CAPITOLUL I

MODELUL CANONIC AL NAŢIUNII

1.1 NAŢIUNEA ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL

Diferenţele etnoculturale constituie o problemă a sistemului global, necesitând o

rezolvare la nivelul cel mai înalt, al sistemului normativ care se aplică naţiunilor.
Sistemul Organizaţiei Naţiunilor Unite atribuie naţiunilor statutul de subiecţi
internaţionali constituiţi prin exerciţiul autodeterminării popoarelor. Relativ la “sistemul
ONU” sunt de avut în vedere nu doar Carta ONU adoptată în anul 1945, ci şi un număr
de norme, unele devenite jus cogens, în primul rând Declaraţia universală a drepturilor
omului şi cele două Pacte internaţionale adoptate în anul 1966.
Felul în care dreptul internaţional tratează diversitatea etnoculturală rezultă
implicit din felul în care dreptul internaţional tratează naţiunea. Statutul naţiunii reflectă
constrângerile dreptului internaţional asupra autodeterminării popoarelor. Manifestarea
principiului autodeterminării popoarelor are consecinţe asupra felului în care este tratată
diversitatea etnoculturală.
Prima enunţare în cadrul sistemului ONU a drepturilor minorităţilor etnice,
religioase sau lingvistice a fost Art. 27 al Pactului internaţional cu privire la drepturile
civile şi politice, adoptat în 1966 şi intrat în vigoare în 1976.1 Apariţia, în sistemul ONU,
a unor referinţe explicite la logica etnoculturală a naţiunilor, inclusiv în convenţiile şi
declaraţiile adoptate ulterior PIDCP, sunt conexe principiului autodeterminării
popoarelor.

Naţiuni/Popoare
Dreptul internaţional nu a dat vreo definiţie “popoarelor” sau “naţiunilor”. Acestea
sunt prezente în dreptul internaţional ca posesoare ale dreptului la autodeterminare. În
limbajul academic, cultural şi popular, există în schimb un număr uriaş de formulări. Dintre

1Demersuri pentru introducerea unor garanţii pentru protecţia minorităţilor naţionale, dintr-o perspectivă
pur individualistă, au fost făcute încă din 1948, cu intenţia de a le include în Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului. Acestea însă au eşuat.
definiţii, unele sunt mai des folosite în contextul lucrărilor de drept internaţional, altele au
devenit clasice în cadrul teoriilor naţionalismului, ale ştiinţelor politice, noi variante sunt
propuse în funcţie de contextele disciplinare. Următoarele două exemple au exclusiv rolul
unei aşezări în context, ele fiind departe de a exprima sensul “canonic” al noţiunii de
“popor”:
- definiţia lui Friedlander. “Un popor este format dintr-o comunitate de persoane
legate prin loialitate reciprocă, o tradiţie identificabilă, o conştiinţă culturală comună, cu
legături istorice faţă de un teritoriu dat”.2
- definiţia experţilor UNESCO din 1990: Întruniţi pentru a face un studiu aprofundat
privitor la drepturile popoarelor, aceştia au căzut de comun accord asupra câtorva criterii
referitoare la recunoaşterea unui grup de persoane drept “popor”. Criteriile sunt: tradiţii
istorice comune, identitate etnică sau rasială, omogenitate culturală, unitate lingvistică,
afinităţi religioase sau ideologice, legături teritoriale, o viaţă economică comună.3
Cum au observat mulţi comentatori, în conformitate cu definiţiile de mai sus,
tibetanii, kurzii, tătarii, indienii navajos, bascii ar constitui “grupuri de persoane care
compun o comunitate, trib, rasă sau naţiune”. Cu toate acestea, grupurile amintite nu au
dreptul la autodeterminare. Comunitatea internaţională nu le recunoaşte dreptul de a forma o
naţiune. Pe de altă parte, singura caracteristică comună a elveţienilor, şi respectiv indienilor,
nigerienilor, guatemalezilor sau americanilor este cetăţenia. Cu toate acestea, comunitatea
internaţională tratează toate comunităţile enumerate mai sus ca “popoare”. Această situaţie
arată o caracteristică centrală a relaţiei dintre noţiunea de “popor” şi cea de
“autodeterminare”: dimensiunea tautologică. Explicit: popoarele sunt recunoscute ca
deţinând dreptul la autodeterminare şi în acelaşi timp, dreptul la autodeterminare este
acceptat sine qua non în cazul comunităţilor care se bucură deja de autodeterminare.
Dacă atitudinea dreptului internaţional este una tautologică, se ridică întrebarea cum
putem lua ca referinţă definiţii precum cele aparţinând lui Friedlander sau grupului de
experţi UNESCO? Argumentul ar fi să privim evoluţia sistemului internaţional într-o lume
dinamică. Cererile de secesiune a unor popoare – asupra cărora voi reveni – introduc

2 Robert A. Friedlander, “Proposed Criteria for Testing the Validity of Self-Determination As It Applies to
Disaffected Minorities”, Chitty’s L.J., vol. 25, 1997, p. 335-336.
3 Vezi Raportul privind Simpozionul Memorial Martin Ennals privitor la autodeterminare, Saskatoon, Canada,

1993, p. 3.
argumente care au la bază criteriile folosite de Friedlander şi grupul de experţi UNESCO.
Deşi acestea nu sunt şi criterii formale ale secesiunii, totuşi ele au o anumită relevanţă,
alături de altele, pentru eventualitatea recunoaşterii unui nou popor de către comunitatea
internaţională. Recentele dezbateri asupra unei posibile autonomii a provinciei Kosovo au
avut ca fundal – aşa cum se întâmplase cu republicile fostei Iugoslavii, ori cu cele două
componente ale Cehoslovaciei – tema tradiţiei identificabile, a loialităţii şi a legăturii
istorice cu teritoriul dat. Experienţa a arătat, după opinia mea, importanţa luării în
considerare a sistemelor normative împreună cu discursurile de legitimare, între care
doctrina constituie componenta lor cea mai puternică. Aceasta, întrucât dinamica sistemului
internaţional are ca sursă activismul actorilor şi evoluţia argumentelor de legitimare.

Statalitate
Naţiunea (poporul) este rezultatul procesului de autodeterminare şi implică
statalitatea. În sensul Articolului 1 al Convenţiei de la Montevideo din 1933, privind
drepturile şi obligaţiile statelor, “Statul, ca entitate de drept internaţional, ar trebui să deţină
următoarele caracteristici: (a) populaţie permanentă; (b) teritoriu bine definit; (c) guvern; şi
(d) capacitatea de a intra în relaţii cu alte state”. Statele se bucură de dreptul de a sta
suverane, aşa cum naţiunile se bucură de dreptul la autodeterminare. Sunt posibile amendări
sau derogări de la acest principiu, conform următoarei tipologii:
Statele neutre sau a căror existenţă este garantată sunt state independente a căror
existenţă sau neutralitate este stabilită printr-un tratat internaţional. Printre statele a căror
independenţă a fost garantată în diferite momente ale istoriei se numără Muntenegru, Serbia
şi România, în conformitate cu Tratatul de la Berlin din 1878. Exemple de state neutre:
Elveţia, din anul 1815, Belgia, din anul 1939 etc.
Statele independente protejate au delegat prin tratat anumite atribuţii unui stat
protector, dar îşi menţin autonomia naţională. Exemple: Andora, Liechstenstein, San
Marino, Monaco ş.a.
Statalitatea asociată defineşte un stat independent protejat cu capacitatea de a
încheia “asocierea” cu un alt stat.
 Teritoriul internaţionalizat este o entitate statală a cărei suveranitate aparţine unui
grup de state sau unei organizaţii internaţionale. A fost cazul lui Corpus Separatum al
Ierusalimului, la finele anilor '40 ai secolului XX.
Statul vasal are într-o anumită măsură personalitate pe plan internaţional, dar este
supus controlului unui stat suzeran, mai strict decât în cazul statelor protejate.
Un condominium este un teritoriu aflat sub suzeranitatea comună a două sau mai
multe puteri. Singurele două exemple din istoria modernă sunt Andorra şi Noile Hebride,
până în anul 1980.
Teritoriile neautonome sunt teritorii ale căror popoare nu au atins o autonomie
completă.4
Tutela internaţională reprezintă o înţelegere prin care unsprezece teritorii au fost
plasate sub administrarea unei alte puteri, prin intermediul unor acorduri aprobate şi
monitorizate de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite şi Consiliul de Tutelă.
Ultimul teritoriu aflat sub astfel de administraţie este teritoriul Insulelor din Pacific, aflate
sub administraţia Statelor Unite ale Americii5.
Dată fiind relaţia tautologică între naţiuni (popoare) şi autodeterminare în dreptul
internaţional, concluziile cele mai importante privitoare la naţiuni (popoare) rezultă din
analiza principiului autodeterminării. Acest principiu este unul din fundamentele dreptului
internaţional. Pe de altă parte, exerciţiul autodeterminării devine cel mai vizibil atunci când
se produc secesiuni, devoluţii şi dezintegrări ale statelor.

1.2 AUTODETERMINAREA

Principiul autodeterminării
Principiul autodeterminării popoarelor este considerat succesorul principiului politic
al naţionalităţii. În secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, principiul autodeterminării s-a
dezvoltat drept corolar al valorizării identităţii etnice şi lingvistice şi al transformării
acestora în obiective ale unităţii politice. La acel moment se considera că, “în general, este o

4G.A. Res. 1541 (XV).

