Retorica

Neculai Bobică, Retorică, Note de curs Anul II, semestrul I
MODULUL I
OBIECTUL RETORICII. GENEZA ŞI EVOLUŢIA ISTORICĂ A ACESTEIA
Obiectivele modulului:
1. Identificarea obiectului de studiu al retoricii;

2. Cunoaşterea izvoarelor retoricii şi a genurilor sale;
3. Urmărirea evoluţiei în timp a acestei discipline;
4. Edificarea asupra rolului retoricii în viaţa socială.
Rezultatele aşteptate:
1. Însuşirea cunoştinţelor privitoare la geneza şi evoluţia retoricii;

2. Înţelegerea specificului acestei discipline;
3. Asimilarea informaţiilor privitoare la conţinutul şi problematica retoricii;
4. Edificarea asupra rolului social al retoricii, a importanţei acesteia în realizarea
unei comunicări eficiente.
Competenţe dobândite ca urmare a parcurgerii modulului:
1. Capacitatea de-a opera cu noţiunile privitoare la obiectul şi funcţiile sociale ale

retoricii;
2. Realizarea unei perspective istorice asupra retoricii şi finalităţii ei.
Timpul mediu necesar asimilării modulului: 4ore
Copyright © 2009 Universitatea Danubius. Toate drepturile rezervate

Lecţia 1. OBIECTUL ŞI PROBLEMATICA RETORICII
Pasul 1. Ce este retorica

Retorica şi-a făcut apariţia în Antichitate, în statele democratice din Grecia, unde
accesul la principalele funcţii publice se realiza pe cale electivă. În aceste condiţii,
capacitatea aspiranţilor la asemenea funcţii de a vorbi convingător populaţiei cu drept de
vot era decisivă pentru atingerea scopului urmărit. Aşa se şi explică faptul că retorica
cunoaşte epoca ei de glorie în perioada clasică a democraţiei greceşti şi, mai târziu, în
cadrul republicii romane.
Primii care s-au ocupat în mod sistematic de arta discursului public au fost
sofiştii, filosofi ce s-au remarcat prin capacitatea de surprindere a condiţiilor de care
depindea reuşita unui discurs: argumentarea logică riguroasă (sau aparent riguroasă) şi
limbajul adecvat cerinţelor de argumentare şi convingere. De asemenea, sofiştii au fost
cei care vor considera retorica drept cea mai înaltă artă şi, respectiv, cea mai nobilă
disciplină filosofică. Astfel, Gorgias, unul dintre sofiştii celebri din secolul al V-lea î.e.n.,
susţinea că arta cuvântului îl transformă pe cel ce o posedă în stăpânul celorlalţi oameni,
asigurându-i accesul la cele mai înalte funcţii şi onoruri. Tot el va fi cel care subliniază că
pentru realizarea unor performanţe deosebite în această direcţie este necesară instruirea
temeinică în disciplina numită retorică.
Solicitat de Socrate să definească această disciplină, Gorgias va enunţa ideea că
retorica este arta vorbirii convingătoare. Prin urmare, sensul acestei discipline filosofice
va fi conturat, în primul rând, de scopul urmărit de cel ce se adresează marelui public,
respectiv de către orator.
Dacă oratorul este posesorul artei discursului, sau vorbitorul de mare succes,
retorul este cel care stăpâneşte cunoaşterea regulilor ce trebuie respectate pentru a se
dobândi succesul în arta oratoriei.
Termenul de retorică provine din limba greacă, de la verbul reo care avea
semnificaţia de a curge, iar prin extinderea acesteia la arta discursului, termenul de
retorică va desemna vorbirea fluentă sau curgătoare.
Oprindu-se asupra semnificaţiei noţiunii de retorică, gânditorii din Antichitate,
aparţinând diverselor orientări filosofice, vor defini retorica în funcţie de perspectiva
instituită asupra discursului. Pentru Aristotel, bunăoară, care analizează discursul sub
aspectul puterii sale de convingere, retorica era arta ce oferea posibilitatea sesizării, în
orice situaţie, a mijloacelor existente pentru a convinge.
Stoicii, însă, vor trata această problemă pornind de la structura logică a limbajului şi,
respectiv, a discursului. În consecinţă, Chrisip va afirma că retorica este ştiinţa vorbirii
corecte, accentul punându-se, în cazul de faţă, pe respectarea regulilor logice.
Dacă discursul va fi analizat de pe poziţia celui care ia în considerare scopurile
urmărite, se va conchide, precum procedează Cicero, că retorica este o parte a ştiinţei
cârmuirii. Alţii, dimpotrivă, vor insista pe forma estetică a discursului şi, în consecinţă,
vor considera că retorica este arta de a vorbi frumos.
Teoreticienii din perioada mai târzie a Antichităţii, cum este cazul lui Quintilian,
vor încerca să sintetizeze diversele semnificaţii acordate retoricii, ajungând la formularea
definiţiei că retorica este „ars bene dicendi” sau ştiinţa vorbirii corecte, frumoase şi
convingătoare.
Pasul 2. Este retorica ştiinţă sau artă?

Tot anticii îşi vor pune şi problema dacă retorica este ştiinţă sau artă, iar cele mai
autorizate răspunsuri vor înclina spre afirmarea dublului statut al retoricii, atât de ştiinţă
cât şi de artă.
Ea este considerată ştiinţă, în măsura în care se ocupă de studierea regulilor ce
trebuie respectate pentru a se asigura reuşita discursului, acestea referindu-se la:
a) selectarea subiectului;
b) elaborarea planului;
c) documentarea în vederea stăpânirii temeinice a subiectului abordat;
d) conceperea şi redactarea discursului;
e) rostirea lui în faţa auditoriului.
În schimb, dacă retorica este analizată de pe poziţiile celui care şi-a însuşit aceste
reguli şi pe care le aplică în activitatea oratorică, atunci, retorica va avea semnificaţie de
artă, şi aceasta deoarece pentru a deveni un orator de succes nu sunt suficiente numai
aplicarea respectivelor reguli, ci este necesară şi prezenţa talentului. Din acest punct de
vedere, oratorul autentic se aseamănă cu artistul, şi după cum se consideră că artistul se
naşte, iar nu se face, la fel se va afirma şi despre orator.
Istoria oratoriei şi, implicit, a retoricii, evidenţiază că aceste reguli ale ştiinţei
discursului sunt folosite în mod diferit şi cu rezultate diferite, astfel că succesul deplin îl
înregistrează doar cei la care se îmbină dispoziţiile native pentru arta cuvântului cu
studierea sistematică şi perseverentă a ştiinţei retoricii.
Iniţial, retorica a fost utilizată în viaţa politică a comunităţii, ca ulterior să fie
preluată şi în justiţie, ea fiind practicată atât de apărători, cât şi de cei care acuzau în
numele interesului public. De asemenea, retorica va fi cultivată intens în societatea
contemporană, ea racordându-se la ceea ce se numeşte capacitatea de a comunica într-o
manieră eficientă.
În prezent, analiştii actului de comunicare sunt unanimi în a aprecia că, în ultimă
instanţă, arta vorbirii este implicată în desfăşurarea tuturor activităţilor sociale (politică,
justiţie, economie, religie etc.).
Pasul 3. Izvoarele retoricii

Ca orice disciplină teoretică, şi retorica se întemeiază, pe anumite surse, respectiv,
izvoare, din care va prelua ceea ce este esenţial pentru ştiinţa discursului.
Primul şi cel mai important izvor al retoricii este opera marilor oratori. Analiza
celor mai celebre discursuri politice, juridice sau religioase permite degajarea structurii
pe care o are un discurs bine întocmit, a mijloacelor folosite pentru argumentarea ideilor,
a modului în care oratorul a prezentat subiectul în faţa publicului, precum şi a tehnicilor
utilizate pe parcursul rostirii discursului.
Orice discurs va avea, apoi, o structură logică bine precizată, va folosi anumite
procedee de argumentare şi demonstrare, ce ţin de resortul logicii, ceea ce înseamnă că
ştiinţa logicii, ca ştiinţă a formelor şi principiilor gândirii corecte, reprezintă un alt izvor
important al retoricii. Acest lucru a fost evidenţiat într-o manieră convingătoare de
Aristotel, care îşi încheie scrierile de logică cu o lucrare despre retorică.
Concomitent cu structura logică, discursul prezintă şi o structură gramaticală
specifică, a cărei cercetare cade în seama gramaticii, fapt ce rezervă şi acestei ştiinţe rolul
de izvor al retoricii. Pe de altă parte însă, dincolo de structura logică şi cea gramaticală,
apare forma estetică a discursului, formă care se asigură nu cu mijloacele logicii sau ale
gramaticii, ci cu cele ale stilisticii, care se va constitui, astfel, şi ea, în izvor al ştiinţei
discursului.
Nu trebuie uitată, de asemenea, componenta psihologică ce intervine în relaţia
dintre public şi orator. Pentru a convinge, oratorul va face uz nu numai de dovezi şi
procedee logice, ci şi de mijloace de natură psiho-afectivă. Cunoaşterea particularităţilor
psihice ale viitorilor ascultători va fi esenţială pentru reuşita discursului, aşa după cum la
fel de importantă va fi şi stăpânirea tehnicilor de declanşare şi menţinere a unor stări
afective convenabile scopului urmărit. În consecinţă, şi psihologia va figura ca unul din
izvoarele importante ale retoricii.
În sfârşit, în categoria izvoarelor retoricii trebuie incluse şi acele domenii ale
cunoaşterii care furnizează informaţii, exemple, mijloace de interpretare în legătură cu
problematica abordată de orator, respectiv istoria, filosofia, morala şi arta, acestea
devenind, de asemenea, izvoare ale retoricii.
Pasul 4. Genurile retoricii

Problema genurilor retoricii a fost abordată pentru prima oară, într-un mod
sistematic, de către Aristotel, care luând în considerare scopul discursului şi momentul de
timp la care se raportează problematica acestuia, conchidea că nu pot exista decât trei
tipuri de discurs şi, respectiv, trei genuri ale retoricii, acestea fiind:
a) discursul judiciar, care se raportează la trecut şi al cărui scop este acela de a
convinge judecătorii să dea sentinţa dorită de orator;
b) discursul epidictic, care se raportează la prezent şi care are ca scop încântarea
auditoriului prin lăudarea faptelor înălţătoare şi a celor ce le-au săvârşit (el numindu-se în
mod îndreptăţit şi discurs laudativ) şi blamarea persoanelor vinovate de comiterea unor
fapte reprobabile;
c) discursul deliberativ, care vizează viitorul şi încearcă să obţină atitudini şi
decizii din partea ascultătorilor în sensul urmărit de vorbitor.
Preluând clasificarea lui Aristotel, autorii latini îi vor aduce o modificare de
terminologie, folosind expresia de demonstrativ pentru desemnarea genului epidictic, pe
considerentul că termenul de epidictic avea o semnificaţie legată mai mult de impresia pe
care trebuia să o producă acest tip de discurs asupra publicului ascultător. Or, vor
argumenta ei, discursul de lăudare (sau blamare), trebuie desemnat cu o expresie mai
potrivită, cum este cea de demonstrativ, „fiindcă lauda şi dezaprobarea demonstrează
cum este fiecare lucru”.
Cu această din urmă semnificaţie, genul demonstrativ va include, cu timpul, nu
numai discursurile pur laudative sau de blamare, ci şi toate speciile de discurs în care
accentul se va pune pe relevarea naturii lucrurilor şi susţinerea ideilor enunţate în legătură
cu respectiva natură. Ba mai mult, printr-o forţare a semnificaţiei termenului de
demonstrativ se vor include în acest gen toate demersurile logico–discursive, orientate în
direcţia demonstrării oricărui tip de adevăr. De aici, va urma echivalarea de către retorica
tradiţională a discursului demonstrativ cu cel academic, pe considerentul că ultimul este
expresia celei mai înalte autenticităţi ştiinţifice.
În interpretarea aceleiaşi retorici, discursurile academice se subdivid în mai multe
specii, după cum urmează:
A) Discursurile academice propriu–zise, care includ următoarele subspecii:

a) discursul de recepţie la Academie, fiind rostit de către cei care au fost primiţi ca
noi membri ai acestui for ştiinţific şi prin care se elogiază, de regulă, personalitatea şi
activitatea persoanei în locul căreia a fost desemnat noul titular;
b) discursul de răspuns, rostit ca răspuns la discursul de recepţie de către unul
dintre membrii vechi ai Academiei;
c) comunicările sau memoriile ştiinţifice, care sunt lucrări cu caracter ştiinţific,
elaborate de către membrii Academiei şi prezentate în cadrul întâlnirilor (şedinţelor)
comisiilor de specialitate;
d) rapoartele ştiinţifice, care se întocmesc de către membrii Academiei pe
marginea lucrărilor propuse pentru premierea academică sau pentru publicare în Editura
sau revistele Academiei.
B) Pe lângă discursurile academice propriu-zise, sunt incluse în această categorie
şi alte tipuri de discurs, care nu au legătură directă cu activitatea Academiei, dar care se
aseamănă prin conţinutul lor ştiinţific cu discursurile academice propriu-zise, în categoria
acestora fiind incluse:
a) prelegerile sau cursurile universitare, pe considerentul că acestea transmit şi
argumentează un anumit gen de informaţie ştiinţifică;
b) conferinţele ştiinţifice pe diverse teme, elaborate şi susţinute de specialişti în
domeniu.
C) Discursurile religioase, care se împart şi ele în:
a) predici sau didahii (atunci când se prezintă şi se explică o anumită dogmă sau
normă de morală religioasă);
b) omilii (care sunt comentarii sistematice ale Evangheliilor).
Deşi au un alt specific decât discursurile ce conturează sau explică dogmele şi
Evangheliile, acestora li se alătură discursurile de omagiere a celor incluşi în panteonul
sfinţilor sau al personalităţilor religioase de excepţie şi care se numesc panegirice,
precum şi discursurile funebre.
Genul deliberativ include discursurile care îşi propun să obţină adeziunea
auditoriului pentru proiectele avansate sau votul acestuia pentru dobândirea anumitor
funcţii publice. Aceste discursuri se numesc deliberative, deoarece publicul ascultător
urmează să delibereze, respectiv să decidă în concordanţă sau în opoziţie cu solicitarea
oratorului. Discursurile deliberative se practică în viaţa politică, îndeosebi în Parlament,
şi în campaniile electorale, precum şi în cadrul tuturor forurilor de decizie.
Genul judiciar se foloseşte în justiţie şi rostul acestui tip de discurs este să
convingă asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei persoanelor acuzate de săvârşirea unor fapte
ce cad sub incidenţa legii penale sau asupra faptului că dreptatea este de partea uneia sau
a alteia dintre persoanele implicate în litigii ce ţin de legea civilă.
Genul judiciar include două specii distincte:
a) rechizitoriul, care îşi propune să demonstreze vinovăţia persoanei acuzate de
încălcarea legii, iar acesta este discursul rostit de către reprezentanţii Ministerului Public;
b) pledoaria, care are ca scop apărarea persoanei acuzate de comiterea diverselor
fapte ilegale sau de a convinge că dreptatea este de partea celui în favoarea căruia este
rostită această specie de discurs.
Deşi, în linii mari, clasificarea operată de Aristotel în legătură cu genurile retoricii
îşi păstrează valabilitatea, cercetările contemporane în domeniu vor aduce în discuţie şi
alte criterii de identificare şui diferenţiere a tipurilor de discurs. Astfel, la criteriul

