Cultura română după instaurarea comunismului

Instalarea regimului comunist în România a însemnat intervenţia şi controlul politicului asupra tuturor
compartimentelor vieţii. Partidul Comunist, ca „forţă conducătoare în Stat", ca putere absolută, a dezvoltat o acţiune
susţinută de legitimare a intereselor sale, recurgând la diferite tipuri de constrângeri. Cultura şi literatura au jucat un rol
important în arsenalul de dominaţie, fiind politizate şi subordonate puterii.
Cercetările întreprinse asupra regimurilor dictatoriale au dovedit că cetăţenii răspund cu forme diferite de rezistenţă
unei politici intervenţioniste, ceea ce le poate da iluzia că îşi păstrează şi protejează anumite drepturi, dar, în acelaşi timp,
poate genera duplicitate şi complicitate.
Atitudinea puterii faţă de scriitori, de creatori, în general, a fost una de continuu control, în acest scop fiind organizate
servicii sau subservicii speciale şi specializate: de cenzură şi de securitate. La acestea se adăuga „îndrumarea" literaturii de
către partid şi activiştii I săi culturali. Literatura şi presa, discursul scris tipărit erau supuse unei lecturi de verificare a
conţinutului, după alte criterii decât cele estetice sau jurnalistice.
In cele patru decenii de comunism, raporturile literaturii cu politicul, respectiv cu puterea, au trecut prin mai multe
etape, dinamismul lor fiind în strânsă legătură cu poziţionarea pe plan naţional şi internaţional a regimului.
în perioada comunismului, în literatura română s-a manifestat constant, dar în forme şi cu intensităţi diferite, un
fenomen de subordonare a literarului faţă de comenzile politicului, de aservire faţă de ideologia şi programul Partidului
Comunist, corelat cu o atitudine umană, de slujire şi de aplicare a politicii comuniste în domeniul literaturii, adeseori în
schimbul unor beneficii de diferite tipuri.
De aceea se poate vorbi despre o literatură aservită ideologiei comuniste, chiar dacă termenul de „literatură" în acest caz
este golit de înţelesul său de bază. Acest tip de literatură, în afara literarului propriu-zis, s-a caracterizat prin:
• „îndrumarea" literaturii de către Partid şi cadrele sale;
• utilizarea unor genuri şi specii literare pentru slujirea ideologiei comuniste;
• impunerea unor scriitori şi critici literari, fideli regimului, şi criticarea, sancţionarea şi eliminarea celor care se abăteau
de la „linia" trasată de Partid.
În România, peisajul literar din timpul comunismului poate fi prezentat în câteva etape, în funcţie de dinamica
regimului politic, determinată, la rândul ei, de modelul şi controlul sovietic. Aceste etape au fost descrise de critici şi
cercetători contemporani în diferite moduri, fiind convenite cel puţin trei repere:
I. Etapa stalinistă (1948-1964);
II. Etapa relativei liberalizări (1964-1971);
III. Etapa comunismului naţionalist (1971-1989).
Specificul primei etape este determinat de regimul politic de tip fundamentalist şi de sovietizarea impuse de Stalin în
România şi în celelalte ţări din lagărul socialist. Literatura are, în acest timp, o singură dimensiune: „de propagandă şi de
agitaţie", fiind învestită cu misiunea istorică de a exprima, de a transmite şi de a impune ideologia de partid. încadrată într-
o concepţie unică despre artă, dictată şi hotărâtă la Moscova, această literatură trebuia să creeze suportul mental şi afectiv
necesar înregimentării populaţiei în slujba idealului comunist.

1
 Pentru a denumi acest tip de literatură au fost preluate două formule din Uniunea Sovietică: proletcultism şi realism
socialist.
