Sunteți pe pagina 1din 18

Dinamica apelor oceanice

Apa mărilor şi oceanelor se găseşte într-o permanentă mişcare, atât la suprafaţa ei


cât şi în profunzime. Cauzele care determină această mişcare sunt: vântul, erupţiile
vulcanice, cutremurele de pământ, atracţia aştrilor apropiaţi, densitatea şi salinitatea apei.
După forma pe care o îmbracă aceste mişcări şi după cauzele care le determină se
disting:
• mişcări ondulatorii ale apei (valurile);
• mişcări ritmice ale apei (mareele);
• mişcări de translaţie marină a apei (curenţii oceanici).

Mişcările ondulatorii – Valurile

Valurile sunt mişcări ondulatorii regulate, produse la suprafaţa mărilor şi oceanelor,


cauzate în general de acţiunea vântului, fiind de obicei de scurtă durată. Pentru formarea
valurilor trebuie să existe o sursă de energie şi mediul prin care este transmisă aceasta.

Elementele valurilor (fig.1):


• Creasta - linia cea mai înaltă a valului în raport cu nivelul suprafeţei apei. Vârful
este partea cea mai înaltă a crestei.
• Baza - adâncitura sau golul valului, adică partea cea mai joasă din profilul valului
în raport cu nivelul suprafeţei apei.
• Înălţimea - distanţa măsurată pe verticală între creastă şi baza valului .
• Lungimea - distanţa măsurată pe orizontală care uneşte vârfurile a două creste
consecvente sau a două adâncituri consecutive.

fig.1 - Elementele unui val

1
• Panta - unghiul de înclinare al valului, în raport cu orizontul. Se exprimă prin
raportul dintre înălţimea şi lungimea valului.
I
P=
L
• Frecvenţa - numărul de valuri care trec printr-un punct oarecare în unitate de
timp.
• Direcţia - punctele cardinale sau alte repere spre care se îndreaptă valul.
• Viteza - distanţa parcursă de creasta valului într-o unitate de timp.
S gL
V = sau V = , g - acceleraţia gravitaţională
T 2Π
981 ⋅ L
V = = 1,25 L
2 ⋅ 3,14
• Perioada (fig.2 )- intervalul de timp scurs între trecerea a două vârfuri
consecutive sau a două adâncituri.
2ΠL
T = = 0,8 L , g – acceleraţia gravitaţională.
g

fig.2 – Perioada valului

În formarea valurilor se deosebesc mai multe faze sau stadii:


• stadiul de dezvoltare a valurilor, când mărimea valului creşte treptat, are loc în
perioada de timp cuprinsă între începutul agitaţiei suprafeţei marine şi momentul
ei maxim;
• stadiul stabilizării valurilor cuprinde perioada când agitaţia suprafeţei marine nu
este supusă unor schimbări esenţiale;
• stadiul de slăbire a agitaţiei suprafeţei marine, când valurile îşi micşorează
treptat mărimea, iar suprafaţa mării tinde să devină liniştită.

În funcţie de cauzele ce le provoacă, valurile se clasifică în:


• valuri eoliene, provocate de vânturi;
• valuri seismice, provocate de cutremure;
• valuri rezultate din acţiunea altor factori.
Valurile eoliene

2
Valurile eoliene sunt provocate de vânturi şi se clasifică în valuri de larg şi valuri
litorale.
a) Valurile din largul oceanelor (fig.3)
- dacă se manifestă sub formă paralelă sunt numite hule.
- dacă intensitatea vântului creşte, valurile capătă o formă dezordonată, cu
creste spumoase, şi devin valuri de furtună.
- dacă direcţia vântului se schimbă, crestele valurilor se sparg, suprafaţa
apei devine albăstrie şi valurile capătă denumirea de berbeci.

