Sunteți pe pagina 1din 3

Alchimistul, scrisă în 1988, este cea mai cunoscută carte a lui Paulo Coelho fiind cea de-a doua

carte publicată. In acest


roman sunt prezentate viata si peripetiile lui Santiago,un tanar oier.Acesta isi cunostea foarte mult oile si de asemnea era
foarte atasat de ele.
La un moment dat, a avut acelasi vis in doua nopti la rand: visase ca va descoperi o comoara, ascunsa langa piramidele din
desert.Curios, a vizitat o tiganca, cu scopul de a afla mai multe lucruri despre visul sau , caci se spunea ca acea tiganca stia sa
talmaceasca visele.Dar baba i-a spus doar ce baiatul stia deja,dar nu inainte de a-si lua plata:i-a spus flacaului ca ii va talmaci
visul daca ii va da a zecea parte din comoara daca o va gasi.In alta zi , cand Santiago statea cu oile sale si citea , a observat un
batran care statea langa el.Acesta era un rege , pe nume Melchisedec.Batranul rege i-a spus baiatului mai multe lucruri
personale, ba chiar stia de visul sau. El l-a sfatuit pe baiat sa plece in cautarea comorii, de fapt sa-si urmeze legenda
personala. I-a mai spus ca atunci cand omul vrea cu adevarat sa faca un lucru, tot universul il ajuta. Batranul i-a dat lui
Santiago doua doua cristaluri care, spunea el , il vor ajuta atunci cand va avea necazuri. Hotarat baiatul a vandut oile pe care
le avea si a plecat spre piramide. Mai intai a ajuns intr-un oras port . Acolo era singur si nu stia limba . La un bar a intalnit un
om care s-a dat drept un prieten dar care pana la urma s-a dovedit a fi un hot care i-a furat toti banii.
Pana la urma s-a angajat la un magazine de cristaluri. S-a imprietenit cu proprietarul si l-a ajutat pe acesta in afacerea sa.Dupa
un an , dupa ce si-a economisit destui bani, a plecat in cautarea comorii, cu o caravana in desert. Au mers drum lung si
,deoarece era vreme de razboi intre anumite clanuri din acele tinuturi , caravana s-a oprit la oaza din drumul acestora ,care era
un teren neutru. Acolo baiatul o cunoaste pe Fatima, de care. El este nehotarat, nu stie ce sa faca: sa isi continue legenda
personala sau sa ramana in oaza und ear fi putut trai linistit alaturi de Fatima.
Intr-o seara , pleaca din cort si isi gaseste un loc tocmai bun pentru a medita. Stand rezemat de niste pietre, vede doi ereti pe
cer si are o vedenie : mai multi razboinici intra in oaza si devasteaza tot. Atunci merge repede si informeaza conducerea oazei
de visul sau . Peste cateva zile mai multi razboinici intra in oaza si incep sa distruga corturile , dar apoi realizeaza ca de fapt ,
toate corturile erau goale si li se intinsese o cursa. In acea zi toti soldatii inamici au fost omorati.
Tot intr-o seara in care Santiago a plecat din oaza ca sa mediteze, s-a intalnit cu un strain care l-a intrebat cine l-a invatat sa
citeasca zborul eretilor. Era alchimistul din acele locuri , unul cu foarte mare experienta, despre care auzise de la prietenul sau
din caravana , englezul. Alchimistul il lua cu el si cei doi s-au imprietenit.Santiago invata multe lucruri importante despre
viata , iar dupa cateva zile cei doi pleaca spre Egipt , unde se aflau piramidele. Infrunta mai multe pericole , dar in cele din
urma ajung in Egipt , la o manastire. De acum , Santia-
go este nevoit sa-si continue drumul spre pirmide, singur. Dupa mult timp de cautari , Santiago gaseste locul unde crede ca v
gasi comoara . Este jefuit de cativa talhari ajungand la capatul puterilor. Dar el se intoarce in Spania , si gaseste comoara
ingropata chiar in curtea casei sale.
Expresii si sintagme :
Tocmai posibilitatea de ati implini un vis face viata interesanta.
Implinirea legendei personale este singura indatorire a oameni-
lor. Totul este un singur lucru. Sic and tu vrei ceva cu adevarat, tot Universul conspira la realizarea dorintei tale.
Toti oamenii, la adolescenta , stiu care este legenda lor perso-
nala. In acest moment al vietii totul este limpede , totul este posibil si oamenii nu se tem sa viseze sis a doreasca tot ce le-ar
placea sa faca in viata. Cu toate astea, pe masura ce timpul trece , o farta misterioasa acearca incet , incet sa dovedeasca
faptul ca legenda personalaeste imposibil de realizat.
Flacaul ii auzi vocea , si o gasea mai frumoasa decat fosnetul vantului in frunzisul miilor de curmali.

