T e m a 1.

OBIECTUL DE STUDIU AL DISCIPLINEI

Liberalismul – doctrină fundamentală Europeană

1. Conceptul de doctrină politică
2. Specificul doctrinelor politice criterii de clasificare
3. Esenţa liberalismului clasic
4. Reprezentanţii teoreticieni ai liberalismului clasic: Jan Loske, J. Bentham, B. Constant
5. Neoliberalismul. Etapele de constituire
6. Liberalismul economic

Problema organizării şi conducerii societăţii i-a preocupat pe oamenii politici şi pe

teoreticienii domeniului politic din cele mai vechi timpuri. În perioada revoluţiilor burgheze,
precum şi în cea post revoluţionară, se înfruntau în societatea europeană diferite curente de
gîndire social-politică. Toate erau preocupate de găsirea celor mai bune căi de organizare şi
de dezvoltare a ţărilor respective. Fiecare considera că proiectul său exprimă adevărata cale
pe care trebuie să meargă societatea.
Doctrinele politice.
Politologia, ştiinţele politice operează cu categoria sau conceptul de doctrină politică, adică
un ansamblu de teze sau cunoştinţe coerente, călăuzite de un principiu unificator sau de un
set de principii de transformare a societăţii, organic unite şi intercondiţionate. Acestea
evoluează şi tind să orienteze realitatea politică în lumina unor valori care exprimă interese
şi opţiuni sociale, economice, ideologice similare, specifice unui grup, unei categorii sociale
sau unei clase sociale, într-un anumit timp istoric.
Doctrina politică, evident, exprimă interesele unui anumit grup social, într-o anumită etapă
istorică şi defineşte poziţia sau concepţia acestuia faţă de problemele fundamentale ale
organizării politice. Unii politologi susţin că “elementele constitutive ale unei doctrine
politice sunt două: asupra situaţiei sociale sau /şi asupra evoluţiei sociale şi un ideal social”.
Într-un anume fel, doctrina politică ca o configuraţie ideală, în sensul de formulare a unor
concepţii care urmăresc să aibă efecte, direct sau indirect, asupra dezvoltării societăţii,
influienţînd luptele socio-politice pe termen mai lung sau mai scurt, pe plan naţional sau
internaţional. Istoria bogată şi complexă a luptelor politice relevă că o doctrină sau concepţie
politică, particularizarea doctrinei într-un context social determinat sunt influenţe şi active în
măsură în care oamenii care exercită puterea le asimilează şi le transformă în principii de
acţiune, de modelare a dezvoltării sociale, economice şi politice.
Dintr-o asemenea perspectivă, examinate istoric, doctrinele politice se arată a fi îndeplinit sau
a exercita roluri progresiste, conservatoare sau retrograde, în funcţie de interesele exprimate,
de telurile şi valorile ce le călăuzesc. De altfel, aproape orice doctrină politică este dinamică,
se dezvoltă în raport cu viaţa socială, iar în caz contrar, se osifică, devine dogmă sau se
poate transforma într-o utopie, o profeţie, un mit, în sensul de continuă promisiune a ceva
realizabil “cîndva”.
În ce priveşte dogma – fără a intra în detalii – este de relevat că acesta are sensul de
învăţătură sau teză considerată ca imobilă, acceptată necritic, fără a se lua în considerare
condiţiile concrete, evoluţia cunoaşterii sau a proceselor sociale etc. uneori în literatura
politologică se consideră dogmă orice politică ce se ghidează după anumite principii
constante, acesteia opunîndu-i-se pragmatismul.
În plan socio-politic, prin prisma comportamentului, dogmatismul poate fi considerat ca
atitudine sau concepţie fixă, neschimbătoare faţă de realităţi, spiritului dogmatic fiindu-i
proprie absenţa unei judecăţi critice în ce priveşte conţinutul, valoarea şi finalitatea unor
principii, teorii sau idei orientative Dogma sau abordarea dogmatică a unor idei sau teorii
duc la conservatorism, ca o atitudine politică ce preferă păstrarea stării de fapt (status-quo)
sau acceptă modificări minore, fiind împotriva unor schimbări radicale în viaţa politică,
economică şi socială, schimbările fiind acceptate sub forma unei mişcări moderate şi
prudente spre viitor. Conservatorismul politic se remarcă prin importanţa decisivă acordată
 2
tradiţiilor, continuităţii istorice, perioadei pentru apărarea “ordinii naturale”. De regulă,
conservatorismul respinge revoluţiile şi acceptă doar reforme moderate.
Pe de altă parte, trebuie ţinut scamă ca într-una şi aceeaşi mişcare politică este posibil să
existe un grup conservator în grupuri radicale sau liberale, apartenenţa la grupul conservator
nefiind determinată de îmbrăţişarea ideologiei conservatoare, ci de apărarea unor elemente
tradiţionale ale mişcării politice în cauză (liberale, republicane, democrate, creştin-sociale,
socialiste etc.). Astfel , adepţii unei doctrine pot fi dogmatici şi exclusivişti, chiar dacă
pretind că susţin principiile democraţiei şi pluralismului, sau novatori şi liberali în cadrul
unei opţiuni conservatoare.