fig.3

Cele mai mari valuri de larg au fost observate în partea nordică a Oceanului
Pacific, unde înălţimea lor a atins 18 m, iar lungimea maximă – 400 m. În Oceanul Indian
au fost înregistrate valuri cu înălţimea de 10 – 11 m, iar în Oceanul Atlantic de 9 – 10 m.
Înălţimea valurilor obişnuite, provocate de furtuni, nu depăşeşte 8 m, iar lungimea lor
atinge 150 m.
S-a constatat că 66 % din suprafaţa oceanelor este cuprinsă de valuri cu înălţimea
de 0,6 – 2 m, 26 % de valuri cu înălţimea de 2 – 6 m şi numai 8 % constituie valurile cu
înălţimea mai mare de 6 m.

b) Valurile din zona litorală se manifestă diferit, în funcţie de ţărmul pe care îl


întâlnesc în cale.
Dacă ţărmul este înalt şi abrupt
(fig.4), valurile se izbesc de el, îl rod
până la prăbuşirea lui. În cele din urmă,
ţărmul se transformă într-o platformă
litorală. Forţa cu care acţionează valurile
asupra ţărmurilor este foarte mare şi
poate să atingă, în timpul furtunilor, zeci fig.4
de tone pe m².

Dacă ţărmul este jos şi apa puţin


adâncă (fig.5), valurile se răstoarnă şi se
extind pe plajă sub formă de apă
spumoasă, fiind dispuse în şiruri
paralele.
fig.5
Valurile seismice

3
Valurile seismice sunt provocate de erupţiile vulcanice şi cutremurele de pământ.
Ele se mişcă de la hipocentru spre suprafaţă, apoi se răspândesc sub formă de unde
solitare în masa de apă a oceanului atingând înălţimi de 25 – 40 m. Acestea sunt
ondulaţiuni mari, izolate, care se deplasează singure fără a fi urmate de o altă ondulaţie
de acelaşi fel. Ele se mai numesc şi valuri de translaţie, pentru că transportă într-o
anumită măsură apa şi nu o saltă pe loc.
Valurile seismice sunt foarte rare,
dar ele pot parcurge distanţe enorme şi
cu viteze diferite. Când ajung pe coastă,
provoacă distrugeri teribile deoarece
izbesc cu putere, ridicându-se la înălţimi
mai mari decât valurile obişnuite, fig.6
pătrunzând chiar pe continent (fig.6).
În Japonia se numesc tsunami şi sunt foarte frecvente. Ele se observă mai mult în
regiunea „cercului de foc” a Pacificului.

Evoluţia valurilor tsunami:


1. Situaţie normală.

2. Direcţia undelor tsunami în caz de:


a) ridicare a fundului oceanului;

b) coborâre a fundului oceanului;

3. Propagarea undelor tsunami.

4. Ciocnirea de coastă.

Valurile interne

4
Valurile interne (fig.7-8) sunt datorate existenţei a două straturi suprapuse: cel
superior – cu salinitatea mai slabă şi cel inferior – cu salinitatea ridicată.
Stratul superior poate să fie foarte subţire astfel că o navă care pluteşte se poate
găsi cu partea de jos a corpului scufundată în apă sărată şi partea superioară în apă mai
puţin sărată. Stratul de apă dulce care se mişcă peste stratul de apă sărată formează, în
zona de separaţie, valuri interioare. Stratul superior va avea oscilaţiile sale proprii,
diferite de oscilaţiile stratului inferior.
În legătură cu aceste unde interne se mai constată şi un fenomen interesant
cunoscut sub numele de „apă moartă”, întâlnit în apele polare. Fenomenul acesta
provoacă o mare rezistenţă la înaintarea navei, care solicită o energie crescândă ca să
învingă undele interne. Se manifestă prin aceea că nava îşi pierde brusc viteza, rămânând
imobilizată (fenomen descris de Nansen).