Neil Gaiman - Nicaieri


La putin timp dupa ce se muta in Londra pentru o noua slujba, viata lui Richard Mayhew, altfel banala, traita intre hirtiile de
valoare de la birou si serile sofisticate pe care le prefera logodnica sa mondena, se schimba pentru totdeauna o data cu
descoperirea unei fete care singereaza pe trotuarul londonez, sub privirile nepasatoare ale trecatorilor. in ciuda amenintarilor
cu ruperea logodnei, pe care Jessica le face in speranta ca il va convinge sa o urmeze la intilnirea cu seful ei, Richard se
hotaraste sa o ajute pe fata si o duce in apartamentul sau. De cum poate vorbi, tinara isi rosteste straniul nume - Door - si il
roaga sa dea de urma celui ce isi spune Marchizul de Carabas, singurul care o poate ajuta. Odata gasit si adus, cei doi dispar
in graba din locuinta lui Richard, iar el se intoarce la existenta sa obisnuita sau, cel putin, asa intentioneaza sa faca. Numai ca,
in mod ciudat, a devenit invizibil pentru ceilalti oameni.

Pulbere de stele(1999) (titlu original Stardust) este primul roman scris doar de Neil Gaiman şi este însoţit, de obicei, de
ilustraţii realizate de Charles Vess. Pulbere de stele are un ton şi un stil diferite de majoritatea prozelor de ficţiune ale lui
Gaiman, fiind scris în tradiţia fantasy englezească pre-J. R. R. Tolkien şi călcând pe urmele unor autori ca Edward Plunkett şi
Hope Mirrlees. El povesteşte aventurile unui tânăr din satul Wall, care mărgineşte magica Lume a Zânelor.

În 2007, cartea a fost ecranizată în filmul Stardust, primind în general aprecieri pozitive.[1] Gaiman a făcut unele referiri la
posibilitatea unei continuări sau, cel puţin, la o altă carte în care să apară satul Wall.[2]