O abordare politologică a doctrinelor politice la întîlnirea dintre secolele al XX-lea şi XXI-lea
nu necesită incursiuni în trecut, preocupare ce ţine de alte zone ale ştiinţelor politice, mai
precis de istoria doctrinelor, care arată că se poate vorbi despre un “carusel” al doctrinelor
politice, în sensul unei înlănţuiri sau unei serii de “mişcări” ale ideilor, tezelor şi principiilor
doctrinare.
Pentru a examina politologic lumea de azi, spre a o înţelege tendenţial pa cea de mîine,
esenţial este a cunoaşte ideile şi teoriile politice aşa cum au ajuns ele să fie înfăţişate de
principalele doctrine ale epocii. Ca disciplină ştiinţifică, politologia urmăreşte realizarea
unei sinteze, prezentarea a ceea ce “spun” diversele doctrine despre ele însele, ca şi doctrină
în cauză.
Adâncirea analizei – necesară, utilă, mereu binevenită – ar duce, desigur în direcţia
confruntării principiilor cu practica, la expunerea unor judecăţi de valoare şi la departajări
prin comparaţie. Important este că, nici unul din cazuri, abordarea politologică să nu se
dilueze şi să nu cedeze tentaţiei politico-ideologice, partizanatului, ceea ce este şi trebuie să
fie străin demersului ştiinţific. Singura temelie pentru a emite judecăţi de valoare şi a efectua
departajări prin comparaţie o reprezintă confruntarea principiilor cu practica.
În acest sens, înainte de a înfăţişa succint principalele doctrine contemporane, adică de a
descifra tezele lor de bază, se impun cîteva observaţii generale.
În primul rând , este de reţinut că toate doctrinele politice, fără excepţie, au un caracter istoric,
fiecare dintre ele susţinând un anumit set de valori, în funcţie de ideologia de la care
pornesc.
În al doilea rând, fundamentarea teoretică şi aplicarea practică a doctrinelor politice au
cunoscut şi cunosc diferenţieri, deosebiri, mergându-se uneori pînă la separări şi sciziuni
doctrinare, sub denumiri diferite, la “variante”.
În al treilea rând, între diferite doctrine politice există un “transfer” de teză sau principii,
rezultatul continuei adaptări la realitatea socială. Nici una dintre ele nu este unitară, “pură”.
În al patrulea rând, nici una dintre doctrinele politice nu are şi nu poate avea caracter de
universitate.
În al cincilea rând, în ansamblu privită, istoria doctrinelor politice reflectă, în cele din urmă
istoria performanţelor sau contraperformanţelor socio-umane ale fiecăreia în parte şi ale
tuturora laolaltă.
Deci, doctrina reprezintă o concepţie închegată, coerentă care pe baza anumitor principii
interpretează realitatea înconjurătoare, reflectă interesele şi poziţiile unor grupuri şi categorii
sociale sau comunităţi umane, pe care le exprimă prin prisma unor principii călăuzitoare. În
felul acesta se disting doctrine filosofice /materialiste exprimate prin principiul materialităţii
lumii, idealiste exprimate prin principiul spiritualităţii lumii /, religioase /creştine,
musulmane, daoiste, budiste…/economice /economia de piaţă liberă, economia
centralizată…/, militară /de apărare naţională, de expansiune, de hegemonie…/şi doctrine
politice care privesc organizarea şi conducerea societăţii.
Doctrina politică se poate aprecia ca un sistem coerent de idei, ca o concepţie politică
închegată privind organizarea şi conducerea societăţii pe baza unui sau a unor principii
călăuzitoare.
Doctrinele politice constituie sisteme de idei, teze principii, concepţii elaborate, argumente cu
privire la organizarea şi funcţionarea societăţii, la esenţa puterii politice, la conţinutul,
formele şi mecanismele de exercitare a acestora, la rolul instituţiilor şi al claselor politice, la
 3
raporturile dintre guvernanţi şi guvernatori. Ele reflectă interesele şi aspiraţiile unor grupuri
sociale şi promovează anumite valori şi norme social-politice şi umane.
Doctrinele politice au rolul de a explica, justifica şi argumenta poziţiile şi atitudinile
grupurilor sociale şi ale conducătorilor lor, de a propune idealuri şi programe de acţiune.
Elaborarea lor este influenţată de condiţiile social-istorice, de nivelul cultural antic, precum
şi de cerinţele progresului istoric.
Pornind de la principiile care stau la baza doctrinelor politice, ele se pot împărţi în două mari
categorii: doctrinele politice privind organizarea şi conducerea democratică a societăţii şi
doctrine politice privind organizarea şi conducerea în mod dictatorial al societăţii.
Din categoria doctrinelor democratice care respectă interesele cetăţenilor şi au la bază
principiile statului de drept fac parte: doctrinele politice liberale şi neoliberale care pleacă de
la respectarea voinţei cetăţenilor şi conducerea societăţii şi a statului de drept în care
cetăţenii se bucură de largi drepturi şi libertăţi, doctrinele politice conservatoare şi
neconservatoare care au la bază principiul conservării structurilor existente sau efectuarea
unor schimbări cu multă prudenţă, însă respectă voinţa cetăţenilor şi a statului de drept,
doctrina politică democrat-creştină, care în organizarea şi conducerea societăţii îmbină
valorile şi normele religiei creştine cu principiile şi valorile democratice, doctrinele politice
social-democratice: care şi ele concep organizarea şi conducerea societăţii ca o expresie a
voinţei cetăţenilor, pe baza pluralismului politic şi a statului de drept, având însă la bază
principiul promovării intereselor oamenilor muncii în raport cu cei bogaţi în care statul să
ducă o largă politică de protecţie socială, recurgându-se chiar la limitarea puterii celor
bogaţi.