scopului şi cel al timpului se vor adăuga:
a) natura limbajului, în funcţie de care se vor deosebi discursul poetic, discursul
categorial şi cel conceptual şi discursul cotidian.
b) publicul pe care îl vizează autorul discursului, criteriu pe baza căruia se va
deosebi discursul care se adresează unui public bine determinat (cum este, de regulă,
discursul ce urmează a fi susţinut în faţa unei anumite categorii de ascultători), de
discursul ce se adresează unui public virtual, ca în cazul textelor publicate;
c) forma de prezentare, în funcţie de care se va deosebi discursul oral de discursul
citit;
d) intenţia practică a utilizatorului, care va imprima discursului un caracter
persuasiv, seductiv sau incitativ.
Se practică, de asemenea, procedeul distingerii genurilor după domeniul pe care îl
abordează discursul, apreciindu-se că există, pe lângă genul judiciar (singurul reţinut din
clasificarea tradiţională), un gen academic, un gen social-politic, unul religios, precum şi
un gen cotidian.
Gama criteriilor de clasificare a discursurilor poate fi întregită, în continuare, şi în
funcţie de mijloacele stilistice, de relaţia dintre conţinutul şi forma discursului, de
împrejurările în care se rostesc discursurile etc. Dar, indiferent de numărul şi felul
criteriilor ce pot fi luate în considerare, se va constata că esenţiale sunt, totuşi, criteriile
folosite de Aristotel, celelalte nefăcând altceva decât să nuanţeze şi să detalieze modul de
operare a criteriilor aristotelice.
Lecţia 2. GENEZA ŞI EVOLUŢIA RETORICII
Pasul 1. Retorica în Antichitate

Preocupări pentru arta discursului se întâlnesc încă din perioada descrisă de
poemele homerice, în Iliada făcându-se trimitere la concursurile de elocvenţă ce se
organizau în acea vreme. Asemenea preocupări se explică prin poziţia privilegiată pe care
o deţineau în cadrul colectivităţii cei care aveau darul vorbirii frumoase. Nu era vorba
numai de locul ocupat în ierarhia socială, ci şi de preţuirea şi simpatia de care se bucurau
aceştia din partea semenilor datorită încântării pe care o producea elocvenţa lor.
De la vorbirea plastică, a cărei menire principală era aceea de a încânta auditoriul,
se va face trecerea la o tehnică a cuvântului care va fi subordonată prioritar dobândirii
triumfului în confruntările de natură politică, juridică sau morală.
Un moment semnificativ în această evoluţie va fi acela prilejuit de căderea
regimurilor tiranice din Sicilia, în urma căreia se vor declanşa acţiunile de revendicare de
către foştii proprietari a terenurilor însuşite abuziv de conducătorii înlăturaţi de la putere.
Procesele care se deschid în acest scop fac necesară susţinerea argumentată a
cererilor, administrarea unor probe indubitabile, de natură să convingă că dreptatea este
de partea petentului. Pe de altă parte, revendicarea proprietăţilor se realizează în opoziţie
cu apărarea părţii incriminate de abuz, de unde cerinţa unei pregătiri temeinice a
pledoariei fiecăreia dintre părţile implicate în litigiu.
În consecinţă, se resimte nevoia unor îndrumări tehnice în legătură cu pregătirea
şi susţinerea pledoariilor în faţa instanţei de judecată şi unei asemenea cerinţe de ordin
practic îi vor da curs Corax şi elevul acestuia, Tisias, autorul primelor manuale de
retorică şi pe care numeroşi istorici îl vor consemna drept promotorul acestei discipline.
Statutul, atribuit lui Corax şi Tisias, de întemeietori ai retoricii va fi contestat de
către acei autori care abordează această disciplină ca având un preponderent caracter
filosofic, cum va fi cazul lui Aristotel, care îl va considera pe Empedocle drept fondator
al artei discursului.
Pentru o rezolvare în spirit obiectiv a problemei aflată în litigiu se impune,
credem, o trecere succintă în revistă a aspectelor privitoare la ambianţa culturală din
Grecia antică şi căreia i se datorează preţuirea crescândă acordată cuvântului şi maeştrilor
în arta discursului.
Vorba frumoasă şi expresivă nu numai că încântă, dar are şi puterea de a-i
convinge pe cei cărora le este adresată. Astfel, în adunările poporului vor reuşi să
stăpânească mulţimea şi să se facă ascultaţi doar cei care aveau harul divin al lui Hermes.
Tot ei aveau câştig de cauză şi în ce priveşte adoptarea de către adunare a deciziilor cu
caracter politic, militar sau juridic.
Nu trebuie uitat, apoi, că prin limbaj cei vechi se adresau nu numai semenilor, ci
şi zeilor, dar în acest din urmă caz vorbirea şi regulile ce-i stăteau la bază erau de altă
natură. Ceea ce conta aici era puterea de incantaţie a cuvântului, care nu se sprijinea pe
structuri argumentative, şi care se prezenta ca fiind o ars divinatoria .
Datorită celor două ipostaze diferite ale artei cuvântului, se vor înregistra două
direcţii distincte de căutări pe linia perfecţionării acesteia, prima fiind inspirată de nevoia
de a găsi cele mai potrivite forme de adresare verbală pentru a-i convinge pe oameni, pe
când a doua viza mijloacele destinate să-i convingă pe zei. Aşa se explică prezenţa în
Grecia antică a două filoane preclasice ale retoricii: primul reprezentându-l Pitagora şi
şcoala sa şi care se axează cu precădere pe arta divinatorie a cuvântului, al doilea fiind cel
reprezentat de Empedocle, pe care Aristotel îl consideră adevăratul părinte al retoricii şi
printre ai cărui elevi s-a numărat şi Gorgias, cel care-i conferă acestei discipline un
pronunţat caracter filosofic.
Aşadar, se poate conchide că geneza şi evoluţia retoricii sunt jalonate pe de o
parte de constituirea unor răspunsuri strict tehnice privind discursurile referitoare la
probleme de ordin economic, politic şi juridic, de dezvoltare socială, iar pe de altă parte,
de consideraţiile şi interpretările de ordin filosofic cu privire la natura şi puterea
cuvântului. Cu timpul, acestea din urmă devin preponderente şi ele vor contribui la
extinderea preocupărilor de ordin retoric, la diversificarea şi perfecţionarea mijloacelor
de argumentare, la punerea la punct a elementelor de ordin psihologic, lingvistic, logic şi
filosofic implicate în tehnica oratorică.
Pe măsură ce retorica devine o disciplină filosofică privilegiată, se va modifica şi
viziunea asupra însuşirilor specific umane, care-i conferă omului o superioritate absolută
în raport cu celelalte vieţuitoare. Potrivit lui Gorgias, unul dintre teoreticienii de seamă ai
retoricii din vremea lui Platon, nici o altă însuşire nu-l deosebeşte pe om de animal aşa
cum îl deosebeşte vorbirea. Datorită acesteia, omul s-a desprins de lumea animalelor, a
întemeiat societăţi bazate pe forţa legii şi a inventat arte care să-i îmbunătăţească modul
de viaţă.
Şi pentru Cicero, la romani, omul se deosebeşte de animal numai prin vorbire, de
unde rezultă concluzia logică potrivit căreia acesta se va manifesta pe deplin ca om în
măsura în care va fi un bun orator, un homo eloquens. Aşa se explică faptul că elocvenţa
îi apărea lui Cicero ca fiind arta supremă, ars artium, şi, în acelaşi timp, ca o înaltă
virtute, fiindcă, aprecia el, cel ce cultivă elocinţa îşi desăvârşeşte natura umană. Această
artă este indispensabilă omului pentru a accede la libertate, fiind cea mai importantă
dintre cele şapte arte liberale, adică acele arte ce trebuie cultivate de omul liber şi care
erau demne doar de acesta.
Interesant va fi şi modul în care Cicero inserează retorica în istoria civilizaţiei
antice, considerând-o ca factor determinant al evoluţiei sociale. La început, se vor impune
în cadrul comunităţilor umane acei indivizi care aveau darul elocinţei, dar vor dobândi
statutul de conducător doar cei la care elocinţa era expresia înţelepciunii, ca şi în cazul lui
Licurg sau Solon. Datorită unor asemenea personalităţi de excepţie, la care elocinţa era
forma de manifestare a înţelepciunii pusă în slujba cetăţii, statele au fost organizate pe
baze raţionale, primind legi dintre cele mai bune.
Fascinaţia pe care o exercita elocinţa omului înţelept asupra tuturor membrilor
cetăţii va face ca studierea ei să devină o preocupare de prim ordin a celor ce cultivau
înţelepciunea, adică a filosofilor.
Numai că, pe măsura trecerii timpului, unii dintre aceştia se vor concentra doar
asupra elocinţei şi cauza principală a acestei separări nepermise se datorează în primul
rând celor care credeau că înţelepciunea se poate afirma şi fără prezenţa elocinţei.
Dar a trata înţelepciunea în afara elocinţei înseamnă a o scoate din slujba cetăţii.
Asemenea filosofi dezertează de la datoria lor de cetăţeni şi, după aprecierea lui Cicero,
cel mai mare şi, probabil, primul dintre aceşti dezertori a fost Socrate, care poartă
răspunderea separării înţelepciunii de elocinţă. Reversul metodei a fost acela că cei atraşi
numai de elocinţă şi avantajele ei vor considera elocinţa ca pe ceva ce poate fi cultivată
doar pentru ea însăşi, ajungându-se până la urmă la o elocinţă care nu este decât retorică,
aşa după cum filosofia desprinsă de elocinţă nu va fi decât o înţelepciune stearpă, de pe
urma căreia cetatea nu va avea nici un folos.
Este necesar, concluziona Cicero, ca lucrurile să revină în făgaşul lor, adică
filosofii să redescopere elocinţa, iar oratorii să frecventeze filosofia pentru a învăţa cum
să gândească.
Trecerea de la regimul republican la dictatura militară a lui Cezar va face însă de
prisos elocinţa, deoarece „sub dictatură militară nu este loc decât pentru un singur orator”
. Însuşi Cicero va fi redus la tăcere, nerămânându-i decât posibilitatea de a-şi manifesta
prin scris atât elocinţa cât şi aspiraţiile în slujba cărora era folosită aceasta. Până la urmă,
va plăti cu viaţa curajul de a face din elocinţă o armă împotriva tiraniei, fiind executat din
ordinul lui Antonius, generalul lui Cezar, care ajunsese atotputernic după moartea
acestuia. Un sfârşit aproape identic cu cel al lui Demostene, cel mai mare orator al
grecilor, care a plătit tot cu viaţa curajul de a-şi fi pus arta în slujba cetăţii.
Peste tot unde regimurile democratice ale Antichităţii au fost înlocuite cu regimuri
monarhice discreţionare, elocinţa devenea de prisos în viaţa publică, în timp ce retorica se
transforma tot mai mult într-o disciplină folosită doar pentru uzul erudiţilor.
Pasul 2 : Retorica medievală

