Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Poetul se fixează de aceea într-o atitudine de contemplare mută, ca în faţa unui idol
(„M-am oprit lângă tine, cînd tăcerea ta/ mi-a spus : „nu mă atinge !”/ M-am oprit lîngă tine,/
descoperind că părul tău e o flacără/ pe care vîntul n-o stinge./ Şi lîngă minunea cea mai
simplă/ am stat cum se cuvine.”-M-am oprit lîngă tine).
Devoţiunea este a unui ascet care s-a rupt de lume. Şi ce dureroasă e această rupere
pentru cel care există sufleteşte atât cât priveşte lumea simţim din versurile în care îşi
închipuie, cu patetică insistenţă, că lumea îl caută, îl cere înapoi („Şi anotimpuri, vînt de
miazănoapte/ sau vănt de sud, dacă m-ar căuta,/ pe-o treaptă m-ar găsi în preajma ta. Şi
călători, iscoade de departe,/ şi patrie, morminte, bolovani,/ dacă de mine toate-ar întreba/ m-
ar dibui prin vînt in preajma ta.”). Blaga trăieşte astfel un extaz prelungit: „De zile, săptămîni,
de luni, de ani, / mă pierd în ochii tăi, mîndră de iubire (Aripi de argint). Abandonarea în
contemplare dă o stare de beatitudine paradisiacă, poetul simte că-i cresc aripi „din pene de
argint”, că are în jurul capului nimbul pe care femeia îl poartă mereu ( „Ne oglindim în ape,
faţă, nimb” – Poveste) şi că devine, alături de ea centru al universului, pe care prezenţa lor îl
diafanizează, redând totului puritatea luminii( „De argint se făcuseră, o, treptele, frunţile- /
martore puse izvoadelor din univers. / Iar noi ne ghiceam izbăviţi din penumbre, / ca două
făpturi de mătase în mers.” – Legenda noastra).
Cadrul firesc al acestei iubiri al cărei sens e integrarea în cosmic este, evident,
universul însuşi ( „Hotare, veac, tărîm s-au şters. / Mai suntem noi şi-un univers” – Umblăm
pe cîmp fără popas), corola de minuni a lumii. Mai concret, natura, peisajul, şi anume acela
cu funcţie de spaţiu simbolic la Blaga. Aşadar câmpul cu iarbă şi cu holde aurii, inundat de
lumina incandescentă a verii sau de căderi de stele, cu „susur mare de lăcuste / şi de gîze
fără număr” ( Cărăbuşul de aramă ), muntele ( „În ceasul acela pe-a muntelui coamă - / unde-
adăstarăm sub brazi, / nimiciţi de arzîndu-l albastru” – Văzduhul seminţe mişca), pădurea
( „Ne ducem prin tomnatice păduri, / Tristeţea să ne-o ardem în lumină” – Poveste) sau
substitutele ei, grădina şi parcul cu ninsoarea de polen a alunilor şi a plopilor, peisajul panic
( „Îmi place să te văd în cuvenitul cadru. / Sub, ruginii şi roşii, frunzele de viţă” – Prezenţă).
Într-un cuvânt, spaţiile paradisiace ale poziei lui Blaga,care-şi datorează uneori acest atribut
tocmai prezenţei iubitei. Femeia pe care o cântă Blaga fiind o realitate ontologică ( şi în acest
sens divină, nu în sens religios, şi nici estetic sau moral), nu şi una psihologică, morală,
socială, neputinţa ei de a răspunde pasiunii este exclusă, şi odată cu ea şi tensiunea în
raporturile dintre îndrăgostiţi, conflictul şi drama, cu un cuvânt – istoria unei iubiri. Toate
acestea le aflăm, de pildă, în erotica eminesciană, care implică însă, în fundamentul ei , ideea
superiorităţii bărbatului, idee ce reflectă conştiinţa genialităţii. Oricât ar idolatriza femeia şi
oricât i-ar cerşi dragostea, Eminescu păstrează conştiinţa superiorităţii, el rămâne Hyperion.
La Blaga raportul este inversat, superioară, prin condiţie ontologică, e femeia, poetul e un
închinător pe treptele templului, la picioarele statuii, împărtăşindu-se din lumina ei. Ora de
iubire pe care Eminescu o cere şi care ar fi dat femeii nemurirea e primită de Blaga ca o
graţie ce suspendă spaima de neant ( „ O oră între-abis şi umbre / la răscruci de veac şi
teamă, / o oră prelungită-n slavă / mi te-a dat, ca-n vis, în seamă / (...) tu , edenică-ntrupare!”
– Ecstaz).
Susţinută de o mare idee despre iubire, cântând femeia-zeiţă, poezia lui Blaga este în
chip necesar gravă, solemnă, imnică. Mai exact, ea îşi găseşte formula depăşind pura
expresie a uimirii descoperirii, exclamţia, dându-i o respiraţie mai largă şi sublimând strigătul
ce răsună în mai toate Poemele luminii în fraze incantatorii, pe care le însoţeşte cu o gestică
elocventă, reţinută, stilizată în sensul ritualicului. Formula aceasta nu e însă foarte stabilă,
căci seninătatea, bucuria calmă pe care o presupune este la Blaga o stare precară,
trecătoare, atinsă cu greu pe un fond sufletesc de nelinişti şi spaime. Abaterile mai frecvente
şi mai semnificative se produc fie prin sublinierea apăsată a înseninării sufleteşti – şi
metamorfozarea ei astfel intr-o exuberanţă cam zgomotoasă ; din pricina expresiei jucăuşe,
săltăreţe, entuziasmul ( trăit atât de profund de Blaga, în sensul lui originar) pare mimat, facil,
şi imnul devine madrigal -, fie prin dispariţia bucuriei şi seninătăţii, prin ieşirea din starea de
extaz şi invadarea sufletului de toate neliniştile. În locul imnului apare atunci elegia iubirii
pierdute. Ea menţine gravitatea de ton şi de sentiment a poeziei imnice şi, ceea ce este
aparent surprinzător, atitudinea faţă de femeie.