La categoria doctrinelor ce prevăd conducerea societăţii în mod dictatorial, nesocotind voinţa
cetăţenilor se includ: doctrina politică fascistă, doctrina politică comunistă de tip marxist-
leninist, precum şi doctrine politice rasiste, elitiste, militariste…Comun pentru aceste
doctrine este ignorarea pluralismului politic, a drepturilor şi libertăţilor democratice,
promovarea făţişă a dictaturii, presiuni şi discriminări sociale şi rasiale, nesocotirea totală a
principiilor statului de drept.
Doctrinele sunt multe, dar nici una dintre ele nu pot şi considerate ca sisteme închise, cu
delimitări precise. Doctrinele au elemente comune, în evoluţia lor nu păstrează a anumită
puritate de idei. El capătă numiri diferite în funcţie de ţări precum: doctrina creştin
democrată, social-creştină…
Orice doctrină politică este dublată de o doctrină economică. Doctrinele politice privind
organizarea şi conducerea democratică a societăţii se bazează pe doctrine economice de
piaţă liberă. Doctrinele politice dictatoriale au la bază doctrine bazate pe economia
centralizată, pe amestecul făţiş al statului în economie…
Apariţia doctrinelor politice este legată nemijlocit de organizarea şi conducerea societăţii. Ele
au apărut o dată cu apariţia sistemului politic, adică în societatea burgheză. Aşa apar mai
multe doctrine de constituire a societăţii.
În formaţiunile sociale sclavagiste şi feudale a predominat forma de organizare politică de tip
monarhist. În acea perioadă în principiu au dominat doctrinele politice bazate pe ideea
monarhia ideilor absolute. Apare o varietate de doctrine politice în procesul de trecere de la
feudalism la capitalism, în perioada revoluţiilor burgheze, cu apariţia partidelor politice.
Anume partidele politice aveau la baza activităţii lor doctrine politice proprii, pe care îşi
fundamentează programele şi acţiunile de guvernare.
De la bun început liberalismul includea în sine ideea libertăţii individuale, demnitatea
personalităţii umane, toleranţa. Lupta pentru libertate însemna lupta pentru lichidarea
restricţiilor asupra libertăţii economice, fizice şi intelectuale a persoanei. Teza – Eu sunt
liber în măsura în care în viaţa mea nu se amestecă alţii. De aceea liberalismul a declarat
pierderea legitimităţii a tuturor formelor de putere menţionate şi a privilegiilor păturilor
sociale. S-a pus pe primul loc libertăţile naturale individuale a persoanelor indiferent de
provenienţa socială. Şi aici apare problema relaţiei persoanei cu statul, neamestecul statului
în problemele individului. De aici apare ideea statului ca “paznic de noapte”.
Esenţa constă de a îndreptăţi aşa numitul stat minimal care este împuternicit cu drepturi
minimal necesare pentru faza ordinii, apărarea de duşmani externi. Prioritate se dă societăţii
 4
civile faţă de stat. În aşa mod liberalii compară statul nu cu capul care încununează
societatea, ci cu o pălărie pe care a poţi schimba fără mare problemă.
Altfel spus – societatea reprezintă un factor ----- iar statul o derivată (secundar). Scopul
statului pentru liberali reprezintă apărarea drepturilor, libertăţilor unor persoane aparte.
Liberalismul direct pune pe seama statului asigurarea cu bunuri materiale a persoanelor
dezavantajate. Liberalismului îi aparţine ideea că în stat trebuie să domine nu unele
persoane, ci legea. Relaţiile între persoane se înfăptuiesc pe baza respectării stricte a legilor,
care sunt chemate să asigure, să garanteze libertatea persoanei, invalabilitatea proprietăţii şi
alte drepturi.
Întotdeauna accentul a fost pus pe toleranţă şi pluralism, limitarea puterii politice şi separarea
puterilor în stat, libertatea individuală şi proprietatea privată, unicitatea şi inviolabilitatea
individului, drepturi individuale şi autonomia personală. Se afirma mereu despre importanţa
distincţiei (diferenţa) dintre sfera publică şi cea privată.
Liberalismul – din l. lat – ceea ce-i caracteristic omului liber – mod de gîndire şi activitate,
pentru care e caracteristic independenţa în ce priveşte tradiţiile, obiceiuri, dogme, tendinţa şi
capacitatea de autodeterminare activă în lume, totalitatea învăţăturii politico-ideologică, a
programelor care pun drept scop lichidarea sau slăbirea diferitelor forme de constrângere a
individului de către stat şi societate. În sens conceptual – lipsa unor prejudecăţi de grup, de
clasă, naţionale…, toleranţă, cosmopolitism, umanism, individualism, democratism,
sublinierea valorilor personalităţii.