În Evul Mediu, situaţia retoricii va fi determinată în ţările europene de poziţia pe
care o aveau biserica şi religia în viaţa socială şi, implicit, în cea spirituală. Iniţial,
teologii creştini şi-au manifestat dezinteresul, şi chiar ostilitatea, faţă de retorică, atitudine
exprimată, de altfel, şi faţă de întreaga filozofie păgână. Elocinţa era văzută de cei mai
mulţi dintre adepţii creştinismului timpuriu şi doctrinarii acestuia ca o creaţie

diavolească, care invocau în acest sens cuvântul Evangheliei: „Felul vostru de vorbire să
fie: «Da, da; nu, nu»; ce trece peste aceste cuvinte, vine de la cel rău”.
Mai târziu însă, pe măsură ce în rândul creştinilor vor intra şi persoane cu un nivel
intelectual ridicat, aşa cum va fi cazul Sfântului Augustin, se va revizui parţial atitudinea
faţă de retorică, recunoscându-i-se utilitatea în convertirea de noi credincioşi, ca şi în
combaterea cu succes a adversarilor. De data aceasta, se va aduce în sprijinul noii poziţii
îndemnurile Apostolului Pavel, care în epistola sa către Coloseni îi îndemna pe
credincioşi să se străduiască în a vorbi potrivit împrejurărilor şi adevăratului sens al
învăţăturilor lui Hristos. „Vorbirea voastră sa fie totdeauna cu har, dreasă cu sare, ca să
ştiţi cum trebuie să răspundeţi fiecăruia” (IV, 6).
Recunoaşterea de către Biserică a utilităţii retoricii se va regăsi în includerea
acesteia în programul de învăţământ al şcolilor mănăstireşti şi, mai târziu, al
universităţilor medievale, ea făcând parte din trivium, alături de gramatică şi logică.
Interesul religios este cel care întreţine preocuparea pentru retorică în întreg Evul
Mediu. Cât priveşte interesul politic şi cel juridic – acestea nu erau în nici un fel prielnice
elocinţei. Deciziile politice aparţineau în exclusivitate monarhului, care, de cele mai
multe ori, hotăra după bunul său plac, iar hotărârile judecătoreşti se înscriau şi ele pe
coordonate asemănătoare. „Ideea de drept şi cea de justiţie, în sensul de instituţie care
arbitrează părţile în litigiu în conformitate cu legi votate de o majoritate, se pierd.
Dreptatea nu se mai cucereşte prin luptă pentru a obţine adeziunea judecătorului. Ea se
acordă de către acesta pe baza unor criterii cu totul deosebite de cele tradiţionale. Rolul
apărătorului este atât de şters, încât legăturile retoricii cu jurisprudenţa sunt ca şi
tăiate”.
În asemenea condiţii, retorica studiată în şcoli îşi va pierde substanţa filosofică,
transformându-se într-o „artă a prozei”, în care prevala interesul estetic. Ars ornandi
devine piesa de rezistenţă a retoricii medievale, în defavoarea invenţiei, dispoziţiei,
acţiunii şi, îndeosebi, a argumentării.
Lucrurile se vor schimba însă, odată cu mişcarea culturală a Renaşterii. Interesul
pentru antichitate şi cultul valorilor acesteia vor revigora interesul pentru retorică şi
elocinţă, aceasta din urmă fiind văzută ca o expresie a unei depline consonanţe între
minte şi vorbire. De aceea, i se va rezerva un loc de primă importanţă în formarea
intelectuală şi desăvârşirea educaţiei.
Se insistă acum pe faptul că retorica este atât comunicare şi persuasiune, cât şi
cunoaştere adecvată a realităţii. Sunt repuse în drepturile lor invenţia, dispoziţia,
acţiunea şi se insistă pe importanţa creativităţii şi a personalităţii oratorului. Sunt readuse
apoi în prim plan categoriile retoricii clasice, precum claritatea, firescul (naturaleţea),
urbanitatea (asteismul), eleganţa, verosimilitatea etc.
Efectul nemijlocit al unui asemenea eveniment se va regăsi în poziţia privilegiată
pe care o va ocupa retorica în învăţământul umanist. Chiar şi discipline ca filosofia şi
teologia se vor preda după modelul retoricii (more rhetorico). În multe şcoli din ţările
Europei occidentale se organizau clase speciale de retorică, care erau deosebit de
apreciate.

Pasul 3: Retorica şi lumea modernă

Revoluţiile politice înfăptuite în secolele următoare în Europa vor deschide un
spaţiu larg de afirmare artei cuvântului şi, implicit, retoricii. Democratizarea vieţii
politice, competiţiile electorale şi dezbaterile parlamentare vor solicita în permanenţă
elocinţa şi serviciile retoricii. Apoi, repunerea justiţiei în drepturile sale fireşti va antrena
revigorarea discursurilor judiciare şi va transforma retorica într-o prezenţă dorită şi
agreată în sălile de judecată.
Totuşi retorica ce se cultivă şi se practică în epoca modernă nu se mai bucură de
aceeaşi preţuire filosofică de care se bucura în lumea antică. Şi aceasta din cauză că
filosofia modernă începe prin a proclama idealul unei cunoaşteri sigure, care să conţină
adevăruri indubitabile. Demonstraţia, şi nu argumentarea, constituie după Descartes calea
de validare şi recunoaştere a adevărului. „Raţionamentul more geometrico era modelul ce
se propunea filosofilor doritori să construiască un sistem de gândire care să se poată
aştepta la demnitatea unei ştiinţe. O ştiinţă raţională nu poate, într-adevăr, să se
mulţumească cu opinii mai mult sau mai puţin verosimile, ci ea elaborează un sistem de
propoziţii necesare, care se impune tuturor fiinţelor raţionale, şi asupra cărora acordul
este inevitabil”.
Or, pentru Descartes, elocvenţa, ca şi poezia, cu care se identifica în bună măsură,
erau mai degrabă daruri ale spiritului, decât fructe ale studiului. Fiindcă cei care
raţionează mai riguros şi îşi ordonează mai bine gândurile pentru a şi le face mai clare şi
mai inteligibile pot persuada întotdeauna mai bine decât cei care recurg în acest scop la
procedee retorice.
Şi mai explicit va fi Descartes în Regulile pentru îndrumarea spiritului, unde
precizează că retorica este solicitată doar acolo unde se discută în contradictoriu; dar,
consideră el, o asemenea discuţie presupune dezacordul interlocutorilor asupra problemei
ce constituie obiect de controversă, iar dezacordul este întotdeauna semnul erorii. „De
fiecare dată când doi oameni formulează asupra aceluiaşi lucru judecăţi contrare este
sigur că unul din cei doi se înşeală. Ba mai mult, nici unul dintre ei nu posedă adevărul;
căci dacă el ar avea o imagine clară şi distinctă, ar putea să o expună în aşa fel
adversarului său încât ar sfârşi prin a-i forţa convingerea”.
Aprecierile în privinţa retoricii şi a posibilităţilor sale argumentativ-persuasive se
vor schimba începând cu secolul al XX-lea, iar impulsurile în această privinţă vor veni
din mai multe direcţii. Mai întâi, se va declanşa acţiunea de identificare şi punere în
valoare a valenţelor filosofice ale limbajului şi structurilor lingvistice, reprezentative
fiind studiile lui Bertrand Russel, Ludwig Wittgenstein, Rudolf Carnap ş.a. Lingvistica
dobîndeşte statutul de ştiinţă pilot în investigarea universului socio-uman (şi nu numai a
acestuia), o contribuţie esenţială în acest sens aducând-o studiile exclusiv lingvistice, ca
cele datorate lui Ferdinand de Saussure, lingvistul elveţian de numele căruia se leagă
începuturile analizei structurale şi interpretării sistemice a limbii.
Un alt rezultat al acestor cercetări cu un pronunţat caracter interdisciplinar va fi
acela al redescoperirii şi revalidării unităţii organice dinte structurile lingvistice şi cele
logice, de unde interesul sporit pentru cercetarea acestora din perspectiva logico-
semiotică.
Şi, în sfârşit, dacă în Antichitate sofiştii au fost cei cărora li s-a datorat atât
ascensiunea, cât şi decăderea retoricii, tot lor li se va datora, în bună măsură, şi
reabilitarea retoricii în zilele noastre. Reanalizarea în mod obiectiv şi riguros a rolului pe

care l-au avut sofiştii în evoluţia culturală a Greciei antice (prin demitizarea caracterului
sacru al unor valori terestre şi introducerea relativismului în aprecierea şi interpretarea
lor, subminarea spiritului dogmatic în tratarea cunoaşterii şi adevărului, descoperind locul
şi rolul subiectului cunoscător în dobândirea adevărului), va avea ca efect stimularea
interesului pentru retorică, al cărei teren de afirmare îl vor constitui tocmai relativul şi
incertitudinile.
Pe de altă parte, se va constata că logica formală, investită în epoca modernă cu o
autoritate absolută, nu este nici pe departe garantul certitudinii depline, că se întâlnesc
numeroase domenii ale realităţii a căror cunoaştere nu se supune nici legii contradicţiei şi
nici principiului tertium non datur, fapt ce va slăbi forţa unuia dintre cei mai de seamă
adversari ai retoricii.
În concluzie, se poate afirma că „interesul excepţional pe care filosofii îl acordă
în ultima vreme problemelor limbii, promovarea lingvisticii ca «ştiinţă umană globală»,
reabilitarea sofisticii, proclamarea cu insistenţă a eficienţei reduse a logicii formale şi
avântul logicilor neformale pregătesc reabilitarea retoricii şi ca termen, cât şi reintrarea
ei în problematica filosofică”.
În prezent, retorica se bucură de statutul unei discipline academice pe deplin
consolidată, regăsindu-şi locul atât în învăţământul superior, cât şi în publicaţiile
academice.
Rezumat:
Retorica este, aşadar, ştiinţa comunicării eficiente, care se constituie în Grecia
antică şi care cunoaşte o continuă evoluţie de-a lungul istoriei. Izvorâtă din necesităţi
practice, retorica îşi găseşte utilizarea atât în viaţa publică, cât şi în cea privată. În funcţie
de diversele domenii ale vieţii sociale, s-au structurat trei tipuri principale de discurs, ce
vor reprezenta principalele genuri ale retoricii: genul judiciar, genul demonstrativ şi genul
deliberativ. În perfecţionarea tehnicilor de comunicare, retorica s-a sprijinit pe logică,
psihologie, gramatică, stilistică, filosofie, acestea devenind izvoarele principale ale
retoricii. Alte puncte de sprijin pentru retorică vor fi religia, istoria, arta, morala, precum
şi diversele ştiinţe ce vor avea legătură nemijlocită cu tematica discursului.
Concluzii
Fiind ştiinţa comunicării eficiente, retorica este necesară oriunde intervine actul
de comunicare, astfel încât însuşirea ei este de un real folos pentru toţi cei care desfăşoară
activităţi în sfera vieţii publice, prin urmare, şi pentru viitorii specialişti din domeniul
ştiinţelor juridice.
Recomandări bibliografice:
1. Florescu, Vasile, Retorica şi neoretorica, Bucureşti, Editura Academiei, 1973.

Teste de autoevaluare
1. Retorica este:
a. ştiinţă;
b. artă;
c. ştiinţă şi artă.
2. Retorica se constituie pentru prima oară în:

a. Antichitate;
b. Evul Mediu;
c. Grecia;
d. Italia.
3. Izvoarele retoricii sunt:

a. logica;
b. gramatica;
c. opera marilor oratori;
d. psihologia;
e. stilistica;
f. biografiile oamenilor celebri;
g. geografia;
h. jurisprudenţa.
4. În interpretarea lui Aristotel, retorica avea următoarele genuri:

a. judiciar;
b. epidictic;
c. demonstrativ;
d. deliberativ;
e. publicistic;
f. academic.
5. Primii filosofi greci care au promovat sistematic retorica au fost:

a. ionienii;
b. eleaţii;
c. sofiştii.
6. În viziunea lui Cicero, retorica trebuia să fie:

a. teoria vorbirii;
b. arta convingerii;
c. sinteza dintre înţelepciune şi elocvenţă.
7. Importanţa retoricii în viaţa publică este redusă în:

a. Antichitate;
b. Evul Mediu;
c. epoca modernă;
d. regimurile autoritare;
e. regimurile democratice.
Temă de control: Contribuţiile Evului Mediu şi ale epocii moderne la

dezvoltarea retoricii.

MODULUL II
RETORICA ŞI TEORIA ARGUMENTĂRII
1. Definirea conceptelor de demonstraţie şi argumentare şi stabilirea distincţiei

dintre acestea;
2. Identificarea domeniului de operare a retoricii: verosimilul şi opiniabilul;
3. Clarificarea relaţiei dintre verosimil şi argumentare, adevăr şi demonstraţie;
4. Relevarea raporturilor existente între demonstraţie şi convingere, argumentare şi
persuadare.
1. Asimilarea conţinutului conceptelor de verosimil şi opiniabil, argumentare şi

demonstraţie, convingere şi persuadare;
2. Înţelegerea deosebirilor existente între argumentare şi demonstraţie, persuadare
şi convingere, precum şi a temeiurilor acestor distincţii;
3. Însuşirea cunoştinţelor privitoare la modul de operare cu tehnicile ce ţin de
ştiinţa demonstraţiei şi arta argumentării.
1. Capacitatea de-a opera cu conceptele de argumentare şi demonstraţie, verosimil

şi adevăr, persuadare şi convingere;
2. Formarea abilităţilor necesare distingerii a ceea ce este credibil de ceea ce este
adevărat, a ceea ce se impune în virtutea constrângerii logice de ceea ce se
acceptă ca urmare a tehnicilor de persuadare.
Timpul mediu necesar asimilării modulului : 2 ore.