Proletcultismul este un termen aplicat literaturii române ideologizate din perioada stalinistă, în comentariile şi
analizele ulterioare acestui interval de timp. La origine, termenul se referă la organizaţia Proletcult („cultura proletară"),
organizaţie „muncitorească cultural-educativă cu caracter de masă", înfiinţată în Rusia în 1917, cu puţin timp înainte de
Revoluţia din Octombrie. Proletcult îşi declară autonomia faţă de ideologia leninistă, în numele unei arte „noi", fără
tradiţie, fără moştenire, fără continuitate, având caracter mai mult avangardist. Cu un număr din ce în ce mai mare de
filiale, organizaţia devine incomodă şi Lenin manevrează subordonarea ei faţă de partid. Proletcultul este lichidat în 1932.
Realismul socialist desemnează concepţia despre artă de tip doctrinar, oficial, transformată în directive, impusă în 1932
de Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, odată cu lichidarea Proletcultului. Realismul socialist impune altă relaţie cu
trecutul: „preluarea critică şi creatoare a celor mai valoroase cuceriri", în folosul societăţii şi al culturii socialiste, şi
eliminarea elementelor retrograde ale vechii societăţi, cea burgheză, pe baza unui spirit critic ascuţit. Odată cu înfiinţarea
Uniunii Scriitorilor din Uniunea Sovietică, în 1934, în statutul acestei organizaţii, articolul 1, se decide că realismul so-
cialist este metoda fundamentală de creaţie pentru literatura şi critica literară sovietică. Această metodă impune artistului
„o reprezentare istorică adevărată a realităţii concrete în dezvoltarea ei revoluţionară", precum şi datoria educării şi
transformării ideologice a muncitorilor în spiritul socialismului. Stalin îl defineşte pe scriitor ca „inginer al sufletelor".
Realismul socialist este arma ideologică a muncitorilor şi înseamnă arta în slujba revoluţiei.
Conţinutul acestei arte se prezintă sub două faţete: pe de c parte, este o critică a trecutului, adică a tarelor moştenite de k
societatea burgheză, pe de altă parte, este o susţinere a noului care se naşte din dezvoltarea socialistă.
Promotorii ei susţin că, spre deosebire de arta burgheză, care copiază realitatea, realismul socialist dă artei valoare de
sinteză şi capacitate de proiecţie în viitor.
Etapa stalinistă înseamnă pentru literatura română aplicare: teoriei celor două culturi, lansate de Lenin: în societatea
împărţită îi clase antagonice, există o cultură înaintată, legată de viaţa şi d lupta poporului, şi una retrogradă, decadentă,
emanată de clasei dominante în descompunere. Această ideologizare a determine acţiuni de „evaluare" a moştenirii literare:
• blamarea unui mare număr de scriitori a căror operă a fost interzisă, fiind trecută în aşa-zisele fonduri secrete ale
bibliotecilor
• reeditarea selectivă;
• deformarea sensului operei prin interpretare dogmatică. Astfel, în 1946 apare catalogul Publicaţii scoase din
circulaţie cu 1863 de titluri dintre care 762 în limba română, iar în 1948, ui catalog de 10000 de titluri, de 522 de pagini, cu
un supliment de 11 de pagini, la care se adaugă toate manualele şcolare de dinainte de 1947. Alţi autori au fost scoşi din
circulaţie prin interdicţia tacită de a nu mai fi publicaţi (Maiorescu, Călinescu). S-au întreprins acţiuni de epurare a
bibliotecilor particulare cu arderea sau confiscarea cărţilor, aşa cum s-a întâmplat cu biblioteca lui E. Lovinescu.
Scena literară a timpului este copleşită de subliteratură, un rol important în asigurarea alinierii ideologice avându-1
critica literară, care devine un fel de jandarm al Partidului.
Dar excepţiile nu lipsesc, în acesta perioadă apărând câteva romane importante pentru literatura română: Bietul Ioanide
de G Călinescu (în 1953), Moromeţii, volumul I, de Marin Preda (în 1955) Cronică de familie de Petru Dumitriu (în
1956), Groapa de Eugen Barbu (în 1957).
