Ipostasul feminităţii în opera lui Blaga

Motto: „În mine se mai vorbeşte şi astăzi despre tine.”

(L. Blaga)

O mie nouă sute nouăsprezece – toamna! La apariţia Poemelor luminii, N. Iorga

descoperea în Lucian Blaga un creator de o „sinceritate înduioşată”, de un mare „simţ al
misterului”, calităţi care „nu se mai întâlniseră în aceeaşi măsură la poeţii tineri”. Mult timp,
problema încadrării lui Blaga în tendinţele poetice ale epocii a generat controverse. Suportul
intelectual , întrebările obsedante rezolvate liric, notele expresioniste, acestea pledau pentru
actualism, motiv ce îl determina pe Eugen Lovinescu să-l includă (în Istoria literaturii române
contemporane din 1927) printre moderni. Dacă pâna atunci aceştia cunoscuseră,aproape
toţi, experienţe franceze, privirile lui Blaga se îndreaptă spre Rainer Maria Rilke, spre Stefan
George şi Richard Dehmel, poeţi de expresie germană. Printre primii la noi, autorul Poemelor
luminii vorbea de Theodor Däubler, Georg Trakl, Stefan Heym, Franz Werflel şi ceilalţi, ca şi
necunoscuţi multora.Însă colaborarea consecventa la „Gîndirea”, cu versuri şi studii filosofice,
furniza argumente pentru o clasificare contrarie, printre conservatori. Într-un compediu mai
nou (Istoria literaturii române contemporane, 1937), E. Lovinescu revenea asupra primei
clasificări, plasându-l alături de Nichifor Crainic, de Ion Pilat, V. Voiculescu şi alţii, la Poezia
tradiţionalistă. La rândul său, G. Călinescu îl situa la fel, în context tradiţonal, în capitolul
Ortodoxiştii ,deşi,practic, sistemul metafizic al lui Blaga lăsa în suspensie dogmele creştine
pentru a se adânci în spiritualismul magic ancestral sau primitiv.
Definirea ipostazelor eului în lirica lui Lucian Blaga nu poate fi concepută în afara
considerării întinsei şi esenţialei arii a poeziei erotice. Poezia de dragoste a lui Blaga este în
esenţă o laudă a femeii iubite, văzută ca o întrupare a substanţei absolute a lumii-şi de aceea
adorată. Este „femeie de lumină” (Thalatta! Thalatta!), „pumn de lumină” (Ardere), „trup al
luminii”(Oracole), al luminii originare,cosmogonice (Lumina), ea este prin excelenţă al
divinului ( Nu-mi presimţi iubirea cînd privesc/ cu patimă-n prăpastia din tine/ şi-ţi zic: /O,
niciodată n-am văzut pe Dumnezeu mai mare?” – Nu-mi presimţi?), e „fiinţă” (Ardere), adică
ceea ce este, ca Elohim. Această calitate fundamentală revine mereu, chiar dacă în alţi
termeni.
Consubstanţială cu natura, femeia se aseamănă până la cunfuzie cu vegetalul
(Cîntecul focului), o frunză în cădere i se opreşte în păr visând „că-n an mai putea înc-
odată/podoabă să fie de foc altui pom” (Văzduhul seminţe mişca).
Femeia este divină, în inţelesul păgîn pe care cuvântul îl are la Blaga, şi e arătată de
aceea ca nimfă (Pan către nimfă) şi zeiţă (Dumbrava roşie), „sfîntă frămîntată de voluptatea
ascunsă a păcatului” (Lumina raiului), „strălucitoare, mîndră şi pagînă” (Noapte), ca „fiica
pămîntului” râzând în soare şi jucând peste cruci şi peste biserica scufundată sub „gliile
verzi”, simbol al unei religii noi, a materiei, alta decât cea reprezentată de Iisus( Fiica
pământului/ sînii şi-i îngrădeşte cu spini./Se prăpădesc de vedenie/ popii luminii/popii
adîncului.” –Fiica pămîntului joacă).
Triumful vieţii asupra morţii, în imaginea femeii, este, ca imagine poetică, o „alcătuire”
mitică (O fată frumoasă e/ cum ne-o arată soarele:/ pe cale veche o minune nouă,/ curcubeul
ce sare din rouă.”-Catrenele fetei frumoase). Femeia devine timpul uman, „singurul triumf al