Lecţia 1. OPINIABILUL ŞI VEROSIMILUL CA DOMENII ALE RETORICII
Pasul 1. Noţiunile de opiniabil şi verosimil

Că opiniabilul şi verosimilul ar constitui domeniile asupra cărora are autoritate
retorica, a fost sesizat şi de către autorii greci, îndeosebi de către cei care vor folosi
asemenea raporturi pentru a contesta valoare filosofică a retoricii.
După cum s-a văzut, Antichitatea greacă avea faţă de retorică o atitudine de înaltă
preţuire, dar şi una de desconsiderare. Prima, reprezentată cu precădere de către sofişti, ca
cei mai avizaţi cunoscători ai retoricii, era justificată prin capacitatea pe care o deţin cei
care stăpânesc arta discursului în a spune cât mai multe lucruri în cuvinte cât mai puţine,
în a realiza cu ajutorul cuvintelor lucruri pe care nu le poate înfăptui nici una din celelalte
arte.
Retorica – subliniază Gorgias – nu se îndeletniceşte cu operaţiile manuale
(acestea nefiind demne de omul liber), ci „întreaga ei activitate şi împlinire se realizează
prin cuvinte”, iar însuşirea ei „dă oamenilor libertatea şi face pe fiecare stăpânul
concetăţenilor săi”. De asemenea, tot oratorii sunt – după Gorgias – cei care dau sfaturi şi
fac să triumfe opiniile lor în toate problemele cu care se confruntă oamenii.
Criticându-i fără menajamente pe sofişti pentru exagerările lor, Socrate va avea o
poziţie la fel de tranşantă şi faţă de arta promovată de aceştia. În primul rând, considera
Socrate, retorica nu este o artă, deoarece arta se întemeiază întotdeauna pe cunoaştere, pe
când retorica procedează aidoma meşteşugurilor empirice. Apoi, urmărind să formeze
convingeri bazate pe credinţă şi nu pe raţiune, retorica se sprijină pe îndrăzneala celor
care o practică şi nu pe artă, pe inventivitatea şi pe abilitatea lor în a-i câştiga pe oameni
prin linguşire. Ea nu acţionează în concordanţă cu raţiunea şi adevărul, ci întotdeauna
„seduce şi amăgeşte prostia în numele plăcerii, ajungând să fie socotită la mare cinste”.
Aversiunea lui Socrate faţă de retorică şi, evident, a lui Platon se întemeiază pe
constatarea că aceasta nu acţionează în slujba omului, ci a unor interese meschine şi
vulgare, că nu recurge la raţiune ci la afecte, că nu se sprijină pe cunoaştere şi adevăr, ci
pe opinie şi credinţă. Or opinia intervine, potrivit lui Socrate, acolo unde nu există o
unitate de măsură obiectivă. Aşadar, opinii şi nu adevăruri vehiculează şi impun retorica,
iar opiniile ţin de ignoranţă şi subiectivitate.
Că Socrate era îndreptăţit să critice şi să respingă retorica practicată de unii
sofişti, care speculau ignoranţa semenilor, aceasta este evident pentru orice persoană cât
de cât cunoscătoare a unor asemenea realităţi. De altfel, şi Gorgias va fi de acord, în mare
măsură cu criticile lui Socrate, dar va replica, şi pe bună dreptate, că nu retorica este
vinovată de asemenea lucruri, ci reaua ei folosire. Dacă „vreunul care frecventează
palestrele, devenind puternic la trup şi la pumn se apucă să-şi bată tatăl, mama, vreo altă
rudă sau prieten, nu trebuie detestaţi şi izgoniţi din cetate pedotribii şi maeştrii de arene
Deci nu dascălii sunt răi, nu arta este răspunzătoare, nici rea pentru acest fapt, ci, credem,
acei care n-o folosesc cum trebuie. Acelaşi argument se potriveşte şi pentru retorică”. Pe
de altă parte, nu orice opinie trebuie incriminată, fiindcă există lucruri în legătură cu care,
o recunoaşte şi Socrate, nu există o unitate de măsură obiectivă. Şi atunci, în absenţa
posibilităţii unor evaluări sigure, a unor descrieri şi explicaţii riguros raţionale se va opera
cu presupuneri şi aproximări.

Pasul 2. Opinia expresie a subiectivităţii şi contingentului

Opinia trimite la subiectivitate şi contingent, ea exprimând punctul de vedere al
unui individ sau al unui grup care poate să corespundă realităţii dar care, la fel de bine,
poate să contravină acesteia. Ea înseamnă, mai întâi de toate, convingere subiectivă,
deoarece aparţine unei persoane care crede că ceva e corect sau nu, legal sau ilegal, bine
sau rău, adevărat sau fals. Se observă, astfel, că opinia şi opiniabilul se află dincolo de
graniţele logicului, în interiorul căruia operează conceptele de adevăr şi fals, ele
regăsindu-se practic în atitudinea conştientă a individului în raport cu întreaga realitate.
Opinii se formulează nu numai în legătură cu caracteristicile şi relaţiile dintre
lucruri, ci şi în legătură cu faptele morale, normele juridice, evenimentele istorice, viaţa
economică, realităţile politice etc., ele conţinând, deci, nu numai aprecieri de ordin
cognitiv, ci şi evaluări morale, juridice, estetice, praxiologice ş.a.m.d.
Pasul 3. Criterii de evaluare a opiniilor

Fiind, aşadar, convingeri şi atitudini subiective, opiniilor li se aplică alte criterii
decât cele ale adevărului şi falsului. Primul criteriu este cel al verosimilităţii sau
credibilului. E posibil ca opinia exprimată de o anumită persoană să fie adevărată, dar
pentru a proba această posibilitate e nevoie de dovezi sau argumente. Lucrurile devin şi
mai nesigure atunci când cu privire la unul şi acelaşi eveniment se formulează opinii
opuse şi fiecare dintre ele susţine că enunţă adevărul. Într-o asemenea situaţie, cel
solicitat să se pronunţe asupra respectivelor opinii le va analiza mai întâi sub acest aspect:
care dintre ele se înfăţişează ca fiind mai credibilă, mai apropiată de adevăr.
Urmează, apoi, criteriul privitor la îndreptăţirea sau justeţea opiniei exprimate,
acesta raportându-se la elementele pe care se întemeiază respectiva opinie, fiind apreciată
ca justă sau îndreptăţită acea opinie care ia în considerare elementele sau aspectele
esenţiale sau care se sprijină pe mai multe dovezi.
În măsura în care retorica procedează sistematic şi corect la evidenţierea şi
evaluarea unor asemenea elemente şi dovezi şi realizează o interpretare adecvată a
acestora, ea este la fel de îndreptăţită ca oricare altă disciplină filosofică, lucru pe care îl
va afirma şi susţine Aristotel.
Pasul 4. Baza logică a verosimilului – raţionamentele cu premise probabile

Pentru Aristotel, retorica are o valoare comparabilă cu cea a filosofiei, ea
întemeindu-se pe raţionamente valide ca formă logică dar cu premise probabile, ceea ce
va face ca adevărurile la care se ajunge pe această cale să fie doar posibile şi nu pe deplin
certe. În ciuda acestei insuficienţe, astfel de adevăruri sunt necesare pentru întemeierea
deciziilor, ca şi pentru obţinerea asentimentului celor în faţa cărora argumentăm. Prin
urmare, aici intervin forme de raţionament specifice, cu utilizare predilectă „în discuţiile
publice, sau asupra unor probleme ce se pretează la controverse unde se vizează triumful
asupra adversarului sau obţinerea asentimentului auditoriului, fie pentru a antrena o
decizie, fie pentru a favoriza o anume dispoziţie pentru raţiune”.

Lecţia 2. DEMONSTRAŢIE ŞI ARGUMENTARE
Pasul 1. Raţionamentul analitic şi raţionamentul dialectic

Sesizând deosebirea dintre concluziile silogismului şi cele ale inducţiei, Aristotel
va introduce distincţia între dovezile analitice, care posedă atributul necesităţii, şi cele
dialectice, care vizează verosimilul şi care intervin în procesul argumentării şi deliberării.
Pasul 2. Deosebirile dintre demonstraţie şi argumentare

Pe baza deosebirilor existente între raţionamentul analitic şi cel dialectic, Aristotel
conturează diferenţa existentă între demonstraţie, care este operaţională doar acolo unde
certitudinea se impune într-o manieră apodictică, şi argumentare, procedură ce intervine
în toate cazurile în care dovezile nu sunt sigure şi cunoaşterea nu este completă, ci doar
parţială.
Dacă în demonstraţie nu acţionează decât deducţia logică, ce este obiectivă,
riguroasă şi constrângătoare, în argumentare intervin inevitabil imaginaţia, persuasiunea,
sugestiile, afectivitatea. Dar şi în aceste cazuri, nu este exclusă prezenţa raţiunii, care face
uz de mijloace extralogice pentru a oferi premisele unei decizii cât de cât rezonabile, care
apelează, astfel, nu numai la logică, ci şi la psihologie.
Pentru Aristotel, argumentarea este strâns legată de dialectică, prin care el
înţelege „arta de a raţiona pe bază de opinii general acceptate”. De acord în principiu cu
Aristotel, Robert Blanché, unul dintre teoreticienii contemporani ai logicii deductive,
considera că între demonstraţie şi argumentare există şi alte deosebiri decât cele
menţionate de părintele silogismului. În primul rând, o demonstraţie este corectă sau
incorectă, neexistând cale de mijloc. Dimpotrivă, o argumentare nu va avea niciodată
rigoarea constrângătoare a unei demonstraţii corecte. Validitatea unei argumentări nu este
o problemă de rigoare, ci una de grad, adică ea poate fi mai puternică sau mai slabă.
Astfel, în timp ce demonstraţia se aseamănă cu un lanţ, ale cărui verigi sunt legate una de
alta, fapt ce face ca pierderea uneia să însemne anularea întregului, „argumentarea s-ar
compara mai degrabă cu o ţesătură a cărei soliditate o depăşeşte de departe pe cea a
firelor care o compun”.
Apoi, demonstraţia ne relevă adevărul sau falsul, ea urmărind să stabilească o
propoziţie, pe când argumentarea îşi propune să acţioneze asupra unei opinii, şi, de cele
mai multe ori, să determine sau să justifice o decizie.
Valoarea unei argumentări se măsoară astfel prin eficienţa ei în planul convingerii
şi al opţiunilor, pe când cea a unei demonstraţii îi este intrinsecă, fiind dată de rigoarea şi
corectitudinea deducţiei.
Intervine, în continuare, o nouă deosebire, de data aceasta privitoare la caracterul
impersonal şi atemporal al demonstraţiei, în vreme ce argumentarea se adresează aici şi
acum cuiva pe care încearcă să-l persuadeze.
În strânsă legătură cu precedenta deosebire, se conturează şi cea referitoare la
caracterul mecanizabil al demonstraţiei, deoarece validitatea acesteia depinde numai de
structura sa formală, în timp ce argumentarea nici nu poate şi nici nu doreşte să-şi
formalizeze modul de prezentare şi susţinere a dovezilor. Fără îndoială că şi argumentării
îi este necesară rigoarea, dar numai aceasta nu-i va fi suficientă pentru reuşită; pe lângă
rigoare, se impune şi luarea în considerare a conţinutului argumentelor, a justeţei şi forţei
lor relative.
Lecţia 3. CONVINGERE ŞI PERSUADARE
Pasul 1. Noţiunea de convingere

A convinge înseamnă a determina pe cineva să accepte că ceea ce i se prezintă
este adevărat sau că are valoarea pe care i-o atribuie cel care face prezentarea.
Convingerea se poate obţine atât pe cale raţională, cu ajutorul unor dovezi
irefutabile, cât şi prin mijloace extralogice, care ţin mai mult de afectivitatea
interlocutorului decât de capacitatea de înţelegere a acestuia. De asemenea, convingerea
prezintă grade diferite de acceptare a punctului de vedere susţinut de locutor, mergându-
se de la o convingere parţială până la una absolută.
Pasul 2. Noţiunea de persuadare

Pornindu-se de la mijloacele şi procedurile implicate în realizarea actului de
convingere, ca şi de la treptele acestuia, se va introduce în teoria argumentării şi termenul
de persuadare pentru a desemna acel tip de convingere care apelează mai puţin la
mijloace raţionale şi care nu posedă certitudinea întâlnită în cazul folosirii silogismului
corect construit şi a unor premise indubitabile. Se recurge, în scopul disocierii celor două
noţiuni, la delimitările operate între convingere şi persuadare de mari filosofi ai epocii
moderne, cele mai reprezentative fiind sublinierile făcute de Blaise Pascal şi Immanuel
Kant.
Pasul 3. Deosebirile existente între convingere şi persuadare
Pentru Pascal, constituia o certitudine faptul că inima are raţiuni pe care raţiunea
nu le înţelege, că una este logica inimii, adică a sentimentului, şi alta, cea a raţiunii, că
atunci când adeziunea cuiva la o anumită idee se obţine prin atracţia pe care o exercită
personalitatea celui care vorbeşte, prin imaginaţie sau sentiment, este vorba de persuadare
şi nu de convingere.
În ce-l priveşte pe Immanuel Kant, acesta distinge convingerea de persuadare cu
ajutorul noţiunii de obiectivitate. Dacă mijloacele pe care se întemeiază actul de
convingere are valabilitatea obiectivă – precizează el –, adică sunt acceptate ca valabile
de oricare dintre cei ce iau cunoştinţă de ele, atunci credinţa în adevărul celor prezentate
se numeşte convingere.
Când, însă, asemenea mijloace au numai o valoare subiectivă, fiind acceptate doar
de către unul sau anumiţi interlocutori, credinţa în adevărul celor prezentate se numeşte
persuasiune. Argumentul prin care se obţine persuasiunea are doar o valoare individuală
iar credinţa întemeiată pe o asemenea dovadă nu se poate comunica şi altora. De
asemenea, Kant ia în considerare şi o altă ipostază a convingerii, aceea bazată pe dovezi
insuficiente atât sub aspect obiectiv, cât şi sub aspect subiectiv, caz în care este vorba
doar de o părere şi nu de persuasiune sau convingere propriu-zisă.
Se observă că şi Pascal şi Kant delimitează convingerea de persuadare în funcţie
de mijloacele cu ajutorul cărora acestea sunt obţinute, pentru Kant contând însă şi gradul
de întemeiere a dovezilor folosite, de unde distincţia pe care el o va introduce între dovezi
suficiente din punct de vedere subiectiv, dovezi suficiente din punct de vedere obiectiv
(dar şi subiectiv) şi dovezi incomplete din ambele puncte de vedere.
Valorificând interpretarea kantiană cu privire la convingere şi persuadare, Ch.
Perelman şi L. Olbrechts-Tyteca vin cu propunerea „de a se numi persuasivă o
argumentare care nu pretinde valoare decât pentru un auditoriu particular şi de a se
numi convingătoare cea care este folosită pentru a obţine adeziunea oricărei fiinţe
raţionale”. Pe de altă parte, autorii menţionaţi se îndepărtează de Kant în tratarea acestei
probleme, deoarece iau în considerare şi mijloacele extralogice în obţinerea persuasiunii,
pe când filosoful german exclude din sfera argumentării asemenea mijloace. Or, după
cum remarcă cei doi cercetători francezi, retorica îşi alege cu precădere dovezile din sfera
celor ce nu au caracterul constrângător al necesităţii logice şi care au mai mult atributul
verosimilităţii decât pe cel al certitudinii depline.
Intervine, apoi, şi un alt element, ce face necesară disocierea persuasiunii de
convingere şi, anume, cel de natura atitudinal praxiologică. Convingerea se opreşte, de
regulă, la nivelul înţelegerii şi al adeziunii intelectuale, pe când persuadarea se raportează
la atitudinea pe care o va adopta cel persuadat şi la acţiunile pe care le va întreprinde
acesta în urma efectului persuasiv al discursului. Or, se cunoaşte că numai convingerea
nu este suficientă pentru a determina acţiuni conform cu aceasta, că determinant se
dovedeşte a fi aici elementul voliţional, iar voinţa pare a se afla mai mult sub puterea
afectelor decât a raţiunii. Şi dacă rostul persuadării este acela de a determina atitudini
practice şi declanşarea unor acţiuni corespunzătoare, devine evidentă necesitatea folosirii
şi a unor mijloace extralogice alături de cele preponderent raţionale.
Când persuasiunea este abordată din perspectiva consecinţelor sale, ea va fi
considerată de către unii cercetători ca fiind „o încercare conştientă de a schimba
gândurile şi acţiunile, manipulând motivaţiile oamenilor în raport cu ţeluri
predominante”. Analiza acestei definiţii ne relevă că autorii ei atrag atenţia asupra
caracterului premeditat al actului de persuadare şi a minuţiei pregătirii sale, că vizează
restructurarea motivaţiei interne cu privire la unele scopuri anterioare, ce urmează a fi
dislocate în favoarea scopurilor propuse explicit sau insinuate de către locutor.
Alte cercetări asupra fenomenului vor evidenţia noi caracteristici ale persuadării şi
vor atrage atenţia asupra altor condiţii esenţiale de care depinde reuşita acesteia. Potrivit
profesorului american Charles U. Larson, persuadarea implică actul de cooperare între
vorbitor şi ascultător şi de aceea el va defini persuasiunea ca fiind „crearea împreună a
unei stări de identificare între sursă şi receptor, ca urmare a utilizării simbolurilor”.
Pe de altă parte, informaţia pe care o transmite vorbitorul se va recepţiona de
fiecare dată într-un anume context persuasiv, de unde reacţia diferită a destinatarului la
primirea acesteia. După unii cercetători americani, destinatarul unui mesaj informaţional
poate reacţiona fie în planul cunoaşterii şi al înţelegerii, atunci când predomină
componenta logico-raţională a discursului, în cel afectiv-emoţional – când prevalează
dimensiunea afectivă, sau în cel atitudinal-praxiologic, dacă intenţia vădită a demersului
oratoric este aceea de a determina un anumit tip de comportament.
Posibilele reacţii ale ascultătorilor vor fi determinate şi de particularităţile psihice
ale acestora, de structura lor temperamentală, ca şi de nivelul de instrucţie şi experienţă.
Astfel, descifrarea şi înţelegerea adecvată a informaţiei presupune detaşarea afectivă a
ascultătorului şi prezenţa unei pronunţate capacităţi critico-reflexive, pe când reacţiile
emoţionale vor fi favorizate de prezenţa unor structuri temperamentale în care excitaţia
predomină asupra inhibiţiei. Cât priveşte reacţia comportamentală, care se poate
materializa în acte de decizie şi acţiuni practice, aceasta se produce în unele situaţii ca un
rezultat al reflecţiei, al înţelegerii cerinţei de a acţiona, în altele – ca o consecinţă a unor
impulsuri afectiv-emoţionale.