2
 Poezia, căreia i se trasase misiunea de a însufleţi, prin mesajul ei, crezul înalt al partidului, era una de tip agitatoric, cu
un mesaj accesibil, care să poată ajunge la „oamenii muncii", fără a fac concesii artei imperialiste, formale şi cosmopolite,
sau artei decadente, burghezo-moşiereşti, evazioniste şi intimiste. Temele era prosovietice sau antiimperialiste, legate de
viaţa „nouă de la oraşe şi sate", de omul „nou" şi izbânzile sale, de partid şi binefaceri sale. Prezentul luminos, în contrast
cu trecutul întunecat, comunist - erou civilizator, victoriile de pe marile şantiere, colectivizări agriculturii reprezintă
realităţi măreţe, demne de inspiraţia poeţică. Formula consacrată este cea a poemelor narative, scrise într-o liml „pe
înţeles", în care adeseori erau imitate structuri poetice cunoscute de tipul baladei populare, al versului eminescian,
coşbucian etc.
Proza era destinată misiunii de a reflecta „marile transformi din industrie şi agricultură, munca fremătătoare de pe
şantiere" rolul partidului, lupta cu trecutul retrograd, cu clasele exploatatoare „lupta de clasă", frumuseţea şi măreţia
eroului comunist, fie muncitor sau ţăran. Formula unei antiteze stridente, tiparul înfruntării binelui cu răul, schemă
familiară din literatura populară, linierea pe două coloane a personajelor în funcţie de apartenenţa de lasă reprezentau
repere obligatorii pentru cei care voiau să îşi vadă opera tipărită. Erau respinse şi condamnate de critica vremii atitudinile
ambigue, şovăitoare, viaţa intimă a personajelor, scenele considerate „atipice", în condiţiile în care tiparele realităţii erau
iute şi transmise „de sus". Speciile în proză ale vremii indică o predilecţie pentru pamflet şi reportaj.
Fenomenul unei literaturi aservite ideologiei şi politicii comu-iste nu a încetat după depăşirea stalinismului în România.
Etapa relativei liberalizări se caracterizează în primul rând in diminuarea controlului ideologic asupra teritoriului liric,
care este confiscat şi folosit ca instrument de propagandă în perioada stalinistă. Temele impuse - partidul glorios, cuceririle
socialismului, eroul conducător - nu mai sunt unice şi obligatorii. În proză însă un număr însemnat de scrieri contribuie la
susţinerea politicii de partid, abordând două teme de predilecţie: lupta dintre nou şi vechi (cu o schemă epică simplă:
inginerul tânăr şi capabil, angajat într-o întreprindere de stat intră în conflict cu vechea gardă şi cu profitorii regimului
comunist) şi istoria naţională, prin luarea cultului eroilor. În etapa comunismului naţionalist cele două arii tematice ale
prozei sunt continuate cu intenţia transparentă de a justifica politica ceauşistă şi noul tip de revoluţionar, de a legitima
regimul politic comunist. „Proza cu activişti" (Eugen Negrici), prin care acest personaj apare fie ca victimă, fie ca fiinţă
profundă, capabilă să analizeze trecutul „obiectiv", şi proza de inspiraţie istorică (Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul sau strămoşii
daci) asigură politizarea literarului.
Fenomenul descris mai sus şi proporţiile lui au fost considerabile, dar, în acelaşi timp, nu trebuie confundat cu
literatura română din această perioadă, din perioada postbelică, cum nu trebuie exclusă şi influenţa lui asupra acestei
literaturi. Proza, poezia, dramaturgia au continuat însă, în acest interval politic, să înregistreze contribuţii valoroase, care au
asigurat continuitatea literaturii române. Unii comentatori au făcut distincţie între literatura aservită regimului (care este
obiectul prezentului studiu de caz) şi literatura tolerată de regim (literatura propriu-zisă, care se supune normei etice),
pentru a puncta raporturile scrierilor din această perioadă ! politicul. Dar atribuirea denumirii de „literatură" scrierilor de
circumstanţă, comandate, controlate sau impuse de „Partid", trebuie studiată cu precauţii şi studiată ca fenomen al istoriei
sociale şi culturale.