Dunstan Thorne participă la târgul zânelor de pe pajiştea din apropiere, căutând un cadou pentru iubita lui, Daisy. În cele din
urmă cumpără un fulg de cristal, dar ajunge să se culce cu vrăjitoarea care deţinea prăvălia. În luna iunie a aceluiaşi an,
Dunstan se căsătoreşte cu Daisy. La câteva luni după nuntă, lângă zid este abandonat un bebeluş aflat într-un coş, împreună
cu o bucată de pergament pe care scrie "Tristran Thorne", în mod evident fiul făcut de Dunstan zânei. Tristran este crescut de
tatăl său şi de mama vitregă, fără a-şi cunoaşte adevărata moştenire. Şaptesprezece ani mai târziu, Tristran promite să îi aducă
frumoasei Victoria o stea căzătoare, în schimbul mâinii ei. Ea acceptă, iar el trece zidul şi intră în Lumea Zânelor, unde
descoperă că lucrul căutat de el este o fiinţă antropomorfă care refuză să îl însoţească în Wall şi, mai mult, e râvnită şi de alţii,
care doresc să îşi atingă scopurile prin intermediul morţii ei. Tristran şi steaua, numită Yvaine, călătoresc prin Lumea
Zânelor, scăpând numeroaselor tentative de capturare şi dând naştere unui lanţ de evenimente care duce la câteva revelaţii
surprinzătoare care îl fac pe Tristran să se întrebe dacă îşi doreşte cu adevărat să îşi atingă scopul. La sfârşitul cărţii, el este
abandonat de Victoria şi alege să se însoare cu Yvaine, de care se îndrăgostise în timpul călătoriei. Moştenirea sa şi a mamei
sale, care este fiica stăpânului din Stormhold, iese şi ea la lumină. După câţiva ani petrecuţi alături de soţia sa în explorarea
Lumii Zânelor, Tristran acceptă moştenirea sa de conducător în Stormhold. Yvaine devine regină şi va conduce ţara după
moartea lui.

Calomnii mitologice , Octavian Paler

O întrebare pe care si-o punea mereu Octavian Paler, înca din tinerete, era legata de faptul ca lumea moderna nu mai poate
crea mituri. Singurele mituri oarecum «moderne» care pot fi puse alaturi de miturile anticilor au toate aceeasi caracteristica:
sunt produse de o capodopera literara. E vorba de Don Juan, de Don Quijote, de Faust si de Hamlet. Octavian Paler
imagineaza niste «conferinte nerostite» pornind de la aceste mituri si vorbeste despre dragoste, batrânete si moarte.

Carlos RUIZ ZAFON

Carlos Ruiz Zafon s-a nascut la Barcelona in 1964. A lucrat in publicitate, a colaborat la revistele La Vanguardia si El Pais
si, pentru citiva ani, a locuit la Los Angeles, unde a lucrat ca scenarist. Si-a inceput cariera literara in 1993 cu o carte pentru
copii, Printul cetii, pentru care a primit Premiul Edebe. I-au urmat romanele Palatul de la miazanoapte (1994) si Lumini de
septembrie (1995), impreuna cu care alcatuieste asa-numita Trilogie a Negurii, si Marina (1999). In 2001, Zafon publica
primul sau roman „adevarat”, Umbra vintului (Polirom, 2005), care devine imediat un fenomen literar cu ecouri pe plan
international. Figureaza ca finalist la premiul pentru roman Fernando Lara (2001) si la Premiul Llibreter (2002) si este
desemnat cea mai buna carte a anului 2002 de cititorii revistei La Vanguardia. In anul 2004, Umbra vintului este distins, in
Franta, cu prestigiosul Prix du Meilleur Livre Etranger. Urmatorul sau roman, Jocul ingerului, a fost asteptat cu nerabdare de
editori si publicul larg si a aparut in 2008, cu acelasi succes formidabil. Cartile lui Zafon au fost traduse in peste patruzeci de
limbi si au cucerit numeroase premii si milioane de cititori de pe toate cele cinci continente.

JOCUL INGERULUI

„Jocul ingerului este un roman sclipitor: thriller detectivistic, poveste de groaza supranaturala si poveste de dragoste
sfisietoare, in acelasi timp. Exploreaza viata, moartea, credintele religioase si – mai mult decit orice – singuratatea, dulcele
si amarul, tortura de a fi scriitor si rostul esential al cartilor, al literaturii, in intelegerea conditiei noastre umane.” (Daily
Mail)

„Daca romanul sau anterior, Umbra vintului, celebra extazul de a citi, acesta – fara a fi mai putin indragostit de literatura
sau plin de intrigi arhetipale – exploreaza agoniile scrisului.” (The Independent)

„Zafon este un veritabil Dickens al Barcelonei... Fiecare rind e plin de savoare, functioneaza cu forta exploziva a prafului de
pusca, e bintuit de fantome si blesteme.” (Corriere della Sera)

