupoziţiile" (op. cit., 195).
Ceea ce în mod curent - precizează Eco - numim mesaj este de obicei un
text, o reţea de mesaje diferite, dependente de diverse coduri şi subcoduri.
Mesajul ca sursă constituie într-adevăr o matrice de constrângeri - dar aces-
tea nu permit - oricât s-ar strădui emitentul - decât rezultate opţionale, unele
dintre ele putând fi înţelese ca o „trădare a intenţiilor emitentului".
Ei bine, estetica roşie, curmând cursul întregii poezii a secolului XX, soli-
cită - într-o primă fază - în termeni irefutabili, o structurare a enunţului literar
care să excludă orice ambiguitate în receptare.
Directitatea, sinceritatea, simplitatea expresiei sunt proclamate drept atri-
bute proletare, iar burgheziei i se pune în cârcă ura faţă de claritate. Culturnicii
noştri (pe urmele celor sovietici) solicită imposibilul, adică redactarea unor
mesaje care, transmise pe un canal unic, fără cusur şi ferit de „zgomote" seman-
tice şi „circumstanţe concrete deviante", să fie integral decodabile şi încărcate
de destinatar cu exact informaţia dorită de emitent.
Poetul devine duşman al poporului dacă ignoră principiul accesibilităţii
absolute, al exprimării simple, populare, naturale şi cedează tentaţiilor livres-
cului, ermetismului, formalismului sau lasă loc, fie şi din neputinţă, unei singure
secvenţe obscure.
Tot ce depăşeşte puterea de înţelegere a poporului (care e echivalat cu masa
minim şcolarizată) este sau devine conspirativ.

Imperativul clarităţii şi al accesibilităţii derivă din pretenţia aberantă a

autorităţilor de a promova o poezie denotativă (!) perfect şi integral decoda-
bilă, care să comunice exact ceea ce doresc ele. „Poezia pe înţelesul tuturor"
*- aceasta era, de fapt, formula populistă cea mai des auzită în epocă şi ea era
în consonanţă cu principiile unui regim democrat-popular pentru care totul tre-
buie adus la numitorul comun al clasei muncitoare. Din direcţia conducerii de
partid, destinatarul era văzut ca un consumator necultivat dar cu năzuinţa cul-
turalizării, proces iniţiat de partid în prelungirea campaniei de alfabetizare şi
nedepăşind, în fond, cu mult nivelul şi obiectivele acesteia.
Trebuiau aşadar comunicate, sub semnul eficacităţii, idei şi sentimente,
gânduri şi afecte, fiecare în felul lor şi cu acele mijloace care le dau vigoare
şi pregnanţă.
Intenţia aceasta (asemănătoare cu aceea a manualelor de catehizare ale ori-
cărei confesiuni în căutare de prozeliţi) este argumentată cu fraze complete din
clasicii marxism-leninismului şi cu fraze trunchiate din scriitorii clasici. Ea a
24 Eugen Negriei
primit relativ uşor, după 1948, acceptul naiv al autorilor de literatură de larg
consum precum şi binecuvântarea literaţilor şi esteticienilor oportunişti, speriaţi
de punerea chestiunii inteligibilităţii în termenii luptei de clasă, ai combaterii
cosmopolitismului şi ai apărării democraţiei de înrâuririle ismelor estetice.
Care au fost consecinţele instaurării principiului inteligibilităţii, directităţii,
preciziei şi funcţionalităţii strict politice (pe care toate epocile revoluţionare
le-a promovat spontan sau cu suport teoretic)? Cu sprijinul criticii şi al jurna-
liştilor de serviciu s-a declanşat la început o campanie bezmetică de epurare
(care coincide cu aceea - numită la fel - din toate instituţiile ţării) a literaturii
de orice exprimare „necurată", aluzivă, echivocă, polisemantică, dialectală,
chiar tehnicist industrială, argotică, pedantă, de alungare a tropilor îndrăzneţi
şi a abaterilor minime de la „limba" marilor clasici şi a creaţiilor populare -
„izvorul cristalin" a tot ce poate scrie „mai minunat" un scriitor comunist
începută vijelios, această epurare a literaturii de literatura însăşi ar fi putut
duce la clişeizarea şi completa uniformizare a ei. Or nu acesta era rolul acor-
dat de partid poeziei şi Lenin însuşi a vorbit de „sarcina grea a popularizării
ideilor într-un limbaj care să nu fie plictisitor." Ca să creezi - ceea ce dorea
partidul - adică sentimente active şi să provoci o modificare decisivă de men-
talitate în lumea celor mulţi - era nevoie nu numai de un limbaj accesibil ci
şi de unul expresiv. Pe scurt, trebuia depăşită fundătura la care îi împinsese pe
responsabilii politici năucitoarea lor ambiţie de a pune în mişcare o poezie care
să fie şi denotativă şi expresivă în acelaşi timp.
S-a încurajat atunci, pe lângă simplificarea „revoluţionară" a relaţiei cu
cititorul prin adoptarea limbajului lui (aproximare totdeauna dubioasă!), şi un
anumit, infim grad de expresivitate conotativă. El presupunea dreptul şi până
la urmă datoria poetului de a recurge la câteva, puţine, epitete şi metafore de
20 de waţi - totdeauna funcţionale, de recuzită clasică sau de factură folclo-
rică, la alegorii şi la simboluri lesne identificabile, la repetiţii şi refrene
întăritoare, la o versificare cuminte sau zglobie uşor de deprins şi de frazat. In
genere la forme recognoscibile, neşocante, complezente. Chiar bine intenţionată,
adică direcţionată corect politic, prea marea subtilitate în construirea poeziei
displace autorităţilor şi chiar le alertează.
Pe temeiul principiului accesibilităţii i se solicită acesteia o linearitate nara-
tivă (de tip baladesc). Ea face, prin durată, posibilă utilizarea paralelismului
(tot de tip folcloric) şi în şi mai mare măsură a antitezei, figură cheie a poe-
ziei realismului socialist, căci este ecoul - în planul expresiei - al luptei de
clasă înseşi.
Literatura română sub comunism 25
Cu mânie proletară vor fi întâmpinate de inchiziţia criticii tot ceea ce, în
textul poetic, solicită, prin noutate excesivă, efort de înţelegere, orice formu-
lare care stârneşte controversa şi interpretarea multiplă, ori sugerează slăbirea
ofensivei politice, a necurmatului asalt ideologic, orice alunecare digresivă, toate
minimele concesii făcute plăcerii estetice.
Nici vorbă să fie împlinită în vreun fel oarecare vocaţia omenească a delec-
tării în sine, deşi ea ţine de adevărul vieţii invocat nu o dată drept criteriu absolut
al artei noi.

Narativitatea. Prevalenta „poveştii". Numărul impresionant de poeme-

fluviu (de regulă simple naraţiuni versificate) apărute în primii ani ai regimului
a fost pus pe seama nevoii de epos a oricărui început, a oricărei încercări de
schimbare viguroasă a mentalităţii colective, a unui model de viaţă, fiindcă
numai mitul (deci povestea) are puterea să fundeze, să întemeieze, să legiti-
meze.
De asemenea, s-a vorbit în bilanţurile şi sintezele din epocă despre nece-
sitatea lor, invocându-se faptul că doar amploarea unor asemenea poeme
monumentale ar fi în măsură să redea complexitatea vieţii noi în totalitatea ei
măreaţă. Faptele înălţătoare pe care le cântă poemele nu sunt expresia unor
acte de abnegaţie individuale şi izolate. La centru se află nu un semizeu, ci un
erou ieşit din rândul colectivului (sau un mic colectiv) aflat în luptă cu emanaţii
reacţiunii. în jurul lui roiesc personaje episodice şi tot ce se întâmplă este rezul-
tatul unei străduinţe comune care vorbeşte despre o nouă conştiinţă a maselor
(etc. etc). Simple speculaţii sunt toate aceste încercări de înnobilare a efortu-
lui de versificare, în stil popular cel mai adesea, a unor întâmplări furnizate de
ziare, deci trecute în prealabil prin maşina de distorsiuni a ideologiei şi deve-
nite până la urmă subiecte previzibile, cu conflicte şi deznodăminte stas.
în realitate, aceste texte, fiind scrise spre a fi utile propagandei, sunt epice
pentru a putea respecta comandamentul accesibilităţii şi a ilustra mai adecvat
proiectul ideologic. Poezia cu subiect, intrigă, episoade paralele şi amănunte
veridice este o manifestare a realismului-socialist şi regulile de fier ale aces-
tuia sunt mai lesne de respectat într-un cadru narativ.
Pe de altă parte, naraţiunea versificată concentrează energia creatoare pe
obiect şi te fereşte astfel de tentaţiile burgheze ale subiectivităţii. A fost reco-
mandată stăruitor şi datorită oroarei autorităţilor faţă de eul poetic controlabil
doar până la un punct.
Poemul de acest fel te prinde uşor, te captează, întrucât conţine o poveste
şi aceasta seamănă cu ceea ce ai auzit în copilărie şi în adolescenţă când încă
nu te-ai smuls cu totul din lumea încântătoare a eresurilor. El intră în catego-
26 Eugen Negriei
ria formelor recongnoscibile, uşor de asimilat şi de primit în intimitate - pe
care le-a folosit propaganda şi nu are rost să dăm semnificaţii subtile vicleniei
stilistice la care au recurs adesea autorităţile comuniste.
Nici vorbă ca eposul socialist să se nască în chip natural ca împlinire gene-
roasă a unei vocaţii şi ca prelungire a unei tendinţe de democratizare a poeziei,
a unei poezii esenţializate, saturate de perfecţiune.
Sunt luate în considerare de altfel numai evenimentele marcate ideologic,
numai întâmplările cu încărcătură politică şi cu eroi apţi să ilustreze datele ofi-
ciale ale conflictului de clasă. Este proba că direcţionarea epică a poeziei a fost
decisă de partidul comanditar, căci el ştie, ca totdeauna, mai bine decât poeţii
care sunt problemele literaturii şi tendinţele evoluţiei ei. Dacă, vremelnic, rea-
litatea (care e de regulă realitatea informaţiilor de presă, deci tot o realitate de
partid) pare a nu fi în stare să ofere subiecte noi, la fel de utile, se încurajează
redistribuirea celor vechi în alte locuri din ţară, schimbarea înfăţişăm, mese-
riei şi numelor personajelor de succes de altădată.
încât, supuse numai exigenţelor partidului, aceste versificări interminabile
- ocupând nu de puţine ori aproape în întregime corpul revistelor literare
-oferă, datorită redactării lor în grabă, contracronometru şi contra bani, nume-
roase probe de ignorare a verosimilităţii, de stângăcie şi formalism. Ele se
adaugă la zestrea şi aşa copioasă a clişeelor literare, sporind senzaţia că totul
în poezia realist-socialistă aspiră la schemă, că nu există cu adevărat personalităţi
creatoare, ci doar un mecanism care donează jebeleni şi deşlii.
Nu contează că datele „povestirii" sunt prost legate între ele, iar motivaţiile
acţiunilor - ilogice şi aberante, dacă lucrarea serveşte mai clar tezelor parti-
nice şi scoate fie şi prin eroare un efect propagandistic.
Devotat nu propriilor convingeri estetice, ci unui sistem de dogme, poetul
va alege întâi unul dintre cele câteva, puţine, subiecte tolerate şi un personaj
central care, prin extracţie socială şi atitudine, poate să placă forurilor ce tre-
buie să vadă în el o personificare a responsabilităţii politice şi a datoriei
împlinite.
Cum se va observa din exemplele analizate în această carte, personajului
i se va confecţiona o biografie obişnuită, de „om al muncii", cu prieteni, fami-
lie etc, pentru ca întâmplările la care va fi expus (prin organizarea unui suspans,
a unei posibile catastrofe) şi din care va ieşi erou să impună concluzia că par-
tidul are peste tot oameni de nădejde şi că sublimul e la îndemâna tuturor celor
care cred fierbinte în comunism. De altfel, eroul trebuie să aibă un fanatism
al credinţei fără de care măreţia pilduitoare a faptelor lui nu ar fi posibilă.
Din când în când va expune tovarăşilor de muncă, soţiei iubite şi, nu de
puţine ori, duşmanului de clasă pe care îl înfruntă direct autobiografia lui de
om ridicat de jos, precum şi visul său privitor la viitorul de aur al ţării, satu-
Literatura română sub comunism 27
lui, fabricii. Obligatorie, această mărturie a eroului - care e o profesiune de
credinţă cu aspect testamentar - va conţine un punctaj de probleme politice la
zi (între care, nelipsita temă a vigilenţei) şi un şuvoi de paralelisme şi antiteze
(cu trecutul) cu ajutorul cărora viaţa din noul regim apare demnă a fi apărată
cu preţul sacrificiului suprem. Drumul eroic al personajului (comunist sau
numai candidat de partid) va fi completat cu descrieri de natură, acţiuni secun-
dare, dialoguri, portrete, scene contrapunctice, panoramări care dovedesc starea
înfloritoare a ţării în mersul ei spre comunism.
Sfârşitul poemului va fi - nu încape discuţie - apoteotic şi în orice caz
pilduitor sub raport politic. Şi astfel, spre satisfacţia poetului, plătit la număr
de versuri, vor lua naştere, prin acumulare de secvenţe, microromanele şi nuve-
lele versificate lăudate de critici şi socotite de ei rodul unei impresionante
ambiţii exhaustive auctoriale, sugerând grandoarea vremurilor noi.
In antologiile editate de oficialităţile epocii se remarcă şi un număr impor-
tant de versificări de întâmplări cu miez politic şi istoric intitulate, cu un termen
utilizat adesea de poeţii sovietici, balade. Baladele realismului socialist nu se
deosebesc în esenţă de nuvelele versificate şi au o cu totul altă funcţionalitate
decât cele populare sau culte. Folosindu-se tot de „poveste", ele politizează
prezentul sau trecutul oferind cititorilor modele de comportament revoluţionar.
Nu se cunosc împrejurările în care câţiva dintre poeţii şi criticii tineri au
început să regândească relaţia dintre epic şi poezie ca pe una improprie şi chiar
nocivă. Cert este că la Congresul Uniunii Scriitorilor din 1956 - când proce-
sul destalinizării şi dedogmatizării părea în fine să se fi pornit - s-a prefigurat
sfârşitul carierei poemului epic.
Poate că el a fost util prin accesibilitate, exact atâta vreme cât poezia a
fost înţeleasă ca simplu instrument la dispoziţia propagandei.

Cantabilitatea. Propagandiştii sovietici, preocupaţi în primii ani

revoluţionari de difuzarea unor produse poetice atractive şi de mare capaci-
tate exhortativă, au mizat pe sinteza dintre poezie şi cântec.
Pare puţin ciudată întoarcerea aceasta a ideologilor „celei mai avansate
societăţi" la sincretismul primordial (prezent totuşi în folclorul încă viu), dar
revoluţia avea, în fond, nevoie chiar de astfel de cântece „de muncă şi de luptă",
ca manifestări ale unei colectivităţi care acţionează şi se bucură la unison.
Pe de altă parte, propaganda regimurilor totalitare (de orice culoare) a fost
totdeauna atentă la tot ceea ce se hrăneşte din afecte şi stârneşte afecte şi senzaţii
ancestrale. Or cântecul, expresie adesea a unui eu colectiv, e în mare măsură
indiferent la logică. El nu face uz de argumente ci narcozează raţiunea, lasă
să se manifeste starea noastră lăuntrică, să iasă la suprafaţă impulsurile sub-
conştientului.
28 Eugen Negriei
Reunind melodia, ritmul şi cuvintele simple ce „merg la inimă", cântecul
capătă o mare forţă persuasivă care n-a scăpat mişcărilor radicale ale secolu-
lui XX interesate de omogenizarea psihologică a maselor.
„Şi lumea-n cânt se dăruie voios / Deşi prea bine nu ştie să-1 cânte", scria
pe atunci Florin Mugur, intuind atractivitatea iraţională a produselor propa-
gandistice de acest fel. La un moment dat, în textele critice şi în cele de doctrină
ideoestetică se vorbea mai des de „cânt" şi de „cântare" decât de poezie, iar
poeţii păreau să aibă o singură misiune: să cânte viaţa şi realizările poporului.
Sute de produse poetice purtau în titlu cuvântul „cântec". în orice caz prefe-
rată prin structura ei simplicissimă şi prin directitatea mesajului, a fost multă
vreme poezia care putea să se ofere drept text cântecului de mase. Ea trebuia
să aibă versul foarte scurt, un ritm care să implice melodicitate şi optimism şi
să pătrundă „în miezul vieţii şi în noi".
Nu e de ignorat, ca argument al propagandei, funcţia mnemonică a poe-
ziei cantabile: cântecul nu numai că te prinde rapid ci, prin datele lui structurale,
te face să-1 repeţi obsesiv. Până la sfârşitul deceniului, se vor mai scrie poezii
pe scheme muzicale. Unele au mimat structurile muzicale ample (oratorii, rap-
sodii) trădând ambiţia producerii unor emisiuni fonice triumfale. Cele mai multe
(între ele, "Surâsul Hiroshimei" de E. Jebeleanu) sunt simple pedanterii artis-
tice departe de motivaţia viguros-militantă a poeziei-cântec din primii ani ai
puterii comuniste. Alături de narativitate, cantabilitatea a reprezentat o cale
sigură de seducere a destinatarului.

Limbajul prietenos. Ca să crească forţa de penetrare a poeziei, propaganda

a recomandat, pe de-o parte, folosirea de către autori a unui limbaj uşor de
acceptat şi de deprins, spontan, sincer, prietenos, şi, pe de alta, evitarea a tot
ce se abate de la dimensiunile obişnuite, tot ceea ce singularizează şi perfor-
mează. Nu se preconizează numai simplificarea expresiei şi nici numai
excluderea limbajului esopic (respins de însuşi Lenin), a aluzivităţii, a reticenţei,
echivocului, polisemantismului, ci şi ceva surprinzător pentru o societate care
vrea să rupă cu trecutul: practicarea unui limbaj poetic clasicizat, fixat în mental,
devenit de uz curent prin şcoală. Acest soi de neoclasicism nu e preocupat de
nimic altceva decât de evidenţierea ideii şi, în consecinţă, va renunţa la tot ce
ar putea fi delectabil în sine, digresiv ori decorativ, în schimbul unui set de
figuri care, deşi modeste ca putere expresivă, sunt funcţionale şi subordonate
organic mesajului.
Cititorul nu trebuie supus unui efort de decriptare. Prin asemenea minime
ambalaje retorice, el va fi făcut să înghită aproape pe nesimţite şi doar cu o
anume mică plăcere conţinutul uşor aromat şi alunecos al poeziei. Ceva ase-
mănător se întâmplă şi în frazeologia anostă de partid care conţine ici-colo câte
Literatura română sub comunism 29
o metaforă timidă sau câte o comparaţie obosită care dau concreteţea necesară
priceperii şi fixării ideii, producând o binevenită înviorare. Dacă, prin
funcţionalitate şi adecvare, pare să aspire la neoclasicism, prin simbolurile ei
emblematizate, prin alegoriile şi metaforele spaţiale, poezia agitatorică trădează
o imaginaţie de tip romantic (un romantism reciclat, strict gestual şi redus la
simbolica avântului şi a urcării). In spatele imaginarului agitatoric, se între-
zăresc miturile politice comuniste (al progresului perpetuu, al viitorului de aur)
complexe de putere (ale unei puteri câştigate nu şi consolidate) şi miturile reli-
gioase. Poezia valorifică, până la epuizare, prin cuvinte din acelaşi câmp
semantic şi prin construcţii simbolice, tema înaintării şi a ascensiunii. Sunt
probabil printre cele mai simple manifestări expresive cu putinţă şi care soli-
cită un efort minim în receptare.
Adresându-se unui public înrâurit, în mediul lui de formare, de limbajul
bisericesc, autorul de texte poetice propagandistice va alterna metaforele şi sim-
bolurile spaţiale ale progresului cu cele de sorginte religioasă legate de întuneric
şi de lumină. Sau, şi mai bine, le va combina pe tiparul avansării dinspre întu-
neric spre lumină. Alte astfel de figuri scufundate până la jumătate în zona
limbajului comun, şi care mai păstrează exact restul de expresivitate necesar
persuadării, aparţin imaginarului militar atât de familiar nouă (tema asaltului,
a unităţii, a supunerii). Ele intră de la sine într-o combinaţie mobilizatoare, cu
figurile stereotipate ale tinereţii optimiste (tema elanului, a înflăcărării etc).
Cu ajutorul unor asemenea reţete simple funcţionează retorica mobilizării. De
fapt, nu puţine figuri aparţinând acesteia aspiră la statutul de simbol emble-
matic comunist alăturându-se celor deja consacrate: steaua, steagul, soarele,
ciocanul, secera, scânteia. Lustruite de atâta folosire, simbolurile de acest fel,
uşor de acceptat şi permanentizate în expresii, indică locul de întâlnire a poe-
ziei cu articolul de presă.
Ca să rămânem în zona expresivităţii, să adăugăm observaţia că şi în cazul
textelor de execrare, care ar solicita viqlenţă verbală şi o imaginaţie satirică
viguroasă, fantezia nu-şi ia zborul spre a da naştere unor produse terifiante,
şocante prin monstruozitatea lor inventivă. Se practică analogia rudimentară
şi asocierea cu nume de animale folosite în expresii consacrate şi devenite sim-
boluri populare (broscoiul, şobolanul, dihorul, şarpele, vipera, lupii, câinii
turbaţi etc), cu nume de personaje biblice care aproape şi-au pierdut referen-
tul (Iuda). Epitetele alipite lor sunt la rândul lor stereotipe. Se preferă comparaţia
casnică, alegoria simplă, uşor de priceput, şi se apelează la referinţe din zona
ocupaţiilor zilnice (creşterea vitelor, plugăritul). Avem de a face deci cu un
repertoriu de formule cu grad mare de instituţionalizare şi cu o valoare
emoţională fixă.
30 Eugen Negriei
Pentru omul simplu, acceptabilă, prietenoasă părea şi scriitura textului, mai
precis expresia lui recognoscibilă, rezultată din uzurparea unor structuri artis-
tice răsştiute şi de aceea lesne de apropriat: armoniile eminesciene, curgerea
simplă, narativă şi ritmată a baladelor populare cu numărul lor mare de repetiţii
şi refrene întăritoare, dialogarea voioasă coşbuciană, prezenţa micilor pasaje
lirice eufonice redactate ca de un alt Şt.O. Iosif, frenezia obsesivă, oricând plă-
cută nouă, a blestemelor, ocărilor şi invectivelor. Numeroasele exemple din
această carte vor demonstra de asemenea că poeţii din faza fundamentalistă a
regimului au mimat, cu sau fără intenţie, formele religioase, afine celor cunos-
cute şi recunoscute de cititori.

Manipularea

Poezia de partid nu poate fi definită şi nici înţeleasă dacă scăpăm din vedere
scopul ei: făurirea unui „om nou" cu o mentalitate radical schimbată, soldat
devotat al partidului, fanatic al idealului comunist. De aceea, propagandiştii
au fost preocupaţi de felul cum poate produce poezia sentimente active în rândul
cititorilor, în măsura în care acestora li s-a câştigat în prealabil interesul de lec-
tură.
Una din căi (şi cea mai puţin subtilă) este reluarea neistovită - ca într-un
exerciţiu de pietate - cu cât mai mici variaţiuni, a aceloraşi subiecte şi mai ales
a produselor retoricii encomiastice, care proslăvesc sfinţii martiri ai noii reli-
gii politice, apostolii ei, biserica ocrotitoare (Partidul), Omul Nou, raiul
comunist. Lipsa oricărei alte oferte editoriale asigura unor asemenea „creaţii"
imnografice o anume audienţă, mai ales în cadrul publicului ţintă de care am
vorbit mai sus. Nu prea mare, întrucât fiinţa noastră este, de regulă, suspicioasă
la orice fel de laude. însă mai eficace decât s-ar fi bănuit au fost textele exhor-
tative, poeziile de înveninare şi de mobilizare a cititorului-combatant.
Trădându-şi viclenia, ele fac apel constant la sentimentalismul latent, la fondul
de reacţie primitiv-sentimental al publicului, publicul credul şi influenţabil vizat
de autorităţi. Cum am arătat în primul volum, poeziile mizează pe drogul urii
şi al invidiei faţă de cel mai bogat decât tine şi pe spaima tribală faţă de cel ce
nu e „de-al nostru" şi care e anatemizat, blamat cu o tenebroasă fervoare.
Instinctul combativ şi violenţa de clasă se stimulează prin provocarea mai întâi
a unei psihoze, prin inventarea şi întreţinerea unei stări de asediu, de neîncre-
dere, de vigilenţă perpetuă şi prin respingerea oricărei tendinţe de normalizare,
de temperare. Se pune apoi la bătaie orice fel de argument, oricât de minci-
nos, pentru a activa „mitul complotului malefic". Duşmanul de clasă e
demonizat şi racilele regimului care 1-a născut exagerate fără ruşine şi corn-
Literatura română sub comunism 31
parate tot timpul cu minunile socialismului incipient, amplificate, şi ele, fără
ruşine. De altfel, poeziile epocii sunt marcate de un maniheism sui-generis şi
sentimentele contrare îşi dau neîncetat concursul, se sprijină reciproc pentru
ca, prin prezenţa patetică a antitezei, efectul să impresioneze. In construcţia
antitetică (fundamentală întrucât reflectă şi un mod de gândire politic), siste-
matizarea e clară şi convingătoare ca orice exagerare reductivă. Ea
raţionalizează cunoaşterea pentru că obligă la conturarea elementelor; e puter-
nică pentru că e ostentativă, funcţionând prin serii de perechi de termeni. Iubirea
pentru flamura roşie este înteţită prin ura habotnică împotriva tuturor celor care
i se împotrivesc, a tuturor întruchipărilor Răului politic (fasciştii, imperialiş-
tii, capitaliştii infami, afaceriştii, putreda burghezie, chiaburii, complotiştii etc).
Schematismul de subliteratură, trucurile lacrimogene (cum ar fi prezentarea obs-
tinată a uciderii pruncilor, a schingiuirii mamelor, a cruzimilor inutile ale
yankeilor în războiul din Coreea), simplitatea vulgară şi tâmpă, dar eficace,
implicând instinctualitatea dau unor asemenea poezii o structură internă rudi-
mentară, dar solidă şi imuabilă.
Capitolul din carte dedicat contribuţiei literaturii la criminala campanie
de colectivizare a agriculturii şi de distrugere a satului românesc ilustrează pe
larg felul cum şi-a adaptat propaganda tehnicile manipulării la schimbările din
teren şi la rezistenţa disperată a ţăranilor.

Relaţia emitent-comanditar
Principiul actualizării permanente. Poezia de campanie.

Situată în ecuaţia actului comunicativ, analizată cu instrumentele semioti-

cii şi din perspectiva principiilor retoricii manipulatorii, specia poeziei
agitatorice îşi poate releva numeroasele trăsături neobişnuite, dintre care unele
aruncă în perplexitate pe cititorii tineri de astăzi. Am văzut care este raportul
(preconizat de ticluitorii şi promotorii ei) dintre emitent şi destinatar, dintre
codurile şi subcodurile lor, cum şi în ce circumstanţe trebuie să aibă loc recep-
tarea şi ce condiţie trebuie să îndeplinească mesajul pentru a fi politic, eficace,
adică pentru a executa o manipulare ideologică izbutită.
Să ne întoarcem puţin la emitent, la plaja de opţiuni şi la numărul
competenţelor lui.
După numai câţiva ani de exerciţiu poetic comunist, literatura care luase
naştere părea produsul uluitor al unei simplificări absolute. Se poate spune că
niciodată în istoria ultimelor câtorva secole de poezie iniţiativele eului poetic
în raport cu materia mundi nu a fost mai limitată. Practic, poetului nu i se lasă
32 Eugen Negriei
decât două posibilităţi: fie să mobilizeze, prin puterea cuvântului, masele în
obţinerea unor noi victorii pe calea deschisă de „revoluţie", fie să proslăvească
aceste izbânzi şi pe oamenii care le-au făptuit.
Nu altfel decât aceea religioasă medievală, poezia comunistă din vremea
stalinismului integral nu putea lua formă decât spre a educa sau spre a idea-
liza. Ea sugestionează, modelează şi remodelează conştiinţele, sufletele,
îmbărbătându-le sau aţâţându-le (cam yi felul psalmilor, rugăciunilor şi ana-
temelor) şi proslăveşte înfăptuirile noii credinţe şi pe apostolii ei, iniţiind ceea
ce s-ar putea numi imnografia laică socialistă.
E de la sine înţeles că nu cititorilor instruiţi, iremediabil corupţi de lec-
turi burgheze, gata să se lase seduşi de frumuseţea inefabilă a poeziei sau să
se rătăcească prin rămurişul ei de semnificaţii absconse se adresează un ase-
menea text mobilizator.
El ia în considerare un material maleabil, uşor de prelucrat: de pildă, şco-
larii din primii ani de studiu făcând întâiaşi dată cunoştinţă cu poezia fie prin
intermediul compunerilor versificate din manuale, fie al cântecelor învăţate
pentru diversele festivităţi şi sărbători, fie al celor ascultate la difuzoare şi repe-
tate de câteva zeci de ori pe săptămână; tinerii prinşi în mişcarea de amatori
ori în diverse acţiuni, spontane sau nu, cu caracter educativ (recitatori, cântăreţi,
actori amatori, public), recruţii în orele de educaţie politică şi de culturalizare;
ţăranii întovărăşiţi sau colectiviştii mobilizaţi la căminul cultural să asiste la
spectacolele brigăzilor de satiră şi umor; muncitorii cărora li se citea Scînteia
la prima oră sau în pauzele de lucru; cei care, nebăgaţi în seamă până atunci
de cineva, îşi luau în serios calitatea - de care erau mândri - de sindicalişti;
femeile „democrate" din cadrul UFDR, ocupate cu confecţionarea şi răspân-
direa materialelor de propagandă, şi ele mulţumite că li se dă importanţă.
Cu un oarecare efort s-ar putea distinge în cadrul literaturii agitatorice
poezii în care predominantă este intenţia exhortativă, mobilizatoare şi poezii
în care prevalează componenta magnificării realizărilor revoluţiei şi a eroilor
ei.
In ambele cazuri criticii, „esteticienii" vremii şi activiştii secţiilor de pro-
pagandă au susţinut că poeţii răspund direct şi cu entuziasm solicitărilor
publicului cititor suveran. El, publicul muncitor, era cel îndreptăţit să comande
subiecte şi teme acelor inşi cu experienţă socială limitată, caracterizaţi adesea
printr-un individualism cras şi printr-o condamnabilă ignorare a contactelor
umane, adică scriitorilor care se încăpăţânau să disocieze actul politic de cel
literar. Ca spre a desăvârşi spectacolul ipocriziei, ziarele sunt pline de anchete
cu subiecte de tipul: „Ce teme propuneţi artiştilor şi scriitorilor noştri?" sau
„Ce vreţi să citiţi?" sau „Cum doresc cititorii să fie scrise operele literare?"

.
Literatura română sub comunism 33
în realitate, întrucât totul în propagandă e dependent de actualitatea ime-
diată şi supus comandamentelor partinice, li se indicau cu severitate poeţilor
culoarele tematice şi lista de teme întocmite pe principiul estetic al respectării
„adevărului vieţii". Iar adevărul vieţii este ceea ce partidul spune că este.
Poeţii „codaşi" sau cei căzuţi în eroare sunt cei ce nu izbutesc să înţeleagă faptul
că tot ceea ce nu e comunist în spirit nu există, Partidul fiind Adevărul, Calea
şi Viaţa.

Nu atât respectarea şi cultivarea tematicii prescrise (munca, omul nou,

pacea, înfierarea trecutului etc) erau importante, cât actualizarea ei permanentă,
o sarcină de partid nu atât de uşor de îndeplinit pe cât pare la prima vedere.
Cu vioiciune şi cu hărnicie artistică poeţii ilustratori (între care se numărau
Victor Tulbure, Nicolae Ţaţomir, Aurel Gurghianu, A. Toma, Dan Deşliu, Mihu
Dragomir, Al. Căprariu, Ioan Meiţoiu, Negoiţă Irimie) au epuizat în scurt timp
repertoriul subiectelor socio-profesionale. Ei au compus, cu sau fără deplasare
pe teren, portretele pastelate ale tuturor speciilor vizibile şi palpabile ale omului
nou: tovarăşul învăţător, ziaristul, ţapinarul, strungarul, bibliotecarul,
ţesătoarea, activistul, ilegalistul, minerul, învăţătorul, factorul poştal, tracto-
ristul şi tractorista, tânărul oţelar, medicul nou de la ţară, cazangiul, reparatorul
de locomotive şi tânăra savantă, deputatul, funcţionarul de tip nou, poetul ţigan,
soldaţii patriei. Au fost vizitate direct sau cu imaginaţia mai toate „şirurile"
noii orânduiri: mine, laboratoare, şantiere, lanuri ale G.A.C.-urilor, oţelării,
creşe, blocuri, biblioteci uzinale, fabrici de pâine, grădiniţele satelor etc.
La drept vorbind, acestea erau poezii de cabinet care, respectând câteva
elemente de caracterologie şi un crochiu ideologic, se puteau compune în tihnă,
prin strădania autorului care îşi proteja întrucâtva timpul de gestaţie. Trebuia
făcut ceva mai convingător decât aceste simple tablouri statice, ilustrări de teme
generale, trebuia ca scriitorii să vină cu promptitudine în întâmpinarea chemă-
rilor partidului, supunându-se principiului comenzii sociale.
Pentru criticii şi activiştii din aparatul propagandei a nu răspunde „pre-
zent!" la chemările partidului, a nu fi vigilent, activ, prompt, operativ echivala
cu dezertarea şi cu crima contra intereselor poporului. Iar devotamentul sincer
faţă de idealurile revoluţiei şi de politica conducerii trebuia confirmat şi recon-
firmat zi de zi nu prin simple declaraţii de adeziune şi respect. El se măsura
şi era măsurat după iuţeala cu care scriitorul descindea în arena luptei de clasă,
angajându-se politic cu toată fiinţa, atent, mai ales atent să nu piardă clipa în
care e nevoie de el.
Modelul procesului de concepere artistică era acela al activităţii industriale
planificate şi scriitorul nu reprezenta în ochii partidului altceva decât munci-
torul cu „condeiul" aflat în întrecerea socialistă cu tovarăşii de muncă
34 Eugen Negriei
intelectuală, în competiţie cu timpul şi cu sarcinile de producţie. Poetul, năzuind
la lumina viitorului, se cuvenea să fie fruntaş în întrecere, depăşind normele
visării şi ale planului liric dar, tot astfel, putea să demobilizeze, să piardă trenul
vieţii şi să ajungă, vai, în categoria reprobabilă a „rămaşilor în urmă" ce tre-
buie sprijiniţi de colectiv să-şi depăşească impasul.
Ocazia, da, ocazia nu trebuia niciodată pierdută... şi, într-adevăr, într-o
uimitoare măsură, dinamica tematicii şi a subiectelor abordate de poeţii vremii
poate fi comparată cu aceea a articolelor de fond din Scînteia. In primii cinci
ani de regim democrat-popular paralelismul e vădit. E vorba de un fel de publi-
cistică versificată care popularizează pe de o parte succesele construcţiei
socialiste şi pe eroii ei şi pe de altă parte slujeşte direct şi mobilizator acţiunilor
iniţiate tocmai atunci de partid. O dată împlinite, acestea deveneau subiecte
pilduitoare de popularizare şi tot aşa mai departe şi spre noi şi măreţe împli-
niri. Faza ofensivă, agitatorică, în care se acţiona cu mijloacele de sensibilizare
insidios sentimentale şi cu toate tehnicile manipulatorii ale vechii şi mereu utilei
retorici exhortative era urmată de faza extatică şi imnologică în care intra în
acţiune retorica encomiastică.
Fireşte, o altă comandă socială şi un nou val de producţii lirice mobiliza-
toare puteau coincide, în timp, cu roadele artistice ale comenzii anterioare. Poate
că autorii de ode dedicate atleţilor olimpiadelor în vremea Eladei urmau aceeaşi
dinamică a inspiraţiei, dar o făceau sub presiunea altor motivaţii. In cazul nostru
care e şi mai uşor de apreciat la justa lui amploare, nici destinatarul - cum se
susţine cu făţărnicie de către autorităţi - şi nici emitentul care susţine cu per-
versitate că o face din proprie voinţă nu sunt veritabilii stăpâni, executanţi şi
beneficiari ai procesului de producţie. în spatele tuturor faptelor artistice se
află partidul demiurg - ordinator de credite şi comanditar, stăpânul absolut al
subiectelor, al sistemului de difuzare, valorizare şi ierarhizare.