fig.7 – Gibraltar fig.8 - Georgia

Mişcările ritmice – Mareele

5
Mareele (fig.9-10) sunt mişcări de înaintare şi retragere periodică a apelor spre
uscat şi au o perioadă de existenţă mai lungă decât valurile, respectiv de o jumătate de zi
sau chiar de o zi. Sunt condiţionate de forţa de atracţie dintre Pământ, Lună, Soare şi
rotaţia Pământului.

fig.9 fig.10

Fenomenul de înaintare a apelor poartă denumirea de flux, iar cel de retragere – de


reflux. În largul oceanelor, mareele se manifestă prin mişcarea apei pe verticală, iar în
regiunea ţărmului apa se mişcă şi pe orizontală.
Perioada de la începutul fluxului şi până la retragerea lui poartă denumirea de
perioada fluxului sau ora portului.
Înălţimea fluxului diferă şi oscilează între 3-4 m, în regiunile larg deschise spre
mare, şi 15-18 m, în strâmtori şi golfuri. Cel mai mare flux apare în Baya Fundy
(Canada) (fig.11-12) şi este de 18-20 m, aici găsindu-se polul mareic.

fig.11 fig.12

Cauzele mareelor

Mareele sunt efectul unui complex de forţe, de intensităţi şi direcţii diferite, care
acţionează asupra globului terestru şi asupra hidrosferei. Forţele mareegene sunt, în
primul rând, forţa de atracţie a Lunii şi a Soarelui.
Luna, prin forţa ei de atracţie, determină o ridicare a apelor oceanice deasupra
locului prin care ea trece. În acest mod se produce fenomenul cunoscut sub denumirea de
flux. Atracţia reciprocă Pământ – Lună (fig.13) determină deformarea maselor oceanice,
care se manifestă pe o direcţie orizontală şi una verticală. Pe direcţia verticală, deformarea
masei este mică, până la 1 m în largul oceanului. Deformarea orizontală este mult mai
puternică şi are ca rezultat împingerea apei pe suprafaţa globului. Cea mai puternică
deformare apare în regiunile ecuatoriale, care se află la o distanţă mai mică de Lună, în
timp ce în regiunile polare deformarea este egală cu 0.

6
Atracţia Lunii asupra masei oceanice se manifestă atât în dreptul meridianului
locului cât şi pe partea opusă a Pământului, la antipozi, unde gravitaţia este slăbită. Ca
rezultat al acestei atracţii, suprafaţa oceanului se deformează. În timp ce în regiunea
meridianului în dreptul căreia se află Luna şi la antipod are loc o fază de flux, în regiunile
aflate între spaţiile celor două fluxuri se produce o fază de reflux, de golire a apelor în
regiunile învecinate.

fig.13

Periodicitatea lunară

Intensitatea mareelor în cursul unei luni nu este aceeaşi, ea depinde de poziţia


Lunii, Soarelui şi Pământului (fig.14). Din două în două săptămâni mareele sunt mai
puternice şi din două în două săptămâni mai slabe. Mareele puternice coincid cu fazele de
lună plină şi lună nouă, iar cele slabe cu pătrarul I şi II.

fig.14 - Periodicitatea lunară a mareelor

7
În decurs de un an, acţiunea mareelor se mai intensifică la echinocţii, când
înălţimea aparentă a Soarelui la zenit se află pe linia ecuatorului pământesc (Soarele e
aproape de Pământ).
Când Luna se află în conjuncţie sau în opoziţie vom avea valuri cu înălţimea
maximă („ape vii”), iar când se află în faza primului şi celui de-al doilea pătrar vom avea
valuri cu înălţimile cele mai mici („ape moarte”).
Pe lângă forţele care generează mareele, intensitatea fluxului mai este influenţată
într-o oarecare măsură şi de o serie de factori fizico-geografici: forma şi întinderea
mărilor şi oceanelor, forma şi direcţia ţărmurilor, configuraţia bazinelor oceanice.
Mareele sunt observate cu aparate speciale numite maregrafe, care înregistrează
nivelele caracteristice (maxim şi minim al mareelor).

