Cunoscut sub numele de Alexandru cel Mare, Alexandru Macedon sau

Alexandru al III-lea al Macedoniei ( în greacă Μέγας Αλέξανδρος, Megas Alexandros),

rege al Macedoniei (336 î.Hr.-323 î.Hr.), a fost unul dintre primii mari strategi și
conducători militari din istorie. Cuceririle sale spectaculoase i-au făcut pe greci stăpâni ai
Orientului Apropiat. La moartea sa, la vârsta de 33 de ani, Alexandru era stăpânul celui
mai mare imperiu cucerit vreodată. Alexandru a contribuit substanțial la răspândirea
culturii elene în întreaga lume.

Cuprins
• 1 Ascensiunea Macedoniei
• 2 Epopeea alexandrină
• 3 Asia Mică
• 4 Bătălia de la Issos
• 5 Cucerirea Siriei și a Egiptului
• 6 Căderea Imperiului Persan
• 7 Ultimii ani
o 7.1 Împărțirea imperiului
• 8 Bibliografie

• 9 Legături externe

Ascensiunea Macedoniei
Când Alexandru a împlinit treisprezece ani, tatăl său, regele Filip al II-lea al Macedoniei,
a decis că Alexandru avea nevoie de o educație superioară și i-a căutat un tutore. Acesta
a fost marele filozof al antichității Aristotel, care s-a ocupat de educația tânărului
Alexandru.

În anul 340 î.Hr. regele Filip al II-lea îi ceru fiului său, pe atunci în vârstă de 16 ani, să-l
însoțească la asediul din Perinth (Perinthus, azi Marmaraereğlisi, Turcia), pentru a-l
învăța arta și problemele războiului, ca și meseria de soldat. Apoi îl trimise în
Macedonia; deținând funcția de regent, Alexandru are sarcina de a menține loialitatea
poporului în aceste momente de cumpănă pentru rege. Înconjurat de consilieri
experimentați precum Antipater, învață modul de funcționare a statului și se pregătește
pentru a conduce o națiune.
Tânărul regent primește mai întâi la Pella, Macedonia, o solie a perșilor, care doreau să
rezolve în mod pacifist problema coloniilor grecești din Perinth și Byzantion.

Când moesii, triburi de traci ce trăiau în valea superioară a râului Strimon (astăzi Struma,
pe teritoriul actual al Bulgariei), se revoltă, Alexandru decide să pornească într-o
expediție de pedepsire a răzvrătiților. Aceasta a luat sfârșit în anul 339 î.Hr., prin
cucerirea și distrugerea principalului oraș al moesilor, prin vinderea ca sclavi a
conducătorilor barbari și prin instalarea unei garnizoane într-un post colonial numit
Alexandria sau Alexandropolis (undeva între orașele Strake Dimitrov și Sofia din
Bulgaria de astăzi). Această expediție l-a transformat pe tânărul regent într-un războinic
experimentat și un idol pentru oamenii săi.

Puțin mai târziu Alexandru îl întâlnește pe tatăl său în nord, pentru a-l escorta la
revenirea din Sciția. Pe drumul de întoarcere, traversând ținuturile moesilor, coloana
macedoneană cade într-o ambuscadă pusă la cale de clanurile nesupuse, iar calul lui Filip
al II-lea piere răpus de o lance care îl va răni și pe rege. Alexandru sare în ajutorul tatălui
său și îl salvează.

Întoarcerea la Pella este triumfală. Alexandru reprezintă acum noua speranță a poporului.

În anul 338 î.Hr. Alexandru ia parte la bătălia de la Chaeronea, în care regele Filip al II-
lea a învins alianța dintre Atena și Teba, instaurând astfel hegemonia regatului
macedonean asupra întregii Grecii. Alexandru a comandat aripa stângă a armatei
macedonene, având un rol hotărâtor în victoria finală.

În anul 336 î.Hr. Filip al II-lea a fost asasinat la Aegae de către Pausanias, căpitanul
gărzii sale. Alexandru a fost proclamat rege al Macedoniei de către armata macedoneană
și principalii nobili macedoneni. În acel moment avea vârsta de numai 20 de ani.

Epopeea alexandrină
Tânărul rege a început de foarte devreme să-și construiască, în mod conștient, imaginea
de nou Ahile: frumusețea, îndrăzneala, inteligența eroului se regăseau în el peste secolele
care îl despărțeau de războiul Troiei. Pentru a-și consolida puterea, Alexandru și-a
construit o ascendență divină (dar neadevărată) și s-a dat drept urmaș după mamă al lui
Heracle. În anul 334 î.Hr., după ce a trecut podul Heles la Troia, primul act politic
întreprins de Alexandru cel Mare a fost ceremonia de la mormintele lui Ahile și Patrocle.