Rezumat:
Retorica operează cu precădere acolo unde este imposibilă dobândirea unor
informaţii absolut sigure. Spre deosebire de cunoaşterea ştiinţifică, centrată pe conceptul
de adevăr, demersul retoric este operaţional doar în domeniul opiniabilului şi al
verosimilului. Prin urmare, obiectivul oricărui demers retoric îl constituie convingerea
auditoriului în legătură cu gradul mai înalt de credibilitate al unei anumite opinii enunţate
de către cel ce se adresează publicului ascultător. O astfel de convingere poartă
denumirea de persuadare, dat fiind faptul că ea se obţine pe baza unor dovezi
preponderent subiective.
Concluzii
Aşadar, argumentarea constituie mijlocul prin care se obţine persuadarea
ascultătorilor în legătură cu credibilitatea ideilor pe care le enunţă oratorul.
Aristotel, Retorica, Bucureşti, Editura IRI, 2004;

Sălăvăstru, Constantin, Teoria şi practica argumentării, Iaşi Editura Polirom, 2003.
1. Opiniabilul desemnează:
a. o părere subiectivă;
b. o idee falsă;
c. un adevăr posibil.
2. Verosimilul este:
a. în contradicţie cu adevărul;
b. în concordanţă cu adevărul;
c. un adevăr aparent;
d. un adevăr posibil;
3. Demonstraţia implică:
a. premise absolut sigure;
b. premise ce exprimă adevăruri posibile;
c. premise al căror adevăr urmează a fi dovedit.
4. Argumentarea se deosebeşte de demonstraţie prin:

a. calitatea premiselor;
b. forma de raţionament;
c. certitudinea concluziilor.
5. În interpretarea lui Aristotel, este analitic raţionamentul:

a. deductiv;
b. inductiv;
c. cu premise absolut certe;
d. cu premise probabile.
6. Convingerea se obţine:
a. cu ajutorul unor dovezi cu valoare obiectivă;
b. cu ajutorul unor dovezi cu valoare subiectivă;
c. prin apel la afectivitatea interlocutorului.
Temă de control: Raportul dintre verosimil şi argumentare.

MODULUL III
TEHNICI DE ARGUMENTARE
1. Enunţarea şi explicitarea conceptului ce desemnează tehnicile de argumentare;

2. Prezentarea instrumentelor logice implicate în orice act de gândire şi, implicit,
în desfăşurarea tehnicilor de argumentare: noţiunea, judecata, raţionamentul;
3. Descrierea şi explicarea principalelor tehnici de argumentare: deducţia, inducţia,
argumentarea quasi-inductivă, argumentarea pe baza locurilor comune;
4. Identificarea condiţiilor de care depind corectitudinea raţionamentelor şi
valoarea de adevăr a concluziilor acestora, a cauzelor ce stau la baza erorilor
involuntare sau premeditate de raţionament.
1. Însuşirea cunoştinţelor privitoare la argumentare şi tehnicile de argumentare, la

instrumentele logice folosite în actul argumentării;
2. Asimilarea informaţiilor legate de specificul fiecărei tehnici de argumentare;
3. Cunoaşterea valorii şi limitelor acestor tehnici, a condiţiilor de aplicare a lor.
1. Capacitatea de-a utiliza corect instrumentele logice, de-a folosi corespunzător, în

funcţie de condiţiile date, inducţia, deducţia şi alte modalităţi de argumentare;
2. Formarea abilităţilor necesare distingerii a ceea ce este valid din punct de vedere
logic de raţionamentele aparent valide şi cu valoare îndoielnică.
Timpul mediu necesar asimilării modulului: 4 ore.

Lecţia 1. INSTRUMENTELE LOGICE ALE ARGUMENTĂRII
Pasul 1. Argumentarea şi tehnicile de argumentare.

Argumentarea este, aşadar, operaţiunea de susţinere a verosimilităţii enunţurilor
pe care le formulează oratorul pe parcursul discursului pe care îl rosteşte. Fiind o
procedură preponderent logică, argumentarea recurge, în primul rând, la principalele
tipuri de raţionament logic, respectiv la deducţie şi inducţie, precum şi la alte operaţii
logice auxiliare, cum ar fi exemplificarea sau analogia.
Modalităţile de argumentare la care ne referim reprezentau în interpretarea
retoricii clasice argumente propriu–zise, pe motivul că erau implicate în desfăşurarea
oricărui tip de discurs. Neoretorica însă, le va considera pe bună dreptate ca tehnici
argumentative şi nu ca argumente propriu-zise.
Intervine, apoi, o altă categorie de mijloace de argumentare, care poartă
denumirea de locuri comune, acestea incluzând acele operaţii logice şi dovezi la care se
recurge în toate discursurile, dar a căror folosire depinde nemijlocit de tipul de discurs,
precum şi de problematica abordată.
Atunci când asemenea modalităţi şi mijloace de argumentare se structurează
direct pe problematica discursului, ele dobândesc caracterul de locuri comune intrinseci,
aceasta însemnând că argumentele sunt extrase din subiectul discursului, pe când în alte
situaţii argumentele fac referire la dovezi exterioare, ceea ce justifică desemnarea lor ca
fiind locuri comune extrinseci.
Orice discurs are un anumit conţinut ideatic, el propunându-şi să transmită
auditoriului anumite idei, într-o formă stilistică adecvată. Dacă mijloacele de expresie şi
modul de utilizare a acestora fac obiectul esteticii şi gramaticii, ideile vor constitui
obiectul logicii. Ca ştiinţă a principiilor şi formelor gândirii corecte, logica studiază
structurile prin care se exprimă gândirea şi, respectiv, rezultatele sale, acestea fiind
noţiunea, judecata şi raţionamentul.
Pasul 2. Noţiunea
Noţiunea reprezintă rezultatul procesului de abstractizare şi generalizare, prin
care se sintetizează esenţialul oricărei experienţe sensibile, reţinându-se doar ceea ce este
definitoriu pentru fiecare categorie de obiecte sau fenomene. Astfel, orice noţiune se
referă la o anumită categorie de fenomene sau de procese, la o anumită clasă de obiecte
sau la anumite însuşiri. Fiecare noţiune va include în conţinutul ei acele note definitorii
prin care se vor surprinde atât elementele comune genului din care face parte specia
respectivă, cât şi cele care aparţin numai acesteia şi care o diferenţiază de celelalte specii.
Pasul 2. Judecata
Dacă noţiunea exprimă sintetic caracteristicile esenţiale ale unei clase de
obiecte, judecata exprimă raportul dintre noţiuni. În funcţie de relaţiile ce există între
subiectul şi predicatul judecăţii, acestea se vor împărţi în judecăţi analitice şi judecăţi
sintetice.
Judecata analitică nu face decât să dezvăluie conţinutul noţiunii, respectiv, să
definească noţiunea de subiect (ex.: patrulaterul este o figură cu patru laturi).

Spre deosebire de judecăţile analitice, cele sintetice exprimă prin predicat

însuşiri care nu sunt cuprinse în conţinutul noţional al subiectului. Indicând deosebirea
dintre judecăţile analitice şi cele sintetice, Kant preciza că în timp ce judecăţile analitice
nu se referă la datele experienţei sensibile, cele sintetice se întemeiază întotdeauna pe
datul intuiţiei sensibile. De aceea, Kant concluziona că întreaga ştiinţă experimentală
operează cu judecăţi sintetice, aşa după cum operează cu acest tip de judecăţi şi în cea
mai mare parte a matematicii. Dacă orice idee se exprimă sub forma unei judecăţi, atunci
rezultă că toate ideile unui discurs se vor prezenta fie ca judecăţi analitice, fie ca judecăţi
sintetice.
Judecăţile se deosebesc, apoi, şi după criteriile cantităţii, calităţii, relaţiei şi
modalităţii.
După cantitate, se disting judecăţi universale, care se referă la toţi membrii unei
anumite clase, de cele particulare, care vizează doar pe unii dintre aceştia.
După calitate, judecăţile se împart în afirmative şi negative, iar după relaţie – în
categorice, ipotetice şi disjunctive.
Cât priveşte criteriul modalităţii, acesta va fi introdus de către Immanuel Kant,
cu precizarea făcută de către autorul Criticii raţiunii pure că el nu contribuie cu nimic la
determinarea conţinutului judecăţii, „ci priveşte numai valoare copulei, în raport cu
gândirea în genere. Judecăţile problematice sunt acelea în care afirmarea sau negarea se
admite ca numai posibilă (arbitrară); asertorice – în care ele sunt considerate ca reale
(adevărate); apodictice – în care ele sunt privite ca necesare”.
Prin corelarea criteriului cantităţii cu cel al calităţii vor rezulta patru tipuri de
judecăţi, după cum urmează:
a) judecăţi universal-afirmative (A);
b) judecăţi particular-afirmative (I);
c) judecăţi universal-negative (E);
d) judecăţi particular-negative (O).
Între judecăţile universal-afirmative (A) şi cele particular-afirmative (I), precum
şi între judecăţile universal-negative (E) şi cele particular-negative (O) vor exista
raporturi de subalternare, aceasta însemnând că ceea ce se afirmă sau se neagă despre toţi,
se va afirma sau nega şi despre unii care aparţin clasei vizate de judecata universală
(potrivit principiului că „ceea ce se atribuie tuturor se atribuie câtorva şi unuia; ceea ce nu
se atribuie nici unuia, nu se atribuie nici câtorva, nici unuia”.
Între judecăţile universal-afirmative (A) şi cele universal-negative (E) va fi o
relaţie de contrarietate, în sensul că atunci când una este adevărată, cealaltă va fi falsă, pe
când între cele particular-afirmative (I) şi cele particular-negative (O), relaţia va fi de
subcontrarietate, adică o relaţie ce nu exclude adevărul unei propoziţii particular-negative
(O). În cazul în care particular-afirmativa (I) este adevărată (existând posibilitatea ca
ambele să fie adevărate); în schimb, falsitatea uneia dintre cele două judecăţi particulare
va avea drept consecinţă inevitabilă adevărul judecăţii opuse.
Cât priveşte raportul dintre judecăţile universal-afirmative (A) şi particular-
negative (O), pe de o parte, şi cele universal-negative (E) şi particular-afirmative (I), pe
de altă parte, acesta va fi unul de contradicţie. Dacă este adevărată judecata că „Toţi
oamenii sunt muritori”, va fi falsă cea prin care se afirmă că „Unii oameni sunt
nemuritori”.