În sfera politică se bazează pe recunoaşterea drepturilor omului, diviziunea puterii legislative
şi executive, libertatea alegerii activităţii, libertatea concurenţei.
În sfera economică cere anularea reglementării şi restricţiei din partea puterii de stat, libertate
pentru iniţiativa personală, dreptul la proprietate.
Liberalismul propune prin impozite, programe sociale, alocaţii şi alte mijloace în ce priveşte
asigurarea socială să înlăture inegalitatea de avere, să creeze “statul prosperării universale”.
La un nivel foarte general liberalismul ar putea fi caracterizat prin cîteva idei cheie care, în
diverse combinaţii, dau contur viziunii asupra naturii umane şi a ordinii politice inspirate de
aceasta:
a) Ordinea politică poate fi şi trebuie să fie bazată pe fiecare individ în parte.
b) La baza ordinii politice stă faptul că individul este capabil să-şi controleze pasiunile şi
dorinţele. Ordinea politică este manifestarea acestei capacităţi de auto-control a indivizilor.
c) Natura a înzestrat fiinţa umană cu capacitatea de a gîndi independent şi de a acţiona în
conformitate cu ideile sale.
d) Interesul faţă de propria persoană, luminat de raţiune, este un principiu legitim de acţiune
şi de întemeiere sociale.
e) Fiecare individ e liber să-şi aleagă felul de viaţă, valorile ultime, poziţia socială etc.
Năzuinţa către libertatea deplină este o trăsătură esenţială a naturii umane.
f) Legea domneşte şi trebuie să domnească asupra fiecăruia
g) Cercetarea liberă poate descoperi natura realităţii, realitate ale cărei legi pot fi pătrunse şi
înţelese de mintea omenească.

Unul din reprezentanţii de seamă al liberalismului politic este francezul B. Constant /1767-
1830 /
Libertatea – afirmă el, nu constă în faptul că puterea se află în mîna poporului, ci în
independenţa individului faţă de puterea de stat. Pentru libertatea individului este necesar ca
puterea oricui ar aparţine, să fie limitată de drepturile juridice ale cetăţeanului. Libertatea
este triumful individului atît asupra autorităţii care ar voi să guverneze prin despotism, cît şi
asupra maselor care reclamă dreptul de a înrobi minoritatea B. Constan consideră că
înţelegerea libertăţii ca domnie a poporului este necorespunzătoare societăţii burgheze.
Această concepţie aparţine democraţiei antice şi presupune o libertate politică, dec dreptul
fiecăruia cetăţean de a participa la constituirea şi executarea puterii, la făurirea legilor, la
alegerea magistraţilor. Libertatea în societatea burgheză este personală, cetăţenească şi
civilă, constînd în independenţa persoanei faţă de stat, inviolabilitatea cetăţeanului, în
dreptul de a dispune de proprietate, în dreptul de a influenţa treburile guvernamentale pe
 5
calea alegerilor persoanelor oficiale, dreptul de aşi alege meseria şi de a o profesa,
libertatea este asigurată prin limitarea puterii de stat, prin neamestecul acestuia în viaţa
indivizilor. Limitarea puterii de stat s-ar realiza prin forţa opiniei publice şi prin separaţia
puterilor de stat. B. Constant afirmă că drepturile politice trebuie să aparţină numai
proprietarilor. El argumentează că proprietatea asigura cetăţenilor posibilitatea de a se
instrui şi de a participa la exercitarea drepturilor politice, la guvernarea statului. După
părerea sa, votul trebuie să fie cenzitar (depinde de avere), iar parlamentul să fie
reprezentantul proprietarilor şi nu al poporului . el se ridică împotriva egalităţii, arătînd că
aceasta ar aduce la lezarea libertăţii individului.
O altă teză pe care el o formulează, este aceea că puterea politică în societatea modernă rezidă
în constituţie. Constituţia este actul juridic care reglementează întreaga viaţă de stat.
Pentru el întrebarea nu este cine deţine puterea în societate, ci cum se aplică puterea în
societate, cum se aplică puterea în societate, cum se exercită aceasta în rîndul cetăţenilor.
El observă că în societate există două categorii de oameni, de cetăţeni:1)Unii care participă
la viaţa politică şi obştească, a căror libertate, evident, este mai extinsă. 2)Şi alţii care nu
participă la această viaţă social-politică şi, implicit, aria libertăţilor lor este mai restrînsă.
În concepţia sa masele nevoiaşe nu participă la viaţa socială, la viaţa naţiunii, la viaţa naţiunii,
la viaţa statului întrucît maselor le lipseşte pregătirea necesară.
În legătură cu formele de guvernare, Constant oscilează cînd împotriva despotismului şi a
aristocraţiei, acestea împiedicînd, după el, calea expansiunii burgheze, cînd se pronunţă
împotriva democraţiei, fiindcă, raţionează el, democraţia ar conduce, în mod cert, la
instaurarea absolutismului, la o intervenţie, la un amestec al maselor în viaţa economică.
Pentru el, forma de guvernămînt este monarhia constituţională deoarece aceasta legitimează
şi este oportună întrucît regele reprezintă o putere aparte, care este neutră în esenţa ei, iar
libertatea şi puterea regelui sunt asigurate de constituţie.