5 Vezi Hurst Hannum, Autonomy, Sovereignty and Self-Determination: the Accomodation of Conflicting
Rights, University of Pennsylvania Press, Philadelphia, 1990 (tradus în româneşte în 1991, la Editura
Paidea sub titlul Autonomie, suveranitate şi autodeterminare).
condiţie necesară a instituţiilor libere ca graniţele guvernelor să coincidă în mare cu cele ale
naţionalităţilor.”6 Astfel, autodeterminarea naţională a devenit paradigma organizării
politice.
După Primul Război Mondial, principiul a fost aplicat numai naţiunilor est-
europene, parte a imperiilor otoman şi austro-ungar până în acel moment. 7 În anii '60, el a
fost invocat pentru a legitima lupta anticolonială din Africa şi Asia. La sfârşitul anilor '80, a
sosit timpul fostelor regiuni sovietizate de a-şi recăpăta identitatea cu argumentul
autodeterminării.8
Noţiunea de “autodeterminare” se referă la două aspecte conexe:
Aspectul intern defineşte dreptul popoarelor de a-şi determina în mod liber statutul
politic şi de a se dezvolta din punct de vedere economic, social şi cultural.
Aspectul extern se referă la dreptul popoarelor de a-şi determina în mod liber locul
ocupat în comunitatea internaţională a statelor.
În contexte diferite, dreptului popoarelor la autodeterminare i se dă înţelesuri mai
largi:
- dreptul popoarelor colonizate la independenţă şi stabilirea propriilor state suverane;
- dreptul naţiunilor oprimate la autodeterminare, inclusiv la secesiune;

6 John Stuart Mill, “Considerations on Representative Government” (1861), în Micheline R. Ishay, ed., The
Human Rights Reader, Routledge, New York, 1997, p. 283
7
Woodrow Wilson a fost cel mai mare susţinător al “autodeterminării” ca principiu călăuzitor. Îi sunt des citate
câteva declaraţii: “Aspiraţiile naţionale trebuie respectate; popoarele pot fi acum dominate şi guvernate numai
pe baza consimţământului lor. <Autodeterminarea> nu este doar o formulă; este un principiu imperativ de
acţiune şi prin urmare, dacă îl ignoră, oamenii de stat o fac pe răspunderea proprie” ; “Popoarele şi provinciile
nu pot fi folosite ca monedă de schimb, de la o suveranitate la alta, ca nişte biete turnuri sau pioni într-un joc de
şah...” ; “Tuturor aspiraţiilor naţionale bine definite li se va acorda deplină satisfacţie, care li se poate acorda
fără a introduce elemente noi sau fără a perpetua elemente vechi de discordie şi antagonism, care în timp ar
putea distruge pacea Europei şi prin urmare a întregii lumi”. Wilson a făcut o legătură directă între respectarea
voinţei popoarelor şi realizarea păcii: “Lumea trebuie să fie frunoasă şi sigură pentru a trăi în ea; în particular,
să fie sigură pentru fiecare naţiune iubitoare de pace care, asemenea naţiunii noastre, doreşte să îşi aibă propria
ei viaţă, să îşi construiască propriile instituţii, să fie asigurată de un tratament just şi corect din partea altor
popoare ale lumii, ca şi împotriva utilizării forţei şi agresiunii” (Woodrow Wilson, “The Fourteen Points
Address”, in Micheline R. Ishay, The Human Rights Reader. Major Political Essays, Speeches, and Documents
From the Bible to the Present, Routledge, New York, 1997, pag. 301).
La sfârşitul Primului Război Mondial, nu a fost organizat totuşi nici un plebiscit sau referendum pentru a afla
care sunt aspiraţiile popoarelor afectate de procesul de pace. Au existat puţine excepţii, numai în regiunile de
frontieră mai puţin delicate: un plebiscit în Schleswig-ul de Nord (Danemarca şi Prusia); trei plebiscite privind
graniţa polono-germană; un plebiscit în Bazinul Klagenfurt; un plebiscit în mica zonă Sopron (Austria şi
Ungaria) şi un plebiscit în zona Saar (Germania - Franţa).
8 Vezi Rein Müllerson, International Law, Rights and Politics, Developments in Eastern Europe and the CSI,

Routledge, London and New York, 1994.

 - dreptul popoarelor, naţiunilor, naţionalităţilor, al grupurilor şi al minorităţilor
naţionale de a-şi dezvolta în mod liber propria cultură, tradiţie, religie şi limbă;
- eliberarea tuturor popoarelor de subjugarea, dominaţia sau exploatarea străină;
- dreptul tuturor popoarelor de a-şi determina în mod democratic sistemul socio-
economic şi politic de administrare şi guvernare.9
În general, comunitatea internaţională priveşte principiul autodeterminării
popoarelor – enunţat în Carta ONU, în cele două Pacte Internaţionale privind drepturile
omului şi în câteva rezoluţii ONU –, drept un principiu juridic. Se declară adesea că acesta
are statut de jus cogens al dreptului internaţional. Unii autori consideră mai puţin clare:
- conţinutul exact al principiului;
- relevanţa sa pentru alte principii de drept internaţional cu aceeaşi forţă juridică.10

Principiul autodeterminării şi dreptul internaţional

Articolul 1(2)11 şi Art. 5512 ale Cartei ONU (1945) se referă explicit la
“autodeterminarea popoarelor”. În cadrul acestui document, care este fundamentul dreptului
internaţional, conceptul este tratat drept un “principiu”, mai degrabă decât un “drept”.13
9 Issa G. Shivji, “The Right of Peoples to Self-Determination: An African Perspective”, în William Twining,
ed., Issues of Self-Determination, Aberdeen University Press, Aberdeen, 1991, p. 42.
10 Vezi Rein Müllerson, op. cit.; de asemenea, Hurst Hannum, “Rethinking Self-Determination”, Virginia

Journal of International Law, Autumn 1993.

11
Scopurile Organizaţiei Naţiunilor Unite sunt:
- Menţinerea păcii şi securităţii mondiale, şi, în acest scop: luarea unor măsuri colective eficiente pentru
prevenirea şi înlăturarea pericolelor la adresa păcii şi pentru suprimarea actelor de agresiune şi a altor încălcări
ale păcii, şi aplanarea sau rezolvarea pe cale paşnică, în conformitate cu principiile dreptăţii şi ale dreptului
internaţional, a disputelor internaţionale care pot conduce la încălcări ale păcii;
- Dezvoltarea relaţiilor de prietenie între naţiuni, pe baza peincipiului egalităţii în drepturi şi a autodeterminării
pooarelor, şi luarea altor măsuri adecvate întărirrii păcii în lume;
- Realizarea cooperării internaţionale în soluţionarea problemelor internaţionale de natură economică, socială,
culturală sau umanitară, şi promovarea şi încurajarea respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale
pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie;
- Realizarea unui centru de armonizare a acţiunilor naţiunilor, pentru atingerea acestor scopuri comune.
12
“În scopul de a crea condiţiile de stabilitate şi bunăstare necesare relaţiilor paşnice şi de prietenie între state,
bazate pe respectarea principiului egalităţii în drepturi şi autodeterminării popoarelor, Naţiunile Unite vor
promova:
- standarde ridicate de viaţă, asigurarea unui loc de muncă şi condiţii de progres şi dezvoltare economică şi
socială;
- soluţionarea problemelor internaţionale economice, sociale, de sănătate şi altele legate de acestea, şi
cooperarea internaţională în domeniul culturii şi educaţiei; şi
- respectul universal pentru drepturile omului şi libertăţile fundamentale şi respectarea acestora, fără deosebire
de rasă, sex, limbă sau religie.”
13 Morton H. Halperin şi David J. Scheffer, împreună cu Patricia L. Small, Self-Determination in the New