Ne aflam in Barcelona anului 1945. Intr-o dimineata cetoasa, domnul Sempere, proprietar al unui anticariat din inima
orasului vechi, isi duce fiul, Daniel, la Cimitirul Cartilor Uitate, o cladire impunatoare, veche si sumbra, plina de volume ale
unor autori necunoscuti sau uitati, carti aduse de oameni care au tinut sa le fereasca de parasire, de indiferenta sau de
disparitie. Potrivit traditiei, cine intra pentru prima oara trebuie sa adopte o carte. Dintre miile de tomuri prezente, Daniel se
simte atras de Umbra vintului de Julian Carax, un roman misterios pe care, ajuns acasa, il citeste in aceeasi noapte dintr-o
suflare. In anii urmatori, Daniel se pomeneste implicat intr-o serie de intrigi si de crime, trecind prin numeroase primejdii
pentru a salva cartea de anumite persoane. In acelasi timp, el se lanseaza in cercetarea amanuntita a biografiei autorului, cel
putin la fel de enigmatica si de stranie ca si romanele sale.
Romanul Umbra vintului (2001) a figurat ca finalist la premiul pentru roman Fernando Lara (2001) si la Premiul Llibreter
(2002) si a fost desemnata cea mai buna carte a anului 2002 de cititorii revistei La Vanguardia. Bestseller international,
Umbra vintului a cunoscut peste douazeci de editii in Spania, unde a depasit un milion de exemplare vindute, si a fost tradus
in cincizeci de tari. In anul 2004, romanul Umbra vintului a fost distins, in Franta, cu prestigiosul Prix du Meilleur Livre
Étranger.

Marina
Romanul de debut al lui Carlos Ruiz Zafon, a fost foarte bine primit de critică şi de public. Cadrul romanesc gotic este
Barcelona de la sfârşitul anilor ’70; aici se naşte prietenia stranie dintre Oscar Drai, un adolescent pasionat de mister şi
aventură, şi tânăra Marina, care locuieşte cu tatăl său, pictorul German, într-un mic castel enigmatic. Din câte află Oscar, cei
doi ascund secrete de familie dintre cele mai întunecate, implicind o fabrică de proteze ortopedice, cadavre reanimate,
monştri şi poveşti de dragoste neobişnuite…