Asia Mică
După ce a lăsat supravegherea Greciei în seama lui Antipatros, Alexandru s-a îndreptat
împreună cu contigentele cele mai sigure ale armatei sale spre Asia (335 î.Hr.). În fruntea
unei armate formate din 30.000 de pedeștri și 5.000 de călăreți, Alexandru a plecat din
Amfipolis, Tracia, și a debarcat la Troia.
Armata persană, mult superioară numeric, încearcă să oprească trupele macedonene pe
malul râului Granicos, în mai 334 î.Hr. Deși au fost obligați să traverseze râul și să
escaladeze un mal abrupt, macedonenii i-au pus pe fugă pe perși, după o luptă crâncenă
dintre cele două cavalerii, în cursul căreia Alexandru a fost de câteva ori în pericol de
moarte.

După această luptă Alexandru a intenționat să cucerească toată regiunea de coastă, cu

scopul de a-i împiedica pe perși să-și stabilească o bază pentru a invada Grecia. Astfel el
eliberează câteva orașe de tiranii sau de oligarhii satrapi care le guvernau, restabilind
democrația. Unele orașe, cum ar fi Halicarnas, Lampsaca sau Aspendos, i-au opus
rezistență, și pentru aceasta au fost pedepsite cu asprime.

În timpul iernii 334-333 î.Hr. Alexandru a cucerit cetățile Lycia, Pamfilia și Pisidia, în
sudul Asiei Mici, încredințând guvernarea acestora prietenului său Nearchos. De aici
Alexandru s-a îndreaptat spre interiorul regiunii și a ocupat capitala Frigiei - orașul
Gordion, unde legenda spune că a desfăcut cu o lovitură de sabie nodul care fixa jugul de
carul regelui Gordios - "Nodul gordian"(conform legendei, cel care reușea acest lucru
avea să stăpânească imperiul). Apoi Alexandru s-a îndreaptat spre est, spre munții
Taurus, pe care i-a traversat cu ușurință.

Bătălia de la Issos

Mozaic antic din Pompeii, ilustrând bătălia de la Issos

Odată ajuns în Tars, Alexandru îl cucerește, după care cade grav bolnav; unii spun că din
cauza oboselii, alții că pricina ar fi fost baia în apa rece ca gheața a râului Cidnus.
Situația este cu atât mai gravă cu cât regele Spartei încercă o revoltă, aliindu-se cu perșii.
Cu toate acestea, Alexandru se mobilizează și, ajutat de locul propice al bătăliei, dar și
de abilitatea sa de a-și ordona și conduce trupele în luptă, reușește să pună pe fugă
imensa armată de 600.000 de oameni pe care perșii o strânseseră pe câmpia de la Issos.
Darius fuge, lăsându-și în mâinile învingătorului mama, soția, fiicele și o pradă de război
imensă și se retrage dincolo de Eufrat.

Se spune că Alexandru nu a profitat niciodată de poziția sa de învingător și a tratat

prizonierele cu toată considerația cuvenită rangului lor.
Bătălia de la Issos a avut mai multe puncte decisive. Alexandru, cu o armată
experimentată și compactă, a întâlnit o armată dezorganizată formată din soldați din mai
multe țări. Bătălia decisivă s-a dat la Issos. Aici, oastea lui Alexandru a întâlnit armata
persană într-un câmp deschis. Darius a atacat primul aruncând, în prima faza a luptei,
cavaleria. Alexandru a așteptat pe loc prima inițiativă a lui Darius al III-lea, așteptând
cavaleria. Oastea lui Alexandru s-a desprins în două lăsând cavaleria să intre pintre ei și,
prizând-o ca într-un clește, a distrus-o (vreo 80.000 de soldați). Apoi Alexandru a lansat
un atac puternic în flancul armatei persane. Perșii pierzând grosul armatei lor (cavaleria)
au început să dezerteze, lăsându-l pe Darius singur.

Cucerirea Siriei și a Egiptului

De acum, drumurile Siriei și ale Egiptului sunt în fața lui Alexandru, cu atât mai mult cu
cât multe orașe i se predau. Singur Tyr a rezistat timp de 6 luni, ceea ce va atrage asupra
lui mânia lui Alexandru. Cetatea a fost în cele din urmă învinsă și cei 30.000 de
prizonieri luați de armata lui Alexandru au fost vânduți ca sclavi.

Apoi regele atacă și cucerește Gaza, fiind rănit de 2 ori.

Ocupând Memphisul, Alexandru este întâmpinat ca un eliberator de către egipteni,

fiindcă perșii nu erau iubiți în această parte a lumii. Dorind să răspândească elenismul pe
valea Nilului, tânărul rege întemeiază în vestul deltei orașul Alexandria, primul cu acest
nume, ce avea să devină noua capitală a Egiptului, destinată unui viitor înfloritor. El
reface sanctuarele și încredințează administrația Egiptului mai multor conducători civili
și militari macedoneni.

După un lung și istovitor drum prin deșert, consultă oracolul zeului Amon, iar preoții
acestuia îi acordă titlul de fiu al lui Ra, purtat altădată de faraoni; astfel regele devine, în
ochii egiptenilor, un zeu.

Alexandru stăpânește acum bazinul mediteranian și o bună parte a Asiei, fiind onorat ca
un faraon de către egipteni. Îmbătat de succes, reîncepe lupta împotriva lui Darius în anul
331 î.Hr.