Un exemplu de campanie propagandistică

Simple megafoane, când mai sonore, când mai răguşite ale partidului, poeţii
urmează de aproape calendarul evenimentelor provocate de el după planul tactic
şi strategia leninistă. Frapante sunt transformarea momentului sublim al creaţiei
într-un act reflex condiţionat şi consecinţa ei - incapacitatea de a distinge temele
mari de temele mici.
După audierea unor expuneri şi după lectura unor hotărâri de partid şi a
unor ştiri de presă, poeţii se pun grabnic şi metodic pe treabă. Se mobilizează
spre a cânta, cu avânt şi patetism, declanşarea procesului de electrificare, dema-
rarea primului Plan anual de Stat, iniţierea campaniei de strângere a
Literatura română sub 35
comunism
semnăturilor pentru pace, deschiderea unor şantiere ale tineretului (precum
Agnita-Botorca), aniversarea Marii Revoluţii din Octombrie şi a răscoalelor
populare, comemorarea naşterii lui Lenin, a lui Stalin, a grevelor din 1933, a
actului de la 23 August, victoria periodică în alegeri cu nelipsitul 99,99%, săr-
bătorirea lui 1 Mai, începutul anului şcolar. Dar, în spirit triumfalist, sunt
celebrate chiar momentele întru totul fireşti ale anului agricol, de pildă declan-
şarea campaniei de însămânţări (pregătită de fiecare dată de o hotărâre a unei
Plenare a CC al PMR), ce devine astfel un eveniment mitologic inaugural.
Pentru a avea credibilitate, produsele lirice sunt însoţite adesea de preci-
zări ale momentului şi locului elaborării, de decupaje din ştirile difuzate în presa
scrisă şi vorbită a epocii (mai ales din articolele de fond din Scînteiă), din
„Chemările" de 1 Mai, de 23 August, de 7 noiembrie etc. S-ar putea întocmi
un jurnal al circumstanţelor „facerii" din care s-ar vedea că prea puţine fapte
politice nu-şi găseau „ecou" în sufletul poetului.
Adevărata misiune a literaturii agitatorice se vădeşte însă atunci când par-
tidul organizează o campanie şi poezia se transformă în afiş, manifest, mesaj,
articol mobilizator de gazetă de perete, piesă-cheie în maşina de croit opinii a
propagandei.
Campaniile aveau nu de puţine ori un caracter represiv şi uzau de toate
tehnicile manipulării. Poezia era doar un element al ei, e adevărat penetrant şi
insidios, căci intra într-un grandios angrenaj al mistificării şi diversiunii. In astfel
de cazuri erau puse la bătaie toate trucurile agitatorice, întreaga putere de per-
vertire pe care o au miturile (străvechile mituri) generatoare de ură şi speranţă.
Poezia agitatorică a anilor stalinismului integral nu poate fi înţeleasă, aşadar,
decât ca parte a unor „ campanii" iniţiate de partid.
Au existat, de-a lungul timpului, campanii „de etapă", urgenţe şi suprali-
citări de moment generate de o criză sau de un semnal de la Kremlin (războiul
mediatic antititoist, intervenţia americană din Coreea, condamnarea la moarte
a unor spioni sovietici etc). Dar şi altele de mare amploare, în care au fost
angajate energii uriaşe, stratageme şi tactici subtile ce ţin de războiul psiholo-
gic, întrucât'era vorba de schimbarea radicală a structurii sociale şi a mentalităţii
unui popor. Campania de colectivizare e cea mai dramatică dintre toate şi de
aceea vom încerca să reconstituim aici felul cum a fost ea condusă propagan-
distic de partid şi sprijinită activ de ticăloşită tagmă scriitoricească.
Ţărănimea era cea mai numeroasă pătură socio-economică din România
şi cea care oferea stabilitate şi coerenţă fiinţei neamului. Nu ţăranul (cu pămân-
tul lui care îi dădea identitatea) trebuia atunci eliminat, ci ultima redută a
rezistenţei naţionale. Astfel încât despre procesul colectivizării forţate din anii
'50 se poate vorbi ca despre apogeul campaniei de sovietizare şi de lichidare
a trecutului naţiunii şi a rădăcinilor tradiţiei.
36 Eugen Negriei
Câteva precizări

întreaga strategie a partidului a fost concepută la Moscova şi, deşi atitu-

dinea faţă de pământ şi de proprietate a mujicului rus era diferită de aceea a
ţăranului român, măsurile hotărâte acolo au avut la începutul procesului de
socializare, adică imediat după 1945, succesul propagandistic scontat.
Strategia era întemeiată pe o corectă şi am zice că aprofundată analiză a stării
de fapt a ţărănimii române, care nu era nicidecum o masă nediferenţiată, plină
de mari şi eterne calităţi, omogenizată prin mari idealuri şi printr-o înălţătoare
şi constantă iubire de ţară.
Situaţia ei nu era nici pe de parte fericită sau cât de cât comparabilă cu
aceea din clişeul imagistic elaborat, în timp, de nu puţini literaţi români mai
vechi sau mai noi, de politicienii fanfaroni dintre cele două războaie mondiale
în căutare de platformă electorală sau de cei de acum, de după Revoluţie,
înclinaţi, din pricina instrucţiei precare, a informaţiilor vagi şi nu de puţine ori
a senilităţii născătoare de mituri, să exalte global trecutul şi bunul trai inter-
belic.
Exista, întâi de toate, categoria copleşitoare a ţăranilor fără pământ sau
cu pământ puţin, frustraţi de orice fel de educaţie sanitară şi civică, apăsaţi de
impozite, paralizaţi în faţa oricărei schimbări. Cu o rată a natalităţii şocantă în
raport cu nivelul mediu din Europa şi cu o economie autarhică de tip feudal,
înotând în mizerie şi complet în afara civilizaţiei, întrucât de o industrie sau
de un imperiu în expansiune care să absoarbă surplusul de populaţie nu putea
fi vorba.
Si - oricât de bolşevice ar putea apărea unora observaţiile de acest fel
-mai exista categoria proprietarilor de mari terenuri care, deşi reduşi simţitor
de reformele lui Kogălniceanu şi Ferdinand, nu aveau cum să se bucure de sim-
patia sărăcimii satelor şi nici de înţelegerea politicoasă a celor întrucâtva mai
înstăriţi, care îşi lucrau şi îşi întreţineau cu propriile forţe averea.
Aici, exact în această zonă nevralgică a frustrărilor seculare, unde invidia
poate fi uşor incitată şi transformată în ură, s-au decis autorităţile să acţioneze.
Ele au dat ordin comuniştilor români să-i instige pe ţărani să ocupe ilegal
pământurile celor fugiţi sau acuzaţi de crime de război şi mai apoi să preci-
pite decretarea unei reforme agrare în martie, imediat după venirea la putere
a guvernului Groza.
Prin desfiinţarea moşierimii şi împărţirea averii acesteia celor fără pământ,
dar şi celor ce-şi dovediseră îndrăzneala, spiritul revoluţionar, fidelitatea sau
simpatia faţă de „partidul celor săraci", s-a produs o apropiere de această forţă
politică nouă ce părea că reprezintă binele şi progresul. Primul pas - şi încă
unul inteligent - fusese făcut, iar încrederea „noilor parteneri" ar fi fost de
Literatura română sub comunism 37
durată, în pofida propagandei intense iniţiate de serviciile specializate anto-
nesciene de-a lungul întregului război împotriva nelegiuirilor şi infamiei
bolşevice.
Deşi incomparabil mai redusă ca putere de cuprindere decât aceea de după
primul război mondial, noua reformă agrară - elogiată ca eveniment epocal
de năimiţii regimului - era prezentată ca o consecinţă a alianţei dintre prole-
tariatul care vine cu uneltele şi ideile progresiste şi ţărănimea care dă pâinea.
Ea era îndreptată împotriva tuturor celor care vor să-şi menţină privilegiile (poli-
tice şi economice) câştigate prin furt şi înşelăciuni seculare şi care se opun
cursului ireversibil al istoriei. Că era inspirată de Moscova o dovedeau, pe
de-o parte, faptul că o măsură similară va fi luată în zona sovietică a Germaniei
ocupate şi, pe de altă parte, tipul acesta (de extracţie stalinistă) de acţiune care
se desfăşoară mereu în alianţă cu cineva împotriva altcuiva, supus, în preala-
bil, demonizării.
în cursul campaniei de colectivizare, masa ţărănească va mai fi de două
ori divizată pentru ca refuzarea accesului unei pături ţărăneşti (mijlocaşii; chia-
burii) în G.A.C. să fie pusă sub semnul urei şi al luptei de clasă: cei ce erau
sau rămâneau în afara cercului magic al gospodăriei erau demonii blasfemia-
bili.
In acelaşi timp, în nici un moment al procesului de transformare socia-
listă a agriculturii* (inclusiv în momentul inaugural al celebrei plenare a CC
al PMR din 3-5 martie 1949) nu se face abstracţie de alianţa cu clasa munci-
toare, privită ca o chezăşie a victoriei împotriva duşmanilor de clasă ai ţărănimii
sărace. S-a întâmplat însă ca tocmai această alianţă să fie grav periclitată la
puţin timp de la oficializarea Reformei agrare.
Luaţi de valul victoriei psihologice repurtate asupra unui segment de
populaţie ce părea uşor de păcălit, propagandiştii partidului sau consilierii sovie-
tici, uitând că ţăranii au cunoscut la faţa locului viaţa colhoznicilor ruşi, au
început să popularizeze insistent prin condeierii de serviciu colectivismul sovie-
tic. Spaima de colhoz era însă atât de înrădăcinată, încât reacţia violentă a
ţăranilor i-a obligat pe comunişti să infirme cu tărie, prin vocile autorizate ale
lui Gheorghiu-Dej, Petru Groza ori Teohari Georgescu, orice intenţie de colec-
tivizare a pământului împărţit. S-a recurs, fireşte, la tactica leninistă a pasului
înapoi şi a amânării unei hotărâri în perspectiva apariţiei unei conjuncturi favo-
rabile şi au fost puse în mişcare alte tipuri de manevre din setul directivelor
NKVD-ului pentru ţările ocupate.
* Câteva paragrafe din acest capitol se regăsesc în studiul dedicat de mine contribuţiei pro-
pagandei Ia campania de colectivizare. El face parte din ampla cercetare a procesului colectivizării
iniţiată de profesoarele Katherine Verdery şi Gail Kligman şi dusă la capăt de un colectiv de
cercetători din tară si străinătate.
38 Eugen Negriei
Pauperizarea şi epuizarea morală ca manevre pregătitoare

Fără urmă de compasiune pentru propriul popor (care îndrăznise totuşi să

se atingă de pământul sfânt al Uniunii Sovietice), pe fondul secetei catastro-
fale din 1945 şi 1946, autorităţile impun sistemul draconic al cotelor obligatorii,
cu nimic diferit ca nemernicie şi mod de aplicare de un bir fanariot, întrucât
nu ţinea seama de recoltă, ci de suprafaţa aflată în posesie (în posesie, adică
alt temei de ură pentru reprezentanţii proletariatului revoluţionar).
„Colectarea" (în fapt, confiscarea cu forţa a produselor), lipsa seminţelor
şi a uneltelor, abuzurile comise sub pretextul achitării datoriilor unui război
(iniţiat, chipurile, de criminala burghezo-moşierime română în pofida opoziţiei
partidului comunist) au făcut inutilă reforma agrară şi au împins în sărăcie şi
disperare ţărănimea. Era tot ce-şi puteau dori executanţii şi ocupanţii înşişi (ce
acţionau după vechiul principiu kutuzovian „vă vom lăsa doar ochii ca să puteţi
plânge"). Căci numai o populaţie complet pauperizată, umilită, epuizată moral
şi fără orizont putea fi manevrată, împinsă cu abilitate spre locul pe care prin-
cipiile şi schemele strategice bolşevice enunţate de Stalin în Problemele
leninismului (1926) îl rezervaseră şi ţărănimii ruse.
Jaful trebuia să ia o asemenea amploare şi loviturile să fie date atât de nemi-
los de precis (de pildă, exact în vremea secerişului după doi ani de secetă
istovitoare), încât orice măsură ulterioară însoţită de uşurarea, fie şi parţială,
a poverilor să pară darul nepreţuit al unui partid cu dragoste de ţară. Iar cere-
rea de înscriere în colectivă - un paşaport spre linişte şi bunăstare.
In 1982, la mai bine de trei decenii de la atrocităţile din vremea cotelor
şi de la începutul coşmarului colectivizării forţate, am avut surpriza să desco-
perim într-o carte de versuri profetic-apocaliptice publicate de Ion Gheorghe
(Elegii politice, Cartea Românească, redactor M. Ciobanu) câteva descrieri
incendiare ale terorizării satului. Am fost uimiţi atunci de curajul civic extra-
ordinar, de fapt retrocurajul unui scriitor cunoscut pentru exaltările şi viziunile
lui marxisto-guevariste şi pentru tentativa de a-şi construi cu orice preţ un limbaj
poetic „oracular" şi o mitologie tulbure. Versurile acestei cărţi păreau a fi izvo-
râte dintr-o decepţie amară urmată de o furie denunţătoare şi mai ales
autodenunţătoare - ca semn al unei rele conştiinţe. De astfel de stări de mânie
spumegândă se cuprinde numai cine a crezut fierbinte într-o cauză sau într-un
ideal şi a realizat după ani eroarea şi infamia la care din neştiinţă a contribuit.
Vom cita aici câteva fragmente mai lungi din această carte care, prin
cutezanţa nesăbuită a imaginilor, confirma elasticitatea neobişnuită a cenzurii
atunci când textul îşi permitea să dezvăluie doar erorile epocii lui Gheorghiu-

i
Literatura română sub 39
comunism
Dej. Sunt texte demne de o antologie a ororilor comuniste şi sunt fără egal ca
putere de fixare a unor fapte uitate, a unor stări de conştiinţă pentru o arhivă
naţională a stărilor de conştiinţă.

Zac tărăncile, pe grămezi de porumb;

încovrigate pe sacii de grâu şi-acoperite
Cu sămânţă de floarea-soarelui:
Nu putură să le ia nici un grăunte: muşcând,
Rupând cu ghiarele şi-au apărat
Hrana copiilor;
Le-au bătut cu cizmele-n burtă: pe
Grămezile de porumb; cu sacii de grâu pe piept;
îngropate în sămânţă le-au dat boală.
(La matcă)

In cuşca de fier
l-au închis pe ţărani - i-au dus
Să-i înfiereze ca pe vite:
De cu seara se vesteau dubele-n sat,
După duhoarea de benzină,
Ca mirosul de fiară;
Pe pământul îngheţat
Se-auzeau cizmele gonacilor,
Animale mugind şi păsările
Scheunând în somn;
Cu arcane de mătase
Se strecurau pe porţile dosnice, spărgeau
Gardurile - cei deprinşi cu vânătoarea
Aproapelui.

Că omul tăia lemne

Că omul ducea apă,
Că umplea traista cu grăunţe cailor
Că-şi scutura căciula de pleavă de grâu,
Că-şi scutura sacii de praf şi
Pulberea mălaiului;
Că omul căra-n coşul de răchită
Porumb pentru moară -
Că omul ţăran îşi făcea lucrările sale
De ţăran -
40 Eugen Negriei
Vânătorii săreau de după porţi,
Ieşeau din şuri, din magaziile cu sămânţă
De după uşile grajdurilor
Cu ştreangurile de mătase.
Cădeau arcanele pe gâtul ţăranului,
Pe braţe: îl împiedicau cu piedici
De cal; legau pe cel ce-a tăiat lemne
Cu piedică de fier, la mâini;
Pe cel ce adusese apă de spălat copiii,
II împilau de braţe,
Pe cel ce dădea decuseară la vite
L-au legat cu frânghii de gât;

Cum îi atingeau arcanele

Se prefăceau în animale,
In păsări - şi prea puţini în fiare:
Erau scoşi din curţi cu frânghiile-n coarne,
Duşi de căpestre roşii, târâţi
Cujuveţele şi cei mai cuprinşi, cu avere...
(înfierarea)

Modelul politico-militar al dezbinării şi conflictualizarii

Ceea ce ar putea stârni interesul sociologilor şi politologilor care anali-

zează procesul de colectivizare din România este faptul că, din punctul de
vedere al puterii şi mijloacelor ei de propagandă, nu a prevalat modelul per-
suasiunii, ci acela politico-militar, al conflictualizarii prin dezbinarea şi
dislocarea succesivă a masei ţărăneşti şi prin învrăjbirea părţilor. Ghidându-se
după tezele lui Stalin asupra lichidării kulacilor (din Problemele comunismu-
lui, 1926), guvernanţii noştri se vor strădui continuu, sprijiniţi de o intensă
campanie mediatică, să distrugă coeziunea clasei ţărăneşti prin crearea în inter-
iorul acesteia a unor subgrupări (adesea artificial şi despotic separate prin câţiva
ari de o fertilitate îndoielnică).
Punctul de comandă şi de observare a acestor manevre strategice împo-
triva unui ipotetic duşman (căci niciodată Lenin şi Stalin nu au iubit ţărănimea),
pe care vrei să-1 slăbeşti, să-1 transformi în aliat docil şi să-1 asimilezi, se afla
pe locul înalt pe care-1 fixaseră clasei muncitoare preceptele materialismului
dialectic si istoric.
Literatura română sub comunism 41
Obiectivul real şi deocamdată bine dosit al strategilor nu era crearea unor
forme mai eficace de muncă (cooperaţia, întovărăşirile şi G.A.C.-urile), ci socia-
lizarea totală a economiei prin exproprierea generală şi asimilarea de către clasa
muncitoare a tuturor celorlalte clase, pături şi grupuri sociale. Pretextul constant
şi măreţ al acestor operaţii (ce au avut loc timp de trei ani asupra unui pacient
care nu a fost niciodată consultat dacă îşi doreşte atâta noian de bine) a fost
acela al suprimării condiţiilor şi factorilor care fac posibilă exploatarea omului
de către om.
Partidul nu a urmărit, însă, prin măsurile şi politica lui rentabilizarea şi
modernizarea agriculturii, ci doar completa subordonare a masei - dificil de
stăpânit şi de manipulat - a producătorilor agricoli. Dovada concretă este faptul
că, după Plenara CC al PMR din 23-25 aprilie 1962, care proclama încheie-
rea procesului de colectivizare, au urmat alte câteva hotărâri de partid de
diminuare până şi a minusculelor loturi individuale. Era vorba de cele patru
procente din suprafaţa ţării rămase în afara formelor socializate şi care
întreţineau pieţele orăşeneşti şi suplineau penibilele recolte colectiviste. Pentru
conducătorii acestui partid, mai presus de orice, chiar de viaţa însăşi în esenţa
ei, se aflau ideologia şi respectul neabătut al tezelor leniniste şi staliniste cu
privire la preluarea şi exercitarea puterii asupra întregii societăţi, chiar cu preţul
desfiinţării unei clase productive definitorii pentru conceptul de naţiune română.
Si în acest domeniu fundamental, ca şi în toate celelalte supuse
îmbrăţişării mortale a „revoluţiei", exista o promisiune constructivă: moder-
nizarea producţiei. Dar aceasta era concepută nu altfel decât ca o distrugere
succesivă a unor duşmani pe care tot ea, revoluţia, şi-i producea. în consecinţă,
propaganda şi agitaţia - considerate de partid ca având un rol însemnat în suc-
cesul colectivizării - s-au putut exercita pe toate palierele artei revoluţionare,
exploatând atât disponibilităţile caricaturale şi blasfemiatorii ale pamfletului
negru, cât şi pe cele feeric-idilice ale encomionului socialist în toate varian-
tele lui descriptive, portretistice şi narative.
După exproprierea marilor proprietari de pământ, clasa muncitoare în
alianţă cu ţărănimea săracă trebuia (conform schemei hotărâte de Stalin încă
din 1926) să îşi asocieze, în prima fază, ţărănimea mijlocaşă pentru nimicirea
chiaburilor; apoi, în aceeaşi primă combinaţie, să anihileze pe mijlocaşii şovăi-
tori, pentru ca, în ultima fază, să decreteze exproprierea generală.
După 1953 (moartea lui Stalin) şi 1956 (Revoluţia din Ungaria), au loc
ajustări ale tezelor staliniste împământenite, cum se ştie, cu prilejul - nefast
pentru istoria României - al Plenarei CC al PMR din 3-5 martie 1949. Ceva
nu a funcţionat bine în derularea proiectului propagandistic din moment ce,
după doi ani de campanie viguroasă, Congresul al II-lea al PMR constată că
doar 5,5% dintre ţărani au intrat în G.A.C. şi doar 5,8% în întovărăşiri.
42 Eugen Negriei
Din stenogramele şedinţelor Biroului Politic şi ale Secretariatului CC al
PMR (publicate de Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului) rezultă
deruta, iritarea, confuzia conducătorilor, incapabili să iasă din situaţiile în care
ajunseseră respectând cu sfinţenie tezele lui Stalin şi hotărârile plenarei din 3-5
martie 1949. Definiţia de acolo a chiaburilor nu putea avea valabilitate abso-
lută, întrucât terenurile râpoase şi infertile făceau imposibilă separarea lor clară
de mijlocaşi. Folosirea cu rândul a forţei de muncă a vecinilor şi rudelor cu
anevoie putea fi categorisită drept formă de exploatare şi mulţi dintre ţăranii
clasificaţi drept chiaburi se grăbiseră ei înşişi, ca să scape de presiune, să se
înscrie în colectiv, fapt care făcea inutile invocarea luptei de clasă şi favoriza-
rea sărăcimii.

Demonizarea duşmanilor colectivizării

Nimeni din Biroul Politic (unde aproape toţi, în dezbateri, folosesc ter-
menul „colhoz") nu pare să accepte ideea că ţăranilor le vine pur şi simplu greu
să renunţe la bunurile lor sau că lumea e mai complexă decât o prezintă docu-
mentele de partid. Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca, M.
Constantinescu, Al. Moghioroş, Liuba Chişinevschi, Teohari Georgescu, un
anume (foarte prezent) tovarăş Reznicenco etc. nu văd altceva pe scena isto-
riei (care e, fireşte, scena luptelor de clasă) decât prezenţa criminală a chiaburilor
şi rolul lor funest şi demobilizator. Dar o prezenţă necesară pentru că animă
un conflict necesar, care validează o necesară şi obligatorie viziune dialectică.
In consecinţă, toate gurile de foc sunt îndreptate asupra lor.
Formula folosită în ofensivă - „îngrădirea chiaburimii" - emană o adiere
primăvăratică şi ascunde o ironie crudă. Colectările şi fiscalitatea au fost adap-
tate politicii discriminatorii. Chiaburilor (sau celor decretaţi astfel, prin voia
discreţionară a organelor locale) li s-a suplimentat cu până la 50% impozitul
calculat pe venit, li s-au schimbat amplasamentul şi calitatea loturilor de pământ
arabil, confiscându-li-se, practic, tot ce aveau mai bun din averea moştenită.
Au fost umiliţi sistematic în presă, la radio şi prin gazetele de perete ale sfa-
turilor populare, au fost demascaţi şi batjocoriţi în adunările săteşti organizate
ad-hoc de propagandişti. Măsurile punitive luate ating, după 1951, o proporţie
a violenţei greu de închipuit. Iar transferul oricând posibil al mijlocaşilor şi
chiar al ţăranilor săraci în categoria damnată a chiaburilor aruncă satul româ-
nesc, în întregul lui, în cea mai neagră teroare din istoria sa.
Cum culacii (deci şi chiaburii noştri) nu sunt - în viziunea sacrosanctă a
lui Lenin - oameni, colectivizarea care nu progresează cum se cuvine e reluată
acum prin alte metode: presiuni psihologice insuportabile, măsuri barbare, are-
Literatura română sub comunism 43
stări periodice, deportări, torturi în beciurile Securităţii, blocarea accesului în
primărie, în magazinele cooperaţiei pentru aprovizionarea cu bunuri indispen-
sabile vieţii de zi cu zi, interzicerea dreptului copiilor de a se înscrie şi a urma
o şcoală superioară. Dacă nu se refugiază la vreme în munţi, revoltaţii (fiindcă
au fost semnalate numeroase revolte spontane) sunt împuşcaţi fără milă de tru-
pele de intervenţie ale Securităţii.
Golite de bărbaţii valizi (fugiţi pe şantiere sau la oraş), satele sunt conduse
de scursurile comunităţii sau de venetici (ţigani, beţivi, escroci, hoţi, dereglaţi
psihic) care impun tuturor politica arbitrariului. Sprijiniţi de activiştii de la
centru, aceştia îşi organizează clanurile lor feudale omogenizate de plăcerea
exercitării haotice a puterii. Să nu uităm că Lenin şi Troţki i-au eliberat din
puşcăriile ţariste pe criminalii de drept comun, dându-le misiuni speciale în
Armata Roşie şi în sovietele locale. Volumul al doilea al Moromeţilor lui Marin
Preda şi romanele ciclului F al lui D.R. Popescu vor surprinde, după decenii,
anii de urgie şi de destrămare tragică a satului românesc intrat în zodia cance-
rului.
Din acţiunile eroice ale partidului şi din victoriile lui asupra poporului
român reamintite mai sus nu rezultă că literatura agitatorică ar fi avut un rol
major în convingerea ţăranilor de avantajele G.A.C.-ului. Sau, în orice caz, unul
comparabil cu „prelucrarea" în spaţii închise şi întunecoase, cu mâinile şi picioa-
rele legate şi sub ameninţarea pistolului. Cu toate acestea, răspunzând comenzii
sociale, numeroşi scriitori şi-au făcut, ca să spunem aşa, datoria.
Dar cui erau de fapt adresate textele veninoase antichiabureşti, cu binecu-
noscutele lor scheme epice antinomice şi cu deznodămintele lor pilduitoare?
Redactate într-un stil ce pare a fi consecinţa unui efort de imbecilizare, poeziile
epice, schiţele şi nuvelele care se sfârşeau cu demascarea actelor duşmănoase
şi diversioniste ale chiaburilor nu se deosebeau de cele care înfierau pe sabo-
torii din industrie şi pe năpârcile strecurate în aparatul de stat.
Izbiţi de vântoasele comunismului fundamentalist care lovea fără discer-
nământ în proprietatea în întregul ei (oricărei pături sociale ar fi aparţinut ea),
disperaţi să-şi salveze de agenţii colectori hrana supravieţuirii copiilor, ţăranii
nu dădeau curs, cu promptitudinea revoluţionară scontată, imboldului mobi-
lizator fabricat în retortele propagandei de la centru şi dat ca sigur de comisarii
sovietici. Literatura agitatorică, scrisă mai mult de ochii conducerii, părea sor-
tită unei receptări în cerc închis, mai curând în mediile citadine (unde se citeau
ziarele), printre activiştii mai mari sau mai mici, printre funcţionari, utemişti,
profesori şi învăţători. Rolul ei era acela de a crea o stare generală anormală,
de asediu perpetuu, de vigilenţă şi de ură faţă de duşmanul (extern sau intern,
de la oraş sau de la sat) care .pândeşte din întuneric cu mii de ochi demonici.
44 Eugen Negriei
întrucât naţionalizarea industriei din 1948 - care urmase reformei agrare
din 1945 - împuţinase simţitor numărul indivizilor exploatatori şi al păturilor
sociale demne de a reprezenta duşmanul de clasă, între 1948 şi 1952 cele mai
multe nelegiuiri şi mai toate faptele terifiante imaginabile (exceptându-le pe
cele ale „imperialiştilor americani şi ale lacheilor lor") sunt puse în seama chia-
burimii, care se încarcă de toate păcatele societăţii, joacă rolul paratrăsnetului
universal şi justifică toate erorile şi toate excesele politice, oriunde s-ar mani-
festa ele.
Chiaburii se află într-un crescendo al agresivităţii de nestăvilit, ca în fai-
moasele versuri ale lui A.E. Baconsky:

Trece o noapte, trece înc-o zi,

Lupta se ascute între clase, Iar
chiaburii se arat-a fi Elemente tot
mai duşmănoase.

Precum jivinele nocturne, ei se furişează încercând vigilenţa paznicilor, a

muncitorilor şi ţăranilor obosiţi de truda lor cinstită. Purtând întotdeauna nume
predestinate crimei şi folosindu-se, cu cinism, de orice deghizament şi de orice
mijloc (de propriii lor copii, de pildă), se infiltrează peste tot spre a sabota orice
se face spre binele obştesc (diguri, baraje, plantaţii, maşini agricole şi agre-
gate noi aduse din URSS etc). In majoritate piromani, sunt surprinşi în chip
regulat cu damigene de gaz la ei în preajma „obiectivelor", adică a oricărei
incinte de interes crucial pentru mersul înainte al socialismului, chiar dacă era
vorba de o biată baracă părăsită în munţi. Căci ce nu e major în astfel de măreţe
vremuri revoluţionare?
Spaima de chiaburii sabotori e atât de mare încât nimeni (nici măcar bătrâ-
nii răzbiţi de oboseală) nu are dreptul să doarmă liniştit când ştie ce liotă de
scorpioni veninoşi forfoteşte în jur. In Minerii din Maramureş, poemul lui Dan
Deşliu studiat ani la rând în şcolile româneşti, un bătrân miner vlăguit de muncă
adoarme lângă un compresor. Surprinzându-1 în această postură neprincipială,
un „fecior" îl dojeneşte cu asprime proletară şi, înfiorat de ce s-ar fi putut întâm-
pla dacă chiaburii i-ar fi auzit sforăitul, îl îndeamnă pe bătrânul ruşinat să se
autodenunţe în cadrul şedinţei de partid:

Dar pe loc se-ncrăncenează: -

Hei. frumoasă veghe! Dau
chiaburii şi tu, pază, Horăeşti în
zeghe! De-auzea vreun sabotor
Literatura română sub comunism 45
Huetele-ţi crunte
Nici că mai duceam în zori
Compresor la munte!
— Toadere, să mor îmi
vine!
(zice-o voce groasă)
Somnul ăsta-i pentru mine
Duşmanul de clasă!
... Cearcă Toader amărui
Râsul să şi-l mintă:
- Taică, singur tu să spui
Asta - la şedinţă.

Aproape fără excepţie, „bandiţilor" refugiaţi în munţi (adică celor despre

care ştim astăzi că au constituit rezistenţa noastră armată anticomunistă) li se
pune pe frunte acelaşi unic stigmat chiaburesc. Barzii partidului cer cu tărie
să fie stârpiţi până la unul, iar leşurile lor blestemate să fie lăsate pradă fiarelor
şi păsărilor cerului. E ceea ce i s-a întâmplat chiaburului Petre Ciorbea, fugit din
sat Colo-n munţii pădureţi I Cu jivine şi mistreţi, şi ceea ce nu va întârzia să
li se întâmple şi „fraţilor" lui:

Neamul ăsta-i blestemat Ce

rânjesc cu colţi gălbui La
viaţa săracului.

Ei nu vor fi prohodiţi de nimeni, pentru că nimeni nu poate ierta păcatul

de moarte de a fi chiabur. încât lui Petre Ciorbea poetul Ion Brad îi va rezerva
doar un fel de blestem postum jegos şi terifiant:

In ţara Oaşului Toţi îi cunosc

moara lui Si moşia şi pădurea
Greul palmei şi săcurea. El
fura grâul din sac Şi vita de la
sărac. Chiar de-ar vieţui sub
ape, Şarpe nu-i sa ne mai
scape! Pasăre de-ar fi să fie,
Nu ne scapă la mânie! Petre
Ciorbea zace-n lut, Nici
cântat si nici lăut.
46 Eugen Negriei
Jelui-l-aş, nu mă-ndur, Pui de
viperă, chiabur! Pietrele de
pe vâlcele Peste piept să-i
steie grele Câte-s ciori şi câţi
vulturi, Ciugulească-i ochii
suri, Apele ce vin în jos,
Fiarbă-i trupul fioros, Ca să
nu-i mai stea pe os!
(Petre Ciorbea zace-n lut)

Ucigaşii din munţi ai lăutarului (informator) Lazăr de la Rusca (din super-

mediatizatul poem cu acelaşi nume al lui Dan Deşliu) aparţin aceleiaşi specii
carnivore. Sunt tot ei, chiaburii, furioşi pe puterea de convingere, prin viers şi
vorbă, a lui Lazăr asupra sătenilor:

Vorba, struna, zări deschid

luminate de partid: „Din
măruntele ogoare să-ntărim
ogorul mare! în dreptate să
muncim şi cu ţara să-
nflorim!" Râde inima-n
popor, că doar Lazăr e de-al
lor nevoiaş şi muncitor, în
chiaburi fierea se strânge se
chirceşte şi se frânge cere
moarte, cere sânge.

Este incredibil de mare numărul subterfugiilor, al manevrelor, al măştilor

folosite de aceste unelte ale diavolului şi greu de imaginat până unde poate
acţiona inventivitatea lor malefică: se infiltrează, deghizaţi în mijlocaşi, în colec-
tivă, încurcă^ prin acţiuni duşmănoase, avântul muncitoresc al celor ce sapă
Canalul Dunăre-Marea Neagră, atrag de partea lor pe mijlocaşi spre a-şi retrage
cererile de intrare în G.A.C. ori pe membrii unor organizaţii de bază vinovaţi
de delăsare, îi atacă pe curieri spre a fura secrete militare, răspândesc cu succes
zvonuri demobilizatoare, bazându-se pe puterea superstiţiilor şi pe înapoierea

k
Literatura română sub 47
comunism
babelor satului, şterpelesc carnete de partid în scopuri mârşave, iau în derâ-
dere ştiinţa agricolă sovietică, strecoară iepuri în pepiniera colectivei, fac jocul
elementelor titoiste şi chiar ameninţă soarta păcii mondiale.

Portretul-robot al chiaburului

Din păcate, după 1952, textele antichiabureşti dispar într-o proporţie deci-
sivă din presă (acolo unde au şi apărut cu precădere), iar antologiile ulterioare
nu le mai reţin. Astfel, dacă au curiozitatea (mai bine zis capriciul) să ştie cât
de departe putea merge demonizarea acestui personaj - „chiaburul", cititorii
de astăzi trebuie să consulte poeziile de campanie răspândite în ziarele şi revis-
tele epocii.
Autorii de pamflete - întotdeauna numeroşi la noi - se folosesc de trăsă-
turile terifiante ale reprezentărilor de diavoli din tinda bisericilor, dar nu le
combină cu acele atribute ce derivă din burlescul popular al snoavelor cu draci
umanizaţi. Ei colectează,- dimpotrivă, spre a completa portretul-robot, cam tot
ce poate fi mai monstruos în imaginea anatomică a unui bărbat deformat de
traiul bun: burta atârnând peste nădragii consolidaţi, fără excepţie, de un chimir
uriaş, vineţiul obrazului băutorului de vin roşu, râtul de porc, picioarele groase,
crăcănate şi înfipte cu obrăznicie în pământ, mâinile totdeauna la spate, ca semn
de autoritate şi nepăsare.
In genere însă, pamfletul - mai ales în textele versificate care nu-şi pot
permite nuanţări caracterologice - se rezumă la câteva invective de uz curent
extrase din repertoriul clasic al „înfierărilor" din epocă. Direcţia analogiei e
mereu aceeaşi: parazitul care se hrăneşte cu sânge uman (ploşniţe), fiara lacomă
(lupi, hiene, corbi) pândind fiinţele vlăguite spre a se îmbăloşa de sânge nevi-
novat (din nou sângele, mereu sângele), jivinele subpământene primejdioase
prin imprevizibilul apariţiei (şerpi, guzgani, dihori), lighioanele turbate atacând
în haite spre a sfârteca vietăţile plăpânde.
Demonizarea chiaburului îşi pierde virulenţa după înlăturarea de la condu-
cere a deviationistilor de dreapta (Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari
Georgescu), când se recunosc întrucâtva actele de constrângere şi reprimările,
trecute însă, după tipicul bolşevic, la capitolul „exagerări şi neajunsuri" şi puse
în seama celor de curând debarcaţi.
Spre a atenua starea de tensiune prelungită peste orice limită şi
înrăutăţirea evidentă a producţiei agricole, se decretează înfiinţarea, în paralel
cu G.A.C.-urile, a întovărăşirilor agricole (martie 1952), iar după un an (apri-
48 Eugen Negriei
lie 1953) se dă publicităţii un nou statut al G.A.C., renunţându-se, în paralel
(cel puţin teoretic), la abuzurile agenţilor colectori şi la o parte din cotele gos-
podăriilor mici şi mijlocii.
în scurta şi înşelătoarea etapă a destalinizării, la jumătatea anului 1956,
într-o plenară a CC al PMR, recunoscându-se erorile anilor de început, se va
propune atragerea chiaburimii „cinstite şi loiale" în colective. Condiţia era ca
fostul chiabur să fi avut în trecut, culmea cinismului, o atitudine antifascistă,
filocomunistă şi să nu trăiască în prezent din exploatarea muncii altora. în rea-
litate, chiaburimea era la acea dată o categorie complet spoliată, fără pondere
economică şi politică, incapabilă să reprezinte o forţă neliniştitoare.
De teama repetării situaţiei economice care a precipitat erupţia populară
din Ungaria vecină (în noiembrie 1956), conducerea PMR desfiinţează, în
decembrie 1956, cotele obligatorii, măsură ce dă încă o dată speranţe deşarte
ţărănimii. Căci nu va trece mult şi, după ce s-au retras apele, maşina de pro-
pagandă şi cea de represiune se vor pune din nou în mişcare, pentru ca, după
un ultim asalt sângeros, în aprilie 1962 să se proclame cu fast încheierea pro-
cesului de transformare socialistă a agriculturii. Cifrele oficiale (80 000 de
arestaţi, 30 000 de procese politice), care, fireşte, sunt de câteva ori mai mici
decât cele reale, vorbesc de la sine despre preţul campaniei de colectivizare,
adică al celei mai ample represiuni de masă din istoria României.
**
*

Să ne întoarcem însă la rolul propagandei prin literatură în anii stalinis-

mului integral, când, conform vechilor teze ale lui Stalin, după lichidarea
chiaburimii, clasa muncitoare ar fi trebuit să se alieze cu ţărănimea săracă împo-
triva ţăranilor mijlocaşi oscilanţi.