vieţii asupra morţii”, astfel că în condiţia pământească a omului, una singură este alegerea, la
ispita
aceleiaşi patimi trupeşti (O nerăbdare mă pătrunde,/ să văd, prin lunile de foc,/ ce fructe calde
şi rotunde/ cresc să-mplinească vis şi loc.”-Anotimpuri).
Divină ca substanţa cosmică a cărei întrupare este, misterioasă ca ea (”Femeie,/ ce
mare porţi în inimă şi cine eşti?”-Dorul), ermetică (”Un text şi-o melodie / e iubita mea,/ cuvînt
acoperit de cîntec, / cuvînt ce nu-l pot descifra”-Ermetism) şi de aceea numită de două ori
Runa (Odă către Rune, Madrigal-„Iubită Runa, dragă una...”), femeia este una dintre minunile
„corolei de minuni a lumii”, cea mai frumoasă dintre ele. „Minune” îi spune mereu poetul
(„sălbatica mea minune”, „pustietoare minune”) şi-i caută astfel numele care i s-ar potrivi
( „Caut nume-fie-o mie-/ Să-ţi arăt ce-mi eşti tu mie.”-Caut nume).
Femeia nu poate fi individualizată în trăsăturile ei nesemnificative, făptura ei
prelungindu-se în cosmic („Nimic din ale tale nu te mărgineşte,/ nici chiar frumuseţea ta ce
pare faţă de lume-o dulce limitare.”-Odă către Runa).
Repedea reducere la esenţial a imaginii femeii este însoţită de o stilizare a idilei. După
îmbrăţişările pătimaşe din unele poeme de început, arătând mai mult nevoi spirituală de
apropiere a „luminii” decât senzualitate, idila înseamnă mai mult sărut şi privire. Sărutul iubitei
are valoarea darului suprem, e „pe-a vieţii măsură” (Drumeţie) şi dăruire ca un semn de
neşters „Port pe gură cruda aromă a gurii/ tale. Ploi de stele, curgînd, n-o spală” ( Basm lîngă
focul de stînă). Rarele momente de tulburare senzuală sunt scurte şi se rezolvă în
contemplare („cu un surîs ameţitor tu-mi răscoleşti/ tot furnicarul de porniri, / (...) biruitoare mă
priveşti/ şi-n ochii mei te oglindeşti/ strălucitoare, mîndră şi păgînă./ Iar eu încet, nespus de-
ncet/ pleoapele-mi închid / îmbrăţişînd cu ele tainic/ icoana ta din ochii mei,/ surîsul tău,
iubirea şi lumna ta.” – Noapte)
Dorinţa se sublimează şi se satisface în simpla atingere: „Ca dintr-o nevăzută amforă
rotundă/ îţi verşi mlădie trupul gol în iarbă./ Şi vîna de la tîmplă îmi zvîcneşte (...) Ca pînea
caldă eu te-aş frînge” (Pan către nimfă) – „Nu vreau decît/ să-mi port curate/ degetele
răsfirate/ prin părul ei” (Zeul aşteaptă). Erotica lui Blaga este esenţial pură, castă, străină în
general de voluptăţile cărnii, în care i se pare că iubirea nu numai culminează ci şi îşi
alterează calitatea. Aceste voluptăţi sunt un „dulce chin”, o „amară plăcere” ce lasă femeii o
umbră uşor albăstrie sub ochi, semn de „izbînzi răspunzînd în pierzanii”, de „ farmec rănit”,
căruia poetul îi dă un sens mitic, menţinându-se în cadrele ideii lui despre iubire: semnul de
sub ochi îi aminteşte „de Eva în fugă ieşind din rai,/ şi, nu ştiu cum, / de-ntîia ei umbră căzută
pe drum” (Umbra Evei). Umbra e urmarea-şi semnul-căderii din sfera luminii în aceea a
materiei opace. De aici regretul, concentrat în formula „farmec rănit”, căci iubirea este pentru
Blaga farmec, vrajă, încântare, (pusă şi titlul unui poem), în accepţia originară a cuvintelor, e
ridicare în alt plan de existenţă, sentiment al comuniunii cu absolutul, şi „agentul” este femeia,
a cărei prezenţă poate reda pământului sclipirea diafană iniţială( „supt pasul tău, pe unde
treci/ sau stai, pămîntul înc-odată, pentru-o clipă,/ cu morţii săi zîmbind, se face străveziu. /
Ca-n ape fără prunduri, fabuloase, reci, / arînd se văd minuni-prin lutul purpuriu.”- A fost
cîndva pămîntul străveziu).