Order, Carnegie Endowment for International Peace, Washington, D.C., 1992, p. 20.
 Introducerea principiului autodeterminării într-un document care pune în fruntea
obiectivelor sale “menţinerea păcii şi securităţii mondiale”, arată că principiul trebuie
interpretat în primul rând ca legitimare a status quo-ului, a legitimării hărţii lumii aşa cum
arată ea la momentul dat, elementul prim al stabilităţii. Autodeterminarea popoarelor are
deci sensul principal de autodeterminare a popoarelor recunoscute ca atare. Este un
principiu al conservării, nu al dinamicii.
Transformarea principiului autodeterminării într-un actor al redesenării hărţii
politice a lumii, în era decolonizării, a folosit capitolele XI/ Art. 7314 şi XII/ Art. 7615 ale
Cartei ONU privind teritoriile neautonome sau aflate sub tutelă.
În anii '50, Organizaţia Naţiunilor Unite a adoptat mai multe rezoluţii care invocă
principiul autodeterminării. UNGA Res. 421 D (V) din 4 decembrie 1950 referitor la
elaborarea unei convenţii asupra drepturilor omului face trimitere, pentru prima data, la
autodeterminare ca la un drept al omului. UNGA Res. 545 (VI) din 5 februarie 1952
foloseşte de asemenea formula “toate popoarele au dreptul la autodeterminare”. Alte
rezoluţii au venit în sprijinul autodeterminării popoarelor aflate sub tutelă: UNGA Res.
637A (VII) din data de 6 decembrie 1952, cerând statelor membre ONU să recunoască şi să
promoveze realizarea dreptului la autodeterminare, şi UNGA Res. 1514 (XV) din 14
decembrie 1960, declaraţia de Acordare a independenţei teritoriilor şi ţărilor coloniale.
Procesul de decolonizare început în anii '50 s-a bazat pe acest set de documente ale ONU.
Cea mai importantă îmbogăţire a dreptului la autodeterminare a rezultat din
adăugarea unei dimensiuni a drepturilor omului. Pactul internaţional cu privire la drepturile
civile şi politice şi Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale
(1966) au întărit – fiecare în Art. 116 – legătura in nuce dintre principiul autodeterminării şi
14
“Membrii Organizaţiei Naţiunilor Unite care au sau îşi asumă responsabilatea de a administra teritorii ale
căror popoare nu au atins un stagiu complet de autonomie ... acceptă ca sacră obligaţia ... de a dezvolta
autonomia, de a da atenţia cuvenită aspiraţiilor politice ale popoarelor şi de a sprijini dezvoltarea progresivă
a instituţiilor politice libere ale acestora, funcţie de circumstanţele specifice fiecărui teritoriu, popoarelor
din aceste teritorii şi a diferitelor lor grade de dezvoltare”.
15
“Obiectivele fundamentale ale sistemului de tutelă, conform scopurilor Organizaţiei Naţiunilor Unite,
exprimate în Articolul 1 al prezentei Carte, sunt: ... promovarea dezvoltării politice, economice, sociale şi
educaţionale ale locuitorilor din teritoriile aflate sub tutelă şi dezvoltarea lor progresivă către autonomia locală
sau independenţă, în concordanţă cu circumstanţele specifice al fiecărui teritoriu şi popoarelor care îl locuiesc şi
cu voinţa liber exprimată a popoarelor în chestiune, funcţie de termenii prevăzuţi în fiecare acord de tutelă”.
16
“(1) Toate statele au dreptul de a dispune de ele însele. În virtutea acestui drept, ele îşi determină liber statutul
politic şi îşi asigură liber dezvoltarea economică, socială şi culturală.
Pentru a-şi înfăptui scopurile, toate popoarele pot dispune liber de bogăţiile şi de resursele lor naturale,
fără a aduce atingere obligaţiilor care decurg din cooperarea economică internaţională, întemeiată pe principiul
drepturile omului. Declaraţia de principii de drept internaţional privind relaţiile prieteneşti şi
cooperarea între state (1970) a introdus noi referiri la dreptul la autodeterminare, care i-au
lărgit sfera de acţiune.
Proclamaţia de la Teheran, adoptată la 13 mai 1968 la Prima Conferinţă Mondială a
Drepturilor Omului, ca şi Declaraţia de la Viena şi Programul de Acţiune adoptate la 25
iunie 1993 în timpul celei de-A Doua Conferinţe Mondiale a Drepturilor Omului invocă la
rândul lor dreptul la autodeterminare.17
La nivel regional, principiul autodeterminării a fost reiterat prin Carta africană a
drepturilor omului şi popoarelor, Actul final de la Helsinki (CSCE, 1975), Documentul de la
Copenhaga şi Carta de la Paris pentru o Nouă Europă (CSCE, 1990)18 ş.a.
Textul Declaraţiei de principii de drept internaţional privind relaţiile de prietenie şi
cooperare între state, în conformitate cu Carta ONU (Declaraţia de prietenie) este relevant
pentru paşii făcuţi în direcţia unei aprofundări a dreptului la autodeterminare a popoarelor:
“În virtutea principiului egalităţii în drepturi şi a autodeterminării popoarelor,
consfinţit în Carta Naţiunilor Unite, toate popoarele au dreptul de a-şi hotărî în mod liber,
fără amestec din afară, statutul politic, şi de a-şi realiza dezvoltarea economică, socială şi
culturală, şi toate statele au datoria de a respecta acest drept, în conformitate cu prevederile
Cartei.
Toate statele au datoria de a promova, prin acţiuni comune sau separate, realizarea
principiului egalităţii în drepturi şi a autodeterminării popoarelor, în conformitate cu
prevederile Cartei, şi acordarea de asistenţă Organizaţiei Naţiunilor Unite în îndeplinirea
responsabilităţilor ce îi revin prin Cartă privind punerea în aplicare a acestor principii,
pentru:
- a promova relaţiile de prietenie şi cooperare între state şi a pune capăt rapid
colonialismului, dând atenţia cuvenită voinţei liber exprimate a popoarelor în cauză şi ţinând

interesului reciproc şi din dreptul internaţional. În nici un caz un popor nu va putea fi lipsit de propriile mijloace
de trai.
Statele părţi la prezentul pact, inclusiv cele care au răspunderea administrării de teritorii neautonome
şi de teritorii sub tutelă, trebuie să înlesnească realizarea dreptului popoarelor de a dispune de ele însele şi să
respecte acest drept, în conformitate cu dispoziţiile Cartei Naţiunilor Unite”.
17 Vezi Advisory Committee on Human Rights and Foreign Policy, “Advisory report no. 19: Collective

Rights”, The Hague, Dutch version published in May 1995.

18 Statele membre “reafirmă egalitatea în drepturi a popoarelor şi dreptul acestora la autodeterminare, în

conformitate cu Carta Naţiunilor Unite şi cu normele relevante de drept internaţional, inclusiv cele referitoare la
integritatea teritorială a statelor”.
cont de faptul că a supune popoarele subjugării, dominării şi exploatării străine reprezintă o
violare a acestui principiu, o negare a drepturilor fundamentale ale omului, contrară
prevederilor Cartei.
Toate statele au datoria de a promova, prin acţiuni comune sau separate, respectul
universal pentru drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, în conformitate cu Carta.
Stabilirea unui stat independent şi suveran, libera asociere sau integrare într-un stat
independent sau apariţia unui alt statut politic, liber hotărât de un popor, constituie moduri
de afirmare a dreptului la autodeterminare a respectivului popor.
Toate statele au datoria de a se abţine de la orice acţiune de forţă care privează
popoarele mai sus menţionate (…) de dreptul la autodeterminare, libertate şi independenţă.
În acţiunile lor sau în rezistenţa împotriva unor asemenea acte de forţă, în preocuparea de a-
şi exercita dreptul la autodeterminare, aceste popoare sunt îndreptăţite să ceară şi să
primească sprijin, în conformitate cu scopurile şi principiile Cartei.
Teritoriul unei colonii sau al unui alt teritoriu neautonom are, în conformitate cu
Carta, un statut separat şi distinct de cel al teritoriului statului care îl administrează, şi, în
conformitate cu Carta, acest statut separat şi distinct va continua să existe până când poporul
din colonie sau teritoriul neautonom îşi va exercita dreptul la autodeterminare în
conformitate cu Carta, în special cu scopurile şi principiile acesteia.
Nici o prevedere din paragrafele de mai sus nu poate fi interpretată ca autorizând sau
încurajând acţiuni menite să dezmembreze sau să prejudicieze, în totalitate sau în parte,
integritatea teritorială sau unitatea politică a statelor suverane şi independente, care se
guvernează în conformitate cu principiile egalităţii în drepturi şi a autodeterminării
popoarelor, conform descrierii de mai sus, şi prin urmare posedând un guvern reprezentând
întregul popor din acel teritoriu, fără deosebire de rasă, credinţă sau culoare.
Toate statele se vor abţine de la acţiuni menite să distrugă, în totalitate sau în parte,
unitatea naţională şi integritatea teritorială al oricărui alt stat sau ţară”.
...
“Toate statele se bucură de egalitate suverană.
Egalitatea suverană include în special următoarele elemente: ...
Integritatea teritorială şi independenţa politică a statului sunt inviolabile.
 Fiecare stat are dreptul de a-şi alege în mod liber şi de a-şi dezvolta sistemul politic,
social, economic şi cultural”.
O atenţie specială merită un alt document, întrucât a făcut legătura dintre
principiul autodeterminării şi condiţiile respectării drepturilor omului, păcii interculturale
şi democraţiei. Este vorba despre “Liniile directoare pentru recunoaşterea noilor state din
Europa de Est şi Uniunea Sovietică”, adoptat de Consiliul Comunităţii Europene, 16
decembrie 1991. Documentul a stabilit următoarele principii pe care noile state trebuie să le
urmeze pentru a fi recunoscute de comunitatea internaţională:
“... respectarea prevederilor Cartei Naţiunilor Unite şi a angajamentelor asumate prin Actul
Final de la Helsinki şi Carta de la Paris, în special cu privire la statul de drept, democraţie şi
drepturile omului;
- garantarea drepturilor grupurilor şi minorităţilor etnice şi naţionale, în conformitate cu
angajamentele asumate în cadrul CSCE;
- respectarea inviolabilităţii frontierelor, care pot fi schimbate numai prin mijloace paşnice şi
acorduri comune;
- acceptarea tuturor angajamentelor referitoare la dezarmare şi neproliferarea armelor
nucleare, securitate şi stabilitate regională;
- angajamentul de a rezolva pe calea înţelegerii toate problemele referitoare la succesiunea
statelor şi disputele regionale, prin acceptarea arbitrajului, atunci când acesta se dovedeşte
adecvat;
Comunitatea şi statele membre nu vor recunoaşte entităţile rezultate în urma
agresiunii. Ele vor lua în considerare efectele recunoaşterii noilor state asupra statelor
vecine.
Angajamentul de a respecta aceste principii deschide calea recunoaşterii de către
Comunitate şi statele membre şi a stabilirii de relaţii diplomatice. Acest angajament poate fi
introdus în acorduri”.

În ciuda formulării în diferitele rezoluţii ONU şi în cele două Pacte internaţionale ale
drepturilor omului, autodeterminarea nu a fost privită ca un drept absolut, care poate fi
exercitat indiferent de pretenţiile sau drepturile aflate în competiţie.19 Aplicarea acestui drept
a fost în permanenţă subiect de dezbatere. Unii autori tind să-i restrângă chiar sfera de
cuprindere: “Dreptul legal la autodeterminare se aplică în mod clar teritoriilor neautonome,
teritoriilor aflate sub tutelă sau sub mandat străin... Nu este cert dacă el se aplică şi altor
teritorii”.20
O astfel de interpretare reflectă motivaţia de a folosi principiul autodeterminării
pentru legitimarea luptei popoarelor asuprite, dar şi de a preveni invocarea principiului de
către grupările secesioniste. Dreptul unui popor organizat într-un stat, de a se elibera de sub
dominaţia externă şi dreptul poporului unui stat la o guvernare care să îi reflecte voinţa sunt
componente esenţiale ale dreptului la autodeterminare. Mai mult, statele existente care au
fost invadate sau sunt controlate prin alte mijloace de către o putere străină se bucură de
dreptul la autodeterminare; au dreptul de a se ridica împotriva invadatorilor şi de a-şi
restabili independenţa. În acest sens, referirea la “popoare suverane” s-ar aplica statelor sau
coloniilor clasice aflate sub ocupaţie militară, inclusiv Palestina, Sahara de vest, Timorul de
Est, dar nu şi grupurilor sub-statale din interiorul unor state recunoscute.21

Legătura şi coexistenţa principiului autodeterminării cu alte principii de drept

internaţional
Conflictul între cele două poziţii principale: (1) principiul autodeterminării
popoarelor este universal aplicabil, şi (2) cu toate acestea, în afara contextului colonial,
înţelesul acestui principiu ar deveni mai neclar şi controversat, a fost dovedit din plin de
polemica creată de rezerva exprimată de India faţă de articolul 1 al celor două Pacte
internaţionale, privind interpretarea termenului “autodeterminare”:
“Privitor la articolul 1 al celor două Pacte..., Guvernul Republicii India declară că
expresia <dreptul la autodeterminare> care apare [în cele două articole] se aplică numai
popoarelor aflate sub dominaţie străină şi că această expresie nu se aplică statelor suverane
şi independente sau unei secţiuni a unui popor sau a unei naţiuni – ceea ce reprezintă esenţa
integrităţii naţionale”.