De la propaganda prin demonizare la propaganda prin seducere.

„Dumirirea"

Plenara din 3-5 martie 1949 decide, după reguli cu vag temei economic,
că 34% dintre ţărani sunt mijlocaşi (faţă de 57% posesori de suprafeţe mici).
Cum s-a văzut, din odioşii chiaburi poţi face cu uşurinţă şi fără scrupule nece-
sarul duşman de clasă, lăsat, spre paguba lui, în afara colectivei. Cu săracii poţi
să constitui, prin lămurire, primele G.A.C.-uri, deşi nici măcar ei nu se înghe-
suie să semneze adeziunea. Cum să procedezi însă cu mijlocaşii, categorie pe
Literatura română sub comunism 49
care nici măcar nu o poţi defini prin calcularea suprafeţelor, câtă vreme vrei
să constitui G.A.C.-uri şi în satele de deal şi de munte, cu pământ arabil insi-
gnifiant?
S-a considerat, la început, că propaganda de tip demagogic-persuasiv va
avea în cazul lor succes. Cu toate acestea, ea nu va fi despărţită - sub impe-
riul aceleiaşi viziuni neostenit conflictuale asupra relaţiilor umane şi al aceloraşi
tactici staliniste - de lupta politică şi propagandistică directă cu cei care i-ar
putea influenţa şi pe ei ca şi pe săraci, cu chiaburii satelor, adică. Şi campania
de lămurire a mijlocaşilor va merge, aşadar, mână în mână cu campania de
demascare a chiaburimii şi a mentalităţii ei de clasă.
în trecere fie zis, orice text redactat în favoarea procesului de colectivi-
zare care ignoră existenţa împotrivirii crâncene a chiaburilor şi a resturilor
burghezo-moşiereşti este dezavuat oficial, chiar dacă autorul lui se numeşte
Mihail Sadoveanu. Colonia (de tip colectivist) organizată într-un loc mlăşti-
nos de un prefect inteligent cu sprijinul unor ţărani cu iniţiativă (din romanul
Păuna Mică, 1948) nu e viabilă, artisticeşte vorbind, întrucât nu ţine seama
de tezele oficiale ale socializării satului şi nu se edifică împotriva cuiva şi în
pofida unei opoziţii chiabureşti care trebuie să se lase zdrobită.
Existenţa însăşi a mijlocaşului care va fi, cum-necum, lămurit să intre în
G.A.C. devine condiţia majoră a funcţionării literaturii de propagandă cu
pretenţii literare. El se poate afla în câteva etape ale edificării morale: convins
de-adevăratelea (cazul fericit şi utopic al propagandei), neconvins, convins
parţial, convins formal dar funciarmente neconvins, pătruns deja în raiul
G.A.C.-ului, dar cu vechi nostalgii de proprietar etc.
In bună măsură, cam în aceleaşi posturi şi pe aceleaşi trepte de înţelegere
se aflau şi ţăranii săraci, încât unele documente de partid, când se referă la mij-
locaşi, se folosesc de sintagma eufemistică şi complezentă „ţărani mai puţin
săraci". Ţăranii săraci" şi „mai puţin săraci" se află sau, cu puţină stăruinţă
imaginativă, trebuie să se afle de aceeaşi parte a baricadei. Cu ei, prozatorii
-mai ales prozatorii - se cuvine să se poarte nuanţat. Am spus prozatorii pentru
că un scenariu narativ poate urmări şi surprinde cu mai mult succes, în numă-
rul mare de pagini pe care îl are la dispoziţie, gama de sentimente şi stări în
alunecarea lor înceată spre momentul consolidării unei convingeri. E destul
de dificil să transpui în versuri povestea unor astfel de metamorfoze, dar la
poeţii sovietici, unde nimic nu e imposibil (şi Puşkin va rămâne un model),
se constată astfel de performanţe. De pildă, prolificul A. Tvardovski poves-
teşte în peste 2000 de versuri istoria pilduitoare a ţăranului mijlocaş
Morgunok, care pleacă spre visata Tara Muravia a proprietăţii private, de unde
se întoarce cuminţit la colhozul din satul lui, dezamăgit de ce a văzut acolo.
50 Eugen Negriei
Ghidaţi mai curând de culturnicii români şi de criticii de direcţie fideli este-
ticii roşii, scriitorii noştri au iniţiat atunci o vastă literatură a „dumiririi", care
se referea în aceeaşi măsură la „săracii" şi la „mai puţin săracii" satului. Felul
în care avea loc „convertirea" unui astfel de ins şovăitor devenea un model
demn de urmat, mai bine zis, propus spre a fi urmat celorlalţi ţărani şovăitori,
adică mai tuturor posesorilor de pământ.
„Dumirirea" este parte a unei scheme conflictuale obligatorii şi, de regulă,
reprezintă deznodământul unei înfruntări (cu propriile sechele de gândire ori
cu amăgirile satanice ale chiaburimii). Se confirmă, cu fiecare text, aserţiunea
de la începutul acestui studiu - cum că propaganda a pus întreaga campanie
de colectivizare prioritar sub semnul conflictului de clasă, obligând-o să fie
mereu o acţiune îndreptată împotriva cuiva sau a ceva.

Tema „dumiririi" este şi la îndemâna poeţilor, care sfc pot folosi, în spaţiul
oarecum limitat al poeziei, de câteva mici amănunte pregnante de viaţă sau de
întâmplări simple şi edificatoare pentru conştiinţele cititorilor lor fără
pretenţii.
Ion Brad se specializase, la începutul deceniului 6, în cazuri pilduitoare
de convertire a mijlocaşilor. Unele texte par să actualizeze întâmplări din Vechiul
Testament şi din Vieţile sfinţilor. Ţăranul nedecis încă să semneze adeziunea
visează două vise: unul coşmaresc, cu jandarmi siniştri care îl chinuie (ca în
„muncile iadului") şi unul paradisiac, în care se făcea că e tractorist. Şi nimeni
nu putea fi mai nimerit - se înţelege - să-i tălmăcească visele decât secretarul
de partid. Un alt secretar - cel din Balada de toamnă - este pus în încurcătură
de argumentul perfect plauzibil al unui mijlocaş care indică numele unui sătean
ce nu intrase în colectivă, deşi era membru de partid. Au urmat, se bănuieşte,
şedinţa convocată urgent, prelucrarea şi celelalte.
Marian Popa (în Istoria literaturii române de azi pe mâine, voi. I) sem-
nalează faptul că, într-un număr din Sdnteia anului 1950, Veronica Porumbacu
publică poemul (niciodată reluat în antologii) Spicele lui Miciurin, care are ceva
din vechea literatură de miracole sau din basmele cu negustori aducători de
fructe fermecate făcătoare de minuni. Supărat că tocmai la şedinţa de consti-
tuire a colectivei lipsesc cei mai harnici săteni (Tudora şi băr-batul ei), secretarul
de partid are surpriza să-i vadă pe aceştia intrând cu un batic ţinut cu grijă în
mâini, în care se află o mostră de grâu sovietic cu trei spice pe o tulpină şi trei
sute de boabe pe pai. Nu contează neverosimilul şi ridicolul situaţiei, ci efu-
ziunea pe care a născut-o printre viitorii beneficiari ai epocalelor descoperiri
ale savanţilor ţării de la Răsărit, importatoare, până astăzi, de cereale.
Literatura română sub comunism 51
Teza stalinistă a alianţei clasei muncitoare cu sărăcimea pentru îngrădirea
mijlocaşilor îşi pierduse, după câţiva ani de punere în practică, orice valabili-
tate. In această fază a campaniei de colectivizare, mijlocaşii deveniseră oameni
de treabă, aşa cum se va întâmpla, după 1956, şi cu fosta chiaburime (adusă,
prin tot felul de măsuri coercitive şi spoliatoare, la sapă de lemn).
Un subiect care nu putea scăpa poeţilor cât de cât capabili de fior liric a
fost acela al nostalgiei fostului mijlocaş după fostul lui ogor, căruia colecti-
vistul de azi îi mai aruncă, din când în când, o privire visătoare, repede reprimată
de gândul ce aleargă spre „singurul liman, în colectivă". Lui Mihu Dragomir
i s-a părut viabilă, sub raport artistic, postura aceasta, din moment ce a lăsat
poezia Fostul mijlocaş să figureze într-o culegere de Versuri alese din 1956:

Când ies pe câmp, el tot îşi mai aruncă

privirea către fostul lui ogor Si-i trece-
un ac prin inimă, uşor Dar se porneşte,
îndârjit, la muncă.

Campania de „transformare socialistă a agriculturii" s-a desfăşurat câţiva ani

la rând, cum am văzut, pe principiul stalinist al luptei de clasă (aplicat după o
prealabilă separare şi apoi o discriminare a categoriilor sociale din lumea satu-
lui). Propaganda de partid s-a folosit de literatură pentru a inventa mereu duşmani
ai colectivizării şi a-i demoniza, lăsându-i în afara cercului magic al G.A.C.-ului.
Chiar dacă obiectivul îndepărtat al conducerii era socializarea totală a economiei
prin lichidarea proprietăţii private la sat, a clasei ţărăneşti în ansamblul ei, atenţia
şi ura (provocată cu mijloacele retoricii manipulatorii) erau îndreptate împotriva
factorilor şi elementelor care fac posibilă exploatarea omului de către om. Teză
nobilă, aptă să dea argumente conştiinţelor scriitoriceşti gata să se lase seduse.
S-a pus în mişcare un mecanism propagandistic care acţiona în două
direcţii: pe de-o parte, atragerea (a săracilor, apoi a mijlocaşilor) şi, pe de alta,
respingerea (a exploatatorilor: chiaburii). De fapt, era vorba, cel puţin în
intenţie, de o atragere prin respingere sau de o atragere marcată de vigilenţa
de clasă. Procesul de atragere a fost complex şi a întâmpinat mari greutăţi, deşi
a fost sprijinit de tehnicile retoricii manipulatorii care trebuiau să dea ţăranilor
senzaţia că fac un pas colosal spre fericire şi că cel care îl va împiedica va pieri
sub pumnul de fier al clasei muncitoare.
52 Eugen Negriei
Avivarea trecutului odios

Unul dintre aceste procedee de intensificare a senzaţiei de bine (din pre-

zent şi din viitor) era acela de avivare permanentă a rănilor trecutului, de
reamintire, prin contrast, a mizeriei şi a nelegiuirilor de tot felul din regimul
burghezo-moşieresc, exagerate, se înţelege, şi aduse astfel în zona afectivităţii
negative şi a urii. Gândirea estetică marxistă fiind neostenit antagonică, aproape
orice elogiu adresat unei realităţi (cum era şi noua formă de exploatare a pămân-
tului) era însoţit de înfierarea şi denigrarea altei realităţi, după principiul
adoratio et imprecatio (care e al oricărei religii, inclusiv al unei religii poli-
tice). Astfel încât literaţii dădeau satisfacţie organelor propagandei în măsura
în care puterea verbului lor veştejea în termeni aspri şi în imagini emoţionante
trecutul precolectivist.
Un eveniment speculat abil de scriitori a fost răscoala din 1907, reamin-
tită la tot pasul ca probă a caracterului antinaţional şi antipopular al regimului
trecut, deşi, în chiar momentul redactării acestor rememorări, reprimarea, umi-
lirea şi uciderea ţăranilor români căpătaseră proporţii incomparabile.
Proslăvirea noului se hrăneşte din denigrarea vechiului, care capătă astfel,
stilistic vorbind, o funcţie fertilizantă excepţională. Desfigurarea trecutului (la
nivelul imaginarului) contribuie, pe de o parte, la constituirea unei identităţi
ideo-politice şi culturale comuniste şi, pe de alta, la înlăturarea oricărui termen
umilitor şi primejdios de comparaţie. Declanşând această campanie scelerată
a colectivizării şi transformând-o în pretextul distrugerii clasei ţărăneşti şi a
bazei biologice naţionale, partidul sovietizării României avea motive să se deta-
şeze de trecutul considerat pentru vecie abolit şi să-1 maculeze prin toate
mijloacele propagandei. înainte! Ardeţi cămăşile împăduchiate ale trecutului
murdar!, scria Alexandru Jar încă în 1946.
Din punctul acesta de vedere, faţă de proza realist-socialistă, poezia agi-
tatorică este avantajată, întrucât poate recurge la figura - de lungă tradiţie
retorică şi de efect sigur - a antitezei. O clasică şi maiestuoasă (pentru criticii
perpetuu entuziaşti ai poetului) antiteză dezvoltă A. Toma într-un poem intrat
în circuitul scolii si recitat adesea la festivităţi: Pământ, tu dă-ne pâinea păcii
(1950):

Bătrân pământ al tării mele Pe

care-l dezglodau iobagii, Dădeai
un rod secat şi firav Nici cât le-ar fi
umplut desagii. Trudeau la
jâcmănaşii muncii, Gârbaciu-n
spate drept îndemn,
Literatura română sub comunism
Şi-ţi încuiai vistieria
Sub plugul lor olog de lemn...

Vătafi smuceau de jos pe mame

Ce-ngenunchiau s-aline plozii,
Plozi arşi de friguri, ce doar vântul
Ii legăna-n copai prin bozii.

Simţeai cum graşii se îmbuibă Din

lacrima ce brazda udă Şi, prins de
silă şi-ndârjire, Tu te-mpietreai
rodind cu ciudă. Dar vânt din
răsărit în iureş A smuls ce-i putred
din meleaguri Şi ne-a suflat zbor
nou în aripi Cu furtunoasele lui
steaguri.

înstăpâniţi sunt astăzi şerbii Pe

traiul lor şi vechea glie, Pier şi
ghimpoase sterpe haturi Ce
desfrăţeau flămânzi o mie.

Se schimbă-n cântec pe tarlale

Scrâşnirea, palma şi sudalma, Se
plămădeşte noul cuget In obştea
hărnicind de-a valma.

Fârtate credincios, pământe,

Trăieşti un nevisat noroc
-Pornesc tovarăşi să te are Pe
năzdrăvani de fier şi foc.

Pân'la comorile de pâine Brăzdând

iscodind pătrunde -Indreptăţiţilor
de-a pururi Cu drag şi plin le vei
răspunde. Sunt solii vieţii noi -
meniţii A te renaşte şi preface în
darnic, nesecat visternic Al
şantierelor de pace.
54 Eugen Negriei
Vor prinde-n iezere de munte
Toţi stropii ploii sub turbine,
Să ţi le mâne-n bărăganuri
-Inroditor şuvoi prin vine.

Vor prinde tainicele-azoturi Din largi

văzduhuri dezvrăjite, Să ţi le-afunde-n
glii tractorul -Din ceruri mană pentru
pite.

Ca metereze de hotare Tu ne
înalţă clăzi de snopi Să se
avânte-n sus şi-n zare Ca
şirul falnicilor plopi.

Chelar avar al altor veacuri Pământ

ursuz din vremuri triste -Descuie-ţi
tainiţele - dă-ne Recolta păcii
staliniste.

Dacă ai un dram de ingeniozitate artistică şi puţin noroc, poţi, ca poet, să

cazi peste un simbol sau peste un motiv uşor de manevrat ideologic şi lesne
de dispus într-o compoziţie antitetică. Poetul Haralambie Grămescu (în Destin)
o pune pe baba Anca să dea peste un anacronic şi bizar plug de lemn uitat în
şura colectivei. O şansă pe care nu o poţi pierde când mizezi pe contrastul dintre
prezentul cuceririlor ştiinţei şi al înaltei tehnologii şi trecutul înapoierii şi sără-
ciei oarbe:

De vreo doi ani, în ploaie sau în soare,

Un plug de lemn zăcea pe lângă şură,
Ca o unealtă nefolositoare
Uitată-n bătătură.
Arase el, cândva, gemând, pământul
Pe urma boilor flămânzi.
Şi înfruntase ploile şi vântul
Gj să ne dea o coaje pentru prânz.

.. .Ogoarele, nemărginite-acum,
Strălucitoare urcă pe colini, Simţind
cum vin cu pocnete pe drum
Literatura română sub comunism 55
Puternicele omului maşini.
In curtea colectivei, baba Anca,
Vrând să-ncălzească ţestul - găsi plugul...
II sfărâmă în ţăndări mici, ţăranca,
Apoi, grăbită,-aprinse rugul.

Si-n timp ce-n câmpuri, harnice tractoare

Răstoarnă glia-n brazde-adânci şi late, Plugul
de lemn se mistuie-n cuptoare Ca să-ncălzească
pâine şi bucate.

Ca să capete forţă şi credibilitate, descrierea vieţuirii în infernul vechiu-

lui regim împrumută uneori o imagistică aspră, tăioasă, de blestem arghezian,
ca în Vânătoarea de jderi de Victor Tulbure:

Măria sa-ntunecă ţara şi anii.

Au fruntea crăpată de arşiţi ţăranii.

E plugul de lemn. Sunt aspre ogoarele.

Ţăranii au plugul şi vodă hambarele.

Cresc holdele ţării. Nu-i nici un coclaur.

Ţăranii strâng paie. Măria sa: aur.

Ţăranii au biruri de plată, belele,

Măria sa-şi numără pungile grele.

Sunt vacile grase. Curg doniti de lapte.

Mor pruncii, flămânzii, pe zi câte şapte.

Ţărăncile-s slute. Au ţâţe uscate. Norodul

privirile-n colb îngropate Si-ar vrea să
scrâşnească dar n-are cuvinte... „Jandarii" lui
vodă au chivăre, flinte.(...)

Alteori - spre a fi receptată rapid şi adjudecată cu uşurinţă de cititorii proas-

păt alfabetizaţi din mediul rural -, relatarea adoptă ritmica şi tonul de baladă.
Este ceea ce se întâmplă în Versuri despre tânărul strungar, unde acelaşi pro-
56 Eugen Negriei
lific Victor Tulbure îl pune pe tânărul Dumitra Niţă, de curând venit la oraş,
să se spovedească într-o scrisoare trimisă „tovarăşului stahanovist strungar
Bortchevici" de la Moscova:

M-am născut oltean, pe

pământ doljan, sub poale
de dâmb, m-am născut in
câmp; scutec mi-a fost
brazda şi ogorul gazda.
Neam de neamul meu a
muncit din greu; neam
de sărăcani de pălmaşi
ţărani.

Măghirane, zi: cum

trudeau din zi, cum
trudeau cumplit până-n
asfinţit, cum trudeau mai
ieri pe la cei boieri.

Spune, să ne spui,
pelin amărui,
cum l-a dus în groapă,
cu pământ pe pleoapă,
vremea blestemată
pe sărmanul tată.
Cum l-au frânt cu parii
Domnii şi jandarii.
Focu-nfoc să-i ardă
cum l-au frânt sub joardă.
Maică-mea săraca,
să nu-i ieie vaca,
biru' -perceptorii,
se scula cu zorii
şi trudea amar
palma de hotar.
Biata bătrânică
se făcea mai mică.
Literatura română sub comunism 57
zi de zi mai mică, pân 's-
a rupt pe sapă şi-a intrat
în groapă, şi n-a vrut să-
i cânte popa, s-o-
nmormânte pân n-am dat
joiana să-mplinim
pomana. (...)

Raiul colectivei

După lichidarea aşa-zisului „grup deviaţionist de dreapta" şi după câteva

plenare ale CC - convocate ca o consecinţă a neliniştilor şi tulburării provo-
cate de măsurile abuzive şi de regimul cotelor -, literatura colectivizării îşi
pierde, încet-încet, militantismul fioros şi necruţător. Deşi Gheorghiu-Dej mai
afirma şi în 1955 că „lupta de clasă este o lege a dezvoltării noastre", chiabu-
rimea nu se mai arată a fi inamicul constant şi monstruos al prozatorilor şi
poeţilor aserviţi propagandei. Chiaburul cel mult se poate insinua în colectivă,
speculând naivităţile şi dorinţa de linişte şi bine a conducătorilor locali, şi poate
lucra disimulat împotriva intereselor comune. El e un „strecurat", cu ignete nos-
talgice şi rumegător de ură:

Pune-o mască prietenoasă Şi-

i sfios ca o mireasă Este
diplomat sanchiul Are-o-
ncâpătoare rânză Are-n beci
provizii. Insă Nu-i prieşte nici
rachiul Nici pastrama, nici
piftia Ii stă-n gât gospodăria
Colectivă. Si nu poate Ca-n
„vremi bune" să înghită Să
fumeze-ntins pe spate.
(Cristian Sîrbu. Chiaburul, 1954)
58 Eugen Negriei
Dar astfel de texte sunt, în genere, produsele unor scriitori „inactuali",
veniţi târziu la festinul canibal al maeştrilor propagandei. Când s-a renunţat la
cote şi când „foştii chiaburi" au fost primiţi în rândul „drepţilor" (printr-o hotă-
râre de partid), tonul şi sensul literaturii agitatorice au devenit, de la acea dată,
altele.
Venise vremea împăcării contrariilor şi a idilicului de colectivă.
Diminuează până şi partea de descripţie neagră a trecutului, cu rolul ei de
potenţare a miracolului prezent. Cu vremea, totul devine miraculos în bătătura
G.A.C.-ului şi pe ogorul fără haturi şi totul se transformă în jubilaţie perpe-
tuă. Se împuţinează până la dispariţie numărul perechilor de ochi hulpavi
jinduind la bunăstarea colectivă, ca şi toată acea faună de târâtoare veninoase
şi de carnasiere sanghinolente roind în jurul averii gospodarilor înfrăţiţi.
Literatura colectivizării trece de la faza militantist-agitatorică la faza idea-
lizării, însăşi funcţia educativă a poeziei şi prozei propagandistice se
redimensionează: se propune cititorului modelul unui paradis terestru de care
merită să te bucuri după ce l-ai râvnit îndelung. Este în tradiţia comunismului
ca orice izbândă a „revoluţiei" (cu oricât de grave consecinţe în plan uman)
să fie pusă în relaţie cu frumuseţea „lumii noi". în fiecare succes prezent se
întrezăreşte măreţia viitorului împlinit, de unde şi înclinaţia literaturii propa-
gandistice spre triumfalism şi festivism.
Universul sătesc comunizat devine luminos, senin şi calm, şi mai ales
poezia este cea care îl cântă şi-1 proslăveşte (întrucât proza are nevoie, orice
s-ar spune, de conflicte, iar conflictul este obligatoriu în proza realist-socia-
listă). Orice înfăptuire locală, orice eveniment de oarecare semnificaţie stârnesc
o euforie colectivă care preschimbă viaţa într-un praznic perpetuu, în cântec,
horă şi dans săltăreţ sub fâlfâit de steaguri roşii. Aceasta e imaginea idilică pe
care vor să o impună cititorilor literaţii puterii.
într-o horă bătută voiniceşte şi împănată cu chiuituri se metamorfozează
orice izbândă a partidului la oraşe şi la sate. Cu horele pe care le-au compus,
începînd cu anul 1948, Nina Cassian, Măria Banuş sau Eugen Frunză cu diverse
ocazii, se poate spune că s-a născut curentul viguros şi longeviv al bucolicului
realist-socialist, care va încorpora şi poezia patriotică de mai târziu, din anii '80.
Eugen Frunză se numără printre primii poeţi comunişti care, într-o Horă
pentru gospodăriile agricole colective, îndeamnă, într-un soi de ţipuritură avân-
tată, la zdrobirea sub călcâie a tuturor răzoarelor:

Roată-ntruna tot aşa

Bateţi din picior, Pân-ce
n-a mai rămânea Urmă
de răzor.
Literatura română sub 59
comunism
Hora e doar una din speciile (şi nu cea mai interesantă) ale idilicului socia-
list. Noul sămănătorism împrumută de la vechea literatură bucolică tonalităţi,
tipuri de reprezentare, ritmuri jubilatorii, artificii retorice. Cu cât ne îndepăr-
tăm de momentele de mare încordare ale luptei de clasă şi de anii de teroare
fizică şi psihologică exercitată asupra ţărănimii, lumea satului (care e acum
lumea colectivei) pare, în producţiile lirice ale acestor mistificatori de duzină,
un tărâm al fericirii, al cântecului înfrăţit, al euforiei perpetue.
Sunt uşor de reperat, în asemenea numeroase texte, decupaje feerice, frag-
mente de finaluri operetistice, specii sau procedee encomiastice, bilanţuri
exultative, idile păşuniste, kitschuri situaţionale înveselitoare, o gestualitate pito-
rescă, adică acele elemente ce ţin de stilistica regimurilor totalitare (fie ea şi a
vremii preafericitului Rege Soare). Şedinţa care dă semnalul începutului cam-
paniei agricole şi cea care proclamă sfârşitul strângerii roadelor sunt tot atâtea
prilejuri de sărbătoare săltăreaţă. Poeţii îşi pun în mişcare mecanismul de pro-
ducere a tropilor voioşiei, îşi actualizează repertoriul de strigături şi insistă
-precum operatorii jurnalelor de actualităţi ale studioului „Sania" - să prindă
cât mai multe feţe entuziasmate şi guri care clamează ritmic şi hotărât lozinci.
Unii dintre autorii de texte par mai inventivi, dar se constată repede că
majoritatea inventează cam în acelaşi fel şi cam aceleaşi lucruri. Ca din întâm-
plare, de pildă, cineva îşi aminteşte, în mijlocul euforiei generale, că ar trebui
trimisă o scrisoare de mulţumire tovarăşului Stalin:

Să-i trimitem, să-i trimitem - strigă Ana Pintilie

Miclos Pali căciula-şi zvârle în tavan, de bucurie.

„Dogoare în inimi" şi feţe-mbujorate stârneşte cu regularitate şi propune-

rea candidaţilor pentru deputăţie (alt moment multiplu exploatat de literatura
propagandei).
Vizitele colhoznicilor sovietici în G.A.C.-urile româneşti devin de aseme-
nea subiecte atractive, pentru umorul blând şi starea de voioşie pe care le
declanşează febra pregătirilor (ca de nuntă, fiindcă, într-adevăr, veneau peţitorii),
emoţia generală şi, în sfârşit, stângăcia vorbitorilor localnici, care îşi bâlbâie
discursurile învăţate în sudori şi uitate pe loc- în prezenţa zeilor de la Răsărit.
Numai lungimea versurilor şi ritmica diferenţiază poezia lui A.E.
Baconsky Sfârşit de toamnă de cea a lui Eugen Frunză intitulată Revederea
(care are, după obiceiul editorial al epocii, o precizare: „In iarna 1950 o delegaţie
de colhoznici a vizitat ţara noastră, deplasându-se la o serie de gospodării agri-
cole colective şi împărtăşindu-le preţioasa experienţă a agriculturii sovietice.").
Reproducem un fragment din poezia lui E. Frunză, care are o mai vioaie miş-
care scenică şi un final apoteotic â la carte:
 Eugen Negriei
(...) Trei maşini cotesc la Cotul Mare...
- Ei, acu-i acu...- şezi binişor!
Tudoraş, gătit de cuvântare,
A ieşit în faţa tuturor.

Cu căciula-n mână, cum e bruma,

Preşedintele se pipăie din nou:
- Mâi drăcie, că taman acum
mi-am uitat căciula la birou...

Lângă el şi moş Ifrim. Oglindă

Strălucesc bocancii nou-nouţi...
Doar chiaburii stau acriţi în tindă,
Ori îşi fac de lucru la căruţi.

Trei maşini opresc pe îndelete,

Răsuflarea-n piepturi s-a oprit.
- Să-ţi aud ruseasca, măi băiete...
Să audă Tudor? ţi-ai găsit!

Roşu e ca macul, şi mai bine. Inimă, nu

vrei să te supui? Nici că vede feţele
senine Luminând acum în faţa lui, Si
nici vorbele gândite-anume Nu-şi
găsesc pe buze loc de-ajuns. (Brigadier
eşti, bre, ori vai de lume?...) O ruşine-n
suflet l-a pătruns...

Si se-nalţă Tudor în amiază, Şi

tuşeşte. Glasu-i nărăvaş... Dar
un braţ pe umăr i s-aşază:
- Zdrastvuite, tavariş Todiraş!

Linişte-i, s-o poţi ciopli cu dalta...

Braţe-n braţe, doi brigadieri: Un
colhoznic blond de lângă Ialta Şi-
un prieten, fost prizonier...

Şi-n tăcerea grea de-nduioşare

Literatura română sub comunism
Moş Ifrim striveşte-un nod în gât:
- Asta zic şi eu că-i cuvântare...
Dară zic mai mult decât atât: Hei,
măi dragilor, în lumea toată Cu
ochean să cauţi, zic şi spun: Nu
găseşti frăţie mai curată Şi
prieten nu găseşti mai bun...

Idilicul de colhoz

Unde te simţi bine, eşti sănătos şi vesel, unde se munceşte cu spor şi unde
se văd şi roadele trudei tale, înfloreşte şi dragostea, fireşte, dragostea din câmpul
muncii. Dragostea socialistă nu se poate exprima însă decât tot în ritmuri
săltăreţe cosbuciene. Până şi împrejurările sunt cele din idilele poetului, fiindcă
zbenguiala se încinge pe înserat şi-n vremea sărbătorilor de iarnă, într-o anexă
a gospodăriei pe care Nicolae Labiş (Intr-o iarnă şi-ntr-o seară) o numeşte,
cu un zâmbet înţelegător, „şandrama":

Intră preşedintele
Cu un val de ger de-afară...
— Ce mai facem astăseară?
— N-ai ce face? la-ţi
flăcăii şi din crama-n fundul
văii Adă-n butoiaş cu vin
Ca să fie la-ndemânâ...
îndulcit şi-ncins puţin Să-I tot
bei o săptămână!

Au intrat în şandrama Patru

fete cu basma Din alt sat şi
trei flăcăi:
— Ne primiţi? Venim şi
noi!
Când dă noaptea în tărie
Cer şi stele îngheţând,
Hăt târziu s-aud sunând
Scripcile-n gospodărie.
62 Eugen Negriei
Hârjoanele din timpul producţiei sunt din aceeaşi speţă cu idilele pasto-
rale, dar au loc între „colective". Ele se pot amplifica atunci când fetele sunt
toate frumoase, precum cele din Brigada gură-dulce de Ion Brad, unde, fiind
periclitată chiar spornicia muncii, e nevoie de intervenţia dojenitoare a secre-
tarului. O poezie recitată la mai toate şezătorile şi serbările satelor colectivizate
şi ascultată de tot norodul, săptămânal, la difuzor a fost llenuţa, spic de grâu
de Vasile Nicorovici. E o veritabilă pastorală socialistă: ea, frumoasă, tânără
şi fruntaşă în muncă, e îndrăgostită de un tractorist fruntaş, tânăr şi frumos, ce
o iubeşte pe Ilenuţa, spic de grâu, tot atât de mult ca pe însăşi Republica
Populară Română.
Viziunea aceasta paradisiacă este certificată şi de sentimentul stabilităţii,
puterii şi dăinuirii în veac de veac a noii instituţii socialiste - G.A.C.-ul - pe
care vor să ni-1 inculce literaţii propagandei de partid. Colectiva e ca un tărâm
al drepţilor, un „regat" întemeiat pe legi tari şi destoinic condus de fiinţe
înţelepte şi clarvăzătoare. Iată o întrunire a trei preşedinţi de G.A.C.-uri, care,
aşezaţi cu demnitate şi măreţie (precum cavalerii Regelui Arthur în jurul mesei
rotunde), iau măsuri în legătură cu prăsila, ca şi cum ar pune la cale destinul
omenirii civilizate:

In jurul mesei albe, trei ţărani. Pietroase

sunt obrazele, de ani. Si-au pus căciulile
pe-un colţ, deoparte. Citeşte unul tare
dintr-o carte. Apoi vorbesc, agale, în-de-ei.
Sunt preşedinţi de colectiv tustrei. Grăieşte
unul, cu mustaţa stâncă: Eu zic să facem
virament, la bancă! Şi ceilalţi aprobă. Se
vorbeşte despre prăsila care prisoseşte, de
S.M.T., de norme, de legume, Şi paza pe
armane câtă-i, cum e. Miroase-n casă a
dughii trecute. Se-aud cuvinte ieri
necunoscute. Sunt trei ţărani. întâiu-a fost
rândaş, cellalt văcar, al treilea pălmaş. Si
mă gândesc: limbuţii din New-York cred că
aceşti ţărani din drum se-ntorc?
(Mihu Dragomir, Şedinţa)
Literatura română sub comunism 63
Există în cadrul literaturii care a servit comandamentelor politice un text
care ilustrează in nuce toate procedeele utilizate de propagandă de-a lungul pri-
milor ani ai sovietizării României pentru manipularea ţărănimii. Este vorba de
interminabilul poem al lui Eugen Jebeleanu intitulat în satul lui Sahia (1952).
El e construit pe un complex sistem de antiteze având ca pretext o vizită scrii-
toricească „de lucru" în satul unui prieten scriitor, mort de tânăr într-un regim
care nu avea nici o stimă faţă de viaţa unui artist.
Jebeleanu colectează toate acele date ale prezentului mirobolant al satu-
lui unde s-a întemeiat de curând „Gospodăria" şi care pot exemplifica diferenţa
esenţială faţă de trecutul foametei, pelagrei şi al tifosului exantematic. Poetul
ştie să atingă zona sensibilă a conştiinţei ţărăneşti şi apasă unde trebuie pentru
a stârni, prin imagini terifiante, ura faţă de cei ce, prin indiferenţa lor crimi-
nală (în calitate de mari moşieri), au adus satul în mizeria din care numai noua
putere îl poate smulge.
Mai există o antiteză îndelung exploatată, aceea indicată în documentele
de partid şi în tezele staliniste asupra agriculturii. Pe de-o parte, tinerii ţărani
muncitori lucrând cu utilaje sovietice şi după tehnici agricole înaintate şi, pe
de alta, chiaburii burduhănoşi pândind de pe margini orice semn de slăbiciune.
Ei sunt demonizaţi după tipic şi sortiţi dispariţiei.
Partea militant-agitatorică a poemului e echilibrată de cea idilic-encomias-
tică. Se slăveşte prin toate mijloacele retoricii manipulatorii paradisul vieţii în
colectiv si fericirea celor mântuiţi.
 PLAJA DE OPŢIUNI A EMITENTULUI

în capitolele anterioare, am exemplificat pe larg ceea ce teoria politico-

estetică numea atunci „soţialnîi zakaz" (comanda socială). Fiind, în cazul ales
de noi, vorba nu de o oarecare ocazie aptă să stârnească „spontan" avântul
poeţilor, ci de declanşarea unui proces de durată cu consecinţe sociale, poli-
tice şi demografice grave (colectivizarea), am urmărit îndeaproape şi felul cum
s-au adaptat literaţii indicaţiilor - succesiv ajustate - ale tacticienilor din sfera
Puterii, obligaţi să constate că efectul măsurilor propagandistice nu era cel scon-
tat în infailibila teză stalinistă asupra „transformării socialiste a agriculturii".
Să rezumăm.
Ne-am referit până acum la cea mai izbitoare trăsătură a poeziei anilor '50,
adică a acelei perioade de impunere şi de consolidare a puterii comuniste: carac-
terul ei agitatoric, mobilizator. Pe scurt, poezia e convertită în act de agitaţie
politică şi adoptă acele elemente ale retoricii manipulatorii care captează atenţia
cititorului într-o măsură superioară rezoluţiilor de partid ori articolelor de fond
din Scînteia. Câtă este (şi este!), forţa ei exhortativă (care în viziunea partidului
comanditar ar fi trebuit să fie comparabilă cu aceea a lozincilor explozive ale
Revoluţiei din Octombrie) derivă, pe de o parte, din negativitatea acesteia şi, pe
de altă parte, din viclenia ei stilistică. Trei misiuni au fost încredinţate, după cum
ştim, poeţilor omologaţi de partid: a izbi în tot ce nu e comunist (trecutul, res-
Literatura română sub comunism 65
turile lui în prezentul socialist, duşmanii din afară), a susţine efortul constructiv
(totdeauna corelat şi cu denunţarea celor ce i se opun), a capta izbânzile parti-
dului şi pe făuritorii lor (în raport tot cu trecutul şi cu reprezentanţii lui).
Caracterul militant, mobilizator al acestei poezii de partid, în toate cele
trei variante greu de separat (inclusiv cea encomiastică), se hrăneşte din vigoa-
rea demolatoare a imprecaţiei. Pare că nimic nu se poate construi - poeticeşte
vorbind - fără ca undeva, într-o zonă (retrasă sau la vedere) a „incintei", să
nu se profereze, ca parte a liturghiei laice, acuzaţii şi blesteme împotriva întru-
chipărilor „Celui rău" şi a ispitelor lui.
Cum am arătat în Poezia unei religii politice (Editura Pro, 1995), privită
de foarte departe, întreaga producţie poetică a epocii are toate datele unei creaţii
de aspect religios imnografic. Definitorie (şi precumpănitoare ca număr de piese
reprezentative) este proslăvirea izbânzilor şi a eroilor, aşa cum se şi cuvine într-o
religie politică precum era comunismul în faza lui fundamentalistă. Dar aceasta
nu se face fără rememorarea biruinţelor, fără apelurile repetate la „veghe" sau
fără stimularea urii împotriva Răului şi a consecinţelor lui morale. Liturghia
ortodoxă este, cum se ştie, alcătuită dintr-o ţesătură de imnuri de slavă şi rugă-
ciuni şi spiritul în care e redactată este funciarmente encomiastic, deşi nu sunt
absente referirile la uneltirile Răului şi nici pasajele de afurisenie şi exorcizare
(în cadrul slujbelor speciale).
O religie satanică şi „cu înlocuitori" care a adaptat, cu sau fără intenţie,
modelul creştin va miza mereu pe ură ca pe un drog făcut să stimuleze pe „drept-
credincios" în încleştarea lui cu forţele Răului, care încearcă zadarnic să
încetinească marşul implacabil al istoriei spre comunismul închipuit ca un
Paradis terestru. Adoratio et imprecatio: un sentiment îl sprijină pe celălalt,
intensificându-1.
Pentru că ne ocupăm de istoria manifestărilor artistice din primii ani de
după 1948, nu putem trece cu vederea faptul că mai ales poeziei i se încredinţase
rolul slavosloviei din cadrul ceremonialului nostru bisericesc. Poeţilor parti-
dului le venea mai uşor să cânte, să laude ditirambic, să proslăvească, şi asta
pentru că prozatorii erau constrânşi să-şi consume energia mai ales cu imagi-
narea conflictelor ireductibile de clasă şi a luptelor măreţe dintre forţele
progresului şi ale reacţiunii.
Mai aveau, pe de altă parte, în spate o lungă tradiţie a encomionului şi a
tuturor formelor europene ale liricii magnificării. Păstrând datele analogiei
pe care am pus-o în lumină în antologia Poezia unei religii politice, să reve-
dem pe scurt felul cum are loc proslăvirea în textele închinate „profeţilor şi
apostolilor" (Stalin, Lenin, Gh. Gheorghiu-Dej), „martirilor credinţei" (solda-
66 Eugen Negriei
tul sovietic eliberator, eroii martiri comunişti), „omului nou" (celui care a
„înţeles" şi, izbăvit, s-a lepădat de trecut), „bisericii protectoare" (partidul), para-
disului comunist (patria, cu minunile ei prezente şi viitoare).