La rândul său, o poezie ca În lan pune renunţarea expresă la conştiinţa individuaţiei

sub semnul prezenţei femeii. Absenţa dorinţelor subiectului limitat(„Eu zac...fără dorinţi”)
afirmp indirect o altă prezenţă- aceea a naturii învăluite în cântecul feminin, în care „sufletul
simili-embrionar”, scufundat ca într-o paradigmă universală,originară, are toate şansele să se
regenereze, să renască( „Ea cîntă / şi eu ascult. / Pe buzele ei calde mi se naşte sufletul.”).
Tăcînd, eul poetic se lasă rostit de cîntecul femeii care,- dată fiind paralela metaforică ce
structurează textul, apare ca substituit simbolic al naturii înseşi. În înfăţişarea ei de „leagăn
chtonian”. În lan propune astfel o scenă tipică, dintre cele mai definitorii, pentru explicarea
semnificaţiilor erosului în lirica lui Blaga. Ea schematizează oarecum însuşi mecanismul
fantasmatic, construind unul din acele „scenarii imaginare” dragi psihanalizei, în spatele
cărora se poate descifra afirmarea, în travesti, a unor dorinţe refulate. Reprimându-şi orice
impuls individualizant care i-ar putea marca ruptura şi distanţarea pe spaţiul matricial,
subiectul reconstituie în plan simbolic, mimează starea embrionară („Eu zac în umbra unor
maci”). Funcţiile eului astfel reîncorporate sunt „preluate” de fata din lan ce „strînge cu
privirea snopii de senin ai cerulu” dar este o fiinţă telurică („cu gene lungi ca spicele de orz”),
deci concentrează în sine semnele totalităţii cosmice. Impulsul erotic îşi află, aşadar soluţia în
transgresarea limitelor eului, ca într-o simultaneitate a trăirilor individuale cu mişcările de
adâncime ale universului ce le absoarbe. Femeia (iubită / mamă) concretizează astfel, în
consens cu ansamblul viziunii, ceea ce psihanaliştii numesc „fantasma întoarcerii la sânul
matern”.
Femeia va fi straja copilăriei, ce grijeşte să nu se stingă „micul incendiu ascuns în
inima brânduşei de toamnă”, când el ajunge înaintea ultimei porţi („Ci poarta e în adevăr
aici? Poarta sură/ căreia n-aş vrea pe nume să-i spun?/ Tu opreşte-mă încă, să nu intru.” –
Cuvinte către fata necunoscută din poartă).

Poetul se fixează de aceea într-o atitudine de contemplare mută, ca în faţa unui idol
(„M-am oprit lângă tine, cînd tăcerea ta/ mi-a spus : „nu mă atinge !”/ M-am oprit lîngă tine,/
descoperind că părul tău e o flacără/ pe care vîntul n-o stinge./ Şi lîngă minunea cea mai
simplă/ am stat cum se cuvine.”-M-am oprit lîngă tine).