Pe baza cunoaşterii acestor raporturi şi a consecinţelor ce decurg din ele, se va

putea concluziona, într-o manieră sigură, asupra adevărului sau falsităţii judecăţii ce se
află într-un anumit tip de relaţie cu judecata al cărei adevăr sau falsitate au fost deja
stabilite. Astfel, din adevărul unei judecăţi date vor rezulta:
a) adevărul subalternei;
b) falsitatea contrarei;
c) falsitatea contradictoriei.
Din falsitatea unei judecăţi date vor rezulta:
a) falsitatea subalternei;
b) adevărul subcontrarei;
c) adevărul contradictoriei.
Pasul 3. Raţionamentul
În ce priveşte raţionamentul, acesta se defineşte ca fiind operaţiunea logică de
derivare a unor adevăruri noi, din altele, stabilite anterior, operaţiune desemnată în mod
curent prin termenul de inferenţă.
Inferenţele pot fi imediate (nemijlocite), atunci când dintr-o propoziţie dată se
deduce un adevăr nou, fără a mai fi necesară căutarea şi a altor puncte de sprijin, şi
mediată, atunci când sunt necesare cel puţin două propoziţii pentru a se extrage din ele un
nou adevăr.
Desconsiderate multă vreme de logica tradiţională pe motivul că ar reprezenta
forme simple de raţionament şi care sporesc nesemnificativ volumul cunoaşterii,
inferenţele nemijlocite vor fi reevaluate de către logica modernă, care va stabili că acestea
„nu aparţin părţii elementare a logicii formale ci unui sector mai complex al logicii, care
se numeşte logica predicatelor, deoarece necesită operaţii logice cu predicate”. În
consecinţă, vor fi puse în lumină valenţele logice ale acestui tip de inferenţe şi rolul
important pe care îl au în argumentare.
O primă categorie de inferenţe imediate o reprezintă cele realizate pe baza
raporturilor dintre judecăţi, potrivit regulilor menţionate anterior. Fie judecata universal-
afirmativă „Toţi oamenii politici români din zilele noastre sunt mari patrioţi”, în funcţie
de care vom stabili adevărul sau falsitatea judecăţilor cu care aceasta se află în relaţie.
Dacă o considerăm ca fiind adevărată (evaluare care este, ce-i drept, mai mult decât
curajoasă), rezultă că judecata contrară „Nici un om politic român nu este mare patriot”
este falsă; că subalterna „Unii oameni politici români sunt mari patrioţi” este adevărată,
că subcontrara „Unii oameni politici români nu sunt mari patrioţi” este falsă şi că falsă va
fi aceasta şi în poziţia ei de judecată contradictorie în raport cu judecata de referinţă.
A doua categorie de inferenţe imediate include educţiile, operaţiuni prin care se
dezvăluie informaţia integrală a unei propoziţii date. Ele constau în transformări operate
asupra subiectului şi predicatului unei propoziţii iniţiale, care constau în schimbarea
poziţiei sau în negarea lor, precum şi în combinarea ambelor operaţiuni. Educţiile se
realizează prin intermediul a patru operaţii logice şi anume:
a) obversiunea;
b) conversiunea;
c) contrapoziţia;
d) inversiunea.

Obversiunea constă în construirea unei noi propoziţii cu elementele unei

propoziţii date, prin înlocuirea predicatului cu opusul său, în timp ce subiectul rămâne
acelaşi. Dacă vom lua propoziţia „Toate mamiferele sunt vertebrate”, denumită
obvertendă în cadrul acestei operaţii logice, propoziţia derivată, numită obversă, va avea
următoarea formă: „Nici un mamifer nu este nevertebrat”.
Conversiunea este educţia ce se realizează prin transformarea subiectului
propoziţiei date (convertenda) în predicat al noii propoziţii (conversa) şi a predicatului în
subiect. Astfel, din convertenda „Toţi oamenii sunt mamifere raţionale” vom deriva
conversa „Toate mamiferele raţionale sunt oameni”.
Contrapoziţia este inferenţa prin care se transformă în subiect contradictoriul
predicatului propoziţiei date. Din judecata „Toţi oamenii înţelepţi sunt morali” vom
deriva, prin contrapoziţie, concluzia că „Nici un om imoral nu este înţelept”.
Inversiunea va proceda, în schimb, la negarea subiectului judecăţii iniţiale,
transformând această negaţie în subiect al noii judecăţi. De exemplu, negând subiectul
judecăţii „Oamenii morali respectă drepturile semenilor”, se va obţine, prin inversiune,
judecata nouă că „Oamenii imorali nu respectă drepturile semenilor”.
Cunoaşterea posibilităţilor pe care le oferă inferenţele imediate în cadrul
argumentării este de un real folos pentru oratorul modern, acesta dispunând de mijloace
suplimentare spre a-şi susţine ideile şi a le respinge pe cele ale adversarilor.
Lecţia 2. ARGUMENTAREA RAŢIONAL-DEDUCTIVĂ
Pasul 1. Raţionamentul deductiv şi structura acestuia

Raţionamentul deductiv, a cărui formă desăvârşită este silogismul, reprezintă
tipul de raţionament care, pornind de la adevăruri generale, ajunge la concluzii cu
caracter particular.
Structura unui silogism include trei judecăţi, dintre care primele două alcătuiesc
premisele raţionamentului, iar cea de-a treia concluzia acestuia. Premisele trebuie să
ofere condiţia suficientă şi necesară pentru deducerea concluziei, iar aceasta va
reprezenta consecinţa necesară a premiselor.
Premisele sunt judecăţi constituite dintr-un subiect logic şi predicatul atribuit
acestuia. Fiind două judecăţi, ar trebui să avem patru termeni, însă, în cazul
raţionamentului deductiv, unul din termeni se repetă, el fiind termenul ce face legătura
dintre cele două premise şi din acest motiv este numit termen mediu.
În funcţie de sfera lor, ceilalţi doi termeni se numesc major şi minor şi constituie
termenii extremi, între care se situează termenul mediu. Premisa care conţine termenul
major se numeşte premisă majoră, iar ea va fi, în mod necesar, o judecată universală, cea
care conţine termenul minor fiind premisa minoră. De exemplu:
Toţi oamenii sunt fiinţe raţionale
Socrate este om
Socrate este o fiinţă raţională
Analiza raţionamentului deductiv evidenţiază relaţia logică în virtutea căreia se
stabileşte adevărul concluziei şi anume:
a) premisa majoră relevă că toţi indivizii care aparţin unei clase posedă o
anumită caracteristică esenţială;
b) premisa minoră stabileşte că un anumit individ aparţine sau nu clasei

respective, de unde caracterul necesar al concluziei că şi individul respectiv va poseda
sau nu caracteristica ce este comună întregii clase.
Pasul 2. Condiţiile validităţii raţionamentului deductiv

Pentru ca un raţionament deductiv să conducă la concluzii absolut-certe se
impune respectarea anumitor condiţii de formă şi de conţinut. O primă condiţie formală
este aceea ca termenul mediu să aibă aceeaşi semnificaţie în ambele premise. În situaţia
în care termenul mediu este luat în accepţiuni diferite, se ajunge la raţionamentul cu patru
termeni, care va fi un raţionament incorect, încălcându-se prima lege a silogismului –
aceea de a avea numai trei termeni.
Se impune, apoi, ca predicatul premisei majore să fixeze determinări cu
adevărat esenţiale pentru clasa la care se referă subiectul logic şi ca aceste determinări să
aparţină în exclusivitate clasei respective. Această condiţie este întregită de o altă lege a
silogismului, aceea potrivit căreia termenul mediu trebuie să fie distribuit în cel puţin una
din premise.
Referitor tot la distribuirea termenilor, forma corectă a silogismului cere ca
termenul care nu a fost distribuit în premise să nu fie distribuit nici în concluzie. În caz
contrar, se ajunge la concluzii false, deoarece predicatul atribuit nu aparţine numai clasei
la care se referă noţiunea subiect.
Este necesar, apoi, ca una din premise să fie o judecată universală şi, de
asemenea, cel puţin o premisă să fie afirmativă, de aici decurgând constatarea că nu se
poate deduce o concluzie certă fie din două judecăţi particulare, fie din două judecăţi
negative.
Logicienii din Evul Mediu stabiliseră, în mod corect legile de a căror respectare
depindea construirea unui silogism valid, acestea fiind:
a) silogismul conţine trei termeni;
b) concluzia nu conţine termenul mediu;
c) un termen nu poate fi distribuit în concluzie, dacă nu a fost distribuit în
premise;
d) termenul mediu să fie distribuit în cel puţin una din premise;
e) din două premise afirmative nu poate rezulta o concluzie negativă;
f) din două premise negative nu se poate deriva o concluzie;
g) dacă una din premise este negativă, concluzia este negativă;
h) dacă una din premise este particulară, concluzia este particulară;
i) din două premise particulare nu se poate deriva o concluzie.
Cât priveşte condiţiile de conţinut sau materiale, acestea vizează adevărul
premiselor, fiind evident că din premise false nu se poate deduce o concluzie adevărată.
De asemenea, intervine şi condiţia ca să se ţină seama de adevăratul subiect al judecăţii,
aceasta impunând restricţia de a nu se face trecerea subtilă de la un subiect la altul şi,
implicit, de a se concluziona ca urmare a introducerii ilicite a celui de-al doilea subiect.
Pasul 3. Formele silogismului

Silogismul cunoaşte patru forme de bază sau figuri, în funcţie de poziţia pe care
o deţine în premise termenul mediu. Fiecare din aceste forme are, pe lângă legile generale

ale silogismului, şi unele legi specifice, a căror respectare este obligatorie pentru
asigurarea caracterului valid al raţionamentului.
Sunt de figura 1 silogismele în care termenul mediu este subiect în premisa
majoră şi predicat în premisa minoră.
Toţi oamenii (M) sunt fiinţe raţionale.
Socrate este om (M).
Socrate este fiinţă raţională.
Validitatea raţionamentelor de figura 1 este condiţionată de respectarea
următoarelor reguli (legi):
a) premisa minoră trebuie să fie afirmativă;
b) premisa majoră trebuie să fie universală.
Potrivit lui Aristotel, doar silogismul de figura 1 întruneşte atributul
perfecţiunii, pe când certitudinea concluziilor extrase din silogismele aparţinând
celorlalte figuri nu va fi la fel de evidentă ca în cazul primului tip de silogism.
Aparţin figurii 2 silogismele în care termenul mediu este predicat în ambele

premise:
Oamenii sunt fiinţe raţionale (M).
Socrate este fiinţă raţională (M).
Socrate este om.
Silogismele acestei figuri trebuie să respecte următoarele reguli:
a) premisa majoră trebuie să fie universală;
b) nu pot fi negative ambele premise.
În silogismele din figura 3, termenul mediu este subiect în ambele premise:
Oamenii (M) sunt fiinţe raţionale.
Oamenii (M) sunt mamifere.
Unele mamifere sunt fiinţe raţionale.
Regulile ce se cer a fi respectate în cazul silogismelor de figura 3 sunt:
a) premisa minoră trebuie să fie afirmativă;
b) concluzia trebuie să fie particulară.
În cazul silogismelor de figura 4, termenul mediu este predicat în premisa
majoră şi subiect în premisa minoră:
Maimuţele sunt mamifere (M).
Orice mamifer (M) este vertebrat.
Maimuţele sunt vertebrate.
Legile silogismelor figurii 4 sunt:
a) dacă premisa majoră este afirmativă, minora este universală;
b) dacă una din premise este negativă, majora trebuie să fie universală;
c) dacă minora este afirmativă, concluzia este particulară.
Fiecăreia dintre cele patru figuri îi corespund mai multe moduri, acestea fiind
determinate de calitatea şi cantitatea premiselor şi, respectiv, ale concluziei.
În mod curent, nu se recurge pentru demonstraţie sau argumentare la întreaga
structură a raţionamentului, ci la un raţionament prescurtat, în care una din premise sau
concluzia sunt subînţelese. Un astfel de raţionament prescurtat, sau eliptic, se numeşte
entimemă.

De regulă, este subînţelesă premisa majoră, datorită faptului că aceasta enunţă

adevăruri generale, care sunt cunoscute, de obicei, de către interlocutor. Astfel, cerându-i
cuiva să se poarte raţional, deoarece este om, am subînţeles premisa majoră că toţi
oamenii sunt fiinţe raţionale. Sau, dacă folosim, în acelaşi scop, formula că de vreme ce
toţi oamenii acţionează raţional, la fel trebuie să procedeze şi cel căruia ne adresăm, am
subînţeles că şi persoana de faţă este om. Mai rar uzitate sunt entimemele în care lipseşte
concluzia, în acest caz lăsându-se la latitudinea celui cu care dialoghează să tragă el
concluzia, după ce s-au enunţat premisele raţionamentului.
Lecţia 3. ARGUMENTAREA INDUCTIVĂ
Pasul 1. Noţiunea de inducţie

Spre deosebire de raţionamentul deductiv, care coboară de la general spre
particular, cel inductiv urmează calea inversă, ridicându-se de la constatări particulare la
concluzii generale.
Inducţia are ca punct de plecare experienţa sensibilă, respectiv observaţia
nemijlocită a realităţii, şi ea constituie principalul procedeu logic utilizat în formularea
adevărurilor cu care operează ştiinţele experimentale şi cunoaşterea naturii în genere.
Pasul 2. Formele inducţiei

Inducţia se prezintă sub două forme şi anume:
a) inducţia completă, care se realizează atunci când se observă toate cazurile în
legătură cu care se va formula o anume constatare generală; această formă de inducţie are
o sferă restrânsă de utilizare, ea folosindu-se în anumite situaţii concrete, care se referă la
evenimente puţin numeroase şi relativ simple;
b) inducţia incompletă, care este cea mai folosită şi cu care operează întreaga
ştiinţă experimentală a naturii. În cazul inducţiei incomplete se cercetează un număr
limitat de indivizi, cazuri, evenimente dintr-o anumită clasă, dar sub aspectul însuşirilor
esenţiale şi cu adevărat definitorii pentru clasa respectivă. Astfel, botanistul care studiază
o anumită specie de plante, nu va studia toate exemplarele ce aparţin speciei respective, ci
îşi va limita cercetarea la un număr restrâns de cazuri, dar care vor fi investigate sub
aspectul însuşirilor esenţiale.
Lecţia 4. ARGUMENTAREA QUASI-INDUCTIVĂ
Pasul 1. Transducţia
Începând cu secolul al XVIII-lea, se va renunţa la teza că inducţia reprezintă
întotdeauna procedeul logic prin care se realizează ridicarea de la particular la general. J.
St. Mill va demonstra că există posibilitatea realizării unor inferenţe de la particular la
particular, operaţiune denumită transducţie. Aceasta se deosebeşte de inducţie prin
caracterul particular al concluziei şi nota de pronunţată probabilitate. De exemplu:
Planeta Marte aparţine sistemului nostru solar.
Şi Pământul este o planetă care aparţine aceluiaşi sistem.
Pe Pământ, care este o planetă a sistemului nostru solar, există viaţă.
E posibil să existe viaţă şi pe planeta Marte.