19 Excepţie ar face contextul limitat al colonialismului “clasic”.

20 Michael Akehurst, A Modern Introduction to International Law, ediţia a V-a, Routledge, London, 1984.
21 Hurst Hannum, “Rethinking Self-Determination”, Virginia Journal of International Law, Autumn 1993
 Poziţia Indiei poate fi găsită şi la unii autori independenţi, precum Hector Gross
Espiell: “Organizaţia Naţiunilor Unite a stabilit dreptul la autodeterminare ca drept al
popoarelor aflate sub dominaţie colonială sau străină. Acest drept nu se aplică popoarelor
organizate deja într-o formaţiune statală, care nu se află sub dominaţie colonială sau străină,
întrucât Rezoluţia 1514 (XV) şi alte instrumente elaborate de Organizaţia Naţiunilor Unite
condamnă orice încercare de dezmembrare parţială sau totală a unităţii naţionale şi a
integrităţii teritoriale a unei ţări”.22
Totuşi, trei state au înaintat obiecţiuni oficiale la rezerva exprimată de India:
Olanda: “Dreptul la autodeterminare, în forma prevăzută în Pacte, este acordat
tuturor popoarelor... Orice încercare de limitare a amplorii acestui drept sau de adăugare a
unor condiţii neincluse în instrumentele relevante ar submina însuşi conceptul de
autodeterminare şi, prin urmare, ar slăbi grav caracterul său universal acceptabil”.
Franţa: “Rezerva Indiei... ataşază condiţii care nu sunt prevăzute în Carta ONU”.
Republica Federală Germania: “Dreptul la autodeterminare... se aplică tuturor
popoarelor, nu doar celor aflate sub dominaţie străină... Guvernul Federal nu poate privi ca
valabilă o interpretare a dreptului la autodeterminare contrară exprimării clare a prevederilor
în cauză. Mai mult, Guvernul Federal consideră că orice limitare a aplicabilităţii lor la toate
naţiunile este incompatibilă cu obiectivele şi scopurile Pactelor”.
Controversa amintită subliniază necesitatea de a asigura echilibrul dintre principiul
autodeterminării popoarelor şi alte imperative care guvernează relaţiile dintre state. Legătura
dintre dreptul la autodeterminare şi alte principii de drept internaţional şi-a găsit o formulare
fermă tot în Declaraţia de prietenie din 1970:
“Principiul autodeterminării popoarelor, inviolabilitatea frontierelor şi integritatea
teritorială a statelor sunt inseparabile şi se sprijină reciproc, ceea ce înseamnă că ar trebui
echilibrate în acelaşi mod în care justiţia şi ordinea trebuie să fie echilibrate în orice
societate”.

Autodeterminarea şi drepturile omului

22 Hector Gross Espiell, “Self-Determination and Jus Cogens”, în A. Cassesse, ed., United Nations –
Fundamental Rights: Two Topics in International Law, Alphen aan der Rijn, Sijthoff and Noordhoff, 1979, p.
10.
 Chestiunea principală ridicată de aspectul “intern” al autodeterminării se referă la
libertatea popoarelor de a-şi alege forma de guvernare şi guvernul. Issa G. Shivji susţine că
dreptul popoarelor la autodeterminare nu este doar unul din principiile fundamentale ale
dreptului internaţional care guvernează relaţiile interstatale, ci, în acelaşi timp, şi o normă
extrem de importantă de drepturile omului, care îşi află locul, prin urmare, în ambele Pacte
de drepturile omului.23
Primul instrument care stipulează explicit “aspectele interne” ale principiului este
Actul Final de la Helsinki,24 care prevede: “În virtutea principiului egalităţii în drepturi şi al
autodeterminării popoarelor, toate popoarele au dreptul de a-şi determina liber, când şi cum
doresc, statutul intern şi extern, fără amestec din afară, şi de a acţiona în modul dorit pentru
dezvoltarea lor politică, economică, socială şi culturală”.25
Principiul respectării drepturilor omului în conexiune cu principiul autodeterminării
a fost dezvoltat mai cu seamă în cadrul procesului de la Helsinki. Documentul de la
Copenhaga (CSCE, 1990) subliniază faptul că statele “îşi vor respecta dreptul reciproc de a-
şi alege şi dezvolta liber, în conformitate cu standardele internaţionale de drepturile omului,
sistemele politice, sociale, economice şi culturale. În exercitarea acestui drept, ele se vor
asigura că legile, reglementările, practicile şi politica lor sunt conforme cu obligaţiile
derivând din dreptul internaţional şi sunt armonizate cu prevederile Declaraţiei de Principii
şi a altor angajamente CSCE”. Documentul de la Copenhaga afirmă expresis verbis, pentru
prima dată într-un document internaţional, fie el şi numai politic, că libertatea popoarelor de
a-şi alege sistemul politic, social, economic şi cultural nu este absolută şi că popoarele sunt
libere să îşi stabilească sistemul politic, social, economic şi cultural în măsura în care aceste
sisteme garantează respectarea standardelor internaţionale de drepturile omului.26 Un alt
progres în direcţia respectării obligaţiilor internaţionale privind dimensiunea dreptului la
autodeterminare din perspectiva drepturilor omului a fost înregistrat cu ocazia celei de a
treia Conferinţe Mondiale a Drepturilor Omului. Declaraţia drepturilor omului de la Viena
(iunie 1993) a subliniat faptul că, în opinia Conferinţei, refuzarea dreptului la

23 Rein Müllerson, op. cit.

24 Issa G. Shivji, op. cit.
25 Vezi Antonio Cassesse, “Political Self-Determination – Old Concepts and New Developments”, în Cassesse,

ed, op. cit.. Bine-cunoscutul expert a interpretat acest fapt ca însemnând că toate popoarele au întotdeauna
dreptul de a alege un nou regim social sau politic, fără oprimare exercitată de un guvern autoritar.
26 Vezi Rein Müllerson, op. cit.
autodeterminare reprezintă o încălcare a drepturilor omului. Documentul a subliniat apoi
importanţa realizării efective a acestui drept.

Cerinţele explicite privitoare la recunoaşterea noilor state.

Documentul de la Copenhaga (1990) şi Declaraţia de la Viena (1993) au reflectat
schimbările fundamentale petrecute în Europa începând cu anul 1990, determinante pentru
reconsiderarea dreptului la autodeterminare.
O inovaţie importantă în materia dreptului la autodeterminare a fost amintită
anterior, în legătură cu Declaraţia referitoare la “Liniile directoare privind recunoaşterea de
noi state în Europa de Est şi în Uniunea Sovietică”.27 Conform documentului, doar acele
state care: (1) s-au constituit pe o bază democratică; (2) au acceptat obligaţiile internaţionale
cuvenite; (3) respectă drepturile omului şi ale minorităţilor; (4) privesc principiul
autodeterminării ca bază a recunoaşterii lor pot cere să fie recunoscute. Prin urmare, apariţia
de noi state, exercitarea dreptului la autodeterminare, trec prin promovarea drepturilor
omului. Rezultatele dramatice ale cererilor de autodeterminare în fosta Iugoslavie au
determinat unii specialişti să sublinieze necesitatea unor noi abordări în tratarea pretenţiilor
la autodeterminare.28
Elaborând pe marginea precedentului Comunităţilor Europene, Morton H. Halperin,
David J. Scheffer şi Patricia L. Small au propus următoarea dezvoltare conceptuală a ideii
de autodeterminare:
Autodeterminarea anticolonială. Se referă la o populaţie aflată într-un teritoriu sub
dominaţie colonială sau străină, care cere dobândirea libertăţii şi a puterii politice.
Asemenea pretenţii pot exista potenţial în Puerto Rico, Noua Caledonie, Gibraltar.
Autodeterminarea substatală. Descrie încercarea unui grup din cadrul unui stat
existent de a se desprinde şi de a forma un nou stat sau de a obţine autonomia politică sau
culturală în cadrul statului deja existent. Grupurile care luptă pentru obţinerea acestui nou
statut se bazează pe factori etnici şi istorici şi sunt concentrate într-o zonă georgafică (vezi
mişcările substatale de autodeterminare din Punjab şi Tibet).
Unele pretenţii de autodeterminare substatală au caracter anticolonial. Încorporarea
unor zone geografice a fost rezultatul expansiunii prin forţă, iar guvernul cuceritor nu a făcut
27 Adoptată de Consiliul Comunităţilor Europene la data de 16 decembrie 1991.
28 Morton H. Halperin şi David J. Scheffer cu Patricia L. Small, op. cit.
eforturi rezonabile pentru a integra populaţia din zona respectivă într-un guvern
reprezentativ, sub conducerea căruia populaţia activă din punct de vedere politic să se simtă
reprezentată (mişcările palestiniene şi estoniene).
Autodeterminarea transfrontalieră. Acest termen se referă la pretenţiile la
autodeterminare implicând grupări concentrate ale unui popor în câteva state existente.
Kurzii şi bascii reprezintă grupuri etnice răspândite în afara unor graniţe internaţionale, care
încercă să îşi stabilească state independente şi unitare. Un grup poate încerca să se desprindă
de un stat pentru a se uni cu altul. Este cazul armenilor din enclava Nagorno-Karabah, care
doresc să se unească cu statul armean, al unor mişcări din Kaşmir, care se declară în
favoarea unirii cu Pakistanul, a etnicilor ruşi din Crimeea, care doresc să se unească cu
Rusia. Acest tip de cerere iredentistă adaugă elemente potenţial volatile autodeterminării
transfrontaliere.
Autodeterminarea popoarelor răspândite. Cererile de autodeterminare ale
popoarelor râspândite în unul sau mai multe state se bucură de reacţii pozitive în dezvoltarea
unei forme de guvernământ cu adevărat democratice şi printr-un sistem general de apărare a
drepturilor minorităţilor non-teritoriale.
Autodeterminarea indigenă. Comunităţile indigene sunt caracterizate prin trăsături
etnice distincte şi o îndelungată continuitate istorică într-o societate precolonială (vezi
Guatemala, Nicaragua, amerindienii, aborigenii din Australia, anumite grupuri din Canada,
etc.). Acestea pot fi concentrate într-o anumită zonă geografică, în grupuri despărţite prin
graniţe naţionale sau dispersate. Cererile popoarelor indigene merg de la statalitate
independentă până la controlul autonom asupra teritoriului şi resurselor acestuia. Ele solicită
o mai mare sensibilitate faţă de cultura politică şi de tradiţiile specifice.
Autodeterminarea reprezentativă. Rezultă atunci când o populaţie a unui stat
existent încearcă să îşi schimbe structura politică în favoarea uneia mai reprezentative şi mai
democratice (Africa de Sud, Haiti etc.).29
Aceste inovaţii academice sunt sugestii pentru construcţia internă a statelor, ca
răspuns la problemele ridicate de diversitatea etnoculturală a populaţiei. Aplicarea cu
imaginaţie a principiului autodeterminării, pentru a se adresa cerinţelor unor populaţii
eterogene, nu a trebuit să aştepte însă evoluţiile din anii ’90. Structurile federale,