ADORATIO. Imnografîa comunistă

Cultul apostolilor credinţei

„Tătucul Stalin"

Literatura encomiastică destinată să slujească edificării, şi la noi, a mitu-

lui lui Stalin merită o atenţie specială. Ea e de departe cea mai bogată, depăşind
cu mult pe cea dedicată marilor figuri ale comunismului - Marx, Engels, Lenin
şi chiar pe aceea pusă la temelia cultului lui Dej. Este, în ordinea apariţiei, şi
prima care pune în mişcare fabrica de zorzoane şi hiperbole care funcţionase
îndeajuns de eficace pe la sfârşitul anilor '30 pentru Carol al II-lea, pentru
Căpitan ori pentru Mareşal.
Cultul pentru cel ce reprezintă dorinţele popoarelor, strategul genial,
Conducătorul, Marele Om al istoriei contemporane era în 1948 în plină esca-
ladă în de curând victorioasa Uniune Sovietică. El căpătase mai demult şi girul
unor scriitori occidentali racolaţi sau manevraţi de serviciile de spionaj sovie-
tice şi stipendiaţi cu o uimitoare regularitate (Louis Aragon, Paul Eluard, Pablo
Neruda etc. etc).
Nu s-au lăsat mai prejos nici intelectualii români de marcă, dar nu înainte
de ocuparea temeinică a României de către Armata Roşie. S-ar zice că au făcut-o
mai degrabă din lichelism şi din frică (G. Călinescu). însă mărturiile „artis-
tice" de iubire şi de respect neţărmurit se înmulţesc într-un ritm ameţitor între
1948 şi 1953 şi în aceeaşi proporţie cu gesturile de obedienţă (rebotezări de
străzi, oraşe, uzine, universităţi, scandări interminabile ale numelui celest în
şedinţe şi mitinguri, ca într-un fel de „Doamne miluieşte" repetat coral şi obse-
siv).
Lui Stalin i-au fost dedicate coruri, cantate, cântece de masă, declaraţii
înflăcărate de iubire eternă, angajamente fierbinţi utemiste şi pioniereşti, mun-
citoreşti şi ţărăneşti, legăminte solemne de credinţă, balade eroice cu felurite
şi ingenioase desfăşurări narative, scrisori redactate naiv (pe principiul câtă nai-
Literatura română sub comunism 67
vitate, atâta sinceritate). Dar nu această uriaşă mobilizare de forţe ne uimeşte,
ci faptul că niciunde altundeva nu vom întâlni o mai clară confirmare a adop-
tării modelului slavosloviei ortodoxe.
La cel mai simplu contact vizual cu textele din faimoasa culegere aniver-
sară Slavă lui Stalin editată de Uniunea Scriitorilor sar în ochi procedeele
encomiasticii religioase, hiperbolele şi analogiile standardizate, clişeele şi ste-
reotipiile denominative, gestualitatea liturgică şi seria de posturi protocolare
adoptate de prea umilul şi veşnic neajutoratul poet orbit de slava cerească a
Pantocratorului. Sunt lesne de identificat acele tehnici de autosugestie şi exal-
tare care şi în zilele noastre transformă, cu iuţeală şi în numai câteva strofe,
orice biografie terifiantă de terorist într-o legendă apoteotică ţâşnită dintr-o arte-
ziană de elogii deşănţate.
întrucât cam aceleaşi procedee de magnificare au fost puse mereu la bătaie
de către poeţii de curte sau de partid de-a lungul istoriei (a istoriei secolului
XX, în special), am fi îndreptăţiţi să vorbim de o fatalitate a penuriei mijloa-
celor formale şi, în consecinţă, pentru cei care ar fi crezut cu adevărat în ce
fac, de un soi de dramă a nevredniciei. Ea este uneori mărturisită cu o anume
modestie, alteori clamată cu disperare şi preschimbată de către cei mai hârşiţi
în retorica efectelor în motivul însuşi al elogiului.
In Altfel de cântec (din seria colosală a poeziilor publicate în ţară la împli-
nirea celor 70 de ani de viaţă ai tiranului), Eugen Jebeleanu se trădează a fi un
virtuoz al şmecheriilor retoriceşti. Fără să-şi subestimeze vigoarea scriitori-
cească, ci, dimpotrivă, exhibând-o (în primele două strofe) cu o neobişnuită,
în epocă, insolenţă, el se îndoieşte totuşi că ar putea să odrăslească un cântec
demn de cel ce-a-ntors al lumii crug.
Si pentru că afectarea neputinţei e un procedeu prea de tot obişnuit, poetul
s-a gândit să-1 potenţeze printr-un şiretlic propagandistic prin care să-i facă păr-
taşi la actul său temerar pe singurii apţi să-1 scoată din impas, adică pe minerii
şi oţelarii ţării. Avangarda clasei muncitoare îl sfătuieşte (şi aici fuga după o
imagine grandioasă din linia Heine îi joacă o festă autorului) să înmoaie cel
mai înalt furnal din ţară în cea mai adâncă mină (cu rol de călimară) pentru a
crea-procrea performant:

Nu fără greutate, dar pot să schimb, de vreau,

Din plopii ageri frunza în steaguri de mătase Şi
stelele din negre văzduhuri să le iau Şi-n
degetele mele să le prefac în plase. (...)
68 Eugen Negriei
Dar ca să-l cânt pe-acela ce-a-ntors al lumii crug
Şi-a cărui frunte suie mai sus decât stejarii
Cuvântul să-mi călească, şi vorbele ce fug,
In ajutor chemat-am minerii şi-oţelarii.
Şi au venit cei care din viaţa ta-nvăţară,
Cu feţele de noapte şi ochii de lumină.
- la-ţi toc - mi-au spus -furnalul
cel mai înalt din ţară,
şi ochi de călimară cea mai adâncă mină
şi scrie fără grijă, că-i călimarul plin
şi-ăst îl înţelege tovarăşul Stalin!

în seria de posturi religioase adoptate, deliberat sau nu, de cântăreţii

omnipotenţei staliniste se mai află, pe lângă afectarea micimii şi a neputinţei,
şi mărturisirea regretului pentru partea de viaţă trăită fără cunoaşterea luminii
răsfrânte de înţelepciunea divină a părintelui popoarelor. în acelaşi elegant
volum antologic Slavă lui Stalin, Măria Banuş deplânge cu evlavie creştină
nenorocul de a fi ignorat prezenţa printre noi, muritorii, a celui aşteptat de mult
ca vestitor al vremurilor noi:

Cu urâtul ne-nveleam
...de tine Stalin nu ştiam
Şi nici de ţara ta, Cum
ca mărul înflorea.

Alt procedeu derivat din mistica iudaică este relevarea înfiorată şi cople-
şită de mari spaime a consecinţelor ivirii sau trecerii lui Iahve. Psalmistului
roşu Mihai Novicov îi este dat să vadă cum, la simpla apariţie a lui Stalin la
tribuna Congresului al XlX-lea,

din nou s-a sguduit sub ziduri istoria străbună

Iar globul pământean părea c-a stat.

Constituind momentul suprem al vieţii credinciosului, călătoria, colorată

de emoţie, la „locurile sfinte" este prezentă ca motiv şi în poezia comunistă a
vremii. Un număr întreg din Viaţa românească (din 1950) adăposteşte poeme
de hagialâc la Gori (noul Bethleem) semnate de Mihai Beniuc, de Dan Deşliu
şi de Măria Banuş, care vede cu ochii închipuirii pe micul gruzin ca pe copi-
lul Măriei jucându-se în casa modestă de munte de unde se va porni apoi în
zborul lui cutezător:
 iteratura română sub comunism 69
Aici, la Gori, s-a jucat copilul, De-aici, din
cuib, vulturul şi-a luat zborul în comunism
când vom trăi şi-n cântec Aici vom asculta
mereu izvorul Dă-mi mâna. Vino. Să
vorbim nădejde. Statornicie, forţă
staliniană. Priveliştea căsuţei de la Gori S-
o luăm cu noi şi să ne fie hrană.

Peste ani, Scorniceştii - de unde îşi luase zborul vulturul naţional - vor
deschide poeţilor de curte acelaşi făgaş al analogiilor şi va trezi aceleaşi fre-
nezii greţoase.
O altă formă de pelerinaj este aceea a vizitării expoziţiei darurilor trimise
lui Stalin de oamenii simpli şi cinstiţi din lumea pe care a schimbat-o el din
temelii. In Daruri pentru Stalin de Dan Deşliu, se poate urmări felul cum evo-
luează poemul de la prezentarea exponatelor şi a istoriei lor însoţitoare la o
vibrantă afirmare a credinţei în puterea de neînvins a Moscovei, văzută ca un
nou Ierusalim scăldat în lumina divină a celui ce a biruit moartea:

Si zarea se străvede ca un ogor întins şi

inima zvâcneşte ca într-un vârf de munte şi
înţelegi temeinic că este de neînvins în
marea păcii oaste, cu Moscova înfrunte! Si
înţelegi că moartea va îngheţa în moarte că
oamenii vor râde şi câmpul va rodi şi că a
tale raze vor înflori departe, cetate
strălucită a visurilor vii!

Mai mult ca sigur că istoriile evanghelice din care derivă numeroase

legende populare ilustrând predilecţia lui Isus pentru cei simpli şi neprefăcuţi
formează humusul cultural de unde a răsărit un număr uriaş de kitschuri epis-
tolare. Poeţii îşi aleg cu precădere fiinţe elementare (copii, ţărănci recent
alfabetizate etc) şi se prostesc în numele lor, adică fac un efort stilistic nota-
bil de cretinizare, de simplificare până la idioţie a limbajului (în măsura în
care l-ar fi avut vreodată elevat). Iată câteva mostre:

Săteancă-s din satul culcat printre vii Şi

asta mi-e prima scrisoare... Ţi-o scriu
citeţ ca s-o poţi desluşi
70 Eugen Negriei
Tu, Stalin, iubit de popoare... Si mult am mai vrea să
priveşti cum la noi Atica de stambă din stive 'Ne-mbracă,
pe cele ce-amfost în nevoi, Prin noile cooperative (...) Eu
nu ştiu să scriu chiar aşa cum aş vrea Că vezi, nu sunt
meşteră mare. Dar tot ce am scris e din inima mea
Gătită cu flori şi cu soare. (C. Leoneanu Brateş,
Scrisoare pentru tovarăşul Stalin)

Sau:

Drag tovarăş Stalin îţi

trimit un cojocel. Nu-l
lucrai numai cu fir,
gândul îl pusei în el.

Firul negru îl cusui să nu

uit prin ce trecui. Stele
roşii am brodat, firu-n
opt, rotund, bogat, stelele
de la Cremlin, viaţa fără
de stăpân.

Fir subţire de oţel, acum

îmi creştea din el, când
brodai şi secerea, secer
ea, întrecerea, cu
ciocanul lângă ea,
cojocelul scapără.

Cu-arnici viu şi-albăstrui,

albăstreaua cerului,
limpezimea gândului. Amici
galben printre ele, grauri le
ţării mele, mai bogate, mai
legate, de sub jug
desferecate. Fire calde,
ruginii,
Literatura română sub comunism 71
toamne bune peste vii,
toamnele bogatele,
grădina cu roadele, focul
viu al luptelor şi culesul
fructelor.

Plicul buzunarului, aripa

hulubului fâlfâitul viu pe
steaguri şi pacea peste
meleaguri.

Cojocelul n-o să fie oare mic

pentru sufletu-ţi de voinic?
Drag tovarăşe Staline, mult aş
vrea să-ţi vină bine!
(Sanda Movilă, Iţi trimit un cojocel)

Dacă ne amintim de vremea pluguşoarelor lui Ceauşescu şi a sărbătoririi

„familiei conducătoare", s-ar zice că tiranii se dau în vânt după „cuvintele spuse
din inimă" de copiii peltici şi bâlbâiţi care probează, prin însăşi stângăcia lor,
uimirea şi copleşirea în faţa magnificenţei.
în literatura ca şi în plastica epocii, s-a impus între atributele portretului
canonic această atitudine, tot de sorginte religioasă, de părinte atotputernic dar
blând. Ea rezultă din asemenea raportări ale copilului naiv sau ale omului simplu
la personalitatea strivitoare a conducătorului popoarelor preschimbat în fiinţă
supremă (uneori în vis, căci toţi dreptcredincioşii îşi întâlnesc în vis zeul,
dându-i astfel un chip), fiinţă care ia sub tutelă vieţile muritorilor ignari şi le
dirijează după un plan divin nedivulgabil.

Cântecul nostru e cântec de slavă

Fierbinte ca raza de soare
Din inimi se-ndreaptă spre marele dascăl
Spre Stalin iubit de popoare.
Azi bucuria şi zâmbetul vieţii
In cântecul nostru se-adună
Şi numele drag al iubitului Stalin
Din glasuri voioase răsună.
Lui Stalin, lui Stalin
Copiii Republicii noastre
72 Eugen Negriei
Cu dragoste îi mulţumim
Căci viaţa ni-e zâmbet Si-n
patria noastră iubită Cu toţii
socialismul clădim.

Cântecul nostru e cântec fierbinte

Si dragostea fără hotare
Din inimi se-ndreaptă spre Stalin părinte
Si dascăl iubit de popoare.

Lui Stalin, lui Stalin, în

cântec voios de copii Ani
mulţi fericiţi îi dorim Pe
Stalin, pe Stalin In cântec
voios de copii Cu dragoste
noi îl slăvim.
fOctav Pancu, Cântec de slavă)

Poeziile scrise cu uimire ori cu perplexitate (ipocrite sau nu) la moartea

nemuritorului sunt pe măsura eroului mesianic căruia întreaga planetă îi dato-
rează lacrimi şi suferinţă:

Auzi doar globul cum foşneşte-n spaţii

îngreuiat şi el de-atâta jale.
(Mihu DragomirJ

Se cutremură munţii şi împietresc pădurile, fluviile îşi schimbă compoziţia

înlăcrimate, vuiete mari se aud de peste tot, ca atunci când s-a stins pe cruce
pentru păcatele muritorilor însuşi Fiul Domnului.

Dacă pe timpul vieţii conducătorului producţia poetică (din tot lagărul

socialist) poartă semnele arhetipului religios amintit, după moartea lui rein-
trăm brutal în istorie, mai precis în tipicul istoriei comunismului. In 1954,
numele acelei „figuri gigantice a istoriei" mai este invocat doar inerţial, pentru
ca, după revelaţiile lui Hrusciov de la Congresul XX al PCUS, să fie discret
indexat. Demitizarea lui Stalin n-a fost însă niciodată încurajată oficial, după
cum fabricanţilor de encomioane nu li s-a permis să abjure.

Gândul, aripa ta Bate

doar la Moscova,
Literatura română sub comunism 73
Aripile tale bat Zi şi noapte,
ne-ncetat La un căpătâi de
pat. Gândule, pasăre lină,
Umple-odaia-i de lumină,
Du-i pe-aripa ta curată Strop
de rouă fără pată Din
meleagurile noastre,
Desrobite de-a lui oaste. Să-i
mângâie fruntea, du-i
Dragostea norodului,
Proaspăt spicul grâului.
Răcoreala codrului. Du-te,
gândule, în zbor Şi sârută-
ncetişor Braţul lui ce-a
dezrobit Pe sărman şi obidit,
Braţul care-a mângâiat
Chipul pruncilor curat,
Braţul - pavăză şi armă Care
pe duşmani îi sfarmă. Du-te,
gând, nu te opri, Strajă de
lumină fii. Lacrima ce flutură
Tu pe drum ţi-o scutură, Ca
să fii cum te vrea el: Numai
flacără şi-oţel. Şi la el când o
s-ajungi Spune, lin, nu-n
vorbe lungi, C-om urma
cuvântul lui, Flamura
Partidului, Lumina
Kremlinului.
(E. Jebeleanu, Zboară gând, 5 martie 1953)

Lenin - un mit de rezervă

Numele lui Lenin nu a trezit printre poeţii encomiaşti nici pe departe un

interes comparabil cu cel al lui Stalin (fireşte, pe durata vieţii acestuia). Mai
mult, dacă trecem în revistă „slavosloviile" epocii, vom observa cu surprin-
dere că „înaintaşul", creierul Revoluţiei, „cel mai mare geniu al tuturor
74 Eugen Negriei
timpurilor", omul pentru care Maiakovski, în 1924, nu găsea cuvinte în „ate-
lierul cuvintelor" pare mai curând a fi în situaţia de a profita de cultul urmaşului.
Cu precădere, Lenin era evocat ca tovarăş de luptă al lui Stalin, personalita-
tea şi faptele lor erau asociate şi dispuse complementar ca într-un fel de Carte
de la Revolution: Lenin e fruntea - inima cellalt (Miron Radu Paraschivescu).
De observat că Marx şi Engels nu ocupă nici un loc vizibil pe harta eroi-
lor proslăviţi şi că doar sunt din când în când remarcaţi în calendarul sfinţilor
roşii. E acest amănunt încă o dovadă că se elogia nu atât doctrina comunistă,
ci eroii ocupantului care o impusese şi că literatura encomiastică era parte a
politicii de sovietizare a României.
Lenin a păstrat însă multă vreme în ochii condeierilor noştri o poziţie pri-
vilegiată şi atuul pe care ţi-1 asigură moartea în plină glorie, după o viaţă scurtă
ce părea alcătuită exclusiv din decizii geniale şi din gesturi înţelepte şi pro-
fund umane (de o umanitate constrastantă cu aceea a urmaşului). Ce ascundea,
în realitate, biografia lui Lenin şi cât stalinism incipient conţinea ea se va afla
foarte târziu şi multă vreme, pentru a salva mereu ceva din aura comunismu-
lui, stânga europeană îl evoca pe Lenin spre a-1 opune celor ce au „întinat"
idealurile Revoluţiei.
De aceea figura protostalinistă a lui Lenin s-a dovedit utilă propagandei
ori de câte ori murea sau era debarcat un urmaş al acestuia şi când, în interlu-
diul care lua naştere, vocaţia magnificării - atât de vie la români - se cerea
într-un fel sau altul satisfăcută. După momentele de derută şi de grabnică revi-
zuire ideologică provocate de Congresul al XX-lea al PCUS, care a demolat
cultul lui Stalin, golul din templu 1-a putut umple tot personalitatea lui Lenin.
Debarcarea însăşi a lui Hruşciov (căruia autorităţile române, adepte, după 1953,
ale unei politici de pseudodestalinizare, nu i-au favorizat imaginea) a repus
pentru scurtă vreme în mişcare maşina de elogii adresate creatorului primului
stat socialist din lume.
Cultul lui Lenin - bun la vremuri tulburi - a fost însă umbrit, la noi, după
1958, de cel al lui Gheorghiu-Dej, iar după 1968, de cel al lui Ceauşescu. Cu
alte cuvinte, în literatura română din epocă nu se poate vorbi de o campanie
de mitizare a lui Lenin (ca în cazul lui Stalin, pe chiar durata vieţii acestuia).
Si modalităţile de elogiere sunt mult mai puţin ingenioase.
Momentul propice - izvorâtor de har, am zice - este vizita la mausoleu
(Nicolae Tăutu, Teodor Balş etc), atâta vreme cât acolo eroii se mai află împreună.
Dovedindu-se mereu mai ingenios decât ceilalţi condeieri ai partidului, Jebeleanu
face din ascultarea unei plăci cu vocea lui Lenin într-un muzeu moscovit prilejul
declanşării unui encomion de proporţii planetare:
Literatura română sub comunism
Si se-auzi deodată glasul lui.
Ramele parcă se mişcară-n cui.

S-asculţi, urechile ţi-erau sărace:

Lenin citea decretul pentru pace.

Aprins sunau severele-i cadenţe. (Pe-

atunci, la noi erau cei mulţi în zdrenţe).

Se ridicau cuvintele cât piscul.

Cât lumea uriaş, crescuse discul.

Stă-n fundul sălii mama nemişcată: Nu

placa se urnea, ci lumea toată.

Noroade frânte şi-ndreptau dârz mersul,

vuia de glasul lor tot Universul.

Drepte, pornind ca o mitralieră,

izbeau cuvintele-n bătrâna eră.

Stăteam neclintiţi. Le pricepeam tot rostul:

năştea din ele însuşi timpul nostru.

Ţâşnesc din ele-oraşe noi şi holde

crescute-n ploi de lupte şi revolte.

Năşteau noi stele, alte oceane, năşteau

păduri cu roade, milioane,

Si fericirea mumei de azi, ce-atunci era un

prunc desculţ, printre alţi prunci.

Pe-ntregul glob tăind mănoase şanţuri,

cuvântul lui sfărâm' câtuşi şi lanţuri.

... Se-oprise discul. Insă-ntreg pământul,

mergând-nainte - îi purta cuvântul.
76 Eugen Negriei
Cele mai multe poeme, aproape toate, se învârt în jurul nemuririi: ca un
Isus revenit printre adepţi, Lenin străbate în lung şi-n lat Uniunea Sovietică,
întâmpinat peste tot cu urări de sănătate: Trăieşti de o sută de ani I şi vei trăi
mai departe (V. Tulbure).
E primit şi i se cer sfaturi şi în România, pentru depăşirile de normă în
uzine şi în G.A.C.-urile ce-i poartă numele. Se află în seva mlădiţelor, în toate
seminţele universului, în nesfârşitele răsărituri şi amurguri ale lumii. Superior
celorlalţi zei (nemuritor peste larii şi penaţii/ atâtor şi atâtor generaţii), el este,
în varianta Victor Tulbure, timpul însuşi (Si însuşi timpul se va numi tot Lenin),
iar, în varianta Beniuc, însăşi lumina.
Ar fi imposibil să nu vorbim, şi în acest caz, de „poezia unei religii politice".

Primul zeu naţional. Cultul lui Dej

Până când Gheorghe Gheorghiu-Dej şi-a consolidat puterea, cu o abili-

tate nebănuită la un om fără instrucţie, s-a practicat la noi un soi de democratism
al eroificării, precedat chiar de un internaţionalism în selectarea figurilor elo-
giate (care deveneau adesea nume de întreprinderi şi şantiere). S-au închinat
balade lui Ghiorghi Dimitrov, lui Mao, chiar lui Tito (înaintea rupturii) şi a
venit apoi vremea proslăvirii triumviratului menţionat într-o celebră lozincă:
Ana, Luca şi cu Dej I Au băgat spaima-n burghezi.
Ca un îndrăgostit înflăcărat, urmaş al boierilor noştri stihuitori, Petru
Dumitriu pune numele „tovarăşei Ana" în acrostihul unor ode, iar Măria Banuş
îi redactează baladesc o biografie demnă de Passionaria. Ce a urmat, se ştie şi
numai serviciile făcute Moscovei în anii războiului au scutit-o pe eroină de
soarta lui Pătrăşcanu.
Spre deosebire de Enver Hodja în Albania, Gheorghiu-Dej a fost puţină
vreme subiectul unei encomiastici dezlănţuite. Până la moartea lui Stalin, cultul
tătucului nu putea fi concurat decât cu producţii timide, de plan secund şi nici
puterea însăşi a lui Dej nu se consolidase cu adevărat. După moartea lui Stalin,
conducătorul însuşi dezavuează practicile encomiastice, deşi nu interzice scan-
darea numelui în finalul mitingurilor şi al şedinţelor. Dacă ar fi supravieţuit,
încrederea reală pe care o căpătase după 1964 populaţia în patriotismul lui l-ar
fi făcut cu siguranţă obiectul unei viguroase adulaţii. Şi fiindcă legile psiho-
logiei puterii funcţionează fără greş în orice regim şi cu deosebire într-un regim
totalitar, practicile aberante din vremea domniei lui Ceauşescu nu ar fi întâr-
ziat să apară de pe atunci.
Poemele închinate lui Dej sunt cam provinciale şi, în orice caz, lipsite de
..fior mistic". Emoţia, jucată sau nu, a poeţilor în faţa măreţiei şi spaimei pe
care o răspândea acel Iahve gruzin nu poate fi comparată cu micile puseuri de
Literatura română sub comunism 77
mândrie patriotică răspândite ici-colo în lungile naraţiuni versificate semnate
de Veronica Porumbacu, Mihai Beniuc, A. Toma, Măria Banuş. Acestea sunt
biografii depănate fără nerv şi punctate ici-colo cu obişnuitele pasaje eroice fic-
tive şi cu relatarea unor date care vădesc umanitatea şi dârzenia personajului.
Este vorba de o encomiastică biografică exploatând momentele „mari" ale
unui erou ce a practicat mai curând o politică discretă şi nu ar fi lăsat să i se
vadă, dacă le-ar fi avut, lucirile spiritului: procesul de la Craiova {Doina
Craiovei de Veronica Porumbacu); închisoarea Doftana (Slavă eroilor,
Doftana de Măria Banuş), greva din 1933 de la Griviţa (Tovarăşului Gh.
Gheorghiu-Dej, de A. Toma).
Nu lipsesc, fireşte, micile escrocherii sentimentale (interşanjabile) folo-
site şi în alte cazuri mai vechi sau mai noi: o colectivistă în vârstă, mama unui
ilegalist mort în puşcărie, îi aduce lui Dej, la Comitetul Central, o pâine de
vremuri noi, în amintirea bunătăţii nemărginite a acestuia din vremea în care
împărţea cu tovarăşii şi ultima fărâmă de hrană (Ion Petrache, O pâine cât roata
de car). Printr-un artificiu hiperbolic, după întrevederea cu conducătorul, pâinea
i se pare micuţei bătrâne fermecată - ceva o face să crească neîncetat:

Se uită bătrâna la pâine

Şi-şi spune. Vezi, ea a crescut
Din lupta lui Dej.
Fi-va mâine
O pâine cum n-am cunoscut.

Cel mai abil dintre toţi şi cel mai talentat, un veritabil precursor al marilor
lingăi ai Epocii de aur, este Mihai Beniuc. Intr-o companie de autori de slavo-
slovii mediocre, cu puteri asociative insignifiante şi incapabili de fixare
caracterologică, Beniuc inaugurează, apelând la registrul folcloric, procedura de
bază a Cântării de mai târziu a României: eroul este văzut grandios, ca ultim repre-
zentant al unei serii ilustre de mari revoluţionari. Dacă ar fi ştiut că primeşte din
partea urmaşului lui Dej un nou mandat de preşedinte al Uniunii Scriitorilor, nu
ar fi fost nevoie decât să înlocuiască numele consacratului şi rimele de rigoare.

,Martirii" credinţei
Ca orice tentativă de restructurare din temelii a umanităţii, comunismul a
practicat - nu altfel decât marile religii ale lumii - mistificarea trecutului.
„Adevărul" este un monopol de partid servind Puterii sub toate aspectele ei şi
s-au găsit scriitori care nu s-au sfiit să pervertească istoria naţională în funcţie
de viziunea, adesea conjuncturală, a conducătorilor PMR.
78 Eugen Negriei
Uriaşe capitole ale trecutului au fost omise sau falsificate, altele au căpă-
tat, prin substituire şi exagerare, dimensiuni neobişnuite sau, mai precis,
dimensiunile fixate şi reglate de un partid care iniţia astfel procesul
deznaţionalizării şi sovietizării României. Istoricii de partid, în frunte cu Mihail
Roller (autorii unicului manual de istorie autorizat vreme de un deceniu şi care
a produs, chiar din acest motiv, efecte de durată asupra conştiinţei româneşti),
au primit misiunea deformării, dezeroizării şi reinterpretării trecutului ţării sub
unghiul strict şi reducţionist al luptei de clasă.
Scriitorilor le-a revenit sarcina magnificării faptelor indicate ca demne de
slavă de istoricii de partid sau de organele propagandei. Şi fabrica de hiper-
bole s-a pus în mişcare cu o suspectă uşurinţă chiar înaintea venirii de sus a
indicaţiilor, căci puţini scriitorii români nu sunt făcuţi să simtă direcţia vântu-
lui, în decembrie 1945, Victor Eftimiu publică în Scînteia poemul 13 Decembrie
1918, iar Marcel Breslaşu îşi intitulează o scriere din 1946 Griviţa Roşie.
Intrat în legalitate cu un număr infim de membri şi cu o componenţă
naţională dubioasă, partidul se voia legitimat printr-un trecut respectabil şi prin
cât mai mulţi eroi. Calendarul comunist s-a umplut îndeajuns de repede cu un
număr nu prea mare dar mulţumitor de martiri, a căror poveste eroică trebuia
cunoscută şi retrăită cu fervoare, cu fervoarea cititorului de sinaxare.
Editurilor li s-a ordonat înfiinţarea unor serii dedicate „figurilor de luptă-
tori ai mişcării muncitoreşti" şi s-a încurajat, fireşte, ficţiunea, o ficţiune care
să-i împingă în prim-plan şi pe noii conducători ai partidului. Culegerile de
versuri şi antologiile epocii dau un loc de frunte ciclurilor „Griviţei luptătoare".
Marcel Breslaşu, Sanda Movilă, Cicerone Theodorescu, Mihu Dragomir, din
nou Mihai Beniuc nu scapă prilejul de a-1 prezenta pe Dej ca pe un mare stra-
teg, clarvăzător al bătăliilor de clasă (Cântec pentru tovarăşul Gheorghiu-Dej).
Tot astfel se pun la repezeală cercuri de lumină în jurul unor figuri cva-
sianonime ale partidului comunist, care, el însuşi, rareori a ieşit din anonimat
şi doar prin sabotaje, acte de spionaj şi terorism. Inşi lipsiţi de contur sau cu
o biografie de spioni, precum Ilie Pintilie, Donca Simo, Filimon Sîrbu, Olga
Bancic, fac să tresalte de emoţie condeiul evocator al unor poeţi fără contur
ca Demostene Botez, Veronica Porumbacu, Ofelia Manole, Marcel Breslaşu,
Dumitru Corbea etc.
O reuşită a plăsmuitorilor de legende din serviciul propagandei a fost
constituirea mitului eroului ucenic Vasile Roaită, care, împuşcat de zbirii regi-
mului, s-ar fi încleştat de sirena Griviţei pentru a-i mobiliza pe grevişti. A fost
o comandă politică executată rapid şi eficient. Din păcate, nu altul decât M.R.
Paraschivescu e iniţiatorul seriei de poeme dedicate încă din 1946 celui ce a
Literatura română sub comunism 79
întruchipat, fără voie şi pentru mulţi ani, un exemplu ilariant de mistificare a
realităţii după model sovietic (să ne amintim de mitul supermanului Stahanov
- spărgătorul de norme).
Dar partidul avea nevoie şi de eroi necunoscuţi ce trebuiau celebraţi în
bloc, precum face biserica acordând un loc în calendar celor 40 de mucenici
şi pomenind adesea în slujbe pe „toţi sfinţii". Nicolae Tăutu scrie Balada comu-
nistului fără nume, iar Victor Tulbure Balada tovarăşului care a căzut împărţind
„Scînteia" în ilegalitate.
Printre martirii anonimi ai noii credinţe se află la loc de frunte soldaţii
sovietici „eliberatori", eroi anonimi căzuţi pe pământ românesc în lupta cu
demonul fascist. Cele mai multe versuri menţin datele reţetei infailibile bazate
pe combinarea forţei cu puritatea (aceasta derivând din sugestia de neprihă-
nire, codificată de prezenţa ochilor albaştri):

Iţi mai aduci aminte, tovarăşe Culai?

Obrajii lui de pară, cu pete de unsoare,
privirea lui albastră, mireasma de sudoare
şi blondele medalii pe piept strălucitoare, şi
mâna lui frăţească şi zâmbetul bălai.
(Dan Deşliu, Cântec de August)

Exact ca în faţa unor relicve sacre, a unor moaşte aducătoare de noroc şi

împlinătoare de nădejdi, E. Jebeleanu recomandă reculegerea şi neostenita
recunoştinţă:

Nu-l tulburaţi pe cel ce a trecut

Necunoscut prin flăcările mari
El doarme în pădurea de stejari
Si perna lui sclipeşte ca un scut
Mâna ce-a răzbunat mulţimea deasă y
Se odihneşte-acum
Dar ochiul lui de fum
Si azi mai strânge stele ca-ntr-o plasă.
(E. Jebeleanu, învingătorul. Ostaşului sovietic anonim)

A ridica osanale şi a slăvi în acest fel suav şi nobil pe invadatorul de la

Răsărit e mai mult decât o simplă probă de lichelism: este probabil semnul de
maximă gravitate al unei pervertiri spirituale profunde.
80 Eugen Negriei
Biserica protectoare - Partidul
în poezia anilor '50, statutul literar al partidului comunist din România
nu e atât de uşor de definit pe cât s-ar bănui. Că a fost obiectul unei intense şi
susţinute producţii imnografice - niciodată întrerupte de vreun accident isto-
ric, fie el şi schimbarea liderului - e de domeniul evidenţei. Dar ce a putut să
reprezinte, de fapt, în ochii poeţilor aserviţi lui acest partid cvasinecunoscut
poporului român şi care i-a intrat violent în istorie cu ajutorul ocupantului sovie-
tic, cum a fost el perceput şi mai ales ce întruchipa el în encomiastica oficială?
Un anume membru de partid cu „merite însemnate" (ilegalist sau proas-
păt „convertit") putea fi un personaj cunoscut întrucâtva poetului şi, ca obiect
al unui cult fabricat la repezeală, putea oferi argumente concrete într-o reto-
rică a elogiului. Conducătorul suprem (secretarul general) are o biografie, o
istorie adevărată sau nu, cu puncte de acroş şi ceva însuşiri ce pot deveni şi
ele argumentele atât de necesare într-un efort de magnificare.
Mai mult, în anumite etape ale istoriei totalitarismului, partidul unic a fost
identificat cu conducătorul unic. Astfel s-a întâmplat sporadic după 1920 cu
Lenin (în viziunea din 1924 a lui Maiakovski: Partidul şiLenin I sunt gemeni,
doi fii ai Mamei Istorii), decenii la rând cu Stalin (în viziunea tuturor condeie-
rilor roşii din Estul terorizat şi din Vestul manipulat) şi tot astfel cu N.
Ceauşescu, căruia i-a fost dat să fuzioneze apoteotic nu numai cu partidul, ci
şi cu România.
în cazurile de mai sus, poetul avea un model la îndemână şi, chiar dacă
acesta era, în fond, un construct mental, un produs atent ornat şi acceptat ca
atare al propagandei, el conţinea un minimum de elemente concrete în măsură
să pregătească startul dezlănţuirii hiperbolice.
Dar partidul era o organizaţie, o organizaţie politică funcţionând pe prin-
cipii specifice, cu o doctrină decretată drept infailibilă, cu un loc bine statuat
în viaţa ţării (şi stipulat ca definitoriu şi inatacabil în constituţie). O organizaţie,
totuşi. Cum să o slăveşti, cum să o înalţi în cântul tău învăpăiat dacă nu ope-
rezi un minim dar izbăvitor transfer semantic?
Modelul mistic (cu procedeele lui tradiţionale) se va dovedi din nou sal-
vator. Panteismul partinic va deschide o listă uriaşă de posibilităţi artistice
fructificabile fără mare efort. Partidul ar fi o simplă organizaţie terestră dacă
nu l-ar întruchipa pe Dumnezeu însuşi, ca şi Biserica. Ca atare, el, Partidul, se
află peste tot şi în toate spre a face Binele şi spre a despărţi lumina de întune-
ric, spre a auzi suspinele celor aflaţi în nevoie şi a face la vreme minunile
aşteptate şi dreptatea cuvenită. Este Spiritul împrăştiat în toate lucrurile din
natură şi din societate.
Literatura română sub comunism 81
în consecinţă, mai mult de trei sferturi din poemele dedicate partidului
enumera locurile de pe planetă, fenomenele naturale, evenimentele istoriei uni-
versale şi naţionale şi cele aparţinând cotidianului care sunt induse de partid
sau se identifică cu partidul-pantocrator. Un etalon în acest sens e poezia lui
Mihai Beniuc Partidul, în care, la sfârşit, „cel ce e în toate" ia chipul creşti-
nescului şi prea milostivului „iubit părinte":

Eşti calea ce-o găseşte omul,

Pierdut în codru fără urmă; Eşti
prin deşert, deodată, pomul Când
setea pe drumeţ îl scurmă.