Se observă, din acest exemplu, că în cazul unui raţionament transductiv sunt

necesare cel puţin trei premise, primele două stabilind asemănările care există între
noţiunile - subiect, iar a treia enunţând că unul din aceste subiecte are o anumită
caracteristică, de unde concluzia că, în virtutea asemănării subiectelor celor două
premise, şi celălalt subiect poate avea aceeaşi caracteristică.
Unii logicieni contemporani contestă transducţiei (şi apreciem că pe bună
dreptate) statutul de inferenţă logică autonomă, pe considerentul că operaţiunile realizate
în cadrul transducţiei se regăsesc în totalitate şi în raţionamentul prin analogie.
Pasul 2. Argumentarea prin analogie

Analogia reprezintă procedeul prin care, stabilindu-se prezenţa anumitor însuşiri
comune la indivizi aparţinând unor specii diferite, dintre care una este mai bine cunoscută
decât cealaltă, se va conchide că specia mai puţin cunoscută posedă şi alte însuşiri
comune cu cealaltă specie, în afara celor care au fost constatate nemijlocit. Analogia stă
la baza unui procedeu modern de cunoaştere, cel al modelării, care constă în reproducerea
structurii unor realităţi ce nu sunt direct accesibile (precum modelul planetar al atomului),
după care se trece la studierea consecinţelor ce decurg din respectiva structură. Pentru a
furniza informaţii şi, respectiv, dovezi autentice, se impune ca analogia să pornească de la
însuşiri esenţiale şi pe deplin confirmate.
Pasul 3. Argumentarea prin exemplificare

Exemplificarea se foloseşte ca un procedeu argumentativ prin intermediul căruia
se concretizează anumite enunţuri cu caracter abstract şi general, sau se justifică anumite
afirmaţii. Bunăoară, atunci când se aduc acuzaţii la adresa unei conduite
necorespunzătoare, se vor invoca acele cazuri concrete de conduită prin care se justifică
caracterul îndreptăţit al aprecierilor ce au fost formulate.
Exemplificarea asigură trecerea de la general şi abstract, la intuitiv şi concret. În
retorică, exemplele sunt folosite şi ca modalitate de raportare comparativă la diverse
situaţii. Astfel, pentru a se forma convingeri patriotice şi a se stimula spiritul de
răspundere civică, se invocă conduita înaintaşilor, aceasta fiind plasată în ipostaza de
conduită-model.
Lecţia 5. ROLUL LOCURILOR COMUNE ÎN ARGUMENTARE
Pasul 1. Noţiunea de locuri comune

Aristotel recurge la noţiunea de locuri comune pentru a desemna punctele de
vedere din perspectiva cărora poate fi tratată o anumită problemă. Şi fiindcă „orice
problemă desemnează sau un gen, sau un propriu, sau un accident”, el le considera pe
acestea ca fiind locuri comune sau predicabile, adică ceea ce se poate afirma despre un
anumit subiect. Deoarece „propriul uneori desemnează esenţa (quidditatea), iar alteori nu
o desemnează, el se va deosebi după cele două părţi arătate aici, anume, partea care
desemnează esenţa se va numi definiţie, iar cealaltă va păstra numele comun de propriu,
dat de obicei acestor noţiuni. Din cele spuse se învederează că pe temeiul deosebirilor
făcute, patru sunt elementele: definiţia, propriul, genul şi accidentul”.
Pasul 2. Autorii latini despre tipologia şi rolul locurilor comune

Locurile comune vor fi considerate de către autorul Organon-ului ca sursă de
argumente, ideii preluată şi de către autorii latini. Potrivit lui Quintilian, locurile comune
ar fi adevărate sedii ale argumentelor, adică locuri în care „argumentele stau ascunse şi
unde trebuie căutate .
Păstrând semnificaţia conferită de Aristotel noţiunii de locuri comune,
Quintilian va proceda la o explorare quasi-integrală a elementelor de referinţă ce trebuie
luate în considerare de autorii discursurilor juridice şi la gruparea lor în funcţie de cei doi
factori implicaţi în orice cauză juridică: persoanele şi faptele.
În măsura în care se referă la persoană, oratorul poate lua în considerare familia
(copiii asemănându-se în privinţa însuşirilor şi deprinderilor cu părinţii lor), neamul
(fiecare popor având modul său propriu de a gândi, simţi şi acţiona, care se va regăsi la
toţi cei ce aparţin respectivului popor), sexul (deoarece o faptă ce reclamă o forţă fizică
deosebită va fi săvârşită mai lesne de un bărbat decât de o femeie), vârsta (pentru că într-
un fel se comportă tânărul şi în alt fel persoana ajunsă la maturitate), mediul social (care
are o influenţă covârşitoare asupra deprinderilor şi moravurilor) etc.
Referitor la fapte, Quintilian recomandă ca în analiza acestora să se ţină seama
de: cauză, loc, timp, mod, mijloace, împrejurări. Bunăoară, stabilirea timpului în care s-a
produs un eveniment este esenţială pentru dovedirea făptuitorului, aşa după cum
identificarea locului este importantă pentru calificarea unei anumite fapte.
După trecerea în revistă a locurilor comune legate de persoane şi lucruri,
Quintilian evidenţiază o serie de operaţiuni logice privitoare la folosirea locurilor
comune, rezumând, în final, că se pot scoate argumente „din persoane, din cauze, din
locuri, din timp, din mijloace (în care am înglobat instrumentul), din mod (cu alte
cuvinte, din felul în care s-a săvârşit fiecare faptă), din definiţie, gen, specie, din note
diferenţiale, din caractere proprii, din eliminare, diviziune, origine, dezvoltare, concluzii
necesare, din cauze şi efecte, din rezultate şi comparaţii, subîmpărţite în mai multe
specii”.
Se cuvine a fi reţinută, în acest context, recomandarea de ordin metodologic în
legătură cu folosirea locurilor comune şi anume aceea de a se recurge doar la acele locuri
ce au relevanţă pentru cauza în care se pledează. Şi aceasta, deoarece experienţa atestă că
atunci când se folosesc mai multe argumente decât sunt necesare, efectul obţinut poate fi
contrar scopului urmărit de către avocat.
Oratorii din secolele care au urmat celui în care a trăit Quintilian nu au ţinut
seama de aceste reguli şi au abuzat de tehnica folosirii locurilor comune, procedură ce a
dus la banalizarea lor, ele fiind plasate în postura unor surse de argumente facile şi fără
relevanţă. De-abia în secolul trecut s-a revenit asupra importanţei locurilor comune în
tehnicile de argumentare procedându-se la reevaluarea şi regruparea lor pe criterii
preponderent logice. Pentru Perelman, bunăoară, locurile comune se configurează în
raport cu principalele categorii logice de unde limitarea lor la cantitate, calitate,
modalitate şi relaţie.
Cantitatea serveşte ca loc comun în argumentare în măsura în care mai mult,
mai puţin sau tot atât pot fi invocate drept argumente în sprijinul susţinerii unui anumit
punct de vedere. Aristotel, însuşi, s-a servit de criterii de ordin cantitativ atunci când

aprecia că un mai mare număr de fapte bune este preferabil unuia mai mic, aşa după cum
ceea ce este durabil şi mai stabil e de preferat în raport cu ceva mai puţin durabil.
De asemenea, din discursurile lui Isocrate rezultă că meritul unei anumite
persoane va fi în funcţie de numărul celor care au beneficiat de serviciile acesteia, de
unde concluzia că atleţii sunt inferiori celor instruiţi, deoarece aceştia din urmă, prin
priceperea de care dau dovadă şi modul în care gândesc, sunt de folos unui număr mare
de oameni.
Cantitatea prevalează ca argument numai în condiţiile în care nu intervin
elemente de ordin calitativ, când lucrurile sunt privite în exclusivitate sub unul şi acelaşi
aspect. Astfel, în confruntările electorale, partidul care mobilizează un număr mai mare
de participanţi la un miting electoral este îndreptăţit să susţină că se bucură de un sprijin
mai mare în rândul electoratului decât adversarii săi, participanţii contând aici doar în
ipostaza lor de alegători. În schimb, dacă se convoacă o adunare în care urmează a se
adopta decizii bine întemeiate, vor avea greutate în adoptarea lor evaluările experţilor, al
căror număr va fi considerabil mai mic decât cel al votanţilor.
Lucrurile vor fi şi mai evidente în planul cunoaşterii, unde adevărul se impune
nu în funcţie de numărul celor ce subscriu la o ipoteză sau alta, ci de forţa argumentelor
pe care le furnizează o cercetare temeinică şi riguroasă a domeniilor la care se referă
ipotezele în cauză.
Prin urmare, acolo unde numărul este irelevant, intervine criteriul calităţii, a
cărui greutate va precumpăni în economia argumentării. „Locurile calităţii apar în
argumentare şi sunt mai uşor sesizabile acolo unde se contestă virtutea numărului”. Ceea
ce contează, în astfel de situaţii, este valoarea faptului, a acţiunii sau a individului, iar
aceasta se va contura în funcţie de varii criterii. Pot interveni criterii ce ţin de esenţă, cum
ar fi cel al valorii intrinseci a oricărei fiinţe umane, sau de conjunctură – ceva apare ca
valoros doar într-un anume context, datorită unicităţii sau rarităţii sale. În mai toate
situaţiile, însă, valoarea va fi în funcţie de un anumit tip de relaţie, relevarea ei impunând
analiza raporturilor ce situează o anume realitate pe o treaptă valorică distinctă.
Pasul 3. Locurile comune intrinseci

A. Definiţia. Este procedeul logic prin care se explică conţinutul noţiunilor
folosite în discurs şi se enunţă caracteristicile esenţiale ce aparţin clasei desemnate de
noţiunea respectivă. Definiţia se realizează, în esenţă, prin indicarea genului proxim,
adică a genului celui mai apropiat din care face parte specia desemnată prin noţiunea ce
urmează a fi definită şi a diferenţei specifice, adică a acelei (acelor) caracteristici pe care
le posedă numai specia în cauză şi care o diferenţiază de celelalte specii ce aparţin
genului respectiv. De exemplu, „omul este un mamifer raţional“. Pe lângă definiţia
realizată prin indicarea genului proxim şi a diferenţei specifice, se poate recurge şi la alte
forme de definiţie, cum ar fi cele date prin:
a) exemplificarea, când se foloseşte exemplul pentru a se înţelege mai bine
semnificaţia unui termen: „Clasic al literaturii române este, de exemplu, I. L. Caragiale”.
b) enumerare, înrudită cu forma anterioară, şi care se realizează prin enumerarea
componentelor din clasa desemnată de noţiunea ce trebuie definită: „Prin putere
legislativă se înţelege Senatul, Camera Deputaţilor şi Preşedinţia”.
c) indicarea obiectului la care se referă un anume termen (definiţia ostensivă):
„Acesta este un pom”, „Aceasta este culoarea orange” etc.
d) utilizarea sinonimelor, folosindu-se un termen a cărui semnificaţie este

cunoscută de către interlocutor pentru a se indica sensul unui termen necunoscut:
Inteligibil = ceea ce poate fi înţeles; memorie = ţinere de minte ş.a.m.d.
În retorică, definiţia are, în primul rând, rolul de a face discursul clar şi
inteligibil, precum şi de a înlătura echivocurile şi ambiguităţile. Ca mijloc de
argumentare, definiţia permite încadrarea corectă a unui anume eveniment, cum ar fi,
bunăoară, calificarea unei fapte ca fiind sau nu infracţiune, în măsura în care fapta
respectivă întruneşte sau nu caracteristicile pe care legea juridică le stabileşte pentru
diversele specii de infracţiuni.
B. Genul şi specia. Genul reprezintă categoria mai extinsă de fenomene, sau
lucruri, pe când specia desemnează subdiviziunile distincte ale genului. Utilitatea retorică
a genului şi speciei constă în faptul că, atunci când se identifică genul căruia îi aparţine
specia de evenimente la care se referă discursul, se poate opera transferul însuşirilor
generice asupra speciei în cauză, evidenţiindu-se astfel noi aspecte ale acestuia. De
asemenea, prezentându-se în detaliu o specie şi precizând că aceasta aparţine unui anumit
gen, se realizează îmbogăţirea noţiunilor generale cu însuşirile speciei respective.
C. Cauza şi efectul. Potrivit interpretării ştiinţifice, cauza este fenomenul care
determină producerea altui eveniment şi pe care îl numim efect.
Stabilirea relaţiei cauzale este esenţială pentru probarea adevărului celor
susţinute de către orator (de exemplu, în cazul pledoariei, nevinovăţia celui apărat se
poate dovedi în măsura în care se stabileşte că alta este cauza producerii evenimentului
pus în seama celui acuzat).
D. Antecedentul şi consecventul. Pornindu-se de la constatarea că fenomenul
de cauză precede pe cel numit efect (este antecedentul acestuia), iar efectul urmează
întotdeauna cauzei (este consecventul acesteia), se trece de la relaţia de antecedenţă şi
consecvenţă la relaţia cauzală, deşi nu întotdeauna o asemenea relaţie se suprapune cu cea
cauzală. Ca atare, stabilirea antecedentului şi consecventului în anumite situaţii va
reprezenta un prim reper în căutarea şi stabilirea cauzei propriu-zise.
E. Circumstanţele reprezintă împrejurările în care s-au produs evenimentele la
care se referă discursul, iar identificarea acestora se realizează prin găsirea răspunsului la
următoarele întrebări: cine?, ce?, când?, unde?, cum?, cu ce mijloace?, în ce scop? etc.
Circumstanţele astfel evidenţiate pot avea în justiţie un rol agravant sau atenuant.
Pasul 4. Locurile comune extrinseci