În acest cadru, puterea politică este limitată de separarea puterii în general şi de opinia
publică, puterea politică nu poate să crească nemăsurat, ci doar între anumite limite. Dar nici
el nu este numai pentru monarhia constituţională, urmărind să deschidă şi o altă portiţă
republicii constituţionale. Republica constituţională reprezintă, în opinia sa, una din cerinţele
burgheziei, iar Benjamin Constant nu poate să se contrapună concepţiilor burgheze
progresiste, înaintate. Forma de guvernământ amintită ar fi capabilă să asigure libertatea,
servindu-se de constituţie.
Aşa stând lucrurile, la întrebarea: Ce deosebire există între monarhia constituţională şi
republica constituţională? Benjamin Constant arată că între ele există deosebiri, dar
deosebirile respective nu visează principiile ei, sunt doar anumite deosebiri de formă, de
procedură, amândouă, apărând, şi legiferând acelaşi conţinut.
Benjamin Constant este socotit de mulţi doctrinari, aşa cum consideră Jean Jacques
Chevallier, cel mai mare dascăl al şcolii liberale din secolul al XIX-lea.
În lucrarea intitulată Eseu asupra libertăţii moderne comparată cu libertatea antică,
Chevallier arată că Benjamin Constant, a apărat timp de 40 de ani acelaşi principiu:
libertatea în toate, în religie, filosofie, literatură, industrie, politică. Prin libertate Constant
înţelegea triumful individualităţii, atât asupra autorităţii care ar vrea să guverneze prin
despotism, cît şi a maselor care reclamă dreptul de a servi minoritatea faţă de majoritate.
După el, de la revoluţia franceză, individul este neliniştit deoarece el este ameninţat de către
stat.

J.J. Bentham (1748-1832)

J. J. Bentham, cunoscut filosof, economist şi jurist englez, este unul din fondatorii doctrinei
liberale.
Operele principale în care Bentham abordează problematica liberalismului sunt: Introducere
în principiile morale şi legislaţie şi lucrarea intitulată De ontologie sau Ştiinţa moralei. În
aceste lucrări, Bentham se străduieşte să elaboreze principiile teoretice ale menţinerii
concurenţei care era la vremea respectivă o exigenţă socială a burgheziei. Una din aceste
teze aste aceea că singurul mobil care călăuzeşte acţiunile unui doctrinar şi care trebuie să
călăuzească acţiunile doctrinarilor politici în special, trebuie să fie folosul şi utilul.
 6
Bentham este, între alţii, reprezentantul teoriei etice utilitariste. În politică el traduce aceasta
prin faptul că la baza ei trebuie să fie folosul şi utilul, că trebuie subordonată puterea politică
acestor cerinţe. Interesul general este, potrivit concepţiei lui, o sumă a intereselor
particulare, a intereselor individuale. În consecinţă, atît statul cît şi dreptul care e necesar să
existe în societate, ar trebui să urmărească asigurarea plăcerii.
Statul ar trebui să se limiteze doar la apărarea persoanei, şi în special, la apărarea persoanei
individuale. Legea juridică ar trebui, de asemenea, să asigure şi ea, din punct de vedere
juridic, apărarea persoanei, apărarea proprietăţii şi a repartiţiei acestei proprietăţi.
După el este necesar ca dreptul să apere proprietatea fiindcă de ea se leagă existenţa fericirii,
libertăţii, folosului şi utilului. În concepţia sa politică, omul normal era micul burghez,
îndeosebi micul burghez englez.
Pentru Bentham fericirea cea mai mare pentru cel mai mare număr de oameni o poate asigura
numai un stat care nu se amestecă în viaţa economică, dar asigură proprietatea dobândită.
Statul nu are ce să caute în viaţa economică, socială şi individuală pentru a nu deranja
folosul şi utilul. Statul este bun şi necesar să existe, dar nu pentru a constrânge pe indivizi, ci
pentru a asigura folosul şi utilul, pentru a asigura plăcerea individului.
Bentham neagă rolul obiectiv necesar al răscoalelor şi se pronunţă pentru reprimarea
sângeroasă a celor care conduc răscoalele, pentru pedepsirea cu moartea a acestora.
Neoliberalismul
Atât timp cît mecanismele peţii capitaliste se autoreglau mai mult sau mai puţin spontan
doctrină liberală era dominantă în politica stabilă. Trecerea la organizarea monopolistă a
economiei a fost însoţită de criza liberalismului. Era greu de rezolvat problemele izvorâte
din complexitatea vieţii economice.
Criza liberalismului a dat naştere doctrinei neoliberalismului.
După cel de-al 2-lea război mondial multe din vechile idealuri ale liberalismului au fost
realizate sau au pierdut actualitatea.
A apărut necesitatea de a reevalua unele poziţii a liberalismului sub forma de neoliberalism.
Pe un şir de probleme:
 Caracterul statului, a sistemului politic_______
 Pe problema atitudinii faţă de individ din societate
 Capitalismul şi dezvoltarea de mai departe a democraţiei
 Problema libertăţii, egalităţii, juridice, sociale, echitatea socială.
În prezent se vorbeşte, că există nu una ci mai multe direcţii de dezvoltare a
liberalismului.