Eşti mâna ce ţi-o-ntinde-un frate,

Când simţi că te afunzi în gol;
Eşti, peste ape tulburate Si pline
de vârtejuri, pod.

Eşti, în puterea nopţii, casa Cu

geamurile luminate; Eşti glasul ce
răspunde, masa întinsă pentru cel
ce bate.

Ai fost şi scut, şi paloş sprinten Să

aperi focul vetrii noastre, De cei cu
zvastică la pinten înfipt norodului
în coaste. Şi celor cu viclene
pravili, Sugând al ţării suc şi
sânge, Le-ai pus în veac pururea
stăvili, Să-i ştim a doborî şi frânge.

Ne-nveţi frăţia-ntre noroade,

Credinţa-n pace, şi ne-nveţi Că
fiecăruia se cade, muncind,
prinosul ăstei vieţi.

Şi câte le-am făcut prin tine

sunt mărturie şi dovadă Că tu
eşti drumul către bine Al celor
care vor să vadă.
82 Eugen Negriei
De când suntem stăpâni pe fire, Pe
traiul nostru şi pe vatră, Am prins
şi gust de fericire Şi-o răsădim în
ţara toată.

Tu călăuz ne eşti şi carte,

Invâţă-ne, iubit părinte, şi
cum să facem mai departe, şi
cum să mergem înainte!

Viziunea partinic-panteistă îşi găseşte un ilustrator de marcă în persoana

lui Mihu Dragomir, recuperat, cum se ştie, din zona dreptei. De mistica legio-
nară e greu să te lepezi, mai cu seamă când poţi constata ce filon excepţional
reprezintă ea pentru orice poezie de comandă şi de serie mare. Precum psal-
mistul din vechime, poetul reconvertit simte peste tot prezenţa
Atoatefăcătorului, a Dumnezeului „Celui viu", singurul căruia i se va supune
şi închina:

Tu eşti în miezu-oricărui vis curat, în

cântecul de leagăn şi nuntire, căleşti o
spadă-oriunde-i asuprire, pe hărţi
înscrii întinsul înstelat, eşti oriunde-şi
dau doi oameni mâna, să treacă peste
hăuri şi furtuni, pe tine te-au visat aţâţi
străbuni, în basmele cu Făt-Frumos şi
Zâna, eşti oriunde oamenii trudesc,
eşti oriunde-i luptă şi speranţă, tu eşti
savantul cel mai pământesc, poetul cel
mai plin de cutezanţă, nu risipeşti
nimic din tot ce-i bun, nici o fărâmă
din ce-i rău nu-ţi scapă doar ţie-n
lumea largă mă supun căci eşti şi grâu
şi lut şi apă...
(In orice inimă citeşti)

Orice drepteredincios este însetat să primească semne adeveritoare de la

Cel slăvit, dar numai cei trăitori în duh şi speranţă pot fi mândri că le-a fost
dat să-L recunoască:
Literatura română sub comunism 83
Partid, eu te cunosc, te ştiu Si
după ochi te ştiu, şi după faţă. Te
întâlnesc acum mereu în viaţă Şi te
presimt în fiecare fiu.

Te întrupezi în mii de oameni, Şi te

găsesc întreg în fiecare, Cum e lumina-
ntreagă de la soare In razele cu care te
asameni.

Te-am întâlnit alt-dată de armindeni,

înaintând neînfricat şi drept, C-un bob
de floare roşie în piept, Sub gloanţe
fulgerând de pretutindeni.

Din cei care-au căzut te-ai ridicat, Cum

se înalţă pomul din pământ, Să fluturi
peste omenire-n vânt Steag înroşit din
sângele vărsat.

Ca primăverile ai înflorit,
Din tine însuţi renăscând mereu,
Să porţi cu jertfa unui Prometeu
O nouă flacără până-n zenit.
(Demostene Botez, Eu te cunosc)
După cum se vede, misiunea - care nu va înceta niciodată - de glorificare a
organizaţiei de partid, adică a unei entităţi politice, i-a pus pe poeţi în situaţii
deloc uşoare, din care s-au lăsat salvaţi de obişnuita clişeistică encomiastică,
dar şi de astfel de tipuri de transgresare semantică (supralicitare panteistică,
antropomorfizare şi deificare incontinentă).

Partidul fiind, în viziunea celor mai mulţi, ubicuu precum Dumnezeu, defi-
nirea şi localizarea lui pe înţelesul unui suflet de copil îl vor pune în încurcătură
pe oricare părinte. Iar împrejurarea ca atare poate fi exploatată artistic de un
poet care vrea să dea puţină variaţie elogiului:

Cu ochi de joacă somnoroşi. Copil

bălai ca spuma undei, Mă-ntrebi
mereu: Partidul unde-i? Si ce-i si cine-i
- mă descosi...
84 Eugen Negriei
O graiul tău abia ivit: Dintr-un
izvor un strop de apă -Cum de-a
putut în el sâ-ncapă Acest cuvânt
fără sfârşit?...

Privesc la tine, pui bălai. Şi-ţi

mângâi buclele de soare...
Răspunsul cum să-l cuget oare La
scara-ntâiului tău grai:

Prin geam coboară umbre dulci Si

lin, spre-obrajii tăi de lapte S-
apleacă visele de noapte... E timp,
copile, să te culci...

Ci iar mă-ntrebi?... S-adormi, voiam...

Vezi tu... Cum să-ţi răspund, ispito?!
(...) „E fericirea ce-am râvnit-o... E tot
ce n-am avut şi am!"
(Eugen Frunză, întrebare)

în căutarea unei definiţii poetice cât mai încăpătoare, poeţii comunişti se

află într-o neîntreruptă efervescenţă iraţională, ceea ce le conferă statutul celor
care nu văd în jur decât revelaţii ale Verbului, adică statutul de mistici. Şi, pentru
că pun în centrul existenţei supunerea - fără scrupule logice şi cu o vădită volup-
tate - la o autoritate (care, la urma urmei, este pământeană), pentru că
echivalează factorul divin cu ea, ei se aseamănă acelor catolici fervenţi ai evului
de mijloc care acordau Bisericii dreptul de a reprezenta integral autoritatea
divină şi a i se substitui.
Ca să împingem mai departe analogia, să ne gândim la cultul vechilor evrei
pentru Templul lor, care, în viziunea profeţilor îndureraţi, pare a fi mult mai
mult decât centrul unic al unei credinţe de neasemuit şi de neînlocuit. Nu este
numai simbolul prezenţei în lumea muritorilor a Dumnezeului celui viu, ci însăşi
casa lui, în care locuieşte atâta vreme cât e iubit cu ardoare şi ascultat în chip
absolut. Nu sunt puţine poeziile în care partidul joacă rolul Templului (sau,
mă rog, al unui zid al plângerii) la care sosesc de peste tot neliniştiţii, ezitanţii,
căutătorii de dreptate şi de soluţii de supravieţuire.
Literatura română sub comunism 85
într-o Baladă publicată de A.E. Baconsky în 1954 în Steaua (şi citată de
Marian Popa în Istoria... sa), se duc la Partid să întrebe ce trebuie să facă nu
numai ţăranii care vor să întemeieze o colectivă ori muncitorul care ar vrea să
verifice calitatea unei piese, ci şi ciobanul care uită brusc ce treburi mai are,
o dată isprăvit sezonul de păşunat:

Păşunile s-au isprăvit

Ce-i de făcut? Mă duc la Partid

Si glasul pădurilor s-a auzit: Mă

duc la Partid Trebuie să merg la
Partid.

Şi nu numai el, ci şi pescarul simte că trebuie să ceară voie de la Partid

să iasă în larg:

Vremea plecării în larg a venit; Ce-

i de făcut? Mă duc la Partid.

Şi vuietul apelor s-a auzit: Mă

duc la Partid Trebuie să merg
la Partid.

Ce să mai spunem de poetul însuşi, care, insomniac ca toţi poeţii, aude

chemarea de sirenă a Partidului şi se precipită să capete de la el puterea Verbului.
Posturile acestea ale categoriilor sociale reprezentative luate în parte sunt
atât de exagerate, gesturile şi hotărârile inşilor atât de absurde încât îl putem
bănui pe Baconsky că joacă marea comedie a partinităţii neţărmurite. Dar şi
mai bine ar fi să nu părăsim modelul religios (pe care îl tot invocăm aici) şi
să ne amintim că Adevărul din Scriptură e absurdul în care trebuie să credem
tocmai quia absurdum.
De altfel, poeţii se situează în raport cu Partidul pe două poziţii gnoseo-
logice deosebite, asemănătoare cu cele avute de credincioşi faţă de Adevărul
credinţei lor. Cei mai mulţi, cum am văzut, se extaziază în faţa Partidului-
Pantocrator, admit transcendentalitatea lui şi, în consecinţă, nu se neliniştesc
de iraţionalul şi absurdul înfăptuirilor puse în seama lui. Dar sunt şi câţiva scrii-
tori care dau greutate facultăţii discursive, încercând să scoată, inductiv şi
deductiv, propoziţii poetice întemeiate pe experienţă şi pe exploatarea
motivaţiilor si determinărilor fireşti.
86 Eugen Negriei
Pe măsură ce politica economică a Partidului dă roadele cunoscute şi pri-
mele hidrocentrale şi combinate prind contur, argumentaţia logică îşi reia locul
cuvenit într-un demers poetic comunist. In Partidului slavă!, Dan Deşliu se
îndepărtează vizibil de mistica Partidului ubicuu şi omnipotent, mulţumindu-se
cu mândra evocare a faptelor palpabile:

Partidul - trup din trupul ţării,

Partidul - suflet arzător, Stegar al
faptei si-al visării, Deschide drum
spre largul zării Poporului -
stăpânitor!

Luptând l-a făurit poporul,

Stiuti si neştiuţi eroi... In el e
freamătul, e zborul. Trecutul
viu şi viitorul Şi tot ce e mai
bun în noi!

Străbune focuri, jucătoare

Cândva, pe vârfuri de Carpaţi,
Prin el s-au preschimbat în soare;
Văpăi de mult răzvrătitoare S-au
prefăcut în kilowaţi. Când satele
sclipesc în noapte Ca nişte stele
pământeşti, Parcă din nouă sute
şapte Adie fulgere şi şoapte Pe-
ntinsul gliei părinteşti...

Tractorul românesc când ară

Ogorul nostru înfrăţit. Aud
şenile ce brăzdară Dezrobitor
această ţară In August, către
asfinţit.

Când din uzinele-nstelate

Pornesc şiraguri de maşini Pe
câmpurile-ngemănate, Când
falnicele combinate Aprind
şi-n suflete lumini.
Literatura română sub comunism 87
Zăresc plăpândele petale De
flacără, în nopţi târzii, Lucind
pe pagini ilegale, Ca să
deschidă vieţii cale, Ca să-
nflorească-această zi!

Socialism - aşa se cheamă

Această zi de neuitat! Să sune
trâmbiţe de-aramă, Poporu-i
domn adevărat!
(Dan Deşliu, Partidului slavă!)

Omul nou: cel ce a înţeles

Frecvenţa cu care apare conceptul de om nou în istoria doctrinelor poli-
tice, etice, religioase, a curentelor de gândire şi chiar a celor artistice ne-ar
îndreptăţi să-1 socotim emanaţia unui mit al umanităţii, a unui vis de vremuri
tulburi reactivat în momente de impas. Dacă, însă, luăm în considerare
circumstanţele în care, de regulă, noţiunea e repusă în circulaţie şi modul în
care este impusă ea ca necesitate obiectivă şi ca imperativ al istoriei, realizăm
că ar fi exagerat să dăm aureola mitului unei exigenţe de grup, unui simplu
proiect doctrinar, unui ideal, poate, dar unul devenit adeseori ideologie şi argu-
ment propagandistic.
Nu există situaţii istorice în care promovarea omului nou să nu se facă
sub semnul măreţului progres al umanităţii, al disocierii de omul vechi şi al
conflictului cu acesta, declarat duşman al binelui şi destinat eliminării. De aceea,
dezideratul edificării omului nou se hrăneşte din refuzul alterităţii şi devine
cel mai adesea pretextul unei răfuieli (cu trecutul, cu altă generaţie, cu altă reli-
gie, cu altă doctrină etc) care ne reaminteşte propensiunea distructivă şi fratricidă
pe care o adăposteşte fiinţa noastră.
Invariabil, tendinţa grupului promotor este să instituţionalizeze şi să mul-
tiplice omul nou până la crearea unei lumi noi, a unei societăţi noi, a unei ţări
noi, a unui psihic nou. încât s-ar putea spune că intenţia zămislirii omului nou
ca exponent al doctrinei perfecte şi al setului de iluzii din care se alcătuieşte
ea stă într-o măsură greu de evaluat la originea unui număr invariabil de violenţe
politice şi sociale.
Şi nu întâmplător şi nu altcândva decât în secolul XX - care, ca amploare
a atrocităţilor, cu greu ar putea fi egalat de un altul - formula aceasta (a cărei
origine îndepărtată se află, cum se ştie, în Epistola către Efeseni a Apostolului
Pavel) s-a auzit cel mai des, ca parte a lozincilor propagandei mussoliniene,
88 Eugen Negriei
hitleriste, legionare, comuniste. Ea a vibrat înălţător şi magic în textele sacre
ale partidelor totalitare. Iar după ce acestea au cucerit puterea, proiectul omului
nou - redactat acum în spiritul şi litera respectivei ideologii - a intrat în pro-
gramele politice la a căror „transpunere în viaţă" contribuia acum însuşi statul
dictatorial, cu aparatul lui de represiune cu tot.
Utopia etică a omului nou va bântui de la început minţile conducătorilor
Revoluţiei ruse şi foarte repede după consolidarea puterii bolşevice s-a vorbit
de planificarea ştiinţifică şi de pregătirea conform planului a „omului nou
-constructor al socialismului". O dată legalizat, acest proiect va fi susţinut ani
la rând de toate instrumentele propagandei, între care, fireşte, literatura juca
rolul cheie. Si a continuat să fie susţinut cu vigoare printr-un proces de auto-
sugestie de către autorităţile comuniste şi de scriitorii aserviţi lor şi atunci când
s-a văzut că proiectul nu e viabil şi că omul nou e un avorton şi un produs al
iluziei ideologice. Mai mult, după război el a fost şi exportat în democraţiile
populare, unde introducerea forţată a noţiunii a fost simţită de la început ca
încă o formă de presiune imperialistă care ignoră specificul culturii locale.
Prototipul „omului nou" (căci o asemenea fantasmă avea nevoie de un
model şi acest model nu putea recurge la imitatio Christi) a fost peste tot în
Est „omul sovietic", care, pentru poporul român cel puţin, reprezenta invada-
torul, străinul mârşav şi călcător de datini.
Se va dovedi însă că propaganda regimului comunist român, adaptându-se
schimbărilor politice majore, nu va pierde niciodată din vedere imperativul edi-
ficării omului nou. îl va numi poate altfel (omul înaintat, eroul revoluţionar,
comunistul de omenie etc), va schimba în noile texte programatice datele por-
tretului lui ideal (va fi, în vremea lui Ceauşescu, patriot, familist, moral etc),
dar nu va renunţa la această preţioasă progenitură ideologică.

Sovieticul - prototipul absolut al omului nou

Reprezentând modelul comunistului esenţializat, „omul sovietic" este o

ficţiune la care propaganda roşie a lucrat intens şi care, transplantată la noi în
circumstanţe specifice, a trebuit să-şi precizeze conturul şi să-şi precipite codi-
ficarea. Atributele definitorii ale modelului se restrânseseră treptat, exact în
ritmul în care însăşi literatura sovietică în ansamblul ei îşi ajustase dimensiu-
nile umane şi-şi potrivise pasul după regulile clişeizante şi unificatoare impuse
de „metoda" realismului socialist.
Acasă la el, „omul sovietic" avea, se înţelege, problemele lui şi literatura
care îi promova imaginea (ca personaj mereu principal şi eminamente pozi-
tiv) făcea, la chemarea partidului, eforturi să îl înfăţişeze fără psihologie, fără
Literatura română sub comunism 89
subconştient, fără instincte, fără sex, fără înfrângeri, fără îndoieli şi chiar fără
alcool. Şi veşnic în acţiune constructivă, deşi nu întotdeauna cu deplin şi ins-
tantaneu succes, întrucât oarecari „reminiscenţe" negative, urmările unor mici
derapaje morale, se mai strecurau în viaţa lui dinspre trecut spre a-i umbri, ome-
neşte, portretul şi a da de lucru criticii. S-ar fi zis că scriitorii nu izbutiseră să
juguleze scriitorul din ei şi sarcina criticilor literari şi a organelor de partid era
tocmai aceea de a incrimina şi lichida aceste ultime zvârcoliri.

Insă, obţinând o victorie zdrobitoare asupra celei mai puternice armate a

lumii şi ocupând jumătate din Europa, omul sovietic devenea mult mai mult
decât ce fusese până atunci în viziunea propagandei, adică locuitorul primei
ţări socialiste din lume, un exemplar nemaivăzut al umanităţii. De acum, el
trebuia să fie şi reprezentantul unei orânduiri biruitoare pe a cincea parte a glo-
bului şi să adeverească, prin virtuţile şi prestaţia lui, superioritatea acesteia.
Era o marfă de export lucitor ambalată. Iar scriitorilor le revenea misiunea de
a-i da nu numai strălucire, ci şi putere de seducţie.
Ca atare, plaja de posibilităţi artistice s-a îngustat enorm şi, o dată cu ea,
trăsăturile de caracter şi chiar însuşirile umane intrinseci (cele ce ţin de specie)
s-au împuţinat şi mai mult pentru ca omul comunist să arate perfect. Ca expo-
nent al celei mai înaintate societăţi, al celui mai mare, mai bogat şi mai puternic
stat din lume, ca simbol al progresului istoric însuşi, el trebuia să fie demn de
aspiraţiile morale ale popoarelor „dezrobite" de Armata Roşie, ea însăşi alcă-
tuită din astfel de oameni.
Până să se reuşească mobilizarea propriu-zisă a autorilor români întru slă-
virea acestui etalon, secţiile de propagandă au tradus din rusă broşuri de
popularizare a omului nou sovietic care cumulează toate însuşirile pozitive (vali-
date ideologic) imaginabile. Ele sunt îngrijorător de asemănătoare cu cele din
textele de etică şi pedagogie creştină, întrucât pun preţ pe credinţa fără urmă
de îndoială în cauza socialismului şi în deciziile partidului, pe cultul sărăciei
şi al muncii fără preget, în deplină ignorare a cerinţelor fiziologice elementare
şi a intereselor personale.
Pe de altă parte, un om nou ar trebui, teoretic vorbind, să acţioneze în
numele unei ideologii întemeiate pe principiul luptei de clasă. Să se războiască
cu tot ceea ce reprezintă o reminiscenţă capitalistă şi - înăuntrul şi în afara ţării
- periclitează procesul revoluţionar. Să fie vigilent şi necruţător faţă de duş-
manul de clasă şi prietenos, cald, sociabil cu toţi cei care contribuie la binele
obştesc şi slujesc cu „devotament neţărmurit" interesele patriei socialiste.
Dar - şi aceasta era problema pe care trebuiau să o rezolve serviciile de
propagandă româno-sovietice - marele popor vecin şi de curând prieten se afla
în altă fază a evoluţiei socio-politice. Era, ca să spunem aşa, în întregime pozi-
90 Eugen Negriei
tiv şi alcătuit numai din oameni noi, eroi exemplari. Si nu altfel se avântase
să vorbească despre el propaganda comunistă sau criptocomunistă din România
imediat după război.

Imaginea aceasta mirobolantă - valabilă în interiorul Uniunii Sovietice şi

în afară, dar numai pentru câştigarea simpatiilor politice - a putut fi utilizată
doar până la luarea propriu-zisă a puterii de către PMR. De la acea dată, s-au
pus în circulaţie materiale de propagandă sovietice din anii '30 şi s-a refăcut
chipul „omului nou" - ca luptător, ca exponent al conflictului de clasă.
Scriitorilor români le rămânea, pe de-o parte, să proslăvească eroul sovietic în
rol de produs uman perfect şi, pe de alta, să înveţe să-şi construiască, în proză,
personajele pozitive (comuniştii români) şi să-şi cânte, în poeme, eroii născuţi
aici, folosindu-se de portativul literaturii sovietice de până la război.
în primul deceniu comunist, în presă, la radio, în şedinţele de partid, de
UTM sau de pionieri, în orele de şcoală etc. circulau intens numele unor eroi
sovietici. Cele mai multe, precum cel al lui Meresiev, popularizate prin filmele
de război, au devenit termene de comparaţie în dezbateri şi de referinţă în
producţiile literare ale epocii. Ca subiect propriu-zis de literatură, eroul sovie-
tic apare întâi în haină militară şi în rol de martir fără nume în evocările
versificatorilor epocii, între care se remarcă Eugen Jebeleanu, Dan Deşliu,
Veronica Porumbacu, Victor Tulbure, Mihu Dragomir. Despre textele de acest
fel am scris în capitolul dedicat „Martirilor credinţei". Ipostazele în care apare
sunt cele larg folosite în propaganda vizuală şi în jurnalele de actualităţi:
- căzut pe pământ românesc, pentru ca sângele lui cald să hrănească vii
torul României:

Hidrocentrale, grâu de Vlaşca-nalt, voi

creşteţi şi din sângele lui cald! Tu,
holdă de-astăzi, de lumină grea, el te
vedea... de-atunci el te vedea.
(Eugen Jebeleanu, Vestitorul);

- ţinând la pieptu-i plin de decoraţii şi mângâind pe creştet un prunc

român, spre a adeveri binecunoscuta gingăşie rusească:

// vezi, la pieptul lui cu decoraţii se

joacă un copil, neştiutor că pentru el,
în zecile de staţii, trecură mulţi prin
foc adeseori...
Literatura română sub comunism 91
Copiilor, tot ei, la noi în ţară, le-au dat din
răniţi pâinea lor de-atunci; privirile ce moartea
înfruntară aveau o mângâiere pentru prunci...
("Veronica Porumbacu, într-o gară);

- sub formă de monument, dar unul viu şi ubicuu, veghind asupra capi
talei şi a ţării, arătându-ne Calea şi împărtăşindu-ne experienţa:

Eşti viu oriunde-n ţară azi, în

cartea ce-şi foşneşte fila, în
şantierul din Bicaz şi-n mina-
adâncă din Petrila.

Eşti inginer, poet, şi vii să-mparţi

cu braţele-amândouă din pilda
construirii vii, aripa să ne-o-nalţi
şi nouă. şi viaţa-aceasta-n care-ai
pus sămânţa păcii staliniste, n-o
va umbri nici un apus, o vom păzi
de zile triste (...)
(Mihu Dragomir, Monumentul ostaşului sovietic);

- îmbrăţişat de un tânăr muncitor român care se va simţi, peste timp, îmbăr

bătat de imaginea de atunci a învingătorului, un învingător cu mireasmă de
sudoare:

Atunci strungarul harnic cu inima vâlvoi,

trecând peste oprelişti, peste mulţimea toată, s-a
avântat spre-un tânăr din Roşia Armată şi-
nfrăţindu-si faţa cu faţa lui brăzdată, i-a sărutat
fierbinte obrajii amândoi...

Şi Saşa, ori Nichita, ori Vania a zâmbit... Au

stat aşa o clipă în drumul ars de soare,
tovarăşul mecanic de tancuri şi tractoare şi
Neculai strungarul. în marea sărbătoare a
primăverii lumii, crescând din Răsărit... (...) îti
mai aduci aminte, tovarăşe Culai?
 Eugen Negriei
Obrajii lui de pară, cu pete de unsoare, privirea
lui albastră, mireasma de sudoare, si blondele
medalii pe piept strălucitoare şi mâna lui
frăţească şi zâmbetul bălai...

Nu, n-a uitat strungarul acele clipe lungi: şi azi,

când vede steaua arzând pe-ateliere, el simte
cum zvâcneşte, cu straşnică putere, în sufletu-i
fierbinte ştiuta scânteiere, steluţa de pe casca
tanchistului de-atunci...

Si azi, când mancă norma cu inima flămândă de

înălţimi, în spornic urcuş spre biruinţi, îi sună
în ureche cuvintele fierbinţi şi se îndeamnă
singur, şoptindu-şi printre dinţi: Hai, Neculai
băiete! „Pobeda!". Spre izbândă!
(Dan Deşliu, Cântec în august)

„Omului sovietic" i se rezervă un rol crucial în cadrul oricărei mari

iniţiative din viaţa colectivităţii: el e reperul invocat la tot pasul în discursu-
rile triumfale, ghidul comportamentului de zi cu zi al românului, viteazul visat
de puşti, sprijinul din momentele de cumpănă, tovarăşul de nădejde a cărui mână
puternică de muncitor e bine să o simţi mereu aproape.
Bine fructificate de poeţi au fost frecventele vizite ale delegaţiilor de col-
hoznici, consemnate cu deferentă în presa anilor '50. Ele le-au oferit prilejul
înscenării unor situaţii artistice favorabile, ieşite întrucâtva din cadrul imno-
grafic, adică fără solemnitatea rigidă a produselor encomiastice. Actualii
colhoznici sunt fie foştii soldaţi eliberatori, fie oamenii care s-au ocupat în pri-
zonierat, cu căldură şi înţelegere, de prelucrarea ţăranilor români, victime
nevinovate ale politicii criminale antisovietice a burghezo-moşierimii. Se exer-
sează în astfel de poeme de„revedere" stilul ghiduş la care vor aspira ani întregi
numeroşi autori realist-socialişti, în căutarea unei minime variaţii.

„Omul nou" cântat de poeţi şi pe care se străduieşte să-1 acrediteze şi la

noi, în primii ani de regim democrat-popular, literatura pusă în slujba propa-
gandei nu prea are autonomie de acţiune şi nici de gândire. Cum s-a văzut din
exemple, nu numai că este alcătuit după chipul şi asemănarea „omului sovie-
tic", dar dă impresia că e pe veci dependent de acesta. Nu numai că îl are
Literatura română sub comunism 93
neîncetat în minte drept ghid, dar nu poate păşi fără a se simţi ţinut de mână,
nu poate lăsa să-i treacă o zi fără să i se spovedească, fără să-i comunice micile
sau marile izbânzi.
Mamă a doi copii (tatăl e absent), ţesătoarea din poezia Letiţiei Papu (în
noapte, scria o muncitoare) îşi rupe din timpul de somn pentru a învăţa cu râvnă
slovele ruseşti, simţind nevoia imperioasă de a se adresa celei care este „maica
Zoii" (mama eroinei războiului antihitlerist, Zoia Kosmodemianskaia), Maica
Rusie, de fapt:

Stă muncitoarea: gândurile-i zboară

Copiii ei visează surâzând.
Târziu, muie peniţa-n călimară
Şi-a prins cu sârg să scrie, rând cu rând:

„ O mamă de departe-ţi mulţumeşte Şi-

ar vrea să urmărească tot ce faci, E-
ntâia mea scrisoare pe ruseşte,
Cuvintele se-nşiruie stângaci. Ca să
ajung în graiul tău a-ti scrie, km
învăţat cu râvnă seri întregi. Ci dincolo
de vorbe şi hârtie Cu inimă de soră
mă-nţelegi.

Şi dacă-s smulşi din ghiarele nevoii,

Micuţii mei cu râs nevinovat, E fiindcă
de departe maica Zoii Şi pentru noi
copiii şi i-a dat.

Urmează un gest previzibil, din repertoriul celor care provoacă afectivi-

tatea primară. Privirea muncitoarei coboară de pe rândurile scrisorii pe chipul
propriilor prunci, care dorm liniştiţi şi pentru că, acolo departe, o mamă şi-a
dăruit copiii Patriei sovietice luptătoare. Ceea ce va face la nevoie şi ea, căci
ştie acum calea şi deţine modelul:

Iar dacă mâine vor să-ntoarcă-n ţară

Duşmanii vieţii, iarăşi anii grei, Aşa
cum fiii tăi ne învăţară Vor şti atunci să
lupte şi ai mei.
94 Eugen Negriei
Oricât de harnic şi de iscusit ar fi zidarul care lucrează la Casa Scânteii
'ncovoiat pe marea înălţime a schelelor, ochii lui cată spre Răsărit, spre pămân-
tul care i-a dat pe veritabilii maeştri ai mistriei:

El ştie câte ziduri tari şi-nalte prin sate şi

oraşe-s de clădit. De sus, priveşte parcă
peste-o hartă Si vede până hăt, în Răsărit.

Acolo-n depărtări, suit pe-o schelă, zideşte-

Or Iov, un meşter ne-ntrecut, ce l-a-nvăţat
mai spornic să muncească. Si zidul ce se-
nalţă e-un salut.
(Cristian Sîrbu, Zidarul)

în preajma declanşării campaniei secerişului, numeroşii eroi pozitivi din vastul

poem epic In satul lui Sahia (de Eugen Jebeleanu) evocă cu evlavie, la tot pasul,
perfecţiunea combinelor sovietice pândite de ochii de fiară ai chiaburilor:

Pot chiaburii să ţi-o facă

Când nu crezi şi nu visezi,
când ţi-o fi lumea mai dragă!
Du-te apoi c-au mai rămas şi
altele să controlezi: Cele trei
combaine „Klass" şi-alea
douăzeci şi două De
tractoare - şi-apoi vezi! Iar
combaina mare, nouă, care-o
să uimească satul. De-a venit
acum cinci zile, sovietică
„S4".

Si pe urmă... Lucru nou pentru un popor de ţărani, secerişul însuşi trebuie

să se facă şi se va face la vreme, pentru că aşa a spus Stalin să se facă:

Noaptea-şi trece-ncet spre zori hotarul. Toţi

tresar: vorbeşte secretarul.

Fiecare dintre noi o ştie, Azi

pornim o nouă bătălie:
Literatura română sub comunism 95
Secerişul, Stalin spune, frate, Că
de-lfaci la vreme, minunat e.

Trândăveşti şi braţul nu ţi-e harnic? Ai

pierdut. Tot lucrul ţi-i zadarnic!

Dacă secretarii de partid îşi iau, în chip firesc, drept model pe Stalin, tine-
rele mame, cum am văzut, pe mamele eroinelor sovietice, zidarii pe marii
ziditori din Răsărit, savanţi în dispunerea cărămizilor, tinerii muncitori îşi aleg
drept idoli pe stahanovişti. Mai ales stahanoviştilor - fiindcă ei sunt starurile
momentului - li se adresează entuziaşti utemistii români, viitorii „fruntaşi în
muncă", aşternând în lungi misive autobiografii versificate şi timide gânduri
admirative.
Tânărul strungar de la Electroputere Craiova din poezia lui Victor Tulbure
Versuri despre tânărul strungar îl are la inimă pe stahanovistul strungar
Bortchevici din Moscova. Ce spun slovele tremurânde ale scrisorii lui? Spun
slovele:

...In viaţă n-am prea scris. Scrisoarea

asta poate că-i a treia. Cuvintele
plăpânde ştiu că mi-s, dar scapără în
miezul lor scânteia.

Gazetele-mi vorbesc de dumneata. In

lume faptele ţi-s cunoscute, şi eu
muncind la strung sporit aş vrea
întreaga-mi trudă pacea s-o ajute.

Cum oare mânuieşti vestitu-ţi strung că

spor atâta poate să îţi deie? Aş vrea să-
nvăţ, fruntaş aş vrea s-ajung, ca alţii, pildă,
munca mea s-o deie.

Adoratorului de la Craiova, Bortchevici îi va răspunde nu prin scrisoare,

ci, zeeşte, din eter. Astfel va fi auzit nu numai de expeditorul misivei, ci de o
hală întreagă de strungari inimoşi, însetaţi să înveţe marile secrete ale meseriei:

Dar cum mai ascultau acei strungari!

Mâni harnice notau în carnetele.
96 Eugen Negriei
Era uzina - clasă de şcolari, era si
front de luptă sub drapele.

Şi parcă din adâncuri, din ciment,

vrea liniştea tavanul să-l ajungă.
Ca un solemn, tăcut angajament,
Toţi se vroiau de-acum fruntaşi în muncă.

Năzuinţă legitimă, dar care, la urma urmei, într-o logocraţie se poate împlini
şi altfel. Nu e nevoie nici de sfaturile stahanovistului, nici de angajarea solemnă
a ucenicilor români: totul se poate rezolva de la sine, magic, prin puterea unui
cuvânt. Iată, e de-ajuns să fie pronunţată de către Bortchevici vorba magică
„Stalin" pentru ca strungurile să se pornească singure, iar hala să vibreze de
duduitul motoarelor acoperite de o mare de steaguri apărute din senin:

Si când în cuvântare, spre sfârşit,

a pronunţat Bortchevici vorba Stalin,
motoarele duduiau nestăvilit
si strunguri se porniseră-n lungul halei.
Şi cifrele notate în carnet
oţel erau şi faptă grăitoare.
Era strungarul doar un ochi atent.
In braţe foc avea. In suflet soare.

Urale izbucneau din piept, aprins

-drapele fluturau întreaga hală ca o
armată mare, de ne-nvins, de parcă
Stalin ar fi fost în sală.

Suntem în plin basm ori în plin suprarealism propagandistic şi nu are rost

să invocăm chestiunea, minoră în comunism, a verosimilităţii. Nici măcar să
ne întrebăm în ce limbă se făcea înţeles Bortchevici adresându-se, prin radio,
tinerilor strungari olteni.