Propagarea mareelor şi ora portului

Propagarea mareelor la suprafaţa Oceanului Planetar este legată de poziţia Lunii


faţă de Pământ, de inerţia maselor de apă oceanică, de configuraţia bazinului.
Timpul ce trece de la apariţia astrului la meridianul locului şi până la sosirea
fluxului în acel punct se numeşte ora portului; este timpul cu cea mai febrilă activitate
într-un port.
Durata creşterii apelor nu e niciodată egală cu durata scăderii lor deoarece mareea
nu are timpul necesar să-şi reia poziţia de echilibru către care tinde, pe de o parte din
cauza acţiunii continuu schimbătoare a Lunii şi Soarelui, pe de altă parte din cauza
configuraţiei de fund şi de ţărm a oceanelor. Acest echilibru e cu atât mai greu de atins cu
cât masa continentală şi regiunile înalte ale fundului opun un obstacol propagării undelor
de maree. Unda, ajungând pe platforma continentală, este întârziată şi amplificată.
Valul mareic este reprezentat pe hărţile oceanografice prin linii cotidale (fig.15-
16). Aceste linii unesc punctele de pe suprafaţa mărilor şi oceanelor cuprinse de fluxul
mareelor la aceeaşi oră.

fig.15 – Hartă linii cotidale 1842

8
fig.16 – Hartă actuală linii cotidale

Clasificarea mareelor

După ritmul în care se produc mareele, ele sunt (fig.17):


• diurne – o singură ridicare şi o singură coborâre a apelor în 24 h. Se observă pe
coastele occidentale ale Oceanului Pacific, în Mediterana Americană. Sunt
provocate de condiţii locale care pot face, ca într-o zi, una din maree să se reducă
şi alta să o crească ca amploare.
• semidiurne – două fluxuri şi două refluxuri în 24 h şi 50’. Sunt determinate de
atracţia Lunii şi nu sunt modificate de alte influenţe. Se întâlnesc în majoritatea
oceanelor.
• mixte – trei sau patru fluxuri, datorită unor amplificări şi combinări locale.

fig.17 – Tipuri de maree

9
Importanţa mareelor

Mareele îşi manifestă cea mai mare intensitate în regiunile de ţărm cu platformă
continentală întinsă.
• fluxul are o puternică acţiune de eroziune asupra ţărmului pe care îl modifică
continuu.
• apele fluxurilor şi refluxurilor spală estuarele râurilor şi le lărgeşte gura de
vărsare, favorizând dezvoltarea porturilor (Hamburg, Londra, Rotterdam etc.).
• mareele favorizează intrarea şi ieşirea navelor din porturi (fig.18-19).

fig.18 – Port la flux fig.19 – Port la reflux

• mai târziu, a început să se folosească energia mareelor şi la centralele electrice


(fig.20-21).

fig.20 – Generator de energie mareică fig.21 – Barajul La Rance

10
Mişcările de translaţie - Curenţii oceanici

Curenţii oceanici sunt mişcări îndelungate de deplasare a unor mari mase de apă
într-un singur sens, pe diferite distanţe şi la adâncimi diferite.
Circulaţia aceasta se desfăşoară atât la suprafaţă cât şi în adâncime:
• curenţii de adâncime au repercusiuni asupra regimului de temperatură şi de
salinitate şi asupra condiţiilor biologice ale apelor oceanice.
• curenţii de suprafaţă influenţează direct şi alte medii decât cel acvatic, acţionând
asupra regiunilor de uscat – coaste învecinate – şi asupra maselor de aer ce trec
deasupra lor.
Viteza cu care circulă curenţii diferă, în general cele mai mari viteze sunt spre
coastă şi mai ales în canale, diminuând spre larg. În profunzime, viteza curenţilor scade
rapid de la suprafaţă în jos, astfel că, la peste 100 m adâncime, ea devine greu sesizabilă.
De la 200 m în jos mişcările apelor nu mai pot fi urmărite decât prin diferenţele de
temperatură şi salinitate.
Studiul curenţilor oceanici are o mare importanţă ştiinţifică, cât şi practică. De
aceea, începând cu a doua jumătate a secolului trecut se fac observaţii şi măsurători
sistematice pentru a se putea construi o hartă cât mai precisă a mersului curenţilor
(fig.22).