Jocul îngerului (traducere din limba spaniolă şi note de Dragoş Cojocaru) revine la minunatele decoruri din celebrul
roman Umbra vântului, pe străduţele întortocheate ale Barcelonei, în universul gotic al Cimitirului Cărţilor Uitate – o
poveste magnifică despre magia cărţilor şi colţurile cele mai întunecate ale sufletului uman.
Acţiunea romanului Jocul îngerului se desfăşoară în Barcelona anilor 1920. Un tânăr scriitor obsedat de o iubire imposibilă
primeşte, din partea unui editor misterios, oferta de a scrie o carte cum n-a mai existat niciodată, în schimbul căreia i se
promite nu doar o avere, ci chiar mai mult decât atât. În stilul său strălucitor, cu o precizie narativă impecabilă, autorul
romanului Umbra vântului ne transportă din nou în Barcelona începutului de secol XX şi în Cimitirul Cărţilor Uitate,
oferindu-ne un roman cu o intrigă captivantă – o poveste de dragoste despre nebănuitele căi ale vieţii, o rătăcire printr-un
labirint de taine unde vraja cărţilor, pasiunea şi prietenia îşi dau mâna într-o povestire magistrală.
Actul II, este intitulat, Lux Aeterna. Lux aeterna ? desigur, că nu este vorba despre luxul etern; este vorba, despre lumina
eternă. Lumina eternă ? Interesant ! Ia să vedem noi despre ce este vorba aici. Sau, măcar să încercăm. După ce-şi
depozitează banii într-o bancă, Martin caută un ziar. La rubrica pe care o păstorise chiar el cu ani în urmă, faptul divers,
citeşte uluit, ştirea : “Un incendiu la miezul nopţii, în Raval, s-a soldat cu un mort şi doi răniţi”. Mortul, era unul dintre cei
doi editori ai săi; celălat editor şi un muncitor, erau în stare gravă. Aleargă la editură. Aici, Hermiona îl acuză frontal : –
Acum eşti liber de contract. – Ce vrei să spui ? Hermiona ?! Chiar şi anchetatorii îi dau de înţeles că alibiul său este cam
subţirel. Dar Martin, ştiindu-se nevinovat, se bucură de noua sa viaţă, în noul sau trup “ puternic, fără dureri şi fără greaţă,
fără ţiuituri în urechi şi fără junghiuri în craniu, fără oboseală şi fără sudori”. Devenise aproape de nerecunoscut. Chiar
Sempere, librarul, exclamă : – Martin ? Dumneata ta eşti ? Doamne, Maica Domnului! Eşti de nerecunoscut! Domnul
Sempere, îi cere o favoare lui Martin : să stea de vorbă cu Isabella, o tînără de 16 ani care îl adora şi care visa să devină
scriitoare; avea desigur, un talent promiţător. Martin mormăie nemulţumit, dar promite că o va primi pe tînără în vizită.
Acasă, eşte aşteptat de inspectorul de poliţie care îl anunţă că a murit şi celălalt editor. – Aţi putut afla cauzele incendiului ? –
Totul pare să indice că cineva a turnat benzină peste domnul Barrido şi i-a dat foc. Lui Martin îi piere somnul. Începe să
citească Lux Aeterna. “La prima vedere, cartea este o culegere de texte şi rugăciuni ce părea lipsită de sens … opera părea
structurată sub forma unor vechi poeme compuse în epoci în care timpul şi spaţiul se scurgeau după voia lor … Lux Aeterna
era ca să zic aşa, un soi de carte a morţilor”. Martin capătă convingerea că autorul, enigmaticul D.M., îşi descrisese în acea
carte propria sa coborîre într-o prăpastie a nebuniei, iar ultima parte, părea o tentativă de a face calea întoarsă. Textul se
sfîrşea brusc, fără finalitate. Privind-o mai atent, observă că de fapt, cartea era compusă din foi dactilografiate, legate
neglijent într-o scoarţă de piele. Uluit, Martin descoperă că acea carte fusese scrisă chiar la maşina sa de scris, pe care o
găsise în actuala sa locuinţă : castelul acesta ocolit de toată lumea, pînă la el. Iata un scurt rezumat al Lux Aeterna, făcut chiar
de C.R. Zafon : “Există doar un început şi un sfîrşit, numai un creator şi un distrugător care se prezenta sub diferite nume
pentru a-i zăpăci pe oameni şi pentru a le ispiti slăbiciunea, un singur dumnezeu al cărui chip adevărat era împărţit în două
jumătăţi : una era blîndă şi milostivă; cealaltă, crudă şi diavolească”. Nu este nimic nou în această viziune, numai că această