Eroul autohton

Toate documentele oficiale de partid şi, pornind de la ele, articolele de

direcţie din critica vremii sunt explicite: rolul propagandei (oricare ar fi for-
mele ei) este acela de a modela un om nou şi de a forma o conştiinţă nouă „în
Literatura română sub comunism 97
procesul muncii productive". Tot ce e valabil pentru omul obişnuit e şi pentru
personajul literar şi, recitind articolele criticilor influenţi - sovietici sau români
- care au marcat o epocă, nu ştii la cine se referă ele şi dacă nu cumva ai des-
chis un manual oficial de pedagogie (varianta Makarenko). în portretul eroului
literaturii noi, faimosul V. Ermilov {Unele probleme ale teoriei realismului
socialist) pune toate însuşirile ideale imaginate de pedagogia maximalistă, în
numele unei posibile morale absolute.
Eroii sovietici au reprezentat, cum am văzut, modelul eroilor vieţii şi ai
literaturii române din jurul anului 1950. A venit însă relativ repede vremea erou-
lui autohton. România se afla în faţa unor situaţii specifice, istoriceşte depăşite
în URSS (legate de declanşarea luptelor de clasă), iar conducătorii comunişti
locali (Gheorghiu-Dej, de pildă, „a cărui minunată viaţă de luptă constituie..."
etc. etc.) lucrau deja la propria imagine pentru ca referirile să se mai facă, ca
până atunci, obsesiv la omul nou sovietic.
Ca erou de literatură, românul de tip nou este fie posesorul de carnet roşu,
fie cel ce, înrâurit de comunişti, aspiră la carnetul roşu, transformându-se, fău-
rindu-se pe calapodul unui model anume din galeria marilor figuri ale literaturii
şi vieţii. Trăsăturile lui nu sunt altele decât cele enumerate în statutul partidu-
lui la capitolul „drepturi şi datorii", chintesenţă a ceea ce s-a numit, în opoziţie
cu morala burgheză, morală proletară. Zeci de articole din presa literară şi poli-
tică a vremii dezvoltă şi „aprofundează" atributele omului nou, care sunt
ilustrate, mai apoi, de poeţi şi gazetari pe cazuri „reale" sau prezentate ca reale.
Omul nou, care, în aceste texte de prelucrare, se confundă cu comunistul,
e pătruns de concepţia lui Marx-Engels-Stalin despre lume şi viaţă, nu se
îndoieşte nici o clipă de ceea ce partidul decide a fi, în acel moment istoric,
adevărul lui (chiar dacă strâmbătatea e flagrantă), e patriot şi deopotrivă
internaţionalist, are o înaltă conştiinţă de clasă, fiind combativ, vigilent,
necruţător cu duşmanii. Fortificat ideologic, el nu cunoaşte tristeţea, pesimis-
mul şi frica, nu-şi pierde niciodată cumpătul, având o atitudine ferită de
prejudecăţi şi de dogme. E drept şi cinstit, principial, hotărât, perseverent, dedi-
cat exclusiv intereselor obşteşti şi devotat cauzei comunismului.
în focul luptei de clasă, îşi manifestă sentimente de tovărăşie dezintere-
sată şi de prietenie curată, rămânând într-o „strânsă legătură" cu masele, pe
care le educă şi de la care învaţă. Are o atitudine nouă, necunoscută până atunci
în istorie, faţă de muncă (privită ca o chestiune de onoare), faţă de soţie (tova-
răşă de viaţă, egală în drepturi cu el) şi de copii (care anunţă viitorul luminos
al socialismului) ş.c.l. Cât priveşte forma lui fizică, ea nu poate fi decât exce-
lentă, constant excelentă sau, în orice caz, niciodată până într-atât de degradată
încât să-i diminueze energia mifîtantă şi să-i ştirbească măreţia statuară.
98 Eugen Negriei
Din această listă de deziderate de partid, din această înşirare de calităţi tau-
tologice ale omului nou (între care nu se regăseşte nici un element concret apt
să facă diferenţa specifică), deducem că omul nou local este exact ceea ce scria
că este Paul Georgescu în titlul unui articol din Gazeta literară (1951): „Omul
comunist - omul total".
Doar după moartea lui Stalin între trăsăturile esenţiale ale omului nou local,
care e personaj principal pozitiv (în proză), erou contemporan demn de a fi
slăvit (în poezie), va apărea - inventat şi susţinut de o parte a criticii - roman-
tismul revoluţionar, rezultat al unei viziuni patetic-militante asupra înfruntării
dintre nou şi vechi. înfrăţit cu vizionarismul, romantismul aparţine, în fond,
începuturilor, momentului prim şi pur al revoluţiei, care se cuvine, din când
în când, măcar mimat.
Eroul comunist apare, în cele mai multe din textele poeţilor vremii, în două
ipostaze, amândouă trimiţând la străvechi atitudini religioase. Ne dăm, fireşte,
seama că seriile de analogii cu mistica iudeo-creştină a devenit de-a dreptul
obositoare pentru cititori. Si nu am continua să le sporim dacă stratul arheti-
pal generator de similitudini n-ar constitui poate singura sursă de interes a
poeziei din epocă.

A. Toma face parte dintre puţinii poeţi comunişti care au curajul să dez-
văluie (e drept, într-o poezie din 1944) tiparul comun al celor două ideologii:

Da, asta-i Buna-Veste, noul Crez Intru

care vă renasc şi vă botez In numele lui
Marx şi Lenin şi Stalin Acum şi-n vecii
vecilor şi pururea Amin!
(Adevăr zic vouă)

Ei bine, cel ce s-a botezat în noul Crez fie va cunoaşte voluptatea anoni-
matului, a lucrării neştiute în numele credinţei (precum Sfântul Alexie, Omul
lui Dumnezeu), fie va izbucni strălucitor în mijlocul colectivităţii, impunându-se
prin virtuţile şi curajul lui (precum Sfântul Gheorghe, omorâtorul de balauri).
Va fi, cu alte cuvinte, când simplu exponent al masei (precum partidul însuşi),
când avangarda şi vârful ei de lance (precum acelaşi partid).
în prima ipostază îl preferă pe comunist Ion Brad, care ar dori ca, împreună
cu toţi artiştii lumii (poetul însuşi aspiră la anonimat!), să-i ridice un monu-
ment din aur şi aramă măreţului soldat necunoscut. Un imn îi va închina el şi
activistului de rând. „Simplu soldat al oştii" partidului se închipuie nu de puţine
ori Mihai Beniuc. Dar pe soclul pe care - speră el - sebişenii vor ridica sta-
tuia acestui simplu şi neştiut soldat, va scrie cu siguranţă Beniuc:
Literatura română sub comunism 99
Eu voi muri, probabil, peste vreo trei decenii şi
poate că-mi vor face statuie sebişenii; Partidule,
ca simplu soldat al oştii tale
(Simplu soldat)

Cristian Sîrbu se lasă impresionat de moartea învăluită în deplină modes-

tie a unui mucenic al dreptei-credinţe comuniste. In faire-part-ul pe care îl
dedică sfântului fără identitate şi despre care se ştiu doar câteva lucruri vagi
(exact ca în cazul primilor creştini martiri), autorul îl asigură de postumitate,
promiţându-i o viaţă de după moarte trăită alături de şi prin colectiv:

A fost ieri? Când a fost? Ceas neştiut.

Vremea nu-şi aduce aminte când te-ai născut,
Cum ai crescut
Cântec omenesc din sânge şi lut.
Cândva ai plecat
Copil de ţăran sărac dintr-un sat.
Şi ai întârziat îndelung prin cetăţi burgheze
Lângă uneltele de cizmărie
Cu care a trudit un Hans Sachs, un Neculuţă,
Intru încălţăminte şi poezie.

Ai năzuit, ai muncit sub cutele roşului steag

Si azi ne-ai părăsit, tovarăşe drag!
Ai murit. Pierdut însă nu eşti
Ci vei rămâne pildă
In lupta grea spre culmi muncitoreşti.
Nu te plângem, iubite!
Lacrămile nu intră în practica noastră de ziditori
Ai unei lumi fericite.
înclinăm numai o clipă steagul nostru de luptă
Peste faţa ta suptă.
Ne-ai părăsit, dar vei trăi după moarte,
Nu într-o lume aşezată undeva, departe,
Ci în noi, fraţii tăi de muncă....

Moartea e părelnică şi cel doar aparent dispărut se va afla de-a pururi prin-
tre fraţii aceleiaşi cauze (precum duhurile străbunilor din unele tradiţii
spiritualiste), participând la marile fapte şi la bucuriile comunităţii, inclusiv la
creştinescul ritual al împărtăşirii cu pâine, o pâine de istorie nouă:
100 Eugen Negriei
Suntem încă
La poalele muntelui. Până sus, ne aşteaptă
O cale lungă de sbucium şi faptă.
Vei merge cu noi.
Te vei bucura cu noi de piscuri, de soare, de iarbă, de rouă
şi vei prânzi cu noi pâine de istorie nouă.
Sub cutele roşului steag -
Pornim mai departe, tovarăşe drag.
(La moartea unui tovarăş)

Categoria făuritorilor lumii noi, a comuniştilor puternici şi dinamici care

se impun prin fapte comunităţii este, cum se bănuieşte, mult mai bine ilustrată.
Astfel de personaje, care răspândesc senzaţia forţei monolitice şi a orgoliului
clasei biruitoare, îşi găsesc corespondentul în statuile şi grupurile statuare ale
Verei Muhina şi ale numeroşilor ei comilitoni şi urmaşi, care au umplut de
pumni şi bicepşi de fier pieţele publice ale ţărilor lagărului socialist.„Piept în
piept cu Dumnezeu" - cum îl vede poetul George Dan -, acest erou comunist
herculean este aidoma celui prezent în figuraţia fascistă şi în cea legionară.
Militantul hotărât şi dinamic, exemplu de bărbăţie în lupta cu mentalita-
tea inerţială şi cu duşmanii progresului, va ocupa un loc central în figuraţia de
partid până la sfârşitul regimului comunist. O bucată de vreme (după 1968),
el va purta un singur nume - Ceauşescu - şi nu le va fi uşor poeţilor să-i caute
noi şi noi atribute encomiastice din aria grandiosului şi a monumentalului.
Dar bunele deprinderi s-au format în anii '50, cînd se puneau bazele
funcţionării atelierului de statui. Atunci s-a lucrat serios şi sub o supraveghere
stăruitoare la inventarul gesturilor emblematice, la repertoriul detaliilor fizio-
nomice, al analogiilor convenabile şi al proiecţiilor hiperbolice.
Eroul comunist este soldat „de neînfrânt", „pururea sub arme", mereu ală-
turi de cei mulţi în „lupta grea", este stâncă de neclintit, paratrăsnet „spre fulgere
duşmane". El tămăduieşte, îmbărbătează şi alină pe cei de-o seamă şi înspăi-
mântă de moarte pe duşman. Figura lui, iluminând ireal, e dominată de o
pereche de ochi scăpărători, săgetători, justiţiari sau comprehensivi. Se ros-
teşte limpede şi are o voce tunătoare şi justă, indiferent de timp şi de
împrejurare. Pe cap, el poartă şapcă sau căciulă ori nu poartă nimic, în funcţie
de obiceiurile vestimentare ale conducătorilor politici ai momentului, de la noi
sau din URSS. Când are misiuni în provincie sau în locuri greu accesibile,
îmbracă haina de piele, care devine, cu vremea, toga demnităţii şi puterii, însem-
nul unei misiuni secrete de salvare, al unei decizii providenţiale într-un moment
de cumpănă în munca de „transpunere în viaţă" a politicii partidului.
Literatura română sub comunism 101
Astfel de eroi gata formaţi, zei ce suscită adoraţia noastră pentru dimen-
siunea puterii lor şi pentru posibila măreţie a faptelor, reprezintă tot ce poate
fi mai anost în galeria oamenilor noi. Perpetuu sublimi, ei par o emanaţie târzie
a hieratismului oriental (bizantin) şi se află în aceeaşi arie figurativă şi la ace-
laşi nivel al codificării cu alte entităţi ideale supuse encomionului: partidul,
patria socialistă, patria comunismului (URSS).
Mai demni de interes - un interes, neîndoios, clinic - sunt eroii comunişti
în acţiune. Eroul se cuvine, nu-i aşa, să-şi probeze eroismul şi, în consecinţă,
poeţii vor căuta în ziare sau vor născoci întâmplări pe măsură, adică vor pune
în faţa comuniştilor cât mai multe obstacole şi vor face dificilă depăşirea lor.
împrejurările excepţionale nasc eroi excepţionali. Situaţiile „poetice" devin
astfel de tip narativ şi poezia poate fi rezumată. Pierzând orice urmă de den-
sitate lirică, ea răspunde perfect comandamentului accesibilităţii.
De altfel, din rândul unor astfel de poezii epice, presărate, ca în basme,
cu obstacole pe care feţii-frumoşi ai noilor vremuri trebuie să le treacă, s-au
ales cele mai multe texte destinate de autorităţi şcolarilor. La loc de cinste s-a
aflat, ani la rând, poezia (datată martie 1950) Silvester Andrei salvează aba-
tajul de A. Toma şi amplul poem Minerii din Maramureş (publicat, prima dată
separat, în 1951) de Dan Deşliu, care îl va reedita de câteva ori, pentru ca în
1959 (!) să-1 reproducă într-o carte împreună cu alt poem epic, Lazăr de la
Rusca, la fel de bine cunoscut în lumea şcolii.
Aceste două texte canonice stau însă pe un morman de poezii epice de
factură apropiată şi care legitimează eroismul, închipuind duşmani fioroşi şi
stavile anevoie de trecut. Ele, de altfel, se vor înmulţi după moartea lui Stalin,
când critica a validat noul romantism revoluţionar care propovăduia cutezanţa,
asumarea pericolului morţii, dăruirea deplină şi dezinteresată, credinţa abso-
lută în ţelurile partidului şi în necesitatea sacrificiului în numele colectivităţii.
Important e să găseşti mereu în jur - în natură sau în societate - inamici
şi primejdii implacabile. Catastrofele, calamităţile, accidentele de muncă, urgia
naturii, potrivnicia muntelui şi a apei sunt asimilate duşmanului de clasă. Dar,
întâi de toate, e chiar duşmanul de clasă care trebuie scos mereu în faţă şi asmuţit
asupra omului nou comunist spre a-i dezvălui disponibilităţile eroice.
Tenebroşi şi necruţători sunt agenţii titoişti care trec frontiera cu gânduri
criminale, pângărind pământul patriei socialiste şi ameninţând cuceririle
revoluţionare. în Autobiografie, Nicolae Tăutu dispune însă în faţa lor un adver-
sar pe măsură, pe grănicerul Radu A. Ion, care tocmai scrie, cu creionul chimic,
pe întuneric, autobiografia necesară intrării în partid. Ea e redactată într-un stil
ce pare o cinică parodie la Arghezi, într-o vreme în care marele poet vindea
cireşe spre a se întreţine:
102 Eugen Negriei
Eu, grănicerul Radu A. Ion, Muind creionul
chimic strâns în gură, Simt bunii mei din leatul
lor de sgurâ Cum se apleacă peste foaia de
hârtie, Căci primul sunt din şirul lor ce ştiu a
scrie.

împuşcat mişeleşte în piept şi pe moarte, candidatul de partid nu-i poate

lăsa nepedepsiţi pe intruşii titoisti (Nu cade fără luptă un soldat!), pe care-i
urăşte fără a le fi văzut măcar faţa şi cu o ură venită tot din străbuni:

Nu, n-or scăpa! El îi ura pe drept şi

ura lui venea din vechi străbuni. Nu l-
or opri nici rănile din piept, Care-l
frigeau ca înroşiţi cărbuni!

„Ii voi opri!" Se opinti vârtos.

Acelaşi zâmbet liniştit pe gură. Se
rezemă de trunchiul sgrunţuros şi
trase primul foc, cu ură.

Simţi puteri de parcă toată ţara ţinea

de arma lui, vânjos. Alt glonţ izbi...
Auzi cum urlă fiara şi geme,
svârcolindu-se pe jos?

Respectând cutumele realismului socialist şi teoria exagerării tipice (!),

poetul va putea fabula oricât pentru ca textul să aibă efect mobilizator. Astfel,
îl va pune pe comandantul de pluton să scoată dimineaţa, din vestonul erou-
lui, autobiografia muiată în sânge, care se opreşte la fatidicele cuvinte: Eu voi
veghea... Si fiindcă a iubit poporul său voinic I şi patria şi roşul vieţii spic, I
Aşa cum ştie doar un bolşevic, ostaşii toţi, întregul său pluton vor iscăli în locul
lui Ion paşaportul spre nemurire.
De scenarii similare şi de infractori la fel de periculoşi se folosesc spre a
revela eroismul celor ce stau de strajă la cuceririle revoluţionare şi Dan Desliu
(Cântec despre sergentul Belate Alexandru) şi Mihai Beniuc (Pe aici nu se
trece!). Dan Desliu este probabil cel mai inventiv în plăsmuirea de situaţii pro-
pice revelării eroicului. Un oarecare informator al Securităţii, lăutarul ţigan
Lazăr Cernescu, pedepsit pentru trădare de partizanii anticomunişti din munţi,
va fi preschimbat de Desliu în erou prin câteva mici trucuri jurnalistice. El îi
Literatura română sub comunism 103
transformă pe revoltaţi în tâlhari însetaţi de sânge, insistând asupra chipului
şi vorbelor lor şi, respectiv, pe Lazăr într-un militant de marcă, respectat şi iubit
de oamenii din valea Ruscăi, iar, după moartea-i năprasnică, de întreaga ţară.
De parcă ar fi vorba de Idele lui Marte, pe asasinii adunaţi într-un conclav de
corbi, autorul ni-i arată şovăitori. Speriaţi că vor stârni mânia poporului, ei vor
fi înduplecaţi doar după ce „fruntea haitei" le ţine un fel de discurs pre-belic
de îmbărbătare, formulat ca în Toma Alimos şi cu argumente ce ţin de lupta
de clasă, văzută însă de pe cealaltă parte a baricadei:

D-aoleu, capete seci, d-alei,

corbilor zevzeci! Că d-abia
l-am apucat şi vreţi să-l
lăsăm scăpat?

V-aţi zârghit, ori aţi uitat

ce tărie ni s-a luat
nouă bogătanilor,
ce-aveam strunga banilor,
nouă care-amar de ani
am strâns belşugul morman!
ăştia cu partidu lor
cu puterea din popor,
ne-au topit, ne-au frânt de vlagă,
chiaburimea-a mas beteagă!
Ce tot staţi şi vă gândiţi?
Hai pe el şi-l hăcuiţi!

Schingiuirea lăutarului va fi descrisă apoi naturalist, pentru ca imaginile să

aviveze ura cititorului:

Tâlharii degrabă-l prind, lângă

peşteră-l întind, ochii cu brişcă
străpung, limba aprigă i-o smulg,
cu plumbi grei mi-l plumbuesc şi-
amar îl batjocoresc! Se privesc
băloşi de sânge, zece rânjete
nătânge...
104 Eugen Negriei
Dar s-ar zice că Lazăr are nevoie de fundalul melancolic al unui regret
general spre a se putea profila ca erou. El nu se opinteşte să învingă şi, împă-
cat cu soarta, se tânguie mioritic, fără a schiţa cel mai mic gest de împotrivire:

Si Lazăr aşa gândea:

„Lazăre, ţi s-a sfârşit cât ai
avut de trăit! N-ai să mai
zăreşti nicicând Rusca-n vale
fumegând, nici copila, nici
muierea, nici lumina cu
vederea...

Se află în faţa morţii, dar, pentru el, dureros este doar gândul că a lăsat
acasă cartea care 1-a luminat şi i-a dat puteri - Istoria PC(b)US -, deschisă
tocmai la capitolul despre colectivizare:

Dar alt gând acum te doare,

dintre toate ăl mai tare: Acolo
la tine-acasă, sade o carte pe
masă între azimă şi blid,
dăruită de partid, Cartea
unde-ai slovenit cum si când
s-a făurit Tara Muncii ce-a-
nflorit acolo la Răsărit...
Cartea ceea cea mai dragă
fraţilor din lumea-ntreagă,
cartea unde-ai învăţat cum să
lupţi înverşunat împotriva
răilor, pentru-ai tăi, pentru
popor. Cartea unde orice
rând luminează sângerând şi-
n orice slovă din toate inimă
de om viu bate: armă,
flamură şi zid, Cartea
Marelui Partid ... A rămas
deschis-acasă cartea ceea
luminoasă...
Literatura română sub comunism 105
Cartea cu pricina, care, în trecere fie spus, precede cărticica roşie a lui Mao,
este, cum se vede, obiectul-fetiş, producătorul de minuni al oricărei credinţe,
în stare, ca şi talismanul, icoana, moaştele, să aducă ploi, să ofere recolte fără
muncă, victorii fără luptă. Cu Istoria PC(b)US la el în traistă, Lazăr de la Rusca
nu ar fi fost răpus de lupii sângeroşi ai reacţiunii.

Cum spuneam, comuniştii îşi pot împlini destinul eroic înfruntând nu

numai duşmanul de clasă, ci şi natura (în toate manifestările ei ce ţin de incon-
trolabil) care, opunându-se progresului, deci necesităţii istorice, joacă, în fond,
acelaşi rol de inamic politic. De altfel, de la un moment dat, ca şi în URSS,
va rămâne singurul inamic capabil să lovească fără avertisment.
Mari servicii poetice vor face producătorilor de eroi catastrofele,
calamităţile, furtunile, viscolul, circumstanţele excepţionale (accidentele),
dificultăţile de tot felul, pentru că ele devin agenţi mobilizatori, dezlănţuind
spiritul de sacrificiu şi impunând marile caractere. Elementul natural e odios,
întrucât, cum se exprimă Dan Deşliu despre viscolul din 1954 (subiect gras,
exploatat de mulţi condeieri), este „nepăsător de plan, de calendar". El trebuie
răpus fără preget, întrucât reprezintă starea inerţială faţă de care o societate dina-
mică e obligată să riposteze necruţător şi fără întârziere.
Cum războiul nu se terminase de mult, îndărătnicia muntelui de a nu se
lăsa demolat sau străpuns de soldaţii partidului era asimilată împotrivirii dis-
perate a fascistului pitit în cazemată:

Comanda scurtă, răspicată,

O dă un tânăr cu cojoc. E
comandantul de brigadă
-Porunca sună aprig:
„Foc!"

Duşmanul e în faţă:- un munte,

Iar oastea - sute de flăcăi.
Când ies din schimb cu steagu-n frunte,
Parcă-s izvoare noi în văi.
Da, totul aminteşte frontul:

Tranşeea, armamentul greu

Care deschide orizontul In
mina fără minereu.
106 Eugen Negriei
încet, duşmanul se retrage.
Cu greu cedează. încolţit, Se
opinteşte, geme, rage Ca un
balaur de granit Ades, de
ciudă lăcrămează. Se strânge
apa pe sub bolţi, Dar tinerii
înaintează. Duşmanul dă din
colţ în colţ.

Din două părţi e strâns, ca-n cleşte -şi

nu-i scăpare pentru el. Munte cu
munte se-ntâlneşte Dar'mi-te bravii
din tunel!
(Petre Solomon, însemnări de la Bicaz.
Bătălia din inima muntelui)

Inevitabilă e aici şi analogia cu balaurul (cel din poveste sau cel răzbit de
Sfântul Gheorghe), întrucât duşmanul e de regulă demonizat, menit categoriei
teratologicului spre a nu putea fi, mai apoi, victimizat. Şantierul Bumbeşti-
Livezeni fusese văzut de Dan Deşliu, în Cântec de faptă (1949), ca un front
de luptă pe viaţă şi pe moarte cu un monstru primejdios, ce nu cedează uşor.
Astfel de înfruntări muncitoreşti cu natura erau tot atâtea ocazii de revelare a
eroismului colectiv.
în multe alte cazuri, eroii comunişti au nume şi biografii. Citate şi evo-
cate copios de critici şi popularizate un deceniu prin manuale, nume precum
Silvester Andrei (din Silvester Andrei salvează abatajul de A. Toma), Toader
şi Remeş (din Minerii din Maramureş de Dan Deşliu) au intrat în limbajul
şedinţelor şi, probabil, o vreme, chiar în conştiinţa colectivă ca exemple de
eroism în câmpul muncii.
A. Toma, poet de cabinet, va porni, ca atâţia alţii în epocă, de la o ştire
publicată în Scînteia pentru a închega iute, indiferent la inadvertenţe, un scurt
poem în care faptele sunt conduse şi reordonate după nevoia artistică a poe-
tului, într-o flagrantă ignorare a veridicului. Minerul Bogănici Neculai şi
vagonetarul Silvester Andrei, „fruntaşi în întrecerea socialistă" şi buni fârtaţi,
nu apucă să se bucure de roadă bogată de cărbune a noului abataj, că sunt sur-
prinşi de o surpare a bolţii. Trupul lui Bogănici este prins sub bolovani:

Deodată, o ploaie de năruitură Porni din

înalt, şi cură cu ură, Tot mai larg cască
moartea lacoma-i gură,
Literatura română sub comunism 107
Tot mai crunt îşi scrâşneşte deasupră-le colţii,
Cu trosnet prăvale şi un stâlp, propta bolţii
-Trup tânăr, minere, sub greu-i tu pici - Tu n-o
să mai bocăni pe-aici Bogănici.

Primul gând al lui Silvester e să fugă,

dar un geamăt-cuţit crunt în piept l-a muşcat:

„Geme-un om, un tovarăş, laşi să piară-un fârtat?".

Conştiinţa de clasă învinge şi, o dată decizia luată, în şapte versuri expe-
ditive se va consuma ceac-pac, într-o frenezie a verbelor acţiunii, o celebră
pagină de eroism socialist, comparabilă, prin viteza deznodământului, cu cele
ale lui Bolintineanu:

înşfacă trei scânduri, înşfacă securea -

Lucrează în friguri, lunatic, aiurea -
Sub grindina morţii din acoperiş,
Iute, două cruciş, stâlp a treia proptiş,
şi peste o clipă, inima-i ţipă:
Salvat, abatajul.1 - grindina stete!
Ai luptat, ai învins, ai fost om, măi băiete.

Cu totul altfel, lent şi metodic, compune Dan Deşliu, care amână pe cât
posibil punctul culminant şi deznodământul unei situaţii de un dramatism şi
aşa căznit şi căruia doar logica de partid îi poate afla motivaţia. Nu se ştie de
ce şi pentru ce un grup de nouă mineri (curcanii lui Alecsandri?!) în frunte cu
Toader „doinitorul" primeşte sarcina de partid de a împinge un compresor pe
un drum de munte impracticabil, spre Vârful Toroioaga, mărginit de prăpăs-
tii, unde nici carul, I nici caii încă n-au răzbit.
Prin lungime, prin numărul episoadelor paralele, prin includerea în text a
unor cântece populare, a fişelor de cadre ale personajelor, prin descrierea unor
şedinţe de partid, a unor incursiuni de verificare a vigilenţei eroilor, a unor scene
calde de familie din viaţa lor ori, din când în când, a unor luminoase peisaje
socialiste, prin rememorarea unor întâmplări sumbre din vremea exploatării
capitaliste, poemul trădează ambiţia imitării marilor versificări epopeice sovie-
tice.
Punctul culminant al acţiunii se tot amână şi pe bună dreptate, căci e prea
de tot previzibil tocmai pentru că e în limitele aberante ale realismului socia-
list: când, după un efort sisific, agregatul ajuns în vârf e gata să se rostogolească
108 Eugen Negriei
în prăpastie, Toader împiedică prăbuşirea cu propriul picior. Versurile care pre-
zintă momentul sacrificiului în numele îndeplinirii sarcinii de partid au fost
memorate de câteva promoţii de elevi:

Parcă s-a lăsat un nor pe

lumina ochilor si din
cerul înroşit soarele s-a
prăvălit şi tot muntele
căzu dară compresorul
nu.

Motivul „piciorului care salvează" sau, altfel zis, al „trupului care se opune"
a făcut carieră în poezia primului deceniu comunist, plină de catastrofe neve-
rosimile născocitoare de eroi neverosimili.

început de viaţă nouă. Emanciparea

Cititorul care consultă astăzi antologia din 1954 Poezia nouă în RPR va
fi frapat de lipsa de nuanţe din cadrul figuraţiei de partid, de claritatea abso-
lută şi de pozitivitatea constantă a eroului comunist. Mai ales în poezie, el e
privat de dimensiunea evolutivă şi apare matur şi perfect format, precum copiii
şi îngerii din plastica Renaşterii.
Mai simpatici, întrucât au o rezervă de umanitate şi un rest de slăbiciune
omenească, sunt eroii care progresează, care se cristalizează sub înrâurirea idei-
lor comuniste sau a comuniştilor. Ei sunt sarea şi piperul prozei din epocă şi,
dacă aceasta a devenit cât de cât lizibilă, este pentru că i s-a permis adoptarea
unei atitudini nuanţate faţă de personajul naiv, lipsit de experienţă ori indus,
vremelnic, în eroare de reprezentanţii clasei învinse.
Mitrea Cocor, Ana Roşculeţ, llie Barbu, Adam Jora au apărut pentru a jus-
tifica teza didactică a convertirii şovăielii în decizie, a neliniştii în răzvrătire,
a mâniei în ură de clasă, a feminităţii confuze în rigoare politică. Trecutul aces-
tor personaje (legat de apartenenţa lor profesională şi socială) trebuia să fie
marcat de sărăcie şi neştiinţă sau să fie mai puţin "just" pentru ca schema evo-
lutivă să funcţioneze.
Nu la fel de uşor îi va fi poeziei să relateze astfel de istorii ale unor eroi
aflaţi „pe drumul spinos al înţelegerii". Cât de dispus ar fi să sporească numă-
rul de strofe, dovedindu-şi astfel vrednicia şi iubirea de partid, producătorul
unor astfel de poveşti de succes va trebui să se rezume fie la o secvenţă a ei,
cea mai reprezentativă, fie la două, între care una să se refere obligatoriu la
trecutul întunecat.
Literatura română sub comunism 109
Personajul feminin este cel care ilustrează cel mai bine evoluţia (obsesie
literară ce derivă din cultul dialecticii de partid). Propaganda cultivă ideea că
puterea comunistă este cea care, pentru prima oară în istorie, a instituit egali-
tatea sexelor, redându-le femeilor demnitatea deplină. Practic, emanciparea era
înţeleasă sub unghiul câştigului politic. Şi, pentru a o transforma într-un homo
politicus, literaţii aserviţi propagandei i-au retras „tovarăşei de viaţă şi de luptă"
a comunistului o parte din atributele feminităţii, eliberând-o din lanţurile ero-
sului, atribuindu-i calităţi manageriale, oferindu-i funcţii de răspundere şi
ocupaţii tradiţional masculine: tractoristă, raboteuză, şefă de brigadă, tramvaistă,
sudoriţă, minerită, oţelară etc.
înapoiată, conservatoare, simpluţă, needucată în vechiul regim, cu numai
câţiva ani în urmă adică, femeii de tip nou i se acordă chiar un dram de super-
ioritate într-un fel de întrecere socialistă sui-generis cu bărbatul, competiţie
paşnică şi utilă ţării. Dimineaţa, ea se scoală prima, mobilizând brigada
C.A.P.-ului, face munci urâte şi dificile, e mai răbdătoare şi mai de nădejde
când partidul o cere, are instinctul dreptăţii şi al soluţiei optime, un fel direct
şi concret de a rezolva lucrurile încâlcite, tăindu-le nodul cât ai clipi. E
providenţială pentru bărbatul ei, adeseori leneş, beţiv şi gata să cadă în mre-
jele chiaburilor, pentru satul ei înglodat în superstiţii, pentru uzina ei ce vrea
să spargă normele.
Viziunea aceasta a propagandei anilor '50 despre insul simplu (care, nu
de puţine ori, era o femeie) ce îşi înalţă mai repede decât alţii nivelul politic,
devenind un neîntrecut soldat al Revoluţiei, a intrat adânc în conştiinţa condu-
cerii de partid. Remanenta ei s-a confirmat în anii '80 când, la ordinul Elenei
Ceauşescu şi al tovarăşului ei de viaţă (bolnav, gângav şi brusc îmbătrânit), s-a
umplut ţara de primăriţe tinere şi fudule (din pepiniera „Ştefan Gheorghiu"),
executante nemiloase ale politicii de spoliere a ţăranilor şi de umilire a inte-
lectualilor satului.
însă superioritatea faţă de bărbat, faţă de un alt om al muncii nu trebuia
exagerată şi, în cele mai multe poeme dedicate femeii socialiste, accentul cade
pe superioritatea infinită a prezentului faţă de trecutul vieţii ei. Ades citata
poezie Ce gândea Măria Tomii când lucra în schimbul de onoare de Dan Deşliu
e alcătuită din astfel de serii de antiteze prezent-trecut, întrerupte de câte un
sâc dat „corbilor pe dolari", care nu vor putea stăvili atâta noian de fericire:

Si-a mai strâns basmaua înc-odat'

Si s-a dus domol spre bor maşină.
Prin ferestre, o zare de lumină
înflorise tare depărtat... Si-a
pornit burghiul hămesit
110 Eugen Negriei
să croiască-n placă rotocoale... Ferul
dur scrâşnea înăbuşit, mormăiau
greoaie macarale. Dar Măria Tomii
ce-auzea peste aspru huet de
motoare? Cum zorea în schimbul de
onoare, auzea grăindu-i inima:
- Ce-aifost tu, Mărie, până ieri?
- O vădană slabă şi căznită...
Măturam gunoiul la boieri pentru-n
boţ de pită mucezită. şi-am avut o fată
şi-un băiat... Când gândesc la dânşii
mai auz ţipăt subţirel şi spăimântat şi-
un hoit năpraznic de obuz.

Dacă norii veşnic umblători mi-arfi

strâns olaltă lacrimile, ajungea să
plouă şapte zile, din zori de ziuă
până-n zori... M-am tot dus şi-am
pribegit pe căi şi-am zărit cum arde-n
flăcări ţara. Sufletul mi-a ars în
pălălăi ca-n pătule grâul şi secara!
Până ce-ntr-o zi, spre răsărit, roşii ca
obrajii dimineţii, scânteiară steagurile
vieţii şi zării văzduhul limpezit, şi-am
ajuns aicea, la uzină, şi-am aflat că-i
slobod să deschid porţile înalte spre
lumină cu aprinsa slovă de partid!

Azi când stau colea, printre fruntaşi,

eu simţesc că stropul muncii mele
creşte-a Republicii putere şi izbeşte
crâncen în vrăjmaşi! Din soroc de-
ntreceri în soroc, ne-avântăm pe tot
mai nalte creste, şi-nţeleg că ăsta nu-i
un joc
Literatura română sub comunism 111
cum gândeam la început că este.
înţeleg că num-aşa e modru:
tot mai mulţi să suie până-n frunte!
Să ne fie sporul câtu-i munte
şi fruntaşii - câtă frunza-n codru!
(...) Geaba ţipă corbii pe dolari,
hăt încolo, peste munţi şi ape,
şi de-asurda hulpavii tâlhari
mai se-aţin nevolnici pe aproape!
Pacea cânt-aici, în bormaşină!
Pumnii noştri grei de muncitori
ţin în hăţuri setea de omor
şi îngheaţă lupii-n vizuină!
ţara asta dragă, casa mea,
n-o s-o spurce putreda lor ghiară!...

Servitoarei amărâte de odinioară nu-i vine să creadă ce-i este dat să trăiască:

Mări, doamne! Oare asta-s eu, sluga

oropsită de-altădată? Nu ştiu, da şi
mie câteodată a mă-ncrede parcă-mi
vine greu!

Extaza e pe-aproape întrucât, ieşind visătoare şi fericită din fabrică, frun-

taşei în muncă i se pare că însuşi tovarăşul Stalin îi binecuvântează, cu surâsul
blajin, destinul reînnoit:

Lângă poartă cine îi răsare? Vechi

prieten cu surâs blajin... - Cui
zâmbeşti, tovarăşe Stalin? Oare ei?
Chiar ei, pe cât se pare!...

Alte exemple de destine înnoite descoperă George Dan în vizită de docu-

mentare la fabrica de pâine „Steagul roşu", unde este surprins să dea peste
necunoscuta specie, cu membrele albe şi dolofane, a „brutarilor cu cercei":

Numai fete şi femei,

Brutărese cu cercei.
Douăzeci de fete albe,
Douăzeci de lebede
112 Eugen Negriei
Cu mărgele la gât, salbe. Repede,
mai repede, Braţele lor dolofane
Deretică năzdrăvane, Pun în şir
sac după sac, Cară, toarnă, duc,
desfac şi cu toatele se-ntrec Să
împingă sub „berbec" Coca dulce,
coca albă, Care creste, sân sub
salbă. Si „berbecul" coca-
mpunge. Şi cu coarne o
străpunge, O frământă şi-o
frământă.

Lebedele dolofane sunt, într-adevăr, o descoperire incitantă care urcă nive-

lul adrenalinei reporterului. Clocotul ei îl face să derapeze, împingând, cum
se vede, analogia sexuală nepermis de departe pentru atmosfera de austeritate
a epocii. Simbolistica populară a împreunării viguroase (berbecul, cornul care
străpunge şi frământă sânul ce creşte ca o cocă dulce), jovialitatea însăşi a tonu-
lui relatării sunt neobişnuite în anii fundamentalismului comunist. Ele s-ar putea
justifica doar prin teoria dreptului la fericire.
De altfel, redactorul sau conştiinţa de poet comunist nu întârzie să inter-
vină spre a restabili echilibrul şi traseul pedagogic-demonstrativ al textului.
Mai întâi prinde glas corul brigăzii lebedelor, evocator al pâinii înlăcrimate din
vremea burghezo-moşierimii:

Si brigada astfel cântă: Făioară,

făioară, Nu de mult în astă ţară
Te-nmuiam cu lăcrămioare, Să te
fac o pâinişoară Coaptă lângă
inimioară. Şi plecam la temnicer,
După drugii groşi de fier Să-
ngenunchi, să rog, să cer: -
„Temnicere, temnicere, Milă ai de
o muiere, Du această pâine ruptă
Omului cu faţa suptă, Omului cu
ochi ca rana -Zace-n carceri la
Doftana"...
Literatura română sub comunism 113
Apoi - şi aceasta este partea care ne interesează - se deapănă pe larg poves-
tea pilduitoare a vieţii „meşteriţei de brigadă" (poreclită „Sapte-Pâini"), căreia
reporterul îi face în prealabil, după tipicul ziaristicii de teren, portretul. El
conţine semnele simpatiei interlocutorului, care vede ce vede un bărbat:

Meşterită de brigadă Poartă

şorţul de zăpadă; E voinică,
sprâncenată, Şi pe sub bonet
bălan, Bucle negre de
catran. Ochii negri, albe
gene, Şi tot albe şi
sprâncene. Dar nu-s albe de
bătrână, Ci sunt ninse de
făină! Sub privirile mirate,
Pe obraz cu aluniţă Si-n
bărbie o gropiţă, îmi
răspunde la bineţe. Are dinţi
cu strungăreţe Si aluat sbicit
pe mâini.