29 Ibidem.
autonomiile sau statutul special fac parte din realitatea multor state din Europa şi din
întreaga lume. Unele au fost concepute şi aplicate în special în legătură cu existenţa unor
minorităţi naţionale puternice. Crizele regionale de după 1990 nu au făcut decât să adauge
noi argumente teoreticienilor care privesc cu mai multă consideraţie cererile aflate la baza
“pretenţiilor de autodeterminare”. Crizele pot fi rezolvate prin restructurarea internă a
statului, iar reorganizarea ar putea fi sprijinită de comunitatea internaţională, dacă
reclamaţiile la autodeterminare nu ar fi întâmpinate doar ca un simptom negativ.
În principiu, dreptul internaţional nu impune statelor soluţii teritoriale la problema
minorităţilor naţionale, dintre care multe se autodenumesc “popoare”. Statele nu sunt
obligate să creeze vreo formă de autoritate descentralizată în favoarea minorităţilor
naţionale.30 Preocuparea teoreticienilor şi practicienilor pentru definirea unor forme noi de
autodeterminare reflectă în primul rând nevoia de a conecta domeniul dreptului
internaţional la problemele naţionale care pot da naştere unor crize internaţionale.

1. 3 SECESIUNEA

Sensul unui principiu este pus în evidenţă prin aplicarea sa în cazurile limită.
Secesiunea reprezintă situaţia extremă a exerciţiului principiului autodeterminării.
Secesiunea are două accepţiuni, ambele importante pentru ordinea internaţională:
- stricto sensu, secesiunea este un tip special de separatism teritorial în care sunt
implicate statele. Este vorba despre o mişcare abruptă, unilaterală, prin care o regiune aflată
pe teritoriul unui stat suveran încearcă să îşi câştige independenţa. Secesiunea se opune
“Centrului”, administraţiei centralizate a statului. Secesiunea este un act oficial de declarare
a independenţei de către regiunea în cauză;
- într-un sens mai larg, secesiunea reprezintă o activitate politică de natură violentă
sau neviolentă, îndreptată spre obţinerea independenţei sau a unei oarecare forme de
autonomie faţă de un stat binaţional sau un sistem federal multi-statal.31
30 Opinia Comisiei Europene pentru Democraţie prin Lege privind interpretarea Articolului 11 din Proiectul de
Protocol la Convenţia europeană a drepturilor omului, anexată Recomandării 1201 a Adunării Parlamentare,
Veneţia, 1 martie 1996/CDL-MIN (96)4. Comisia Europeană a Drepturilor Omului a hotărât în două rânduri că
prin Convenţia europeană a drepturilor omului nu este garantat nici un drept la autodeterminare al minorităţilor
naţionale: No. 6742/75, DR3 p. 98, privitor la etnicii germani care părăsesc Cehoslovacia; No. 7230/75, DR7 p.
109, privind populaţia din Surinam.
31 Alexis Heraclides, The Self-Determination of Minorities in International Politics, Frank Cass, London, 1991,
 Rezultatul unei secesiuni reuşite este un act de autodeterminare a locuitorilor noului
stat independent. Din această perspectivă, se face distincţia dintre “secesiune” şi “necesitatea
de a rectifica încălcarea normelor sau principiilor non-violenţei/nefolosirii forţei”. 32
Anexările şi ocupaţiile teritoriale realizate cu încălcarea acestui principiu după adoptarea
Cartei ONU (1945) sunt ilegale. Aceasta nu înseamnă că orice solicitare de schimbare a
frontierelor este ilegitimă. Scopul unor mişcări precum cele cunoscute în statele baltice sau
Tibet – ocupate în 1948 şi respective, în 1951 – poate fi privit ca “rectificare a folosirii forţei
de către un stat”.

Secesiunea, drepturile omului şi alte principii de drept internaţional

Dreptul internaţional nu prevede dreptul la secesiune, dar nici nu interzice
secesiunea. Secesiunea se confruntă însă cu:
- principiul autodeterminării (“ce ironie, tocmai norma pe care aceste mişcări o
invocă” 33);
- formarea şi recunoaşterea statelor;
- principiul neintervenţiei în afacerile interne ale statelor.
Unitatea naţională şi integritatea teritorială a statului implică negarea unui “drept la
secesiune”. În această privinţă, este de evidenţiat faptul că aplicarea dreptului la
independenţă de către statele coloniale nu reprezintă, strict vorbind, un caz de secesiune.
Paragraful VI din Declaraţia de prietenie prevede că “teritoriul unei colonii sau al unui alt
teritoriu aflat sub tutelă are, în conformitate cu Carta, un statut separat şi distinct de cel al
statului care îl administrează”. Populaţiile şi teritoriile statelor-mamă nu constituie – nici de
facto, nici de jure – populaţia sau teritoriul unuia şi aceluiaşi stat. De exemplu, când Algeria
şi Ghana au devenit state independente, integritatea teritorială a Franţei sau a Marii Britanii
nu a fost incălcată prin acest act.34
Pe de altă parte, mişcările secesioniste au un mare impact asupra comunităţii
internaţionale, iar discursul lor legitimitator speculează asupra principiului autodeterminării.

p. 21.
32 Principiul nefolosirii forţei în relaţiile internaţionale a fost cristalizat în perioada interbelică.
33 Alexis Heraclides, op. cit., p. 21.
34 Rein Müllerson, op. cit.
 În general, secesiunea se produce cu preţul unor mari costuri umane şi naturale. Cei
treizeci de ani de luptă ai Etiopiei pentru păstrarea provinciei de nord, Eritreea, au cauzat
500.000 de vieţi umane. Declaraţia de independenţă a provinciei Katanga la desprinderea de
Congo, în iulie 1960, a provocat un conflict armat care a durat până în ianuarie 1963 şi a
avut ca rezultat zeci de mii de morţi.35 Un ultim exemplu ar fi pierderile enorme cu care s-au
soldat cei trei ani de conflict din fosta Iugoslavie.
S-a explicat anterior că unele conflicte nu au ca obiectiv “secesiuni”, ci mai degrabă
“rectificări ale folosirii forţei de către un stat” – ca în cazul ocupării Tibetului de către
China, în 1951. Acest act a provocat în Tibet un protest violent, a cărui formă maximă de
manifestare a constat în ampla revoltă din 1959. Suprimarea revoltei tibetane de către China
s-a soldat cu un milion de morţi.
Datorită suferinţelor umane de proporţii, comunitatea internaţională a adoptat o
poziţie conservatoare faţă de cererile de autodeterminare şi se arată a fi rezistentă la
“inovaţii” în acest domeniu – deşi acestea există. Raţionamentul a fost sintetizat de Max
Kapelman în aceşti termeni: “Inviolabilitatea graniţelor prezente reprezintă o parte integrală
a procesului de autodeterminare, nu pentru că graniţele sunt neapărat solide şi corecte, ci
deoarece respectarea lor este considerată necesară păcii şi stabilităţii” 36. Există în relaţiile
internaţionale o tendinţă de acceptare a situaţiei de fapt. Pe termen lung, situaţia devine
legitimă, chiar dacă aceasta a rezultat dintr-o ilegalitate - vezi de asemenea dezbaterile în
jurul anexării Timorului de Est de către Australia.37
O tendinţă mai curând teoretică susţine menţinerea echilibrului corect între
libertatea şi dreptul comunităţilor de a face o alegere, pe de o parte, şi viabilitatea
comunităţilor, pe de alta.38 Dacă secesiunea pare a avea o dinamică irezistibilă, comunitatea
internaţională nu trebuie să i se opună, consideră Lung-Chu Chen, ci s-o interpreteze ca un
drept al popoarelor de a-şi hotărî liber prezentul şi viitorul.39 Pe aceeaşi logică, aş susţine
poziţia lui Rein Müllerson: “din echilibrul celor trei principii ale dreptului internaţional,

35 În luna noiembrie 1961, Consiliul de Securitate a respins cererea de independenţă a provinciei Katanga şi a
autorizat ONU să folosească forţa pentru a pune capăt secesiunii.
36 Max Kapelman, “Secession and the Right to Self-Determination: An Urgent Need to Harmonize Principle

with Pragmatism”, The Washington Quarterly, vol. 16, no. 3, 1993, p. 10.
37 Rein Müllerson, op. cit.
38 Lung-Chu Chen, An Introduction to Contemporary International Law, Yale University Press, New Haven,

1989.
39 Ibidem.
adică autodeterminarea popoarelor, respectarea drepturilor omului şi respectarea integrităţii
teritoriale a statelor, decurg liniile directoare prin care se stabileşte că secesiunea este
tolerată sau, în unele etape, chiar suportată de comunitatea mondială a statelor, când
conduce, sau există motive suficient de puternice pentru a considera că poate conduce, la o
mai mare protecţie a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, fără a constitui un risc
pentru stabilitatea regională sau chiar mondială”.40 Se poate spune că atitudinea comunităţii
internaţionale faţă de cererile de independenţă ale albanezilor din provincia Kosovo a fost
foarte aproape, în 1999, de perspectivea lui Rein Müllerson.