Căderea Imperiului Persan

Imperiul lui Alexandru cel Mare la maxima sa întindere

Împins de ambiția de a pătrunde în inima Imperiului Persan și de a se proclama rege în

locul lui Darius, Alexandru traversează Eufratul și Tigrul fără a întâmpina rezistență.

Darius își adusese trupele (1.000.000 de oameni, se spune) aproape de orașul

Gaugamela. Aceasta avea să fie ultima lui bătălie. Cu tactica sa obișnuită (în dreapta
cavaleria, iar regele în frunte, în centrul puternicei falange macedonene), Alexandru rupe
frontul armatei persane, iar Darius este nevoit să abandoneze în luptă, carul și armele.
Lupta a avut loc pe data de 2 octombrie 331 î.Hr.

Acum perșii nu mai au o armată organizată, iar Darius nu mai este decât un fugar. Toate
capitalele sunt cucerite, iar bogățiile luate, dar Alexandru îi cruță pe localnici și le
respectă obiceiurile. Proclamându-se rege al Asiei, este primit ca atare la Babilon și Susa;
va întâmpina o rezistență sporită în jurul Persepolisului, unde va incendia palatele ca
represalii pentru crimele comise de Xerxes și va aduce un omagiu la mormântul lui
Cyrus al II-lea cel Mare, la Pasargades.

Alexandru și familia lui Darius al III-lea.

Pe urmele lui Darius, Alexandru înaintează spre est, dar regele persan fuge mai departe,
înconjurat de tot mai puțini credincioși. Alexandru îl urmărește cu un grup mic de
soldați într-un marș forțat și extenuant, până când Darius moare ucis de unul dintre
satrapii care îl însoțeau.

Din acest moment, Alexandru se consideră succesorul și moștenitorul lui Darius. Totuși,
nu se va opri aici și va supune și Persia orientală (Afganistanul, Turkestanul și
Belucistanul de astăzi), dar destul de greu, după un război de aproape 3 ani (330 i.Hr.-328
î.Hr.) într-un climat sau torid cu intermitență, pe un teren dificil. Rezistența perșilor nu
încetează decât o dată cu supunerea Sogdianei și a Bactrianei, unde Alexandru se
căsătorește, după ritualurile persane, cu prințesa Roxana, fiica nobilului Oxyartes. Pentru
a realiza o uniune adevărată între învingători și învinși, Alexandru și-a îndemnat
adjuncții să facă la fel și i-a încurajat pe soldați să-și găsească soții persane.

Ultimii ani
Totuși, crizele sale de mânie s-au agravat (a pus să fie ucis fostul său general Parmenion
și l-a înjunghiat, în cursul unei orgii, pe unul din cei mai apropiați prieteni ai săi, Clitos),
iar megalomania lui recepționa: dincolo de Indus, armata s-a revoltat și l-a forțat să facă
cale întoarsă.

Alexandru şi Porus de Charles Le Brun, 1673

Nu mai exista nici un consens în jurul persoanei sale. Consuma foarte mult alcool, iar
numeroasele campanii îndelungate i-au periclitat sănătatea. Pe de altă parte, a amânat
foarte mult momentul conceperii unui urmaș, astfel încât, epuizat de acest stil de viață, a
fost răpus de febră și a murit la numai 32 de ani, fără să numească un moștenitor. El a
murit în timpul unei petreceri (probabil de friguri, ori fusese otrăvit); planificase o
campanie de cucerire în Arabia. La moartea lui, imperiul a intrat, timp de 2 secole, în
război civil. Însă amprenta culturală și administrativă lăsată asupra țărilor riverane ale
Mediteranei orientale urma să dea naștere unei strălucite civilizații elenistice care a
supraviețuit chiar și cuceririi romane.

Moartea lui Alexandru cel Mare

Celui mai demn. În acești termeni sibilinici și-a desemnat Alexandru cel Mare
succesorul pe patul de moarte. Fiecare din generalii săi putea crede că acest calificativ se
referea la el. Imediat, imperiul a fost împărțit în regiuni rivale conduse de diadohi său
succesori care, după ce s-au sfâșiat peste 40 de ani (323 i.Hr.-281 i.Hr.), și-au împărțit,
în cele din urmă, imperiul său:

• Teritoriile din vest (Mesopotamia si Persia) au fost obținute de către Seleucizi,

aceștia formând Imperiul Seleucid;
• Macedonia a fost obținută de către Antigonizi;
• Egiptul a fost obținut de către Ptolemei, astfel formându-se Egiptul Ptolemeic;
• Asia Mica a fost obținută de către Attalizi.
• Posesiunile indiene au fost pierdute.

Astfel, profeția biblică din Daniel 8 cu privire la Imperiul Macedonean s-a împlinit ad-
litteram.

Prin traducere numele Alexandru înseamnă ,,apărătorul omului”. Marele vis a lui
Alexandru cel Mare era sa unească Grecia și să distrugă Imperiul Persan, care era cel mai
mare pericol pentru orasele-stat din Grecia.

Bibliografie
• „Alexandru cel Mare”. Enciclopedia Personalităților (Bucuresti: ROMPRINT)
nr. 4. 2002.