Poezia ia forma sprinţară a unui reportaj-interviu. Răspunsurile eroinei la

întrebările poetului sunt întrerupte de cântecele brigăzii şi de secvenţe de muncă,
nu altfel decât în jurnalele de actualităţi ale Studioului Sahia:

- „De ce-ţi spune Sapte-Pâini?"

Faţa-i s-a-nroşit ca sfecla; „De...
Aceasta mi-e porecla... Am fost
şapte fete... şapte... Taica, maica,
de cu noapte Se speteau pe la
chiaburi Să hrănească şapte
guri... „Sapte-Pâini" ne zice
satul; Dar noi pâinea şi aluatul
Doar la paşte şi crăciun Le
gustam. . . Ce să mai spun?

Am crescut cu-amar şi vai Si

cu turtă de mălai..."
Brutărita ca zvârluga
114 Eugen Negriei
La cazan acum dă fuga,
Prinde sacul cu făină,
Cerne straturi de lumină.
Pune apa si maiaua, Şi
mai albă decât neaua, La
cazanele cu roţi Dupa-
dupa! din saboţi. Intr-un
veşnic vino-du-te, Fetele
să şi le-ajute, (- are în
brigada ei Numai fete şi
femei. Brutărese cu
cercei).

Ce aflăm din mărturia stahanovistei despre trecutul ei pare a fi o sinteză

a locurilor comune din broşurile propagandei. Ioana brutăriţa e cea mai mică
din cele şapte fete ale unei familii sărace decimate de oftică şi de pelagră. Slugă
la un popă din Craiova, e alungată de acesta pentru că, din instinct revoluţionar,
s-a împotrivit să dea colivă şi colaci la porci. Ajunsă servitoare la Bucureşti,
cunoaşte în Cismigiu un tânăr proletar care, fireşte, e arestat de Siguranţă fără
să apuce să-şi vadă fetiţa. Ca să o crească, viitoarea stahanovistă alăptează, ca
doică, prunci de bogătani - pui de năpârci la fel de răi ca părinţii (Dar coco-
nul dacă creşte I De doică nu-şi aminteşte. I Sânul ce l-a supt întâi I şi i-afost
şi căpătâi -l II striveşte sub călcâi...).
Se angajează apoi la o brutărie, „plămădind şi alăptând". Meşterul hapsân
şi patronul beţiv o terorizează, oprindu-i leafa pentru vina de a-i fi dat o chiflă
copilei înfometate. Insă cea care de la patru ani nu are tată, cunoaşte în 1944
pe adevăratul ei părinte - partidul comunist, care o alfabetizează şi-i arată calea.
Devine prima femeie-cocătoare din ţară. Pe acest final apoteotic, ochii repor-
terului se luminează intens, iar corul brutăritelor slăveşte pâinea durdulie a
patriei socialiste.
Un veritabil repertoriu de personaje care au învăţat să trăiască şi să se poarte
ca oamenii de tip nou găsim în poemul de mari dimensiuni In satul lui Sahia,
scris în registru şugubăţ-şăgalnic de Eugen Jebeleanu, şi el pe post de repor-
ter. Cei mai mulţi sunt tineri angajaţi ai unei Gospodării de stat cu sediul într-o
fostă reşedinţă regală. Suficient de tineri pentru a nu mai şti ce a însemnat pentru
românii dintre războaie teroarea frigurilor:
Friguri mai aveţi pe-aici?
Fata-i mică. Mă ţinteşte. Parc-ar spune:
Ce-ţi veni?
„Friguki? Păi. au fost vreodaf
ca să fie şi acum ? "
Literatura română sub comunism 115
Grija lor e cu totul alta: a nu lăsa altcuiva cinstea de a doborî normele. Invidie,
s-ar zice, dar o invidie sănătoasă şi, astfel, întrecerii socialiste i se pot sacrifica nu
numai zilele, ci şi nopţile:

Patru tineri îşi ciulesc urechea, Pe-un al

cincilea băiat s-asculte: Mă, nu alta, să m-
apuce strechea! Tocmai când prinsesem să
adorm, a Năvălit Istrate. „Scoală (spune)
„Pâlpâie de-argint" mâncat-a norma, Nu
o dată, ci de patru ori!" Parcă mă atinse
un tăciune... Mă, vă spun, să fiu al
ciorilor, Dacă de acuma până-n zori, Eu,
cu munca mea nu l-oi răpune. Ce-o să mai
citiţi, miraţi, din nou, Uite-aici, în frunte,
pe tablou. O să-nalţ la norme, mă, cât
vraful!

Astfel de hotărâri patetice pot stârni veselia brigăzii, o veselie şi ea sănătoasă,

care se transmite ca o stare de bine întregii naturi:

Tac cu toţii. Strigă-n urmă unul:

„De munceşti la noapte, ia-ţi cearceaful!
Poate-i tragi un pui de somn...". Ca tunul

Râsul tuturor sub cer răsună, Larg,

deschis, şi-şi tot ridică scara, Peste câmp,
spre bolţile bătrâne.

Si cu ei, din holde, râde vara,

Zornăind din sălbile de grâne.

Oamenii din Gospodărie au o sete nepotolită de muncă şi, pentru că ştiu că nu

o fac pentru huzurul stăpânului, îşi exprimă prin gesturi naive bucuria îmbătătoare a
visului împlinit:

Stă mecanicul la post, N-

avea nici o grijă! ştie Să
dea apă după rost, Că-i
mecanic bun Ilie.
116 Eugen Negriei
A-nsetat o viaţă-ntreagă
Slugărind pe la boieri. D-aia ştie
cum să tragă Apa-n gurile de fier.
Şi când vede c-a ajuns Valul mai
să dea pe-afară, Parcă sufletul i-a
uns Vin de-ăl bun, nu apă chioară.
Parcă a băut-o toată El, nu
ţarina-nsetată!

Stă, priveşte Dunărea:

0 iubeşte ca o raţă.
Să ştii că apa nu e rea!
Şi se şterge la mustaţă.

Ca mulţi alţi versificatori din epocă, autorul preferă, între calităţile omului
nou, candoarea. Eroii aceştia necomplicaţi şi sinceri în trăiri ar fi fost şi pe placul
pescarului de suflete neprihănite din vechime. Jebeleanu le manipulează însă
simplitatea pentru efectele ei comice şi stenice. Asta nu înseamnă că sunt
nătăfleţi, o pradă uşoară pentru „cel viclean". Străduindu-se să depăşească nor-
mele, ei sunt cu ochii pe chiaburii în veşnică uneltire şi, când vine momentul
faptei, ei ştiu să-şi arate vrednicia, precum soldatul sovietic pe care infirmita-
tea nu-1 doboară, ci-1 întăreşte:

Paznic este Elisei. Are-un singur

braţ, - că trei Doar chiaburii au,
doar ei, Doar tâlharii, vrei nu
vrei: Are-un singur braţ, că unu
1 l-a smuls din umăr tunu

Când a fost trimis băiatu In

războiul, necurata, De chiaburi,
de vodă, latu, Şi de Hitler,
blestemaţii.

Are-un singur braţ, atâta, Şi în

pumn, voinică, bâta. Multe cutre
doborât-a, De-si ascund chiaburii
mutra.
Literatura română sub comunism 117
Bâta e cuminte foc. Doar
când fu să puie foc Un
chiabur, - o luă din loc Şi s-a
pus, măre, pe joc, Joc de bâtă
pe cojoc.

A oprit-o Elisei,
C-are ţara retevei
Mult mai bun pentru mişei
Şi-a tunat: - Huu, alelei,
A venit lupu la miei!
Aduceţi, mă, un curmei
Şi legaţi-l, cu temei,
Să-l trimitem, fără plată,
La cinstita judecată!
Are-n singur braţ Culaie
Elisei, dar braţu-i taie,
Ochii scapără văpaie,
Trec prin zid, intră-n odaie,
Trec prin neguri, trec prin ploaie,
Bezna nopţii o despoaie.
Să trăieşti, măi Elisei,
Că ni-eşti paznic cu temei,
Ai un braţ, da ca de lei,
Face cât treizeci şi trei,
Vâră groaza în mişei!
Tine-ţi ochii tot pe ei!

Născut în mizerie şi suferinţă, omul vremurilor noi deprinde încet-încet

gustul fericirii. Descoperă plăcerile sportului:

Uite colo, unde-odată Trişti

mergeam pe luciul gheţii, Chiar
acolo, spre Bogata, Râd şi zburdă-
acum băieţii.

Mingea-i nouă, au şi plasă...

Parcă-i zice „voleibal". Noi,
patine-n vremea noastră Ne
făceam din os de cal...
118 Eugen Negriei
Cunoaşte, în sfârşit, desfătarea lecturii şi tihna bibliotecii, unde, pe vre-
muri, dospeau păcatele regeşti şi căscau domol boieroaicele:

Scaunul din colţ, de parcă

Nu e scaun, ci-i o barcă,
Şi se leagănă uşor,
Folosea
Când se gândea
Regele cum să mai stoarcă
Alte-averi de la popor.
E târziu. Dar nu e gol
Scaunul legănător.

Unde ieri căscau domol

Boieroaicele cu graţie, şade-acum
un muncitor C-un creion şi-o
carte-n mână

Uite-aşa. De-o săptămână,

După muncă, Ochii-n carte
şi-i aruncă. Chibzuieşte-o
inovaţie La batoze.

Şi, ca o culme a voluptăţilor socialiste, omul nou se zbenguie sub duşul

cu apă fierbinte, spre ciuda chiaburilor şi a domnilor:

Iese pustiul. Ies si eu.

Hai să mergem amândoi.
Am ajuns. Hei, câţi broscoi!
Şi mai mari
şi d-ăi mai mici.
Nu-s numai din sat de-aici.

Tu de unde?
Din Sur lari!
Si-ăla mic cât un cartof?
Eu?
Da, tu.
Eu, din Spanţov.
Cum eapa?
Literatura română sub comunism 119
Caldă, bună! I-auzi, ia cum sună,
sună! Sar copiii: - Duşul, duşul!
Câte-s, mă?- Sunt şaisprezece.
Cum e, mă? - Si cald, şi rece.
Duşul, duşul!
Ce mai cântă, mă, ghiduşul!
Străluceşte, de argint e, Las'să şuere
fierbinte! Ala, mă, din Chiselei: Las-o,
ţâncă, mai încet, Câ-ţi ies aburi şi pe
nări, Mă, balaure! - Hei, duşul! Uite-
acum îşi poartă-arcuşul Pe spinări, de
par viori Si te spală ca pe flori. Uite
cum ţi-mproaşcă ceafa! Să fiu rumen
ca garoafa! Oliolio, cum sună stropii!
Mari să creştem, mă, cât plopii, Nalţi
cât creştetul pădurii, Să plesnească
toţi chiaburii, Si să se topească
domnii!

Dar, cu atâta fericire pe cap şi sub povara atâtor noroace, omului nou i se poate
năzări că ceva e în neregulă, ceva ce în lumea monahală s-ar numi păcatul
trândăviei. Aşa simte, în poezia Odihnă a Ninei Cassian, fruntaşul în muncă trimis
de colectivul lui să-şi refacă forţele pe malul mării:

Un om priveşte, stând pe malul gol,

înconjurat de marea frumuseţe Şi gânduri,
necurmat îi dau ocol, Ca pescăruşii-n
zboruri îndrăzneţe...

.. .Când a venit, părea că-i ziua lungă. Prea

lungă pentru treburi prea puţine. Abia
plecat din locul lui de muncă. Ritmul de ieri
îi mai bătea în vine. Si mâna ce lucrase-n
abataj. Culcată pe nisipuri joase, Nu-şi
regăsea-n acest schimbat peisaj
120 Eugen Negriei
Adâncul rost ce-n urmă îl lăsase.
„Echipa de acum ce-o fi făcând? Ce
noi metode-n lipsa lui învaţă?" Ziarele
vorbeau despre izbânzi, Izbânzi la care
el n-afost de faţă...

Fireşte, poeta se precipită să-1 asigure pe erou că nu-i nimic grav când oame-
nii muncii şi nu trântorii aspiră la bunăstare şi tihnă. Mai mult, îl pune să se
lase lămurit în lungi „discuţii" de un colectiv de „tovarăşi minunaţi" şi îi aşază
sub ochi ziarele cuprinzând proiectul noii constituţii, în care un paragraf e dedi-
cat „dreptului la odihnă". Fericirea e acum legitimă şi marea mai frumoasă:

In paragrafe, iată c-a zărit

Şi „Dreptul la odihnă"... Prin fereastră,
O briză părul blând i-a răvăşit
şi marea fu deodată mai albastră.

Odihna lui, prezenţa frumuseţii, Erau doar

binemeritatul dar Din miile de daruri ale
vieţii Cuprinse-n scumpa foaie de ziar. Nu
le-a născut un vag şi searbăd vis, Ci jertfe,
lupte duse ani întregi De oamenii ce, zi de
zi, au scris Prefaţa vie a acestei legi.

.. .şi-acum, când vântul culcă valuri rare,

El, stând aşa-n amurg, pe malul mării, E
mândru că trăieşte-o vreme-n care şi
fericirea-i scrisă-n legea ţării.

**
*

Câteva concluzii se impun. E clar că, pentru propaganda prin literatură a

anilor '50, edificarea omului nou a constituit, cum s-a văzut şi mai sus, o preo-
cupare constantă. Reiterată cu prilejul fiecărei plenare de partid şi al fiecărei
întruniri scriitoriceşti, abordată în articole festive si devenind subiectul unor
Literatura română sub comunism 121
cărţi de referinţă pentru şcoli, semnate de critici influenţi precum Ion Vitner,
Silvian Iosifescu, Savin Bratu, problema „eroului timpurilor noastre" intră în
categoria obsesiilor de partid.
Omul nou al primilor ani socialişti (modelat după cel sovietic şi care se
defineşte fie în luptă cu duşmanul de clasă, fie cu el însuşi în cadrul aspiraţiei
melioriste) nu va mai fi acelaşi cu cel visat de Nicolae Ceausescu. Dar dorinţa
partidului de a crea un specimen al lui, cu trăsături ideopolitice şi morale spe-
cifice, modificate de la etapă la etapă, va continua să se manifeste cu aceeaşi
hotărâre. Partidul se autosugestionează că un asemenea om a fost deja produs
de viaţă şi că numai superficialitatea scriitorilor şi insuficientul lor contact cu
realitatea umplu literatura cu eroi şterşi şi convenţionali, deşi aceştia sunt ade-
seori secretari de B.O.B. sau activişti din organele centrale.
Reproşându-le scriitorilor incapacitatea de a prinde esenţa omului nou (sar-
cină de partid), câţiva critici dezvăluiau retorismul, formalismul, caracterul
perpetuu jubilativ, schematismul şi lipsa de autenticitate a literaturii realist-socia-
liste în general. în aroganţa şi delirul lor estetic, autorităţile solicită
condeierilor să le ofere cititorilor figuri viguroase de eroi contemporani
excepţionali, dar care să fie în acelaşi timp şi tipici şi întrupări ale ideologiei
şi vizibili peste tot în peisajul socialist. Excepţia masificată! în felurite veş-
minte de lucru, cum spuneau ideologii de partid, există unul, un singur om nou,
care însă rămâne să fie descoperit.
Prin 1960, la mai mult de un deceniu de când s-a lansat tema şi omul nou
a fost decretat marea inovaţie a literaturii socialiste, se mai vorbea încă de lacune
şi slăbiciuni scriitoriceşti şi se recunoştea că eforturile de creare a eroului înain-
tat n-au fost încununate de succes deplin. Nimeni însă (nici măcar criticii mai
luminaţi) nu va îndrăzni să se pronunţe pentru abandonarea eroului vremuri-
lor noi, care va rămâne pînă la sfârşitul sfârşitului un punct de referinţă şi un
imperativ în toate cuvântările conducătorilor.
O doctrină întemeiată pe iluzie şi pe impunerea ei ca necesitate istorică
nu ar fi putut rejecta vreodată produsele acestei iluzii. La proiectul etico-poli-
tic al omului nou nu s-a putut renunţa, cum nu s-a putut renunţa nici la cel
ideoeconomic care a împins în catastrofă sistemul.

în fond, nimeni din zonele de decizie ale puterii şi nici din cele ale pro-
pagandei - interesate de menţinerea puterii - nu doreşte cu adevărat apariţia
în carne şi oase a unui om nou şi multiplicarea lui (oricând primejdioasă). Ce
se doreşte este doar impunerea, prin persuasiune retorică, a ficţiunii, a convin-
gerii că suntem datori să îl vedem ca aievea şi capabili să-i redăm chipul.
122 Eugen Negriei
IMPRECATIO. Retorica exhortativă. înveninarea

Nu trebuie să ne mire preocuparea partidului de a întreţine o permanentă

stare de asediu, de neîncredere şi de ură, de a stimula prin absolut toate mij-
loacele propagandistice avute la dispoziţie - şi nu în ultimul rând prin poezia
agitatorică - instinctul combativ şi violenţa de clasă.
Regimul comunist se simte în război sau, mai bine zis, se vrea în război
permanent cu duşmanii dinlăuntru şi din afară pe care, dacă nu-i are, îi inven-
tează. La originea acestei politici morbide de respingere a oricărui început de
normalizare a vieţii se află doctrina leninistă referitoare la cucerirea şi conso-
lidarea puterii (vezi Revoluţia proletară şi renegatul Kautsky) şi, nu mai puţin,
precizările aduse acesteia de Stalin în Problemele leninismului.
Cum se ştie, Lenin susţine teza că preluarea prin forţă a puterii de către
clasa muncitoare nu reprezintă sfârşitul luptei de clasă, fiindcă răsturnarea bur-
gheziei şi dorinţa ei de revanşă generează noi tensiuni şi nelinişti sociale, care
obligă la vigilenţă şi militantism consecvent. In speranţa restaurării vechilor
privilegii pierdute, clasele doborâte de la putere opun o rezistenţă acerbă, urzesc
comploturi şi diversiuni şi se aruncă în luptă cu ură sporită pentru recâştiga-
rea „raiului" răpit de „prostimea mârşavă".
în consecinţă, lupta de clasă - adevăratul, singurul motor al istoriei (sub-
minat de politica laşă a reformelor, care, fireşte, trebuie respinsă) - se înteţeşte
şi se ascute chiar dacă duşmanul pare a fi fost lichidat fizic prin acţiune armată.
Rămâne de continuat ofensiva împotriva reminiscenţelor burgheze din men-
talitatea oamenilor, ideilor şi conceptelor capitaliste perpetuate prin elementele
reacţionare abil camuflate ori strecurate din afară, împotriva imperialismului
mondial care sprijină forţele reacţionare din interiorul noului stat.
Nefiind condiţionată de cucerirea puterii, ci de gradul de rezistenţă a
reacţiunii care nutreşte speranţa restaurării, lupta de clasă are nevoie spre a fi
aţâţată şi menţinută la „foc continuu", nu atât de prezenţa propriu-zisă, even-
tual vivificată senzorial, a duşmanilor, ci de o psihoză care să amplifice detaliile
şi să dea proporţii şi gravitate celui mai mic gest inadecvat noilor vremuri. De
astfel de psihoze se ocupă propaganda şi interesul ei pentru generarea stării de
vigilenţă perpetuă, de suspiciune generalizată nu e greu de explicat. Erorile de
evaluare, calculele greşite ale partidului, insuccesele proprii pot fi puse pe seama
duşmanului de clasă sau a înrâuririlor lui diabolice, iar „oamenii muncii", aflaţi
sub această continuă presiune psihologică, se vor simţi datori să se încoloneze,
să se transforme în soldaţi ai partidului, necruţători cu inamicul.
Ca instrument al propagandei, poezia agitatorică a vremii nu face decât
să împlinească dezideratele acesteia: stimulează ura apăsând până la capăt peda-
lele retoricii manipulatorii şi punând la bătaie orice fel de argument, oricât de
Literatura română sub comunism 123
josnic şi mincinos, pe principiul leninist că orice acţiune este scuzabilă dacă
produce inamicului de clasă răni mortale. Scrise parcă în timpul stării de asediu,
versurile sunt dominate de imagistica confruntării şi sunt presărate de cuvinte
din câmpul semantic al războiului: atac, a înarma, a dezarma, a combate, a se
război, obiectiv, post, avanpost, oaste, detaşament, ofensivă, duşman, front, a
nimici, marş ş.a. Titlurile unui număr stupefiant de poezii (la care se adaugă
articolele de ziar şi broşurile) cuprind cuvântul „luptă11, pentru că arta, cultura
aparţin ideologiei (prin ea însăşi militantă), iar scriitorii sunt, cum afirma chiar
Maxim Gorki, soldaţi ai cuvântului din marea Armată Roşie, prinşi în bătălia
înverşunată a lui „care pe care" cu duşmanul de clasă.
Orice activitate umană - cât de modestă sau chiar opusă în substanţa ei
înfruntării - este, în viziunea poeţilor vremii, o formă de luptă împotriva a ceva.
„Din punctul de vedere al esteticii socialiste, frumosul este luptă", susţine V.
Ermilov, o autoritate a vremii. Parcurgând poeziile lor cu titluri încruntate,
constaţi că există o disproporţie flagrantă între intensitatea anunţată a luptei şi
amploarea planului de atac, pe de-o parte, şi miza ei, pe de alta, între ardoa-'
rea trâmbiţată a spiritului militant al poetului agitator şi dimensiunea
obiectivului lui concret.
De altfel, deznodământul „înverşunatei bătălii", fără concesii, pactizări şi
milă (cu planul, cu examenele, cu inerţia - ca la Labiş -, pentru economii, pentru
mai mult plumb, pentru ridicarea industriei carbonifere, pentru victoria în ale-
geri a candidaţilor FDP etc), este dinainte cunoscut: „omului nou" nu i se
cuvine decât victoria, adversarii sunt momâi rizibile, condamnate dinainte de
mersul istoriei, iar obiectivele - ca şi cucerite.
Militantismul se dovedeşte a fi golit de sens şi întreţinut artificial doar
pentru a stimula combativitatea şi a generaliza psihologia armei la picior.
Repetând la nesfârşit cuvântul „luptă", transformând totul în înfruntare pe viaţă
şi pe moarte şi militarizând toate formele spiritului, poezia agitatorică înles-
neşte şi activarea şi consolidarea mitului complotului malefic. Anunţat fără
întrerupere că în jur şi aiurea are loc o luptă fără cruţare, cititorul începe să
vadă peste tot chipul unor duşmani la pândă şi să întrezărească la tot pasul luci-
rea unor ambuscade diabolice.
Studiul procedeelor retoricii manipulatorii, a acelor trucuri utilizate de
poezia agitatorică a primilor ani ai comunismului fundamentalist spre a înve-
nina şi mobiliza pe cititor, ne arată cum poate fi creditată o situaţie esenţialmente
falsă şi că poate fi. Cu aceleaşi tehnici de amplificare a stării de asediu, pro-
pagandiştii de elită ai partidului vor face credibile, peste decenii, temerile în
legătură cu pierderea patriei şi a suveranităţii naţionale. De altfel, militantis-
mul va rămâne - e adevărat că în forme mai subtile - o dominantă a propagandei
124 Eugen Negriei
chiar atunci când se va renunţa la teoria luptei de clasă. Dacă nu vor mai fi
adversari de înfruntat, vor rămâne adversari de învins, întrucât socialismul nu
poate înainta fără obstacole şi fără luptă.

„Ura împotriva duşmanului de clasă şi a reminiscenţelor trecutului"

Sugestionat că se află de partea binelui în mijlocul unei bătălii infernale
cu un duşman de temut, cititorul trebuia determinat să urască şi nu oricum, ci
cu intensitatea iubirii creştine. Urâţi! Urâţi! Căci nu-i nimic mai sfânt I Ca
ura - strajă vieţii pe pământ, scrie negru pe alb Eugen Frunză, parafrazând
parcă versurile Evangheliei Roşii a lui V. Kniazev: Binecuvântat fie cel ce mila
nu cunoaşte I In lupta cu duşmanul său.
Conceput de poetul agitator ca un posibil nou soldat al partidului, desti-
natarul versurilor este stimulat să urască cu toată fiinţa pe toţi cei ce intră în
categoria vastă şi spornică a „duşmanului poporului": agenţii şi lacheii impe-
rialismului, năimiţii burgheziei, sabotorii diversionisţi, bandiţii din munţi,
fasciştii, patronii, chiaburii, iudele titoiste, intelectualii reacţionari şi
cosmopoliţi.

Prin 1948-1949 a existat o veritabilă supraproducţie de duşmani, iviţi poate

şi ca o consecinţă a campaniei iniţiate de plenara CC al PMR din 10-11 iunie
1948 împotriva lipsei de vigilenţă, denumită de ferocele LV. Stalin „boala
idioată a nepăsării". Treptat, vigilenţa, ca şi ura, ia forme clasificabile şi direcţii
predilecte, chiar dacă, din exces de zel, ideologii de partid mai habotnici conti-
nuă să tragă pentru orice situaţie neclară semnale de alarmă ori să lanseze mari
strigăte mistice, precum: „duşmanul se află printre noi şi în noi!"
„împărtăşania cu ură" (cum am numit, în Poezia unei religii politice, pro-
cesul înveninării cititorilor de către autorii literaturii agitatorice) se face
invocându-se mereu, ca într-o litanie, necesitatea sporirii vigilenţei faţă de unel-
tirile şi ispitirile „Vicleanului". întâi de toate, ni se înfăţişează, spre a fi ponegrit,
duşmanul de clasă, reminiscenţă a unui trecut burghezo-mosieresc odios. Ca
reprezentant al unei categorii lichidate prin decretul de naţionalizare din 11 iunie
1948, patronul din poezia cu acelaşi nume a Măriei Banuş (ce pare a relata o
vizită de documentare în casa cu fantome a lumii vechi) lasă să i se vadă doar
fizionomia de învins şi vestimentaţia ponosită, vorbind ca un pe nedrept umilit:

Din jilţ adânc, din jilţ pufos

S-a ridicat un domn verzui.
Avea un frac de mort luxos si
ochii stinşi şi prea sătui
Literatura română sub comunism 125
„Mi-aţi spus din fabrică să plec. Mi-
aţi zis: tâlhar. Călău, mi-aţi zis. şi
arme n-am decât un cec. Poate cu
cecul v-am ucis?

Eu, nemilos? Eu, un gingaş!

Când văd un prunc rahitic, fug.
Port oare chip de ucigaş, De om
care jupoi şi sug? "

Onestitatea e, fireşte, înşelătoare şi insul nu e nici pe departe inocentul ce

se arată a fi. Poeta cu privire scotocitoare de anchetator dintr-un proces stalinist
izbuteşte să-1 facă să se demaşte:

El tace. II privesc cu ură. Ochiu-i

sticleşte stins, pustiu. Fracul,
perfect ca tăietură, Cuprins de-un
tremur, pare viu:

„Nu-s mort, s-o ştii. Par mort, dar nu-s.

Nici singur nu-s. Mulţi domni în frac Mai
au câte ceva de spus Deşi se-afundâ-n jilţ
şi tac.

Am fost blajin, am fost prea bun.

Azi sunt în stare de orice."
Vorbise mult. Acum tăcea. Un leş
verzui părea că e.

Vocea poetei se preschimbă acum într-una de procuror militar ce-şi ros-

teşte - în sala plină de securisti în civil a Tribunalului Poporului - acuzaţia cu
vehemenţă şi cu un soi de autocritică pentru clipa de slăbiciune în care a accep-
tat să dialogheze cu duşmanul de clasă:

„Gingaşe domn, îţi mulţumesc, Iţi

mulţumesc c-ai apărut. Furat de
muncă, uit, greşesc Si cred c-ai
putrezit demult.
126 Eugen Negriei
Azi ştiu că duhul tău nu doarme, Că
porţi pistolul sub gheroc, Dar fii pe
pace, avem arme Şi ac de fiece
cojoc."

Cu puţin efort, ne putem închipui într-un tribunal al Inchiziţiei, în care

anchetatorii în sutană se suspectează de indulgenţă şi îşi jură să fie şi mai precauţi
faţă de neostenita perfidie a Diavolului. Şi, fiindcă veni vorba, în ştiuta lui
inventivitate, Vicleanul poate lua chip şi veşminte de clerici, cu predilecţie de clerici
catolici, fiindcă ei fac probleme autorităţilor. Din nou iese la rampă, spre a scuipa
otravă, iacobinul Eugen Frunză, care ne avertizează din titlu: Nu-n slujbe divine
petrec monseniorii. Si el se foloseşte de motivul armei dosite sub haina respectabilă:

Aceasta-i povestea cu sfintele taine...

Tovarăşi, vegheaţi hotărât! Duhovnicii
papei au arme sub haine Si sfinte cartuşe
la gât!

Toate gurile de foc ale propagandei - căci E. Frunză (ca şi D. Deşliu) pare a fi
întruparea însăşi a acesteia - sunt concentrate asupra supuşilor Vaticanului, vinovaţi
de a nu fi acceptat, ca alţii, pactul cu puterea comunistă. Inventivitatea în răutăţi, în
insinuări în ironii mordante e neistovită la acest fabricant de minciuni, de etichete
sarcastice si scenarii tenebroase:

Nu-n slujbe divine petrec slujitorii Acestor

ciudate poveşti; Cu biblia-n mână păşesc
monseniorii La tainice treburi lumeşti.

Demult, în hrisovul prea sfântului papă,

Semnează bancheri muritori; Cucernica-i rugă
de aur s-adapă, Din mult pământene comori.

Socot fariseii pe-altarul credinţii

Literatura română sub comunism 127
Simbria de peste ocean;
Cu „ sfintele daruri" îşi tămâie sfinţii
Bătrânul călău Vatican.
De secole, cuibul de viespi medievale
La crimele mari e părtaş;
Otravă coclită e-n guşile sale
şi-n rugă e gând ucigaş.

Aceasta-i povestea cu tainele sfinte...

Tovarăşi, fiţi strajă la post! Spionii se-
mbracă şi-n sfinte veştminte Si ştiu
liturghii pe de rost.

Semnificativ e faptul că poetul îşi organizează rechizitoriul pe un strat de

termeni pravoslavnici uşor de recunoscut şi, în consecinţă, uşor de primit în
intimitate. La cititorul de rând îndelung prelucrat de popimea noastră antioc-
cidentală, argumentaţia lui Eugen Frunză chiar a putut avea ecou, întrucât se
suprapunea imaginii antipatice a papistaşului, bine înţepenită în mentalul româ-
nesc. Imaginea aceasta rămâne şi astăzi pe o mare suprafaţă tot tenebroasă şi
la fel de sufocată de prezumţii malefice.
în raport cu religia în general, atitudinea autorităţilor e aceea pe care o ai
în faţa unei ideologii concurente. Ea este o reminiscenţă a unui trecut ruşinos
şi obscurantist şi, ca „opiu al popoarelor", reprezintă o pârghie încă activă în
mâna exploatatorilor. Pentru că sunt instrumentele acestora, slujitorii bisericii
merită oprobriul şi ura cititorilor. De fapt, tot ce e legat de trecutul burghezo-
moşieresc şi de trecutul României în general trebuie să pună în mişcare maşina
de invective a propagandei, care, controlată de consilieri sovietici, îşi îndepli-
neşte astfel şi obiectivul secret: distrugerea identităţii naţionale.
Măria Banuş are felul ei patetic de a se război cu trecutul, lăsându-se pradă
euforiei demolării:

Ce mai bâlci dărâmăm! Ce mai târg forfotea!

Ţipete, fluere, scrânciob, dughene. Ce mărfuri
ciudate zăceau pe tejghea, şi-n umbra dughenii,
ce monştri, alene.
128 Eugen Negriei
Samsari şi geambaşi, sulimane, foiţă, Vătafi
cu biciuşti şi copii ca moşnegii, în aer, de-a
valma sub crunta arşiţă, Bocciii, piticii,
sforarii şi regii.

Directori de circ, buhăiţi şi zbanghii,

Jupani de tarabă, mieroşi şi hapsâni,
Vesteau chilipirul, chemau muşterii, şi
guşile, salbă, jucau peste sâni.

Vindeau cu toptanu-adevăruri şi legi şi

vorbe cari sfârâie-n untul gogoşii, Balsam
pentru suflet, pomezi pentru regi. Aceleaşi
cu care s-au uns şi strămoşii.

Suduiau, se tocmeau, cumpărau chilipir.

Vieţi omeneşti le aveai cu-o para, Veneau
doar ei singuri, desculţii, în şir, Să-şi
târguie vlaga, pe-un ban, la tejghea.

Mereu alte mutre, alţi hoţi ghiduşari,

Dregători pehlivani şi maimuţe dresate. In
praf, sub povară, mereu opincari si hamali
vlăguiţi, rupţi în coate.

Sorbită de vârtejul enumerativ, poeta e, cum se vede, pe punctul să cedeze

tentaţiei literaturii şi, în locul unui tablou apocaliptic, să picteze o versiune nu
lipsită de culoare şi chiar de farmec - un farmec mohorât - a Moşilor lui
Caragiale. Numai că acolo în preajmă se aţine, mereu vigilent, cenzorul şi, chiar
de n-ar fi el, îi ţine locul carnetul roşu al scriitorului de partid. A fost nevoie
de două strofe de explicitare a poziţiei reale, ferm negative, a tovarăşei Banuş
faţă de acest trecut, ca şi, în plus, de o invocare a zeului Târnăcop, a acelui
obiect sacru care va constitui şi pentru marele demolator din anii '80 instru-
mentul îngropării trecutului sub moloz:
Literatura română sub comunism 129
Aşa revăd lumea în care-am crescut:
Boită, sălbatică, strâmbă, pestriţă. Aşa
era omul: ciopârţit şi vândut La târg, ca
un boţ de alviţă.

Adânc, târnăcopul! înfigă-se bine In tot

putregaiul dughenii. Si monştrii cari latră
în umbră, pe vine, Să-i mistuie focul
gheenii!
(Dărâmăm)

Ironie a istoriei, blestemul acesta rostit de membrul unui partid militant

ateu a prins, iar Bucurestiul, devenit peste noapte un oraş al uniformelor, al
lodenelor pe puncte şi, mai apoi, al cvartalurilor cenuşii de blocuri confort II,
a scăpat, în fine, de trecutul infam şi viu.
Cum spuneam, spre a deveni cu adevărat eficace în plan propagandistic,
ostilităţii trebuie să i se găsească un obiectiv concret. Te războieşti mai bine
cu trecutul când el e întrupat de un ins anume, cu obiceiuri şi contur uman
precis.
Elocventă este situarea la vedere, ,faţă-n faţă" (sintagmă foarte produc-
tivă în epocă), a întruchipărilor binelui şi răului, puse, fireşte, să se înfrunte
direct şi mortal. în Judecata, Demostene Botez o alege pe Ileana Gafiţei din
Covaci, „sat cu-o mulţime de ţărani săraci", spre a reprezenta puritatea, curăţenia
morală şi demnitatea aliatului de nădejde al clasei muncitoare. Săracă şi fru-
moasă (onorând astfel eterna şi fascinanta tradiţie păşunistă), împodobită cu
un păr bălai (de înger) şi cu un nume de basm (care a făcut o mare carieră în
poezia militantă a vremii), „fata cu codiţe, subţirică":

Tăiase peste holde înspre sat, Că o

dureau picioarele, săraca Plecase-n
zori de zi la secerat si se-ntorcea
acum să mulgă vaca.

De cealaltă parte, spre a adeveri monstruozitatea clasei avute, se află un

zmeu fioros cu ochi de hultan şi apucături de năvrap, adică un fecior de chia-
bur:
130 Eugen Negriei
Tocmai atunci ieşi dintre ogoare
Feciorul unui vechi chiabur, călare
Venea pe drum de ţară, dinspre luncă,
Pe unde-avea nişte cosaşi la muncă

Venea la trap, plecat peste oblânc Si

calul lui creştea tot mai aproape.
Ileana se lasă în jos, adânc, In lanul
des, ca-n fundul unei ape (...)

Dar ochii lui de pasăre de pradă In

care-şi răsfrângea apusul focul, O şi
zăriră, şi-nsemnarâ locul. Calul-nota
prin spice ca-n zăpadă.

Şi iată-ne în preajma faptei necreştineşti care a dat literaturii motivul „păca-

tului boieresc" şi gurii satului - subiectul „batjocorirea fetei mari".
Deznodământul păcatului e cunoscut şi tipic: fata îşi ia viaţa, nemaisuportând
ruşinea, bărbatul plăteşte, fuge, minte şi scapă, suportând ruşinea.
Ticăloşia aceasta a bogatului a aprins constant mânia populară şi e de înţeles
interesul poetului-agitator pentru astfel de situaţie care intră în reţeta sigură a
urii. Ne aflăm, însă, într-o epocă revoluţionară şi Demostene Botez găseşte o
altfel de rezolvare a conflictului, una pilduitoare şi demnă de veacul răsturnă-
rilor violente:

Mai tare, mai aproape, mai aproape...