Dinamica secesiunii
Secesiunea apare în “societăţi separate”, “cele ale căror membri sunt convinşi că
autonomia ar conduce la mult mai multă justiţie şi calitate pentru diferitele grupuri etnice
decât sistemul anterior unificat”.41 Se pune întrebarea când şi de ce persistă grupurile
distincte în cazul societăţilor separate.
Dintre diferitele teorii privind dinamica proceselor separatiste, susţinătorii etnicităţii
şi primordialităţii pornesc de la ideea de bază “că etnicitatea – identitatea sau conştiinţa
etnică – este variabila independentă esenţială care conduce la afirmarea politică şi la
separatismul militant, indiferent de existenţa inegalităţii sau dominanţei. Discrepanţele
sociale sau economice în sine crează nemulţumire şi pot incita la revoluţie, dar numai
nemulţumirea bazată pe simboluri etnice, ca de exemplu limbă, religie, cultură, origine sau
rasă conduc la separatism. Comunităţile distincte preferă să fie conduse prost de semenii lor
de acceaşi etnie, decât înţelept de străini. Cea de a doua variantă este mai mult decât
oprimată, este degradantă”.42
Plecând de aici, unii actori politici văd în asimilare soluţia pentru păstrarea unităţii
statale. De fapt, “Tocmai opusul acestei situaţii este valabil. Problema societăţilor divizate
din punct de vedere cultural... este că doresc să rămână divizate... Cei care consideră că
diviziunea este o sursă de conflict trec cu vederea faptul că apariţia conflictelor este cauzată
tocmai de ameninţările la adresa factorilor care condiţionează diviziuni”.43
40 Rein Müllerson, op. cit., p. 72.
41 Alexis Heraclides, op. cit., p. 16.
42 Ibidem, p. 8.
43 Antony E. Alcock, “The Development of Governmental Attitudes to Cultural Minorities in Western

Industrial States”, în Antony E. Alcock, Brian K. Taylor şi John M. Welton, eds., The Future of Cultural
 Cercetările privind legătura dintre mişcările de secesiune şi factorii care le dau
naştere sunt relativ numeroase. Câteva corelaţii sunt de reţinut:
- sinergia dintre frustrarea şi mândria grupului;
- discrepanţa dintre aşteptări şi realizări, sau posibilităţi;
- tipul de politică pe care Centrul alege să-l facă: politică de negare sau de acceptare.
În concluzie, pretenţiile secesioniste implică elemente de identitate şi factori socio-
psihologici. Pe de altă parte, “cu cât un grup poate fi mai mult caracterizat drept un grup
etnic sau o naţiune, cu atât mai puţin important este rolul jucat de factorul inegalităţii sau
dezavantajului”.44

Tendinţe moderne în problematica secesiunii

Abordarea problematicii secesiunii s-a schimbat în mod esenţial în anii '90. După
Războiul Rece au intervenit doi noi factori: (1) dizolvarea Uniunii Sovietice a dus la apariţia
de noi state şi a încurajat grupuri aflate pe teritoriul altor state să ridice pretenţii de
autodeterminare; (2) pentru prima oară, comunitatea mondială are posibilitatea să
conlucreze în vederea unei rezolvări mai adecvate a pretenţiilor secesioniste.45
Tesniunile care se acumulaseră în Iugoslavia, Uniunea Sovietică şi Cehoslovacia, la
începutul anilor ’90, au oferit o lecţie fără precedent teoreticienilor relaţiilor internaţionale.
În cele din urmă, dezmembrarea Uniunii Sovietice şi a Cehoslovaciei a avut loc pe cale
paşnică. Diviziunea voluntară sau dezmembrarea unui stat face parte din dreptul acelui stat
la autodeterminare internă, în afară de cazuri în care diviziunea sau dezmembrarea rezultă în
urma unei încercări frauduloase de împiedicare a adevăratei autodeterminări (vezi cazul
bantustanelor din Africa de Sud). Dezmembrarea Uniunii Sovietice a lăsat şi câteva
probleme nerezolvate în cadrul statelor componente care şi-au obţinut independenţa.
Cazul Iugoslaviei este mult mai complex. În perioada imediat anterioară şi ulterioară
declaraţiilor de independenţă ale Sloveniei şi Croaţiei (iunie 1991), Statele Unite şi
Comunitatea Europeană au sprijinit unitatea Iugoslaviei. După declaraţiile de independenţă
ale fostelor republici iugoslave, Austria şi Germania au sugerat că trebuie să fie recunoscut
dreptul Sloveniei şi Croaţiei la autodeterminare. În urma ciocnirilor forţelor armate ale

Minorities, Macmillan, London, 1979, p. 108.

44 Alexis Heraclides, op. cit., p. 19.
45 Morton H. Halperin şi David J. Scheffer cu Patricia L. Small, op. cit.
Serbiei şi Sloveniei şi între guvernul croat şi sârbii croaţi, Comunitatea Europeană a adoptat
“o poziţie comună privind procesul de recunoştere” a noilor state est-europene şi din fosta
Uniune Sovietică. Reafirmându-şi ataşamentul la principiile Actului Final de la Helsinki şi
ale Cartei de la Paris, Comunitatea Europeană şi statele membre s-au arătat gata să
recunoască – în conformitate cu standardele normale ale practicii internaţionale şi realităţilor
politice – noile state. Cum am amintit, condiţiile erau ca acestea să se constituie pe bază
democratică, să accepte obligaţiile internaţionale adecvate şi să se oblige – cu bună credinţă
– să urmeze un proces paşnic şi să iniţieze negocieri, în conformitate cu Liniile directoare
privind recunoaşterea noilor state din Europa de Est şi Uniunea Sovietică, adoptate de
Consiliul Comunităţii Europene. 46
Principiile, enumerate în capitolul anterior, nu făceau referire la un drept “la
secesiune şi autodeterminare”. Dar, cum s-a menţionat deja, secesiunea este strâns legată,
în dreptul internaţional, de formarea statelor, de recunoaşterea şi neamestecul în
problemele interne ale statelor. Prin urmare, această poziţie comună privind procesul de
recunoaştere a noilor state din Europa de Est şi Uniunea Sovietică a reprezentat o
schimbare fundamentală în problematica secesiunii şi autodeterminării. Marc Weller a
interpretat evoluţia în felul următor: “Acest catalog extins de criterii, mult mai abundent
decât standardele tradiţionale, pentru recunoaşterea statalităţii, confirmă faptul că,
Comunitatea nu aplică dreptul internaţional general în determinarea poziţiei sale”.47
Recunoaşterea Bosniei-Herţegovina de către CSCE şi ONU, în primăvara anului
1992, a grăbit începerea războiului civil. Prin urmare, valoarea politică a opiniei Consiliului
a fost privită ca suspectă din perspectiva conflictului din fosta Iugoslavie. O altă dificultate a
rezultat nu din strategia politică, ci din logica internă a acestei opinii, adică din perspectiva
abordării teritoriale. “În loc să definească poporul în sens etnic, Comunitatea Europeană a
adoptat o politică bazată pe recunoaşterea teritorială, insistând ca graniţele administrative
existente anterior în Iugoslavia să devină noile frontiere internaţionale. Aceasta abordare
teritorială de neo-decolonizare poate avea consecinţe îngrijorătoare dacă este folosită pentru
a da legitimitate secesiunii grupurilor cu un statut politic distinct, negând dreptul la
secesiune al comunităţilor etnice din teritorii neorganizate anterior în formaţiuni politice.

46Hurst Hannum, op. cit.

47Marc Weller, “The International Response to the Dissolution of the Socialist Federal Republic of
Yugoslavia”, în American Journal of International Law, vol. 86, p. 569.
Aceasta pare să fie poziţia adoptată de Comisia de Arbitraj stabilită de Conferinţa
Internaţională privind Iugoslavia, care a sugerat că dreptul la secesiune variază în funcţie de
gradul de autonomie recunoscut de guvernul central. … În mod regretabil, această abordare
va încuraja statele să se opună tocmai acelor drepturi politice şi economice care ar putea
constitui soluţia cea mai realistă şi eficientă la pretenţiile de autodeterminare. De fapt, un
stat va fi penalizat dacă va aborda problemele etnice sau regionale mandatând puterea
regiunilor autonome”.48

Măsuri de viitor pentru tratarea pretenţiilor secesioniste

Pe acest fundal al istoriei recente, unii autori au căutat (a) argumente pentru
legitimarea secesiunii, şi (b) principii care stau la baza unei abordări coerente a pretenţiilor
secesioniste de către comunitatea internaţională.
Argumentul teoriei liberal-democratice este că legitimitatea oricărui guvern trebuie
să se bazeze pe consimţământul celor guvernaţi. Aceştia din urmă au dreptul inalienabil de
a-şi retrage consimţământul oricând doresc. O altă variantă argumentativă invocă
“autoapărarea”. Dacă supravieţuirea sau autonomia culturală a unei naţiuni este ameninţată,
sau dacă o populaţie se simte exclusă din punct de vedere economic sau permanent privată,
acestea sunt legitime la o “secesiune corectoare”. Secesiunea corectivă are în vedere diferite
grade de oprimare la care un stat supune un anume grup, pentru care dreptul internaţional ar
recunoaşte o gamă de remedii mergând de la protecţia drepturilor individuale până la
drepturile minorităţilor şi terminându-se cu secesiunea, ca ultimă posibilitate de remediere a
situaţiei.
Justificarea secesiunii unui popor (naţiune) ca răspuns la orice provocare mai puţin
serioasă decât o încălcare masivă, gravă, a drepturilor omului nu s-a bucurat niciodată de
acordul comunităţii internaţionale. În cazul provinciei Kosovo se ajunsese, în anul 1999, la
limita unei astfel de situaţii.
Unul dintre criteriile de evaluare ale pretenţiilor la secesiune ar fi echilibrul dintre
motivaţiile interne ale cererilor de secesiune şi îngrijorarea justificată a comunităţii
internaţionale, exprimată sub forma unui calcul al consecinţelor nefaste ale secesiunii. 49 O

48Hurst Hannum, “Rethinking Self-Determination”.