nouă religie, indiferent dacă este vorba despre cea găsită sau cea scrisă de Martin, este numai un pretext, pentru desfăşurarea
acţiunii acestui splendid roman. Am spus într-o postare anterioara că acest capitol, al II-lea al aceste cărţi este cam lung şi am
spus şi de ce. Am să încerc să rezum în puţine cuvinte acţiunea. Martin o primeşte pe Isabella în locuinţa sa, cam cu inima
îndoită; se va dovedi că tînăra aceasta, îi va fi atît de folos, dar şi o piază rea. Domnul acela cu plicurile sigilate cu îngerul cu
aripile deschise, îl convoacă în diverse locuri pentru a-l chestiona cum merge lucrul la carte. Martin se documentase foarte
serios în vederea lucrului la carte. Constată cu uşurinţă, că majoritatea religiilor au tulburător de multe puncte în comun. De
ce mai era nevoie de una în plus ? Corelli îl lămureşte, măcar parţial : pentru că în decursul istoriei, o credinţă sau alta îşi
pierde efectul convingător de la început. Altfel, cum de apăruseră în decursul istoriei atîtea credinţe care dispăruseră ulterior?
Este posibil ca religia să nu fi fost în decursul vremii, decît un instrument de exercitare a puterii, pentru că “mai devreme sau
mai tîrziu, cuvîntul devine trup, iar trupul sîngerează”. Între timp, are discuţii cu Isabella. Trebuie să o convingă, că nu este
suficient talentul pentru a deveni scriitoare; talentul este necesar dar, în lipsa unei munci susţinute, este egal cu zero. Cine
vrea să fie scriitor, trebuie să se aşeze la masa de scris şi să îşi stoarcă creierii pînă la durere; să scrie, indiferent cît de greu i-
ar veni. Martin este tot mai bîntuit de imaginea Cristinei. Gîndul că aceasta îşi împărţea viaţa şi trupul cu Vidal, îi era de
nesuportat. Munceşte îndîrjit la cartea comandată de Corelli, care îl ameninţase discret că nu avea dreptul de a renunţa, dacă îi
era dragă sănătatea. Un alt librar, care făcuse nişte investigaţii despre editura lui Corelli, descoperă că acesta de fapt era mort
de mai multă vreme, iar editura bineînţeles, închisă de mult. Numai că atunci cînd lucrurile ciudate care ni se întîmplă se
îndesesc, acestea încep să capete aspect de normalitate şi să nu ne mai mire. Martin nu face excepţie. Relaţia sa cu ocultul,
devine familiară. Descoperă că în locuinţa sa, înainte de a fi fost părăsită, locuise un avocat cam ciudat, care la un moment
dat îşi părăsise soţia pentru o artista de cabaret, cam analfabetă şi cam prostituată, dar care îl iubea şi care îl iniţiase în magie.
Un anume Diego Marlasca. Martin face diverse investigaţii şi ajunge la asociatul acelui avocat, un individ cu aspect
respectabil; în realitate, unul dintre pionii bătăliei pentru putere, de care am amintit. Relaţia dintre Martin şi Isabella se
cimentase şi căpătase aspectul unei frumoase prietenii. Martin află că iubita sa Cristina, încercase să se sinucidă. Cînd află
motivul, o izgoneşte pe Isabella. Aceasta, crezînd că îl protejează, îi ascunsese cele vreo 20 de scrisori pe care i le scrisese
Cristina, anunţîndu-l că vrea să-l părăsească pe Vidal; neprimind răspuns, crezuse că Martin nu o mai voia. Totuşi. Isabella
nu acţionase din rea credinţă; dîndu-şi seama că greşise grav, o informează pe Cristina. Aceasta aleargă la Martin; părea că
împăcarea era posibilă. Iar după o altă noapte de dragoste care promitea o viaţă plină de iubire, cei doi se hotărăsc să lase
totul în urmă şi să se refugieze la Paris. Numai că atunci cînd Martin vine de la gară cu biletele, Cristina nu mai era acolo.
Fugise. Iar. “M-am ridicat şi m-am apropiat de fereastră. Am deschis-o larg şi am privit afară. O cădere verticală de cîţiva
metri, destul de mare, se deschidea în faţa mea … Atunci am auzit bătăile în uşă … O bătaie stăruitoare … Am alergat pînă la
uşă şi am deschis. Era acolo, în semiîntuneric, îmbrăcată în alb. Am vrut s-o îmbrăţişez, însă atunci i-am văzut faţa plină de
lacrimi şi am înţeles că nu era Cristina. – David, murmură Isabella cu glas frînt. Domnul Sempere a murit”.