Şi din sâcara cu tulpina coaptă Ileana
se-nălţă deodată, dreaptă. Nici nu-
ncearcă să fugă ca să scape. Simţi
suflarea caldă pe obraz, Si-o mână ca
de orb ce-o căuta. Văzu o clipă calul
care sta Cu frâul atârnându-i de
grumaz

Nu a putut nimic să spună îşi

încorda întreaga ei făptură. Era
numai obidă, era ură. Şi secera-i
sclipi, - o semilună!
Literatura română sub comunism 131
Nu spune-adevărat acel ce zice
Că secera nu taie decât spice.

Astfel, povestea nu e una oarecare, ci una exemplară. Poetul vrea să spună

că aceasta e calea, singura cale prin care se poate pune capăt nemerniciei fără
margini a bogaţilor. Poezia este exact ce se doreşte a fi: un text de instigare la
faptă. O faptă întrucâtva justificată de morala naturală şi, cum aflăm din partea
a doua a poeziei, aprobată şi integral acoperită de justiţia populară, la tribuna-
lul unde
Ileana a venit la judecată,
Să-şi povestească viaţa ei curată,
In faţa judecăţii populare.

Atmosfera din sala judecăţii este îmbietoare, caldă, aş zice chiar încura-
jatoare:

La masă sus sunt oameni de ai ei şi

chipul i se umple de lumină. E-un
muncitor venit de la uzină, Şi-n cele
două părţi, două femei. (...)

Vorbea ca niciodată, fără teamă.

Simţea că n-are-acum de ce se teme,
Că asesoarea cu păr alb de vreme O
asculta atentă ca o mamă

Si parcă ochii umezi ar fi plâns. Iar

asesorul petrecând în gând Atâtea
nedreptăţi, de nu ştiu când, Avea pe
masă mare, pumnul strâns.

Pe bănci/e-orânduite-n spate Poporul

asculta povestea fetei, înţelegând din
vorba ei ce sete-i De-o judecată
dreaptă, de dreptate.
132 Eugen Negriei
Cititorii primesc astfel un mesaj lipsit de ambiguitate: înfruntaţi şi nimiciţi
fără teamă duşmanul de clasă, întrucât justiţia însăşi e o justiţie de clasă, care
pune în drepturi numai „adevărul" de clasă.
Pregătind parcă, în tradiţia sovietică a lui Pavel Moruzov, noi promoţii de
delatori universali, în primii ani ai regimului, până şi cântecele de leagăn ins-
tigă la ură:

Dormi, odorul mamii, pui

Muguraş de lume nouă;
Vântul bate, pâine nu-i, Doar
ciocoii dorm sătui -Frânge-i-
aş în două Dormi, odorul
mamii, dor, Ochii-s grei de
gerul lumii; Dar nu-i gerul
tuturor, Că li-e cald boierilor
-Pe pustie du-mi-i.

Dormi, odorul mamii, cer,

Vine-o vreme şi răsare: Fără
semn pentru boier, Fără
foame, fără ger, Numai grâu
şi soare.
(Eugen Frunză, Cântec de leagăn în iarna
de după război)

„Ura împotriva imperialiştilor aţâţători la război şi a lacheilor lor"

O ţintă majoră a poeziei propagandei a fost până foarte târziu imperialis-
mul, care, în viziunea autorităţilor române subordonate Moscovei, sprijină prin
toate mijloacele forţele reacţionare din interior şi se opun marşului inexorabil
spre progres şi libertate al popoarelor. Pentru că, imediat după războiul în care
anglo-americanii fuseseră aliaţii Kremlinului (categoria „tovarăşi de drum"),
Statele Unite şi modul de viaţă american au reprezentat pentru toate catego-
riile sociale româneşti o atracţie irezistibilă, trebuia iniţiată şi la noi o campanie
viguroasă de denigrare a realităţilor de peste ocean.
Literatura română sub comunism 133
Temele şi intensitatea ponegririi erau fixate de Moscova, ca parte a unei
supercampanii orchestrate de serviciile de informaţii sovietice, cu ajutorul, dis-
cret finanţat, al sindicatelor, al presei comuniste şi criptocomuniste din Occident,
al intelectualilor manevraţi şi cumpăraţi şi al unei reţele uriaşe de comitete,
comisii, foruri, fundaţii, organizaţii având ca nobil şi unic scop salvgardarea
păcii.
In poezia cu un titlu cam fără noimă Culoarea roşie şi neagră, Radu
Boureanu pare mobilizat să veştejească miturile bunăstării, democraţiei,
libertăţii şi toleranţei americane:

La New York totul e frumos, Nu sunt

copaci şi nu sunt ciori, Păduri în
piatră cresc spre nori, Si în pădurile
de piatră, Stau buldogi graşi pe bani
şi latră.

La New York totul e frumos, Eroi

apar, eroi se sting, Copii născuţi
pentru Sing-Sing Pe străzile ca o
pelagră; Un sânge galben de carate
Pulsează-n fiecare building, Dar în
City sunt blestemate Culoarea roşie şi
neagră.

Steaguri de foc desfăşurând

Popoarele în marş de soare, Sau
neagra ură-n care-i strâng Pe
cetăţenii de culoare; Ii chin ui e ca o
pelagră Culoarea roşie şi neagră.

De la jumătatea poeziei ironia se căzneşte să treacă în sarcasm, spre a

deveni, propagandistic, mai percutantă:

In alb palat la Washington

Stau democraţii de carton,
134 Eugen Negriei
Din ghem de ură ţes o plasă, Pe
Ares iar să-l prindâ-n leasă

Au pus un paravan cetăţii In port, Statuia Libertăţii! Şi după-nalta ei

minciună, Strigoi yankei urlă la lună -Ii chinuie ca o pelagră Culoarea
roşie şi neagră. La New York totul e frumos, Nu sunt copaci şi nu sunt ciori,
Doar negri în spânzurători Din Oregon până-n New Jersey... Antipatia
aceluiaşi poet nu-i ocoleşte nici pe „graşii olandezi" confruntaţi în Indonezia
cu o mişcare anticolonială finanţată de Moscova:

Din Amsterdam,
Din Rotterdam,
Graşi olandezi priveau pe geam,
Turişti olandezi de spleen mânaţi
Cu ochii de lacrimi înstelaţi,
Oftau spre pajişti de lalele,
Bolnavi de spleen în vechi castele.
Sub crucea morilor de vânt, Visau
oceane verzi, pământ, şi pe ocean
de catifea Ce larg corăbii legăna,
Slujind pe marea lor stăpână Cu
zâmbet gras pe-obraz de lună,
Duceau sub cer indonezian,
Chemat în pofte şi-n ochean,
Moartea ascunsă-ntr-o lalea.

Duioşi şi graşi florari flamanzi.

Morari ce moarte măcinaţi, Piraţi
moderni intrând în port,
Ascundeţi steagul cap de mort...
Literatura română sub comunism 135
Astfel de versuleţe cu vagi urme de muzicalitate simbolistă sunt biete
răutăţi infantile fără cine ştie ce ecou. Nu au nici pe departe virulenţa şi pute-
rea de mobilizare a celor menite să înfiereze intervenţia din Coreea (sub egida
ONU) a „călăilor americani" şi nici ştiinţa manipulării sentimentelor probată
de proaspeţii condeieri ai propagandei din speţa lui Dan Deşliu şi Eugen Frunză.
Aceştia se folosesc de informaţii distorsionate, filtrate deja de agenţia
T.A.S.S., sau pur şi simplu inventate fără jenă de serviciile de diversiune care
subordonau integral presa de stânga şi diversele comitete şi organizaţii
internaţionale de apărare a drepturilor şi libertăţilor „oamenilor muncii de pe
tot întinsul globului". Două poezii redactează cu furie Dan Deşliu sub impre-
sia unei astfel de ştiri care denunţa reprimarea sângeroasă a unei rebeliuni a
prizonierilor nord-coreeni din insula Kociedo.
In Steagul, interesează doar versurile direct instigatoare în care se recu-
nosc trucurile stilistice şi sursa efectelor. Se mizează pe violenţa calificativelor,
pe vituperări de tip jurnalistic, pe blamul clişeizat. „Ucigaşii plătiţi", „merce-
narii morţii", „borfaşii-n uniformă" , adică militarii americani (care cu numai
cu câţiva ani în urmă salvaseră Europa, Uniunea Sovietică şi, la urma urmei,
comunismul însuşi), vin spre prizonieri „în scrâşnet de maşini blindate", în şiruri
numeroase I purtând în mâini unelte de omor.
Nu arme, ci „unelte de omor", nu ostaşi, ci criminali, nu confruntare, ci
masacru. Seriile de antiteze intră degrabă în dispozitiv. De o parte, aşadar, o
armată înarmată până-n dinţi şi disproporţionat de numeroasă, de cealaltă parte,
prizonierii famelici având drept arme doar un cântec revoluţionar şi un steag
roşu:

Si n-aveau arme cei din faţa lor... Dar din

barăci, din şanţuri mocirloase,

Spre zare înălţau prizonierii Un

cântec viforos de partizani Si
tremurau călăii-americani ca
pălăria-n vântul primăverii...

Se face, evident, apel la setul consacrat de imagini care stârnesc de regulă

instinctul de protejare a celor slabi şi curajoşi, cei năpăstuiţi fiind întotdeauna
de partea dreptăţii:
136 Eugen Negriei
Făr-a privi, trăgeau orbeşte zbirii: îşi
revărsau cartuşele, puhoi, în cei ce
apărau cu pumnii goi mândria şi
onoarea omenirii.

Educat şi modelat de producţiile Mosfilm de război, cititorului simplu nu-i

va fi fost greu să se simtă de partea celor ce se hotărăsc să apere cu preţul vieţii
steagul roşu de luptă, precum ostaşii sovietici la Stalingrad:

'Zbucnir-atunci în iureş bolovanii şi se

făcură arme-n palma grea, parcă
pământul însuşi ridica puterea lui, să
spulbere tiranii. Cădea un luptător -
săreau o sută să facă strajă roşului
drapel, victoriei ce strălucea în el, din
slava lui Octombrie născută.

Cazul „Kociedo" e reluat în poezia cu acelaşi nume, compusă, aceasta, în

amfibrahi (ca şi imnul R.P.R. Zdrobite cătuşe în urmă rămân...) şi în alt regis-
tru stilistic. Textul ei, scutit de relatarea „poveştii", e imprecativ şi de o
neobişnuită vehemenţă, vehemenţa şedinţelor de excludere din partid. Chemaţi
în faţa instanţei Istoriei, yankeii sunt tocaţi mărunt, ocărâţi frenetic şi osândiţi
pe vecie într-un rechizitoriu care sporeşte cu noi argumente agravante amploa-
rea crimei. Li se pun acum în seamă hăcuirea femeilor şi omorârea copiilor.
Pruncii sunt împuşcaţi bestial, „în fragede frunţi", iar mamele - trecute prin
tăişul baionetelor care le vânează insistent ochii:

Yankei, adevărul nu-l ţineţi în loc

Sub sârma ghimpată!
El masca vi-o smulge cu mâna de foc
şi lumii o-arată!
Popoarele toate adânc vor privi
şi ţine-vor minte
pe cei ce din fragede frunţi de copii
făcutu-şi'au ţinte,
pe cei care-n ochii atâtor femei
Literatura română sub comunism 137
izbit-au cu sete,
grăbiţi să răpună
lumina din ei
sub reci baionete...
Văzând că puterile păcii răzbat
prin vălul minciunii,
aţi tras în viteji ce nu s-au plecat
în faţa furtunii.
In ziua de mâine aţi tras, lefegii!

Paranteză. S-a dovedit în timp (să ne amintim de textele săseşti de deni-

grare a lui Vlad ţepeş, de momentul Timişoara 1989, de televiziunea lui Saddam
prezentând bombardamentele americane) că nimic nu întărâtă, nu emoţionează
mai intens, nu ajunge mai repede la sufletul oamenilor simpli (nu alţii decât
cei vizaţi de autorii poeziilor agitatorice) ca imaginea copiilor sfârtecaţi şi a
mamelor disperate.
Pentru ca reţeta să aibă succes instantaneu şi indignarea să se prefacă în
ură, imaginea cu pricina ar trebui completată cu aceea a cruzimii inventive şi
inutile şi cu dovezile concrete ale lipsei de respect pentru morţi. Cât de mic ar
fi fost în realitate numărul atrocităţilor, al violenţelor sângeroase, el trebuie mul-
tiplicat fără teama ca autorul informaţiei să fie socotit mincinos: scenariile
întemeiate pe genocid sunt totdeauna credibile.
E recomandabil, apoi, ca raportarea „cazului" să fie pusă sub semnul
demascării unei încercări de muşamalizare a lui, dezvăluirile fiind şi ele mereu
binevenite, întrucât împrumută ceva din puterea de atracţie a misterului.
Profesioniştii diversiunii sunt creatori de emoţii şi, din acest punct de vedere,
nu se deosebesc de poeţii agitatori ai primilor ani de comunism.
Poezia Act de acuzare de Eugen Frunză pare a respecta punctajul unui
manual de diversiune şi manipulare, chiar dacă e consecinţa, poate, a unei indi-
gnări reale (a unui ins, la rândul lui, „influenţat pozitiv"). Ea îşi anunţă de la
început, într-un text de escortă, sursa: „Citind Raportul Comisiei Internaţionale
a Femeilor care dezvăluie neînchipuitele atrocităţi săvârşite de trupele ameri-
cane în Coreea". E o sursă credibilă - un raport oficial al unei comisii care,
fiind internaţională, e obiectivă şi, fiind formată din femei, e demnă, nu-i aşa?,
de tot respectul.
138 Eugen Negriei
Astfel de informaţii nu-1 pot lăsa nepăsător nici pe omul obişnuit. Cu atât
mai mult pe poetul militant care, oţărât şi scandalizat, aleargă cu raportul în
mână pe străzi şi prin parcuri, anunţând infamia şi clamându-şi furia:

De câte ceasuri recitesc mereu

Acest protest al secolului meu?

însângerate cifre, sfâşiind, Cum aş

putea în vers să vă cuprind? Cum aş
putea în vorbe să o strâng Ne-
nduplecata ură din adânc? Citesc...
Amiaza urcând spre amurg. In parc,
alături, cântecele curg...

Si e aşa, de-mi vine nu ştiu cum, Să ies

strigând, cu foaia asta-n drum Să o
citesc oricărui trecător, S-o tălmăcesc
în graiul pruncilor

S-o urc pe cea mai-naltă din clădiri,

Să strig: citiţi, citiţi din fir în fir

Şi de vi-i drag un zâmbet omenesc,

Urâţi cumplit pe-acei ce-l pângăresc!

Urâţi! Urâţi! Căci nu-i nimic mai sfânt

Ca ura - straja vieţii pe pământ.

Chipul răvăşit al poetului rătăcind cu o foaie-n mână printre oameni,

agitaţia lui neobişnuită, gesturile exagerate şi amploarea indignării sunt menite
să crediteze spusele lui cu intenţie exhortativă:

Citiţi: treizeci de mii. Si număraţi:

Treizeci de mii de oameni sfârtecaţi

Nu vezi clădiri, nu-s glastre în cerdac:

Pe-aici trecu bărbatul ăstui veac.
Literatura română sub 139
comunism
Aici râdea în soare un oraş... Pe-
aici trecu yankeul ucigaş.

Citiţi cu glasul rar: cincizeci de mii.

Sunt oameni! Oameni îngropaţi de vii

Erau ţărani, pescari cutezători.

Iubeau câmpia, valul sclipitor.
Orezu-i ars de bombe, şi pustiu E
ţărmul vechi sub cerul fumuriu.

Aici cântau codane şi flăcăi... Pe-

aici trecură hoarde de călăi.

O dată luate aceste măsuri ce ţin de „politica imaginii" poetului, nici măcar
umflarea de la o strofă la alta a cifrei celor ucişi nu mai sare în ochi. Şi tot
astfel, cu puţin efort pot fi inventate scene care să ilustreze principiile unei mani-
pulări izbutite:

Citiţi: un băieţaş, un ţânc peltic,

Privea-ngrozit alături de bunic.

In faţa lor barbarii chinuiau

Un trup de om, cu ţinte-l ţintuiau.

S-a repezit, ţipând, către mişei... L-au

fulgerat trei gloanţe de yankei...

Citiţi: n-avea mai mult de patru ani

Copilul spintecat de-americani.

Doar patru ani... şi mii şi mii ca el

Căzură pradă glonţului mişel.

Doar patru ani... Iar mama, douăzeci,

l-au aruncat cadavrul într-un beci.
140 Eugen Negriei
Cei şapte fraţi sunt morţi! Şi doi nepoţi. Si
tatăl mort. Si morţi vecinii toţi.

Le-au pus în gură un cartuş dum-dum...

Citiţi, citiţi! Printre ruini şi scrum Un puţ
stingher a mai rămas, ferit, Ca un mormânt
uitat, neînvelit. Aici în puţ, zac oameni,
fraţii mei! Pe-aici trecură hoarde de
yankei.

Citiţi, prieteni, tot, din fir în păr:

Nu e coşmar, e crudul adevăr

Citiţi-l, oameni, recitiţi mereu

Acest protest al secolului meu...

Cumulului de imagini terifiante i se adaugă, apoi, salve de exhortaţii, rafale

de îndemnuri la răzbunare, de formule incitatoare repetate obsesiv până la ulti-
mul vers al poeziei. Şi, din loc în loc, în articulaţiile textului (ca spre a influenţa
subliminal) e postat cuvântul yankei, asociat celor mai grele dintre numeroa-
sele injurii proferate de poetul revoluţionar. Un cuvânt care stârneşte şi astăzi
o antipatie ce pare greu de explicat.
Şi Veronica Porumbacu recurge la o asemenea reţetă infailibilă de prepa-
rare a urii, în componenţa căreia intră, în chip obligatoriu, motivul uciderii
pruncilor şi imaginea mamelor îndurerate. Persoană cultivată, ea va pune poe-
ziei Baladă un motto din Goethe (Şi tatăl goneşte prin noapte şi vânt/ Copilul
în braţe l-aude plângând...), adoptând chiar schema din Erlkonig. Numai că
tatăl devine mama coreeană, iar duhurile rele vin în uniformă americană:

Sunt prunci şi bătrâni şi femei în oraş. Se

sparge deasupra un nor ucigaş. Pe
străzile-n flăcări adânc măcinate O mamă
îşi saltă copilul în spate: „Fugim în
pădure!" Drum greu se întinde. Pe ceafă,
ea simte-n văzduhul fierbinte, în umbrele-
nalte, sfioasa suflare; o boare uşoară urca
dinspre mare.
Literatura română sub comunism 141
„Curând ţi-oi aşterne un pat în ferigi...
Aşa. Te ţii bine? Ieşim noi de-aici."
„La tata~n pădure? " Fugind din Phenyan,
o mamă vorbea cu-un copil coreean.
Pe drumul lor aspru şi piatra, uşor,
le-aşterne sub talpă un fraged covor,
şi parcă pământul foşneşte-napoi,
s-aducă pădurea spre ei amândoi,
şi soarele cade în munţii cei mari,
s-ascundă în noapte, grăbit, pe fugari.
Bat gloanţe. Copilul în vorbă se prinse:
„De ce nu efrig?" „Pădurea se simte."
Din nou el întreabă: „Nu-i tata pe creastă?"
„Ba nu, e un brad din pădurea albastră."
Deodată icneşte: ea nici n-a ştiut
ce greu e copilul: flăcău a crescut?
Dar mama-i săgeată prin vânturi zburând
şi iat-o-ntre brazi şi ostaşi în curând.
„Aici îţi aştern un pat în ferigi,
cu-o stea lângă tine şi-un mic licurici."
Tăcere adâncă, de parcă-i de-un veac.
Tac: codrul, ostaşii. Dar ochii nu tac.
Ea greu descleştează mânuţa-i de gât
şi strânge un trup fără viaţă. Atât...

Pentru Veronica Porumbacu, Goethe a fost un răsfăţ şi, pentru epocă, poate
chiar pretextul unui soi de curaj estetic împărtăşit colegilor de generaţie. Lui
Victor Tulbure îi e de-ajuns să-şi amintească schema narativă şi momentul cul-
minant ale unui film sovietic cu partizani pentru a închipui o scenă de tortură
într-o poiană vietnameză. Zoia Kosmodemianskaia devine... Fata din
Vietnam, care:

sub steagul celor optsprezece ani

fu partizană printre
partizc za ni.
142 Eugen Negriei
în intenţia ei mobilizatoare, poezia contează pe reacţia pe care o stârneşte
tabloul schingiuirii sălbatice a unei fiinţe pure şi demne, supuse unui crescendo
de suplicii barbare:

De sângele-i udă iarba în poiană. Au

prins călăii dârza partizană. N-au fost
pe lume verigi şi baionete din coasta ei
să muşte mai cu sete

Dacă-i zdrobiră gleznele pe roată, din

ea o vorbă n-au putut să scoată

Şi dacă ţeasta i-au izbit de vatră,

le răspundea tăcerea ei de piatră.

Cu barda-i retezară mâna stângă

-cumplit creştea tăcerea mai adâncă

Mai aprig, barda, dreapta i-o răpuse

-mâna căzu, dar şoapta nu i-o smulse,
în adâncimi numai de ea ştiute privea
cu fruntea sus, cu buze mute.

Fierbinte sânge şiroia în iarbă şi-n

iarbă prinse sângele să fiarbă.

Atunci vorbi. Ii ţintui cu ura.

... şi-i astupară cu ţărână gura...

Si ideologul moscovit Mihai Novicov se precipită să intre în grupul inci-

tatorilor profesionişti şi, cuprins de chinurile facerii, se străduieşte să-şi rostească
furia într-o limbă ce-i joacă feste. Crima imperialistă pare a fi una asemănă-
toare cu aceea de care se cutremura Veronica Porumbacu (e o crimă-stas, crima
perfectă pentru propagandă). în varianta lui (care are aceeaşi sursă de inspiraţie
- o informaţie din presa de partid sovieto-română), e ucisă şi mama o dată cu
copilul şi nu oricum, ci de aceeaşi baionetă (o baionetă, întrucât glonţul e abs-
tract si anonim).
Literatura română sub comunism 143
Mai toate strofele sfârşesc cu strigătul care dă şi titlul poeziei: Răzbunare!
Obişnuit cu indicaţiile preţioase venite de la Răsărit şi la zi cu tot ce mai clo-
ceşte estetica sovietică, criticului nu-i prea prisoseşte imaginaţia. Negăsind altă
soluţie de amplificare şi instigare, el o pune pe moartă să-şi scoată baioneta
din piept ca să-i poată da indicaţii testamentare în trisilabic amfibrah:

Femeia-mi apare în cale. Zăresc şi

pruncul lipit de spinare. Femeia e
moartă. Dar ochii vorbesc. Un singur
cuvânt: răzbunare!

Ea scoate din piept baioneta, spunând:

„Poete, nu cer îndurare".

Femeia e moartă. Dar ochii vorbesc.
Un singur cuvânt: răzbunare!

„Priveşte oţelul si spune ce-a fost.

Copilul ce-ţi spune, ascultă. Cuvintele
multe aici nu au rost, Povestea e
simplă şi scurtă: Din inima mea,
până-n inima lui Oţelul făcu o
cărare... Cât sânge a curs... Nu asta
s-o spui... Tu scrie atât: răzbunare!

Vezi vârful oţelului? E înnegrit...

E sânge de prunc ...ca şi sângele ţării"
şi piere femeia... Spre ziaru-nroşit
Privesc în tăcerea-nserării...
Da, ştiu. Cât în pieptu-mi simţi-voi arzând
A inimii vii frământare,
Nu, n-am să-ncetez să repet un cuvânt.
Cuvântul cel sfânt: răzbunare!
144 Eugen Negriei
Eugen Frunză lega sfinţenia de ură, Mihai Novicov - de răzbunare, şi
amândoi par să-şi tragă preceptele demonice din Evanghelia Roşie a lui
Kniazev.
Nu numai imperialiştii anglo-americani atrag ca un magnet imprecaţiile
proferate de poeţii comunişti însetaţi de ură şi răzbunare, ci şi toţi cei care, într-un
fel sau altul, le fac jocul. Până la moartea lui Stalin, cel mai hulit dintre aceştia
este Iuda-Tito. Simpla lui prezenţă la Belgrad ofileşte oraşul şi-1 preschimbă
în „regatul spaimei şi spânzurătorii". Tot ce atinge Iuda-lacheul e blestemat să
agonizeze şi să moară. 1 Mai la Belgrad (în poezia cu acelaşi titlu a lui Mihu
Dragomir) nu mai e binecunoscutul prilej de veselie muncitorească luminoasă
din ţările lagărului socialist:

Nu-i primăvară. Negru evantai

acoperă Belgradul ars de jale.
şi doar patrule, de întâiul Mai,
mai bocănesc pe uliţele goale.

şi-acum, când liberi, noi păşim, cântând, cu

flamuri largi de muncă şi victorii, acolo-n
munţi şi în păduri, afund, se scriu cu sânge
crâncene istorii.

In Belgradul tăcut, ca-ntr-un ochian

priveşte Tito, mândru de ispravă, şi
din balcon, trimis-american priveşte-
oraşul oferit pe tavă.

în logica de acum ştiută a unor astfel de acumulări de imagini sumbre se

trage linie şi, după nelipsitul „zadarnic", se anunţă profetic furtuna care va
mătura acest putregai al istoriei:

Zadarnic cearcă-al Iudei putregai să

ofilească vieţii noi răsadul. Da! Nu-i
departe ziua de-ntâi Mai Când va păşi, la
cot cu noi. Belgradul.
Literatura română sub comunism 145
Mai spurcat la gură şi mai întărâtat, maghiarul Imre Horvath îl înjură cu
sete şi îl spurcă pe trădător, îndemnându-ne să-1 urâm şi prevestindu-i, cu o
voluptate crudă, un sfârşit mussolinian:

In temniţă-i la locul lui tâlharul.

Spionul ştreangu-şi merită cu vârf,
-Dar spune-mi tu, ce merită murdarul
Călău, făcând pe şeful, grasul stârv Ce
şi-a vândut nu numai ţara-ntreagă, Ci
însăşi pacea lumii, la obor? De mii de
ori ne crească ura-n vlagă, Când dăm
în ucigaşul trădător. Călăul Tito-i
gâde peste gâzi, Cu mult mai mârşav
decât toţi: un laţ Onoare-ar fi pe
graşii-i umeri hâzi; Streangu-i pentru
mai micii vinovaţi, Nu-i lesne tigva să
i-o sfarmi jivinii, Dar ura noastră pe-
asasini i-abate. Sfârşească-aidoma lui
Mussolini Si zboare-i vântul oasele
spurcate!

Poezia se numeşte Crunt să-l urâm şi a fost adaptată în română de Eugen

Jebeleanu fără eforturi, întrucât, cu siguranţă, fusese scrisă în limba univer-
sală a socialismului.

**
*

Imaginea desfigurată propagandistic a „călăului Tito" servea de avertis-

ment tuturor celor care cutezau, în interiorul lagărului socialist, să-şi apere
interesele naţionale împotriva expansionismului sovietic. „Cine nu e cu noi e
împotriva noastră". Iar cine nu mai e cu noi ne e de două ori duşman. însă nu
e greu să realizezi că fostul erou al războiului antihitlerist - stigmatizat acum
sălbatic în vorbe - reprezintă, metonimic, tot pe imperialiştii anglo-americani
cărora, în viziunea viclean maniheistă a Moscovei, Tito le făcea, chipurile, jocul.
146 Eugen Negriei
El nu era înfierat pentru dorinţa de a nu se lăsa tutelat de Stalin, ci pentru
atingerea lui de Răul imperialist. Era, din perspectiva fundamentalismului
comunist, un eretic prin gura căruia şuieră vorbele Diavolului şi care trebuie
demonizat, arătat adică în adevăratul, respingătorul lui chip şi apoi nimicit.
Cititorii erau îndemnaţi să privească spre el şi să vadă, sub deghizamentul de
erou, făptura satanei imperialiste. Aşadar, prin Tito (parte din întreg) era osân-
dit tot imperialismul anglo-american.
Cam la fel se întâmplă şi cu tema „luptei pentru pace", care a avut la noi
o mare carieră. Nu un pacifism imparţial, ci tot o bătălie împotriva imperia-
lismului însemna, în fond, „lupta pentru pace" şi, sub acoperirea faptei puse
în slujba umanităţii, poeziile cu astfel de subiect răspândeau ură, înfierau, osân-
deau. La jumătatea anilor '80, când sovieticii erau pe punctul să piardă cursa
înarmărilor, s-a dat semnalul declanşării unei astfel de campanii pentru pace.
Sub pretextul salvgardării umanităţii, serviciile reunite ale propagandei ţărilor
comuniste au încercat să oprească declinul imperiului roşu, prelungindu-i
agonia. A contribuit la proces şi propaganda lui Ceauşescu (însuşi Adrian
Păunescu s-a agitat să scrie câteva poezii pentru pace), care încercase şi izbu-
tise ani la rând să ne arate că alţii sunt duşmanii seculari ai României.
Aşadar, în poeziile anilor '50, „lupta pentru pace" era în esenţă (şi nu altfel
decât mişcarea antiglobalizare de astăzi) una antiamericană - şi la fel de înve-
ninată şi de violent incitatoare ca şi celelalte întemeiate strict pe ură şi răzbunare.
Pacea nu se cerşeşte, se cucereşte - credea Stalin - şi astfel Scînteia anunţa,
pe la 1950, că G.A.C.-urile au devenit posturi de luptă pentru pace şi că „fierbe
de ciudă chiaburul când vede cum se întăreşte lupta pentru pace."
Titlurile ziarelor sunt, de altfel, explicite în privinţa faptului că, în viziu-
nea stalinistă, politiceşte, nimic nu poate fi pentru ceva fără a fi, în acelaşi timp,
împotriva a ceva. încât „luptăm pentru pace, opunându-ne lui Tito şi titoismu-
lui." E de-a dreptul surprinzător pentru cititorul de astăzi al poeziilor pentru
pace din epocă să constate că intră într-o lume a duşmăniei şi intransigenţei,
a vigilenţei paranoice, a comenzilor de război, a îndemnurilor la dârzenie,
necruţare şi nemilă.
Cei ce sunt interesaţi de stratagemele manipulării propagandistice vor
observa că aceleaşi vechi trucuri sentimentale şi aceleaşi tipuri de înscenări sunt
folosite şi în cazul poeziei dedicate păcii pentru a răvăşi conştiinţe, a înteţi ura,
a întărâta si atâta.
Literatura română sub comunism 147
Prototipul unui astfel de demers este Cântecul de leagăn al lui Dan Deşliu,
care vizează un public-ţintă numit în subtitlu (sau dedicaţie?!): „Mamei". E,
ca şi multe altele asemenea, o poezie în doi timpi: unei secvenţe paridisiace i
se contrapune una infernală. De o parte, surâsul prin vis al „puiului de om",
somnul lui liniştit şi îmbietor, de cealaltă parte, uneltirile casapilor de popoare
din gheena Casei Negre:

Doarme liniştit un pui de om

surâzând poveştilor, departe... Multe
se petrec la el în somn, care nu s-au
spus în nici o carte. Poate-a smuls o
rază dintr-o stea şi-au pornit-o razna
peste lume, -poate luna s-a făcut
mărgea ori ciupercă, peste el
anume.■■(...) Fiindcă undeva, peste
ocean, uneltesc casapii de popoare,
plănuind să zvârle fier duşman în
făptura ta neştiutoare!...

Urlă profitorii de omor dintr-o Casă

Neagră de păcate: îşi tocmesc
nevolnici trădători cu grămezi de
aur, sângerate...

Poeţii se silesc să compună tablouri de intimitate şi beatitudine casnică,

să umple cadrul cu prunci cu ochii mari şi trupuri fragede (din nou frăgezi-
mea şi nevinovăţia mielului mistic!). Şi nu pentru picturalitatea lor, ci pentru
ca scenele de holocaust pe care le pregătesc imperialiştii şi le închipuie regi-
zorii talentaţi ai propagandei să le producă cititorilor sufletisti strângere de inimă
şi înfiorare.
Pentru ca efectul de ordin sentimental-afectiv să fie consolidat şi scontând,
probabil, şi pe recitarea poeziei în „colectivele de oameni ai muncii", în La masa
verde (nelipsită din manuale câţiva ani la rând) Măria Banuş procedează didac-
tic (adică pe înţelesul celor mulţi), distribuind secvenţele antitetice în replicile
pe care le schimbă actorii morţii şi ai vieţii la masa verde a istoriei:
148 Eugen Negriei
La masa verde, faţă-n faţă,
Cer unii moarte, alţii viaţă.

Intr-un cătun o mamă-şi laie

Copilul gol peste-o copaie.

Celor cu moartea, ea le spune

„ Ochii lui dulci ca două prune!"

Războinicilor ea le zice:
„ Umerii lui, două arşice,

Trupul lui crud, un trup de miel.

Ce vreţi să-mi faceţi voi din el?"

In glasul vieţii, glasul ei:

Nomade, prunci, bărbaţi, femei.

Si glasul vieţii, glasul spune:

„Zilele, nopţile sunt bune,

Somnul, trezia, vindecarea,

Locul de muncă, drumul, marea..."

Deasupra focului domol,

Jupanii corbi dau rotocol.

Ei spun: „Să nu mai fie vetre Să

fie zgură, hoit şi pietre."

Ei spun: „Suflarea să le-ngheţe. "

Ei spun: „Ne trebuie ospeţe."
Ospeţe mari, de cuscri, veri, De
corbi zarafi, de corbi bancari.

Stăpân să fie numai corb

In câmp de scrum, în câmpul orb
Literatura română sub comunism 149
Şi la ospăţ s-avem făclii,
Grămezi de aur, mii de mii.

Nu e un simplu joc al contrastelor, căci această acumulare de tensiuni şi de

imagini ale primejdiei şi spaimei are un singur scop: pregătirea catharsis^ului.
Cineva, o voce vibrantă şi fermă, articulează un Nu! colosal şi, vorbind în numele
mulţimilor cinstite, anunţă liniştitor că există ac de cojocul aţâţătorilor de război.
Cititorii pot respira firesc: „nărăviţii la măcel", „haitele de negre zbură-
toare" din poezia Măriei Banuş vor fi striviţi de o horă muncitorească şi ţintuiţi
de o strigătură transnaţională:

Cu nărăvitu la măcel
ştim să vorbim în chip şi fel.

Dar ştim noi mai ales un leac,

Cu care să venim de hac

Horă de braţe muncitoare

Legată strâns peste hotare.

Un joc ştim şi-o strigătură, Ce

trece foc din gurâ-n gură

„Nu suntem carne de ospeţe! Să

stea corbii şi să-nveţe!"

Pentru Dan Deşliu (în poezia amintită mai sus), provocatoare de cathar-
sis e simpla lucire a steagului sovietic care evocă numele zeului salvator, a zeului
de la Răsărit:

Dar se tem netrebnicii cumplit

şi le-ngheaţă urletul bezmetic,
când zăresc lucind spre Răsărit
glorios, stindardul sovietic!

Neclintit e straşnicul zăgaz

care frânge negrele navale,
150 Eugen Negriei
luptător al păcii, pururi treaz,
chezăşia primăverii tale... Sub
lumina roşului drapel, biruind ca
să te-nvolburi tu le-om răpune
pofta de măcel, le-om striga
nemernicilor: „Nu!"

**
*

închei aici primul din cele trei volume dedicate evoluţiei poeziei româ-
neşti în perioada comunistă. El a avut în vedere numai produsele poetice din
anii „stalinismului integral", cărora le-am acordat un număr nepermis de mare
de pagini nu pentru a-mi oferi răgazul necesar descoperirii pâlpâirilor artei ci
pentru a putea defini specia - tratată, în genere, cu superficialitate la noi - a
poeziei agitatorice.
Adoptând mijloacele retoricii manipulatorii, poezia de partid face parte
din categoria discursurilor de persuasiune în masă şi, introdusă în ecuaţia, tot-
deauna revelatoare, a actului comunicativ, poate profita de simplificările
benefice ale analizei semiotice (căreia i-am împrumutat, fireşte, doar schemele,
nu şi limbajul). La cererea editorului am ilustrat acest fel de poezie (numită,
adesea şi impropriu, proletcultistă) cu lungi citate pentru ca noile generaţii de
cititori - care au început să se îndoiască de existenţa însăşi a terorii comuniste
- să realizeze proporţia fenomenului de îndoctrinare şi îndobitocire.
Din aceleaşi considerente am folosit câteodată în text formulele specifice
epocii şi sintagmele limbajului de lemn, uneori marcate grafic, alteori
evidenţiate ironic prin intermediul stilului indirect-liber.
Totuşi, la sfârşitul acestui volum, îngreţoşat de amploarea degradării poe-
ziei şi uimit de întinderea infecţiei, pot spune că aş fi preferat să dedic
fenomenului doar câteva rânduri.