49 Lee C. Buchheit, Secession: The Legitimacy of Self-Determination, Yale University Press, New Haven,
1978.
altă sugestie ar fi un test teritorial, incluzând următoarele criterii: urgenţa şi natura
doleanţelor istorice ale grupului secesionist, măsura în care grupul şi-a menţinut dorinţa de
autodeterminare şi măsura în care teritoriul disputat este locuit de membrii grupului
dominant.50 Rein Müllerson a propus ca rezolvarea unei cereri de secesiune să aibă în vedere
cel puţin următoarele elemente: caracterul statului de care un grup ar urma să se despartă
prin secesiune (democratic, reprezentativ pentru întreaga populaţie sau nedemocratic,
nereprezentativ); caracterul mişcării de secesiune (dacă reprezintă totalitatea grupului care
doreşte secesiunea, metodele pe care le foloseşte pentru a-şi atinge scopurile, etc.); statutul
grupului etnic care cere secesiunea în ansamblul societăţii; viabilitatea potenţială a noului
stat; consecinţele secesiunii pentru statele vecine şi pentru stabilitatea regională; posibilitatea
de a răspunde doleanţelor grupului în cadrul statului deja existent.51

Autodeterminarea ca principiu al includerii, nu al excluderii

Evoluţia principiului autodeterminării în anii '90 a întărit ponderea drepturilor
omului în conţinutul său, în două sensuri: (a) autodeterminarea popoarelor este o normă de
drepturile omului şi (b) procesul de autodeterminare al popoarelor poate fi sprijinit numai
luând drept criteriu situaţia drepturilor omului. Aplicarea principiului autodeterminării
popoarelor, care este, după cum am văzut, şi una dintre cele mai importante norme de
drepturile omului, nu ar trebui să conducă la o limitare a drepturilor omului existente – în
special a drepturilor minorităţilor naţionale. Dimpotrivă, aplicarea sa ar trebui să conducă la
o protecţie sporită a drepturilor şi libertăţilor indivizilor şi a minorităţilor.52
Legătura între autodeterminarea popoarelor şi drepturile omului este subliniată cu
tărie atunci când comunităţii internaţionale i se adresează o cerere de secesiune. Stabilitatea
mondială şi dreptatea depind de echilibrul realizat între cele trei principii ale dreptului
internaţional: dreptul popoarelor la autodeterminare, respectarea drepturilor omului şi
respectarea integrităţii teritoriale a statelor. Ideea că secesiunea este tolerată sau chiar
suportată de comunitatea mondială când conduce la o protecţie mai sigură a drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale, fără a constitui un risc nejustificat pentru stabilitatea
regională sau mondială, poate fi acceptată ca măsură extremă, impusă de restabilirea

50 Apud Hurst Hannum, op. cit., p. 22 - 23.

51 Rein Müllerson, op. cit.
52 Ibidem.
echilibrului între principiile de drept enumerate.53 Când este confruntată cu cereri de
secesiune, comunitatea internaţională trebuie să le evalueze luând în considerare dreptul
popoarelor la autodeterminare. Dar cea mai importantă evoluţie, de ultimă oră, ar fi că
dreptul la autodeterminare este folosit mai curând în sprijinirea cererilor îndreptăţite de
democratizare, decât ca încurajare a fragmentării hartei politice a lumii. Pentru Thomas
Franck, principiul autodeterminării popoarelor a încetat să mai fie un principiu de excludere
(secesiune) şi a devenit unul de includere. “Participarea deschisă, corectă şi liberă în
procesul de guvernare ales liber de state este un drept al popoarelor din toate ţările”.54

Folosirea abuzivă a principiului autodeterminării

Deschiderea unor porţi spre recunoaşterea dreptului la autodeterminare deschide şi
calea spre abuzuri. Autodeterminarea este legată în mod indisolubil de respectarea şi
promovarea drepturilor omului. Nu pot fi considerate legitime mişcările care folosesc
mijloace violente, ele însele încălcând dreptul la viaţă sau la integritate fizică; nu exprimă
voinţa majorităţii populaţiei în numele căreia este formulată cererea de autodeterminare, ci a
unui grup care îşi promovează propria agendă politică; au ca scop crearea unui stat
naţionalist care respinge pluralismul politic, dreptul la opoziţie politică şi nu se angajează să
respecte drepturile omului şi ale minorităţilor .
Tipul de angajare în secesiune este de asemenea un criteriu. Aş respinge opinia lui
Michael Walzer, care vede în lupta politică sau militară de durată dovada că există o
comunitate ai cărei membri îşi doresc cu tărie independenţa şi care sunt pregătiţi şi capabili
să-şi hotărască condiţiile propriei existenţe.55 Şi pentru Juha Raikka, folosirea forţelor
militare în abordarea cererilor de autodeterminare nu reprezintă o bază morală suficient de
puternică pentru a legitima pretenţiile secesioniste ale unei comunităţi.56 Terorismul
subminează însăşi cererea de autodeterminare. Insistenţa asupra faptului că folosirea

53 Ibidem
54 Thomas Franck, “The Emerging Right to Democratic Governance”, American Journal of International Law,
vol. 86, 1992.
55 Vezi Michael Walzer, Just and Unjust Wars, Basic Books, New York, 1977; Michael Walzer, “The Moral

Standing of States: A Response to Four Critics”, în Charles Beitz et al., eds., International Ethics, Princeton
University Press, Princeton, 1985.
56 Juha Raikka, “On National Self-Determination: Some Problems of Walzer's Definition of Nation”, în

William Twinning, ed., op. cit.

violenţei este contraproductivă mişcărilor de secesiune costituie o precauţiune minimă
pentru comunitatea internaţională.

Legitimitatea intervenţiei comunităţii internaţionale

Dreptul comunităţii internaţionale de a se implica într-o situaţie de criză apărută în
interiorul unui stat, datorită unei cereri de autodeterminare sau chiar de secesiune, a fost
denunţat adesea de state care au invocat principiul suveranităţii (neamestecul în afacerile
interne). Suveranitatea este piatra de hotar a retoricii internaţionale referitoare la
independenţa statală şi răspunsul comun la iniţiative care încearcă să limiteze acţiunea
statului.
Suveranitatea statului este limitată de cutuma internaţională în cazuri bine definite.
Incepând cu anul 1945, interzicerea folosirii forţei sau a ameninţării cu forţa a devenit de
asemenea normă de drept internaţional. Suveranitatea statelor se exercită pe teritoriul
respectivelor ţări, dar şi aici există limitări privind responsabilitatea în cazul vătămării
străinilor, principiul imunităţii diplomatice etc.
Unele norme fundamentale ale drepturilor omului au căpătat statut cutumiar în
dreptul internaţional. Interzicerea genocidului, interzicerea discriminării rasiale sistematice
şi a torturii au reprezentat norme jus cogens iar unele au fost ulterior consfinţite prin tratate,
precum Convenţia împotriva interzicerii crimei de genocid, adoptată sub egida ONU, ori
Convenţia contra torturii şi a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante,
adoptată sub egida Consiliului Europei.57
Mai multe tratate privitoare la drepturile omului au statuat că violarea anumitor
drepturi atrage după sine o jurisdicţie penală universală. Aceasta asigură competenţa
tribunalelor interne.58
Carta Tribunalului Militar Internaţional adoptată în 1945 şi confirmată printr-o
rezoluţie a Adunării Generale a ONU în 1946 a fost prima care a stabilit exercitarea
drepturilor fundamentale chiar împotriva statelor şi a celor care ocupă funcţii oficiale în stat.
Tribunalele de la Nürnberg şi Tokyo au aplicat aceste prevederi împotriva criminalilor de
război din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Eliminarea imunităţii în cazul crimelor