Unii politologi accentuează problema înnoirii, ideile liberale pe mai multe probleme a
societăţii contemporane.
După părerea liberalilor echitatea e în primul rînd echitate politică care şi determină legile ce
asigură drepturi şi libertăţi egale tuturor cetăţenilor.
Drepturile sociale sunt considerate secundare. Către aceste drepturi se atîrnă dreptul la
învăţătură. La muncă, indemnizaţie la bătrîneţe… Aceste sunt asigurare socială mai mult
nişte datorii ale statului şi mai puţin drepturi reale, fundamentale ale cetăţeanului.
Majoritatea neoliberalilor dă o prioritate egalităţii, posibilităţilor faţă de egalităţilor sociale.
După părerea lor statul garantează egalitatea tuturor cetăţenilor, fără excepţie în faţa legii,
drepturi egale în participarea la viaţa politică şi egalitate posibilităţilor în sfera social
politică. Acestea ţi asigură egalitatea principialelor echităţii sociale.
În programele neoliberale se accentuează: asupra ideilor de consens a conducătorilor şi celor
conduşi.
 A participării active a maselor la viaţa politică la luarea deciziilor politice, economice,…
 la democratizarea procedurii de primire a deciziilor din partea maselor populare.
Spre deosebire de trecut cînd democraţia se înfăptuia pe baza majorităţii în prezent accentul se
pune pe formele pluraliste de organizare a vieţii politice.
Neoliberalii dau o mare atenţie teorii de participare variată în problemele politice.
Mult se vorbeşte despre democraţia participatoare dar în acelaşi timp sau paralel se dezvoltă şi
concepţia elidară ca formă de conducere a societăţii contemporane.
Au apărut noi variante ale neoliberalismului cum ar fi: liberalismul “nostalgic”…
 7
Au apărut multe variante ale neoliberalismului: liberalismul “nostalgic”, liberalismul
“organizat”, liberalismul “social”.
1)Liberalismul “nostalgic” crede în viabilitatea tezelor liberalismului clasic, considerând că
principiile acestuia sînt valabile şi astăzi. Pentru a se redresa activitatea economică este
suficientă reîntoarcerea la principiile individualismului şi ale liberei concurenţe. Tot răul a
venit de la intervenţia statului, care se amestecă în ceea ce nu-l priveşte. Statului trebuie să i
se recunoască nu un rol de conducere, ci doar o funcţie similară celei a poliţiei rutiere.
Liberalismul clasic ar putea fi comparat cu un regim rutier, care ar lăsa ca automobilele să
circule fără vre-o regulă. Astfel perturbaţiile în circulaţie ar fi nenumărate. În statul
neoliberal, maşinile sînt libere să circule pe unde li se pare că este bine, dar respectând
regulile de circulaţie. Unii consideră că recurgerea la statul bunăstării şi la planificare sînt
remedii nepotrivite pentru economie. El este preocupat de însănătoşirea pieţelor, de
asigurarea libertăţii tranziţiilor, de egalitatea şanselor ca fundament al economiei. Unii
reprezentanţi recunosc necesitatea unei intervenţii limitate a statului în viaţa economică. Se
afirmă pe interesele întreprinderii nu se bazează pe renunţarea la amestecul statului, ci pe
sprijinul acestuia. Nu proporţiile amestecului statului, ci caracterul acestui amestec se pare
important, în sensul că nu trebuie să se atenteze la temeliile producţiei capitaliste
(proprietatea privată) şi nici să nu se exagereze cu concesiile de ordin social.
2)liberalismul “organizat” se distanţează de liberalismul clasic, proclamând necesitatea
intervenţionalismului accentuat al statului în toate domeniile sociale, pledând controlul
substanţial al statului asupra activităţii economice. Evoluţia liberalismului de la teza statului
minimal, denumit paznic de noapte, la teza statului maximal, care intervine în toate
domeniile sociale a avut loc sub influenţa schimbărilor din viaţa economică şi socială a
ţărilor capitaliste. Complexitatea economiei, acutizarea concentrării şi centralizării
capitalului şi producţiei, crizele economice au făcut ca autoreglarea economiei să fie tot mai
dificilă. Sa manifestat o deplasare spre ideea necesităţii unei noi politici statale capabile să
corecteze consecinţele economice şi sociale ale producţiei capitaliste. În condiţiile actuale
unei politologi din ţările vestice consideră necesară restrângerea intervenţiei statului în
economie şi viaţa socială şi lărgirea iniţiativei private.
3). Liberalismul “social” consideră necesar controlul social organizat efectuat de stat asupra
activităţii economice, în scopul ajutorării celor dezavantajaţi din punct de vedere economic.
Reprezentanţii acestei forme de liberalism susţin necesitatea serviciilor sociale, a
cheltuielilor cu caracter social, ca modalităţi prin care statul foloseşte o parte a venitului
naţional pentru protejarea păturilor dezavantajate economic. Acestea sunt forme ale
neoliberalismului economic. Unii susţin necesitatea transformărilor în domeniul politic.
Aceştia susţin necesitatea limitării influenţei puterii printr-un sistem de echilibru sau
tamponare. Interesele particulare dacă sunt suficient formate şi conştiente pot constitui o
contrapondere pentru putere.