fig.22 – Harta curenţilor oceanici 1943

Procedeele de observare a curenţilor de suprafaţă sunt variate. Metoda cea mai


simplă în trecut era aceea de a compara ruta unei nave, care rezultă din longitudinea şi
latitudinea calculată în fiecare zi, cu drumul apreciat după viteza şi direcţia corăbiei
însăşi. Se constată întotdeauna o deviere datorită curentului, a cărui direcţie şi viteză
aproximativă se poate astfel calcula.

11
Alături de acest procedeu, cât şi pentru verificarea lui s-au întrebuinţat flotori
aruncaţi în mare – sticle închise în care se introducea un bilet cu locul (latitudinea,
longitudinea) şi data lansării (anul, luna, ziua). Printr-o convenţie internaţională s-a
hotărât ca toate vasele să lanseze zilnic câte o astfel de sticlă şi să recepţioneze pe
celelalte întâlnite în drumul lor. Cele mai precise observaţii se fac cu ajutorul
curentometrelor (fig.23-24) şi fluctometrelor.

fig.23 - Curentometru fig.24 – Curentometru

Condiţii generale ale circulaţiei apei la suprafaţă

Masa oceanică este divizată în mai multe chiuvete. Astfel, curenţii formează
sisteme turbionare (spaţiul în care circulă apa este limitat şi curentul tinde să revină în
punctul de plecare) separate în diferite oceane şi în cele două emisfere, iar mişcarea se
produce în sens invers de o parte şi de alta a Ecuatorului.
Circulaţia apei este influenţată de forma bazinelor oceanice şi de rotaţia
Pământului.

Clasificarea curenţilor oceanici

A. După origine, cele mai cunoscute categorii de curenţii se împart în:


• curenţi de fricţiune (de impulsiune sau eolieni);
• curenţi generaţi de gradientul de gravitaţie (condiţionaţi de înclinarea nivelului
oceanic);
• curenţi mareici.

Curenţii de fricţiune sunt provocaţi de acţiunea vânturilor. În acest caz, sunt puse în
mişcare doar apele de suprafaţă. Mişcarea se transmite şi la o oarecare adâncime datorită
frecării.
• curenţii provocaţi de vânturile periodice sunt numiţi curenţi de vânt.
• curenţii provocaţi de vânturile ocazionale poartă denumirea de curenţi temporari.
• curenţii provocaţi de vânturile regulate sunt cunoscuţi sub numele de curenţi de
derivă. Când curentul de derivă se deplasează printr-o regiune în care se continuă
acţiunea vântului generator, este un curent forţat. Când curentul de derivă trece şi
dincolo de limitele câmpului de acţiune a vântului şi persistă până când frecarea
încetează, el se deplasează în continuare, ca urmare a puseului din spate şi a inerţiei, şi
poartă numele de curent liber.

12
Curenţii generaţi de gradientul de gravitaţie sunt provocaţi de înclinarea nivelului
oceanic şi cuprind mai multe categorii:
• curenţi de scurgere - se formează ca urmare a înclinării nivelului marin provocat de
revărsarea apelor curgătoare, căderea precipitaţiilor etc.
• curenţi de nivelare - apar ca urmare a înclinării nivelului marin în urma apelor venite
din alte zone sau prin scurgerea apei marine dintr-o parte în alta, sub presiunea unei
forţe externe. Apar în locurile unde vânturile bat, uneori, spre ţărm, îngrămădind masele
de apă. La încetarea vântului, masele de apă se retrag.
• curenţi determinaţi de diferenţa de densitate - se formează între două bazine de apă
cu densităţi diferite, ca urmare a diferenţei de temperatură sau de salinitate.
• curenţi de compensaţie - apar în condiţiile unei pierderi de apă într-o parte a
oceanului, din care s-a născut un curent. Prin deplasarea apei într-un alt sector ia
naştere un "gol" care este imediat completat cu apa din jur. Pot fi:
- superficiali - sunt legaţi de curenţii de impulsiune, se supun legilor devierii.
- de adâncime - sunt provocaţi de mişcarea ascendentă ce transportă apele reci spre
suprafaţă (upwelling).