57 Existenţa tratatului are efect asupra preocedurilor, nu asupra puterii normelor jus congens. Acestea sunt
superioare altor nome şi ca atare, îşi produc efecte indiferent de absenţa sau existenţa tratatelor.
58 Michael Byers, “Drept şi politică în cazul Pinochet”, în Valentin Constantin, op.cit., pag. 253
internaţionale a fost reiterată de Tribunalele Internaţionale care au judecat crimele din RF
Iugoslavia şi Ruwanda. În 1998, a fost adoptat Statutul Tribunalului Penal Internaţional.59
Tribunalul are jurisdicţie “asupra crimelor de război şi a celor împotriva umanităţii, inclusiv
asupra celor săvârşite în timp de pace”.60
Unul din punctele cele mai slabe în reacţia comunităţii internaţionale la cererile de
autodeterminare a fost lipsa de coordonare în rezolvarea acestor cazuri. Am amintit, în
exemplul iugoslav, un set de principii pe care o mişcare de obţinere a autodeterminării este
datoare să le respecte înainte de a i se acorda sprijin (sau recunoaştere ca guvern). Un studiu
publicat de Carnegie Endowment for International Peace propunea, în anul 1992,
următoarele criterii ca soluţii pentru o nouă politică a Statelor Unite în materia recunoaşterii
noilor state:
Standardele de admisibilitate ale Organizaţiei Naţiunilor Unite. Un prim set de
criterii există deja în articolul 4 (1) din Carta ONU. Standardele de admisibilitate ale unui
stat în Organizaţia Naţiunilor Unite cer ca statul să fie “iubitor de pace”, să accepte
obligaţiile înscrise în Carta ONU şi să fie “capabil şi dornic să-şi îndeplinească aceste
obligaţii”.
Aderarea la dreptul internaţional. Angajamentul unei mişcări de autodeterminare/a
unui nou guvern va trebui să fie clar în legătură cu ce parte din dreptul internaţional
codificat va fi adoptată şi dacă aceasta este suficient de cuprinzătoare pentru a garanta
drepturile acordate şi obligaţiile asumate.
Angajamentul de a respecta inviolabilitatea graniţelor.
Interzicerea folosirii forţei. Este obligatorie recunoaşterea tratatelor internaţionale
existente care limitează folosirea forţei.
Rezolvarea paşnică a conflictelor. Un nou guvern trebuie să se angajeze să îşi
rezolve conflictele interne şi externe pe cale paşnică.
Democraţia constituţională. Comunitatea internaţională nu trebuie să recunoască
oficial un stat care nu se angajează clar şi cu tărie să respecte democraţia.
Dreptul la disidenţă politică. Pentru ca angajamentul acestor state că vor organiza
alegeri libere să fie credibil, noua lor constituţie trebuie să garanteze dreptul la disidenţă
politică.
59 Până la data de 30 iunie 2004, 94 de state ratificaseră Statutul de la Roma al TPI.
60 Ibidem, pag. 251
 Protecţia drepturilor omului şi ale minorităţilor.
Limitarea puterilor arbitrare ale poliţiei.
Mecanismul de aplicare. Comunitatea internaţională ar putea fi îndreptăţită să ceară
angajamente care autorizează în mod explicit Consiliul de Securitate al ONU sau o
organizaţie regională să intervină în noile state, pentru o perioadă de timp prevăzută, drept
garanţie a aderării la criteriile de recunoaştere.61

Responsabilitatea comunităţii internaţionale în rezolvarea conflictelor

Ar fi cel puţin o dovadă de lipsă de prevedere dacă s-ar aştepta producerea unei
crize, fără a examina legitimitatea mişcării de secesiune care împinge lucrurile în această
direcţie. Cererile (de autodeterminare) din interiorul statelor/substatale pot conduce la
războaie civile sau la instabilitate locală şi regională. Uneori, secesiunea are o dinamică
irezistibilă. Morton Halperin, David Scheffer şi Patricia Small au propus ca, în asemenea
cazuri, comunitatea internaţională să nu obstrucţioneze secesiunea, ci să o privească ca un
drept al popoarelor de a-şi hotărî liber prezentul şi viitorul. Trebuie menţinut echilibrul între
libertate şi dreptul de a alege în cadrul comunităţilor, spun autorii, căzi prin asta se asigură
prevenirea conflictelor armate. Argumentele celor trei au fost următoarele: cererile de
autodeterminare pot reflecta porniri reale şi aspiraţii legitime care nu trebuie trecute cu
vederea; în majoritatea cazurilor, asemenea aspiraţii pot şi ar trebui îndeplinite prin mijloace
precum respectarea drepturilor omului şi a drepturilor grupurilor minoritare care încercă să-
şi promoveze identitatea separată; în unele cazuri, este necesar să fie create state noi, în
ciuda pericolului creat de starea de tranziţie pentru popoarele implicate şi pentru întreaga
lume; comunitatea mondială are propriile sale interese, care pot conduce la o implicare
timpurie în disputele legate de autodeterminare astfel încât, (i) să promoveze schimbările
interne care pot stăvili presiunile secesioniste şi (ii) dacă acest lucru nu se realizează, să
promoveze un proces paşnic de schimbare prin secesiune.62

1.3.1 Secesiunea: studii de caz

Bangladesh (Pakistanul de Est): excepţia unei secesiuni reuşite

61 Morton H. Halperin şi David J. Scheffer cu Patricia L. Small, op. cit.
62 Morton H. Halperin şi David J. Scheffer cu Patricia L. Small, op. cit.
 În anul 1971, Pakistanul de Est şi-a proclamat independenţa ca stat suveran al
Bangladeshului. În anul 1947, Pakistanul era format din statele musulmane din nord şi din
provincia Bengalul de Est. Locuitorii Pakistanului de Est se deosebeau din punct de vedere
cultural şi etnic de cei din Pakistanul de Vest. Din cauza tratamentului politic şi economic
inegal, Pakistanul de Est rămânea subdezvoltat în comparaţie cu vestul ţării, ceea ce a
generat o mişcare de obţinere a independenţei regiunii. În luna martie 1971, Pakistanul de
Vest a declanşat o campanie armată brutală împotriva separatiştilor din est. În cele din urmă,
această criză a condus la intervenţia Indiei în numele Pakistanului de Est şi la un război
extins pe scară largă între India şi Pakistan. Consiliul de Securitate al ONU şi Adunarea
Generală au abordat această situaţie numai după începerea conflictului armat dintre India şi
Pakistan.
Este aproape imposibil să izolăm secesiunea Bangladeshului de alţi factori: lipsa de
contiguitate dintre Pakistanul de Est şi cel de Vest, încălcările grave ale drepturilor omului
rezultate în urma brutalităţilor comise de armata Pakistanului de Vest, intervenţia Indiei,
datorită căreia independeţa a părut a deveni inevitabilă, iar comunitatea internaţională nu a
avut de ales şi a trebuit să recunoască noul stat.

Biafra (Nigeria de Est): suprimarea independenţei

În 1967, regiunea estică a Nigeriei şi-a proclamat independenţa sub denumirea de
Republica Biafra. Secesiunea a avut o motivaţie etnică, regiunea fiind locuită în majoritate
de populaţia Ibo. Reacţia forţelor armate nigeriene a fost brutală, ceea ce se explică parţial
prin faptul că regiunea conţine cele mai mari depozite de petrol ale ţării. Independenţa
Biafrei a fost recunoscută numai de cinci state africane. După trei ani de lupte sângeroase,
Biafra a fost forţată să capituleze şi a fost reintegrată în Federaţia nigeriană. La acea vreme,
era foarte clar că multe guverne au avut reticenţe în a spijini aspiraţiile Biafrei la
independenţă, întrucât recunoaşterea dreptului la secesiune al Biafrei ar fi putut avea
consecinţe majore asupra propriei lor situaţii.

Fosta Uniune Sovietică: disoluţia unui stat

Evenimentele care au dus la dizolvarea URSS au ca un punct de referinţă intenţia de
secesiune a Lituaniei. Parlamentul nou ales al Lituaniei a proclamat independenţa Republicii
la data de 11 martie 1990. Răspunsul politic al Moscovei a constat într-un embargo
economic şi o campanie de intimidare. Un convoi de tancuri a fost trimis la Vilnius.
Washington-ul nu a recunoscut Lituania între martie 1990 şi august 1991.
În urma dizolvării oficiale a Uniunii Sovietice, la data de 25 decembrie 1991, Statele
Unite au anunţat recunoaşterea celor 12 Republici Sovietice ca state independente. Îniţial, s-
au stabilit relaţii diplomatice depline cu Armenia, Belarus, Kazahstan, Kirghistan, Rusia,
Ucraina. Până la data de 19 februarie 1992, Statele Unite au recunoscut oficial din punct de
vedere diplomatic 11 din cele 12 noi entităţi statale, în afara statelor baltice. Georgia a fost
recunoscută la data de 24 martie 1992, după ce războiul civil a încetat.

Criza iugoslavă
Se pot identifica câteva etape ale crizei iugoslave. După campania lui Miloşevici
pentru o Iugoslavie mai puternică, cererile pentru o confederaţie mai puţin centralizată sau
cererile de secesiune s-au înmulţit. În septembrie 1989, Parlamentul Sloveniei a aprobat un
amendament la Constituţia Republicii, prin care i se acorda dreptul de a se desprinde din
Federaţia Iugoslavă. În luna septembrie 1990, Serbia a revocat autonomia regiunilor Kosovo
şi Voivodina. În decembrie 1990, după ce 88% din votanţi s-au declarat în favoarea
independenţei, guvernul Sloveniei a stabilit un termen de şase luni pentru negocieri reuşite
cu alte republici privitoare la o confederaţie mai puţin centralizată.
După izbucnirea ostilităţilor, la jumătatea anului 1991, Statele Unite şi guvernele
europene şi-au declarat sprijinul necondiţionat acordat unităţii Iugosaviei.
Croaţia. În decembrie 1990, constituţia a fost revizuită, incluzând o prevedere
conform căreia se permitea un referendum la nivel de republică privind secesiunea. Votanţii
sârbi din Croaţia şi-au desemnat propriile zone autonome şi au proclamat unirea cu Serbia.
În luna martie 1991, în Croaţia s-a organizat un referendum privitor la secesiune. În luna
iunie 1991, după ce Croaţia şi Slovenia şi-au declarat oficial independenţa, a izbucnit
conflictul armat.
Miniştrii de Externe din ţările Comunităţii Europene au realizat un acord de
principiu şi au stability o procedură pentru recunoaşterea noilor republici rezultate în urma
scindării fostei Uniuni Sovietice şi a Iugoslaviei. S-au stabilit cinci criterii generale, precum
condiţii şi prevederi suplimentare. S-a hotărât un termen limită până la care cele şase state să
ceară recunoaşerea oficială. S-a stabilit că membrii Comunităţii Europene se pot abate de la
această politică, ceea ce s-a întâmplat şi în fapt, în cazul Germaniei şi Italiei.
Slovenia, Croaţia, Bosnia-Herţegovina, Macedonia au acceptat oficial condiţiile
stabilite de Consiliul Europei.
În luna ianuarie 1992, cele 12 state membre ale Comunităţii Europene – ca şi altele,
precum Canada – au recunoscut Slovenia şi Croaţia. Comunitatea Europeană a recunoscut
Bosnia-Herţegovina la data de 6 aprilie 1992. La data de 7 aprilie 1992, Statele Unite au
recunoscut Slovenia, Croaţia şi Bosnia-Herţegovina.