S-a analizat raportul dintre libertate şi democraţie. Unii consideră că cele două concepte sunt
complementare. Liberalismul reclamă libertatea, iar democraţia egalitate. Sarcina
regimurilor democratice şi liberale este de a combina libertatea şi egalitatea.
Alţii consideră că democraţia dăunează liberalismului. B. Constant susţine că democraţia nu
este libertate, ci vulgaritatea despotismului.
Alţii susţin că aplicarea neîngrădită a principiului egalităţii tinde să mutileze eforturile
liberalismului, care merg în sensul diferenţierii şi inegalităţii, tinde să răspândească
mediocritatea.
B. Croce afirmă că liberalismul este o doctrină elitistă şi nu egalitară. Egalitatea de tip liberal
spune el, este egalitatea în faţa legii şi egalitatea şanselor, favorizează apariţia unei elite
calitative.
Aceste variante ale liberalismului se întâlnesc în toate ţările lumii, îmbrăcând forme specifice
în raport cu situaţia concretă din fiecare ţară.
În sfera economică libertatea cere anularea reglementării şi restricţiei din partea puterii de
stat, libertate în acţiune, o libertate pentru iniţiativa personală în domeniul economic. Este
pentru concurenţă, competiţie, lupta pentru a-şi asigura un progres faţă de adversarul său.
Iniţiativa economică – înseamnă că nici o lege, o instituţie nu poate îngrădi iniţiativa
 8
economică a oamenilor, iar statul nu trebuie să protejeze pe cineva împotriva altcuiva, el
trebuie să dea libertate economică deplină tuturor.
Liberalismul economic porneşte de la criteriul proprietăţii private ca valoare supremă şi al
liberei concurenţe, ca pârghie a dezvoltării. Se recunoaşte că piaţa liberă produce şi
inegalitate între oameni. Dar fiecare are o şansă. Cu toate chemările teoretice de a micşora
rolul statului în economie, experienţa arată că dezvoltarea economică nu a fost lăsată pe
seama celebrei şi des folosita expresie “mânii invizibile” adică piaţa, care în felul său a
acţionat şi acţionează peste tot ca “arbitru” al echilibrului dintre cerere şi ofertă. După cum
se ştie, în mai toate ţările dezvoltate, s-a intensificat activitatea statului pentru aplicarea unor
măsuri, fie şi minime, de asistenţă socială, pentru protejarea anumitor segmente ale societăţii
împotriva inechităţilor. Poate şi mai evidentă se arată a fi intervenţia statului pentru
contractarea consecinţelor sociale din perioadele de conjunctură economică negativă, pentru
protecţia resurselor şi producţiei naţionale, pentru a situa propria economie, mai ales
industria, în poziţia de factor al securităţii naţionale, al independenţei reale.
Ar putea fi invocaţi prestigioşi economişti şi politologi al căror merit ştiinţific nu poate fi
contestat şi care au susţinut cu argumente, astăzi uitate sau ignorate, că totuşi dezvoltarea
economică raţională, intensificarea asistenţei sociale de către stat şi păstrarea unui echilibru
între proprietatea publică şi cea privată constituie formele viabile pentru mersul civilizaţiei
umane. Cum se ştie, în această privinţă, nu este vorba de teorii abstracte sau fantezii de
bibliotecă. Fără a ignora experienţele eşuate şi consecinţe negative evidente ale aplicării
dogmatice a teoriilor şi ideilor generoase, ori ale preluării mecanice a unor concepte sau
“modele”, poate fi amintit că una dintre economiile-locomotivă ale lumii, aceea a Japoniei,
este o economie de piaţa dezvoltată… planificat. Unii ar putea spune, chiar dacă nu sunt
prizonieri ai prejudecăţilor, că este o contradicţie în termeni. Se poate, dar fapt este că cel
de-al 12-lea plan de dezvoltare stabilea că, pentru anii 1992-1996, rolul de bază al
planificării economice în Japonia era:
1) să prezinte o analiză a modului în care economia trebuie şi poate să se dezvolte;
2) să sublinieze direcţiile de bază pe care guvernul trebuie să le urmeze în aplicarea şi
conducerea politicii sale economice pe termen mediu şi lung şi să identifice posibilităţile în
cadrul obiectivelor şi mijloacelor politicii;
3) să asigure liniile directoare de bază pentru activităţile la domiciliu şi ale corporaţiilor, aşa
cum se arată în documentul oficial menţionat.
În legătură cu experimentul din “lumea celor dezvoltaţi” ar fi de amintit şi faptul că social-
democraţii germani – prin programul de la Bad Godesberg şi prin enunţul lui Willy Brandt:
“concurenţă pe măsura posibilului, planificare pe măsura necesarului” – au propovăduit şi
aplicat, atunci când au fost la putere, o deviză care nu a fost “aruncată” peste bord de către
adversarii politici.