Curenţii mareici (fig.25) funcţionează alternativ: la flux capătă direcţia mare-uscat,


iar la reflux, invers. Se manifestă în sectoarele înguste de tip strâmtori sau canal.

fig.25 – Curent mareic

B. După direcţie şi formă, se împart în:


• curenţi orizontali, care pot fi de fund şi de suprafaţă;
• curenţi verticali, care pot fi ascendenţi şi descendenţi;
• curenţi liniari, cei care nu-şi schimbă direcţia avută de la locul de formare;
• curenţi circulari, cei care prezintă o mişcare inelară.

C. După temperatură, se disting (fig.26):


• curenţi calzi – aduc apă mai caldă decât apa regiunii în care vin (curenţii care vin de
la latitudini mici spre cele mari);
• curenţi reci – aduc apă mai rece decât apa regiunii spre care se îndreaptă (curenţii
care vin dinspre latitudini mari spre cele mici).

13
fig.26 – Harta curenţilor oceanici (curenţi calzi şi curenţi reci)

Descrierea curenţilor oceanici pe bazine oceanice

Curenţii din Oceanul Atlantic (fig.27)

Cei mai importanţi curenţi sunt cei


care iau naştere datorită acţiunii vântului.
Originea curenţilor de derivă trebuie
căutată în acele regiuni ale oceanului unde
vânturile dominante sau permanente sunt
bine dezvoltate, adică în primul rând în
zona de dezvoltare a alizeelor.
Alizeele sunt vânturi regulate care
bat, în mod teoretic, în emisfera nordică
de la nord spre sud şi în emisfera sudică
de la sud spre nord. Practic, ele sunt
abătute, având direcţia NE-SV în emisfera
nordică şi SE-NV în emisfera sudică, ele
pornesc din jurul regiunii tropicale, de la
30º-35º latitudine, şi ajung până în
regiunea calmelor ecuatoriale, unde
capătă o orientare aproape E-V.
fig.27 – Curenţii Oceanului Atlantic
În zona de dezvoltare a alizeelor din Oceanul Atlantic există doi curenţi alizeici
(ecuatoriali):
• curentul ecuatorial de N – acţionează pe tot ecuatorul, dar îşi are începutul în dreptul
insulei Capul Verde (curent de derivă): Caraibilor, Antilelor, Florida (curent de
nivelare), Golfului (de derivă şi nivelare) (fig.28-29), Canarelor (de compensaţie),
Atlanticului de Nord, Irminger, Groenlandei de Vest, Norvegiei, Spitzbergen,
Capului Nord, Murmanskului, Novaia Zemlia.

14
fig.28 – Curentul Golfului 1943 fig.29 – Gulfstream

• curentul ecuatorial de S – se află la sud de ecuator, se îndreaptă de la ţărmurile


Africii spre coastele Americii (curent de derivă): Guyanei, Braziliei, Falkland,
Benguelei.
• curentul ecuatorial contrar – se formează între curentul ecuatorial de Nord şi cel de
Sud.