Devoţiunea este a unui ascet care s-a rupt de lume. Şi ce dureroasă e această rupere
pentru cel care există sufleteşte atât cât priveşte lumea simţim din versurile în care îşi
închipuie, cu patetică insistenţă, că lumea îl caută, îl cere înapoi („Şi anotimpuri, vînt de
miazănoapte/ sau vănt de sud, dacă m-ar căuta,/ pe-o treaptă m-ar găsi în preajma ta. Şi
călători, iscoade de departe,/ şi patrie, morminte, bolovani,/ dacă de mine toate-ar întreba/ m-
ar dibui prin vînt in preajma ta.”). Blaga trăieşte astfel un extaz prelungit: „De zile, săptămîni,
de luni, de ani, / mă pierd în ochii tăi, mîndră de iubire (Aripi de argint). Abandonarea în
contemplare dă o stare de beatitudine paradisiacă, poetul simte că-i cresc aripi „din pene de
argint”, că are în jurul capului nimbul pe care femeia îl poartă mereu ( „Ne oglindim în ape,
faţă, nimb” – Poveste) şi că devine, alături de ea centru al universului, pe care prezenţa lor îl
diafanizează, redând totului puritatea luminii( „De argint se făcuseră, o, treptele, frunţile- /
martore puse izvoadelor din univers. / Iar noi ne ghiceam izbăviţi din penumbre, / ca două
făpturi de mătase în mers.” – Legenda noastra).
Cadrul firesc al acestei iubiri al cărei sens e integrarea în cosmic este, evident,
universul însuşi ( „Hotare, veac, tărîm s-au şters. / Mai suntem noi şi-un univers” – Umblăm
pe cîmp fără popas), corola de minuni a lumii. Mai concret, natura, peisajul, şi anume acela
cu funcţie de spaţiu simbolic la Blaga. Aşadar câmpul cu iarbă şi cu holde aurii, inundat de
lumina incandescentă a verii sau de căderi de stele, cu „susur mare de lăcuste / şi de gîze
fără număr” ( Cărăbuşul de aramă ), muntele ( „În ceasul acela pe-a muntelui coamă - / unde-
adăstarăm sub brazi, / nimiciţi de arzîndu-l albastru” – Văzduhul seminţe mişca), pădurea
( „Ne ducem prin tomnatice păduri, / Tristeţea să ne-o ardem în lumină” – Poveste) sau
substitutele ei, grădina şi parcul cu ninsoarea de polen a alunilor şi a plopilor, peisajul panic
( „Îmi place să te văd în cuvenitul cadru. / Sub, ruginii şi roşii, frunzele de viţă” – Prezenţă).
Într-un cuvânt, spaţiile paradisiace ale poziei lui Blaga,care-şi datorează uneori acest atribut
tocmai prezenţei iubitei. Femeia pe care o cântă Blaga fiind o realitate ontologică ( şi în acest
sens divină, nu în sens religios, şi nici estetic sau moral), nu şi una psihologică, morală,
socială, neputinţa ei de a răspunde pasiunii este exclusă, şi odată cu ea şi tensiunea în
raporturile dintre îndrăgostiţi, conflictul şi drama, cu un cuvânt – istoria unei iubiri. Toate
acestea le aflăm, de pildă, în erotica eminesciană, care implică însă, în fundamentul ei , ideea
superiorităţii bărbatului, idee ce reflectă conştiinţa genialităţii. Oricât ar idolatriza femeia şi
oricât i-ar cerşi dragostea, Eminescu păstrează conştiinţa superiorităţii, el rămâne Hyperion.
La Blaga raportul este inversat, superioară, prin condiţie ontologică, e femeia, poetul e un
închinător pe treptele templului, la picioarele statuii, împărtăşindu-se din lumina ei. Ora de
iubire pe care Eminescu o cere şi care ar fi dat femeii nemurirea e primită de Blaga ca o
graţie ce suspendă spaima de neant ( „ O oră între-abis şi umbre / la răscruci de veac şi
teamă, / o oră prelungită-n slavă / mi te-a dat, ca-n vis, în seamă / (...) tu , edenică-ntrupare!”
– Ecstaz).

Susţinută de o mare idee despre iubire, cântând femeia-zeiţă, poezia lui Blaga este în
chip necesar gravă, solemnă, imnică. Mai exact, ea îşi găseşte formula depăşind pura
expresie a uimirii descoperirii, exclamţia, dându-i o respiraţie mai largă şi sublimând strigătul
ce răsună în mai toate Poemele luminii în fraze incantatorii, pe care le însoţeşte cu o gestică
elocventă, reţinută, stilizată în sensul ritualicului. Formula aceasta nu e însă foarte stabilă,
căci seninătatea, bucuria calmă pe care o presupune este la Blaga o stare precară,
trecătoare, atinsă cu greu pe un fond sufletesc de nelinişti şi spaime. Abaterile mai frecvente
şi mai semnificative se produc fie prin sublinierea apăsată a înseninării sufleteşti – şi
metamorfozarea ei astfel intr-o exuberanţă cam zgomotoasă ; din pricina expresiei jucăuşe,
săltăreţe, entuziasmul ( trăit atât de profund de Blaga, în sensul lui originar) pare mimat, facil,
şi imnul devine madrigal -, fie prin dispariţia bucuriei şi seninătăţii, prin ieşirea din starea de
extaz şi invadarea sufletului de toate neliniştile. În locul imnului apare atunci elegia iubirii
pierdute. Ea menţine gravitatea de ton şi de sentiment a poeziei imnice şi, ceea ce este
aparent surprinzător, atitudinea faţă de femeie.

Universul mistic creat de Blaga în opera sa dezvoltă o impresionantă pasiune pentru

inedit, incită lectorul să descifreze enunţurile răguşite din simboluri, concretizează inefabilul
absolutului în slove mirifice de înţelepciune, asta convertind simplitatea unui om în
complexitatea universală a geniului.