Experienţa tranziţiei din Europa Centrală şi de Est, inclusiv din R. Moldova arată că
împletirea dintre stat, economie şi mecanismul economic democratic pluralist reprezintă un
proces complicat, purtător şi generator de multe dificultăţi care, pentru a ieşi la liman, are
nevoie să fie condus cu prudenţă, dar nu cu teamă, cu fermitate, dar nu flexibil, rigid,
curajos, dar nu aventurist. La nivel instituţional, democratizarea este mult mai uşor de
efectuat decât liberalizarea economică. Elementele fundamentale ale democraţiei se
consolidează prin alegeri, în cadrul cărora partidele şi candidaţii au şanse egale,
reprezentanţii legali aleşi formând parlamentul, iar câştigătorii, un guvern. Însă reforma
economică, mai ales când implică “dezmembrarea” unei economii controlate anterior
excesiv de către stat, devine mult mai dificilă, cerând un efort susţinut pe o perioadă lungă
de timp şi presupunând o nouă “reinserţie” în economia zonală şi mondială. Tabloul
transformărilor în “zig zag” îi cu multe pierderi este la fel de “colorat” în toate ţările care au
ieşit din sistemul economiei “etatizate”. Subvenţiile au fost stopate, impozitele cresc,
bugetele sunt dezechilibrate, şomajul “urcă galopant”, întreprinderile dau faliment (chiar
dacă nu recunosc), preţurile cresc, salariile reale scad, producţia descreşte. În acelaşi timp,
liberalizarea economică a început prin a asigura din start beneficii pentru grupuri restrânse,
capabile a “câştiga” mai ales în afara sferei producţiei, într-o economie “paralelă” şi uneori,
 9
“subterană” în timp ce grupuri mari ale populaţiei au de plătim ceea ce eufemistic s-a numit
“ costuri sociale”.
Un exemplu concludent al decalajului dintre afirmarea şi “implementarea” constituţia
normelor democratice, inclusiv în privinţa adoptării unor constituţii noi, democratice RM şi
a “construirii” economiei e piaţă, îl reprezintă, între alte ţări, Moldova. Astfel Constituţia din
1994 conţine în titlul IV(Economia şi finanţele publice) o serie de articole 126-133,
prevederi care, dacă ar fi şi aplicate consecvent, ar pune pregnant în evidenţa un stadiu nou
al democraţiei, al economiei sociale de piaţă şi al statului de drept. Statuând că “economia
Moldovei este economiei de piaţă”, Constituţia stabileşte sau conferă atribuţii exprese
statului. Printre altele, acesta trebuie să asigure “libertatea comerţului, protecţia concurenţei
loiale, crearea cadrului favorabil, pentru valorificarea factorilor de producţie”, protejarea
intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară”, “exploatarea resurselor
naturale în concordanţă cu interesul naţional”, “refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător,
precum şi menţinerea echilibrului ecologic”, crearea condiţiilor necesare pentru creşterea
calităţii vieţii”.
Potrivit unor teorii, gradul de dezvoltare economică are efecte diferite asupra democratizării şi
asupra liberalizării economice. Una din tezele de această orientare acreditează ideea că
democratizarea îşi face apariţia cel mai frecvent şi mai uşor în ţările care au atins niveluri de
venit situabile în partea superioară a categoriei medii de dezvoltare economică. La prima
vedere, ar fi vorba de un cerc vicios: slaba dezvoltare economică nu încurajează democraţia,
iar absenţa democraţiei stopează creşterea economică. Desigur, condiţiile economice şi
sociale sunt favorabile sau nefavorabile lărgirii gradului de concurenţă economică, precum
şi extinderii sau restrângerii democraţiei. Unii consideră că în ţările în principal agrare există
puţine întreprinderi de stat mari, cu directori şi salariaţi numeroşi, cu interese birocratice,
care concentrează grupuri mari de oameni ce beneficiază de pe urma subvenţiilor ăi sunt
dependenţi de acestea. Există totuşi şi excepţii, constată destui analişti, unii dintre ei adepţi
ai “liberalismului cu orice preţ”, obligaţi să ţină seamă de faptul că în ţări cu o rată mai
rapidă de dezvoltare, cum ar fi Japonia ori Coreea de Sud, în general “tigrii” din Asia, statul
a jucat şi îndeplineşte în continuare un rol foarte important de îndrumare, de orientare şi
control, chiar de planificare. Un lider politic din această zonă a lumii declară că dacă
democraţia conduce în mod necesar la dezvoltare, ceea ce îi trebuie unei ţări pentru a se
dezvolta este mai mult disciplina decât democraţia. După opinia sa, exuberanţa democraţiei
duce la indisciplină şi la purtări dezordonate, care sunt inamici ai dezvoltării.
Există, prin urmare, o diversitate de păreri şi de experienţe în ce priveşte căile dezvoltării
economice. Dacă unii susţin că un slogan al momentului ar fi “mai puţin stat şi mai puţină
guvernare”, pentru a da frâu liber “durităţii capitalismului real”, nu înseamnă că au şi
dreptate. Însăşi experienţa mai veche sau mai nouă a unor ţări îi contrazice, iar procesele
tranziţiei nu ar “produce” decât un perpetuu cerc vicios fără echilibrul dintre democraţie şi
dezvoltare raţională în contextul afirmării statului de drept. Este unul din motivele pentru
care omenirea asistă, cum constată unii analişti, la “rezistenţa obstinată a statelor naţiuni”
sau la un “amabil nou naţionalism”, fenomenul fiind ilustrat chiar de ţări din cele mai
dezvoltate.