Curenţii din Oceanul Pacific (fig.30)

Circulaţia apei din Oceanul Pacific este asemănătoare cu cea din Oceanul
Atlantic. Şi aici există două inele de curenţi, dispuse de ambele părţi ale ecuatorului, care
se mişcă în sens invers. De asemenea se întâlneşte şi aici un curent analog Gulfstreamului
şi anume curentul Kuro Sivo.

fig.30 – Curenţii Oceanului Pacific

• curentul ecuatorial de N – ia naştere între meridianele de 90º-120º longitudine


vestică şi între paralele de 10º-20º latitudine nordică şi se îndreaptă spre coastele

15
Asiei de SV: Kuro Sivo (fig.31), Tuşima, Alaska, Californiei, Kamciatkăi, Oya Sivo
(Curile).

fig.31 – Curentul Kuro Sivo

• curentul ecuatorial contrar – traversează Oceanul Pacific de la vest spre est, pe o


fâşie cuprinsă între 3º-8º latitudine nordică. Când ajunge în dreptul Americii
Centrale îşi împarte apele celor doi curenţi ecuatoriali.
• curentul ecuatorial de S – îşi are începutul în apropierea insulelor Galapagos şi
curge de la est spre vest: Australia de Est, Peru (Humbold) (fig.32), Cromwell.

fig.32 – Curentul Humbold

Curenţii din Oceanul Indian

Curenţii din Oceanul Indian se deosebesc faţă de cei din Pacific şi Atlantic,
deoarece Oceanul Indian are o aşezare geografică deosebită, fiind situat aproape în
întregime în emisfera sudică, sub influenţa vânturilor periodice, musonii (fig.33).

fig.33 – Muson în Oceanul Indian

16
În Oceanul Indian este bine dezvoltat numai inelul sudic al circulaţiei oceanice. În
partea de nord a sa, adică la nord de Ecuator, mişcarea curenţilor se desfăşoară sub
influenţa musonilor.
Curentul ecuatorial de S – apare în zona cuprinsă între 10º latitudine sudică şi
tropicul Capricornului: Madagascarului, Mozambicului (fig.34), Acelor, Australiei de
Vest.

fig.34 – Curenţii Madagascar, Mozambic

La nord de Ecuator nu există un inel al circulaţiei oceanice. În această regiune se


resimte clar schimbarea regimului alizeic cu regimul musonic. Musonii schimbă direcţia
curenţilor după sensul lor de acţiune periodică (vara se formează curentul Somaliei sub
influenţa musonului de SV): vara – sensul curenţilor este dinspre Africa spre Asia, iar
iarna – sensul curenţilor este dinspre Asia spre Africa.

Curenţii din Oceanul Arctic (fig.35)

În această parte a Oceanului Planetar, curenţii iau naştere din mai multe cauze.
Una din acestea este cantitatea de apă pe care o aduce curentul Atlanticului de N, ceea ce
determină o ridicare a nivelului oceanului. Pentru a se ajunge la un echilibru se formează
curenţii care elimină apă, coborând prin porţiunea deschisă cuprinsă între Scandinavia şi
Groenlanda. La ridicarea nivelului oceanului mai contribuie şi aportul marilor fluvii de pe
continentul american şi european (Obi, Lena, Makenzie etc.). Ambele aceste cauze duc la
formarea unor curenţi ce pleacă din Oceanul Arctic şi se retrag spre sud: curentul
Groenlandei de E şi curentul Labradorului.

fig.35 – Curenţii Oceanului Arctic

17
Curenţii din sudul Oceanelor Atlantic, Pacific şi Indian (fig.36)

În zona cuprinsă între paralelele de 40º-55º latitudine sudică predomină vânturile


vestice. Deoarece aici nu există uscat, se formează un curent puternic care curge
nestingherit de la vest la est ocolind întreg globul pământesc: curentul vânturilor de vest.

fig.36 – Curenţii din sudul oceanelor

Importanţa curenţilor oceanici

• modifică clima – dau naştere anomaliilor termice, influenţează repartiţia


precipitaţiilor atmosferice.
• au un rol important în transportul sedimentelor cu granulaţie fină şi al particulelor
fine aflate în suspensie în apa mării.
• transportă cantităţi însemnate de plancton, care are importanţă mare pentru
organismele mai mari care le folosesc drept hrană.
• influenţează circulaţia atmosferică.

18