În această categorie se includ acele elemente ale argumentării ce nu derivă din
substanţa discursului, fiind exterioare acestuia, dar care contribuie la elucidarea sau
susţinerea poziţiilor formulate de orator. Principalele locuri comune extrinseci sunt:
a) legea juridică, sub autoritatea căreia se află cauza la care se referă pledoaria
sau rechizitoriul, constituie unul din principalele mijloace de argumentare. Spre deosebire
de obiceiuri şi tradiţie, legea prezintă avantajul de a conţine o reglementare precisă şi fără
echivocuri, astfel încât raportarea la ea reprezintă, în discursurile juridice, unul din
principalele mijloace de argumentare.
b) titlurile, care sunt acte sau fapte juridice prin care se recunosc anumite
drepturi persoanelor care le posedă. Acestea se pot referi la proprietate, moştenire,
pregătirea profesional-ştiinţifică etc.

c) renumele sau faima, acestea reprezentând fie un avantaj, fie un dezavantaj

pentru persoana apărată sau acuzată. Astfel, un bun renume creează, de la început,
prezumţia de nevinovăţie sau contribuie la conturarea convingerii că dreptatea este de
partea celui care se bucură de renumele respectiv. De asemenea, atunci când persoana
acuzată de săvârşirea unei fapte incriminate de lege are un prost renume, atunci şansele
de reuşită ale apărării sunt mult diminuate.
Renumele poate interveni, însă, şi în cazul unor acţiuni care pot fi apreciate ca
fiind de notorietate publică, de unde concluzia că nu mai este necesară invocarea altor
dovezi pentru probarea faptei şi dovedirea făptaşului.
d) jurământul, care constituie formula de angajare solemnă a persoanei care îl
rosteşte că va sluji cu bună-credinţă pe cei care au investit-o într-o anume funcţie socială
sau de a spune adevărul şi numai adevărul în legătură cu faptele la a căror producere a
asistat. Rostirea jurământului are menirea de a creşte gradul de responsabilitate al celui
care îl rosteşte, precum şi de a-l angaja efectiv în legătură cu ceea ce urmează să spună
sau să realizeze.
În justiţie, încălcarea jurământului de a spune adevărul atrage acuzaţia de
sperjur şi, implicit, pedeapsa corespunzătoare. În viaţa publică, încălcarea jurământului
solemn are ca efect discreditarea civică a celui vinovat, iar, în unele situaţii, pedepsirea
lui.
e) mărturiile, ce se depun de către cei care au fost de faţă la producerea
evenimentului la care se referă discursul. Acestea au relevanţă dacă sunt sincere, iar cei
care le depun nu se află sub impactul unor stări afective de natură a le diminua
obiectivitatea, de a distorsiona înregistrarea şi relatarea faptelor.
Pe lângă locurile comune intrinseci unanim recunoscute, unii reprezentanţi ai
retoricii contemporane trimit la diverse surse de documentare, precum ştiinţele juridice,
economice, politice, istorice etc.
Lecţia 6. SOFISMELE ŞI MIJLOACELE IDENTIFICĂRII LOR
Pasul 1. Noţiunea de paralogism

Respectarea formelor şi regulilor gândirii corecte reprezintă o condiţie
fundamentală pentru argumentare şi dovedirea adevărului, orice abatere de la acestea
ducând la denaturări şi erori. Încălcarea acestor forme şi reguli se produce de multe ori în
mod involuntar, iar raţionamentele construite prin această încălcare involuntară a
principiilor logice se numesc paralogisme.
Pasul 2. Ce sunt sofismele

Se întâlnesc, însă, şi situaţii în care abaterea de la principiile gândirii corecte se
face în mod conştient, construindu-se raţionamente corecte în aparenţă, dar care sunt false
în substanţa lor. Asemenea raţionamente se numesc sofisme, acest nume fiindu-le dat de
către Aristotel, în baza faptului că cei care au cultivat cu predilecţie o asemenea formă de
raţionament au fost sofiştii.
Pasul 3. Cauzele şi tipologia sofismelor

După cum demonstrează Aristotel, principala cauză a sofismelor rezidă în
încălcarea cu bună ştiinţă a principiului identităţii, care cere ca aceiaşi termeni, folosiţi pe
parcursul unui raţionament, să aibă în permanenţă aceeaşi semnificaţie. Dacă în premisa

majoră, termenul mediu este utilizat cu o anume semnificaţie, iar în premisă minoră este
luat cu un alt sens, atunci concluzia va fi categoric falsă.
Atunci când termenul mediu este luat cu semnificaţii diferite, se trece în mod
nepermis de la raţionamentul cu trei termeni la cel cu patru termeni, ajungându-se astfel
la împătrirea termenilor raţionamentului deductiv şi, în consecinţă, la un raţionament fals.
O altă cauză ce stă la baza apariţiei sofismelor este constituită de nerespectarea
regulii ca predicatul din majoră să fie luat în integritatea sferei sale, aceasta însemnând că
în raţionamentele care nu respectă regula menţionată, predicatul majorei are o
semnificaţie mult mai largă decât cea care i-a fost conferită în cadrul raţionamentului. De
exemplu:
Toţi oamenii sunt muritori.
Maimuţa nu este om.
Maimuţa nu este muritoare.
Sofisme se produc şi prin încălcarea celorlalte reguli de care depinde
corectitudinea unui raţionament:
a) se construiesc raţionamente în care cele două premise sunt judecăţi
particulare;
b) se realizează raţionamente în care ambele premise sunt judecăţi negative;
c) se nesocoteşte condiţia de a se lua în considerare circumstanţele în care s-a
petrecut evenimentul la care se referă fie premisa majoră fie cea minoră, producându-se
astfel sofismul accidentului. De exemplu:
Iubirea excesivă a copiilor de către părinţi este uneori dăunătoare.
Iubirea semenilor este întotdeauna un sentiment nobil.
Unele sentimente nobile pot fi dăunătoare.
Sofismele produse prin încălcarea regulilor gândirii corecte poartă denumirea de
sofisme formale.
Pasul 4. Sofismele materiale

Pe lângă sofismele formale se întâlnesc sofisme datorate falsităţii premiselor sau
abaterii de la subiectul aflat în discuţie şi care se numesc sofisme materiale.
Cele mai răspândite sofisme materiale sunt:
a) error fundamentalis în care una din premise este falsă;
b) petitio principii – în care adevărul premiselor nu este dovedit, el sprijinindu-
se pe prezumatul adevăr al concluziei, înregistrându-se astfel un cerc vicios;
c) ignoratio elenchi – pe parcursul discursului se substituie problema aflată în
atenţie, cu o alta colaterală.
Sofisme se înregistrează şi în cazul raţionamentelor inductive, ele producându-
se datorită încălcării condiţiilor care trebuie respectate în procesul de interpretare a
datelor experienţei sensibile şi, respectiv, de generalizare a concluziilor.
În principal, cele mai frecvente sofisme de natură inductivă se datorează
generalizărilor pripite şi de suprafaţă. Analiştii fenomenelor evidenţiază trei specii de
sofisme inductive:
a) fallacia accidentis, datorată formulării unor enunţuri cu valoare generală pe
baza unor cazuri accidentale (de exemplu, un anume om politic comite o gafă şi imediat

se conchide că respectiva persoană este lipsită de calităţile ce i se cer unei persoane

publice);
b) sofisme rezultate prin enumerarea incompletă a cazurilor pe baza cărora se
realizează concluzia generalizatoare (bunăoară, pentru a se concluziona asupra membrilor
unei comunităţi umane, cercetătorul îşi limitează investigaţia doar la dialogul cu 2-3
persoane şi conchide că toţi membrii colectivităţii gândesc la fel ca cei cu care s-a stat de
vorbă);
c) sofisme generate de realizarea inducţiei pe baza surprinderii unor
caracteristici nesemnificative.
Rezumat:
Tehnicile de argumentare sunt constituite din totalitatea mijloacelor logice şi
extralogice folosite în procesul de probare a gradului înalt de credibilitate a ideilor
enunţate de către orator. Ele includ, în consecinţă, toate tipurile de raţionament: deductiv,
inductiv, quasi-inductiv, precum şi mijloacele reprezentate de ceea ce retorica
desemnează prin termenul de locuri comune. Dar, în timp ce raţionamentele logice
reprezintă doar modalităţi de valorificare a diferitelor tipuri de dovezi aflate la dispoziţia
oratorului, locurile comune reprezintă dovezile ca atare, a căror utilizare presupune, însă,
recurgerea la aceleaşi inferenţe logice cu valoare universală.
Concluzii
Aşadar, tehnicile de argumentare sunt instrumentele folosite de către orator
pentru a convinge auditoriul asupra credibilităţii enunţurilor făcute în faţa acestuia.
1. Aristotel, Retorica, ed. cit., pp. 253- 295.
Teste de autoevaluare:
1. Adevărul concluziei unui raţionament deductiv este condiţionat de:

a. certitudinea premiselor;
b. demonstrarea adevărului premiselor;
c. forma corectă de raţionament;
d. verificarea experimentală a concluziei.
2. Un silogism corect construit are:

a. 2 termeni;
b. 3 termeni;
c. 4 termeni.
3. În silogismele de figura 1, termenul mediu este:

a. subiect în premisa majoră şi predicat în minoră;
b. predicat în majoră şi subiect în minoră;
c. subiect în ambele premise.

4. Inducţia este raţionamentul care:

a. coboară de la general la particular
b. se ridică de la particular la general
c. trece de la general la general
5. Locurile comune sunt:

a. forme de raţionament;
b. dovezi în sprijinul argumentării;
c. tehnici de argumentare.
6. Sofismele sunt raţionamentele în care sunt:

a. încălcate legile gândirii corecte;
b. încălcate în mod inconştient;
c. încălcate cu bună ştiinţă.
Temă de control: Mijloace utilizabile în acţiunea de identificare şi respingere a

erorilor de raţionament.

MODULUL IV
INVENŢIA. MORAVURILE ORATORICE
1. Definirea conceptelor de invenţie şi moravuri oratorice;

2. Prezentarea şi explicarea locului pe care îl deţine creativitatea în arta oratorică,
a condiţiilor de care depinde afirmarea creativităţii în arta discursului;
3. Relevarea unităţii ce trebuie să existe între ideile promovate de orator şi profilul
etico-profesional al acestuia, respectiv – evidenţierea poziţiei pe care o deţin moravurile
oratorice în perceperea credibilităţii oratorului.
1. Asimilarea conţinutului conceptelor de invenţie şi moravuri oratorice;

2. Înţelegerea procesului psihic al creativităţii umane, în genere, şi al celei
oratorice – în special;
3. Însuşirea elementelor ce trebuie să contureze profilul moral şi profesional al
unui orator credibil.
1. Capacitatea de-a opera cu conceptele de invenţie şi moravuri oratorice;

2. Formarea deprinderilor necesare în vederea adoptări unei atitudini creative în
însuşirea cunoştinţelor necesare unei comunicări eficiente şi în folosirea practică a
respectivelor cunoştinţe
Timpul mediu necesar asimilării modulului: 2 ore

Lecţia 1. INVENŢIA
Pasul 1. Noţiunea de invenţie

Dacă argumentarea şi procedeele menite să formeze convingeri puternice
reprezintă condiţii şi formule ale discursului eficient, nu mai puţin importantă va fi
capacitatea oratorului de a uza de acestea. Ţinând cont de acest aspect, retorica va aprecia
că disponibilitatea creativă a oratorului reprezintă condiţia primordială a succesului.
Această creativitate este solicitată mai întâi de selectarea aspectelor ce vor fi tratate în
cadrul discursului şi de modul de concepere a planului acestuia, a structurii sale efective.
Urmează, în continuare, selectarea mijloacelor de expresie, a figurilor de stil, precum şi
adecvarea lor la conţinutul şi scopul discursului, la împrejurările în care va fi rostit acesta.
În sfârşit, inventivitatea este solicitată şi pe parcursul rostirii discursului,
deoarece, de foarte multe ori, intervin factori de care oratorul nu a avut cum să ţină seama
la elaborarea discursului. Ca atare, oratorul va fi solicitat să răspundă adecvat unor
situaţii neprevăzute, fapt care reclamă prezenţa spiritului inventiv.
Pasul 2. Factorii determinanţi în creativitatea retorică

Studiind fenomenul creativităţii sau invenţiei oratorice, specialiştii se vor opri
asupra factorilor esenţiali ce condiţionează creativitatea, aceştia fiind: geniul/talentul,
atenţia şi metoda.
Geniul reprezintă condiţia indispensabilă a creativităţii oratorice, ca şi a
dobândirii statutului de orator de mare succes. „Geniul este talentul de produce fără o
regulă determinată, şi nu o predispoziţie a abilităţii pentru ceea ce poate fi învăţat după o
regulă. Astfel, prima însuşire a geniului trebuie să fie originalitatea. Întrucât şi absurdul
poate fi original, produsele geniului trebuie să fie în acelaşi timp modele adică exemple”.
Oratorul, ca şi actorul, se naşte şi nu se face, această formulare plastică atrăgând
atenţia asupra faptului că fără disponibilităţi native adecvate nu se poate face oratorie
eficientă.
Pe de altă parte, se impune şi constatarea că oricât de talentat ar fi un anume
individ, dacă nu face eforturi spre a pune în valoare disponibilităţile native nu va ajunge
la rezultatele dorite. Talentul trebuie exersat, şlefuit şi modelat în concordanţă cu rigorile
artei ce urmează a fi profesată. Iar în această exersare a talentului, decisive se dovedesc a
fi metoda şi atenţia.
Metoda reprezintă ansamblul de reguli şi procedee ce sunt folosite pentru
atingerea unui scop sau, altfel spus, calea urmată pentru atingerea scopului. Metoda s-a
dovedit a fi esenţială pentru toate formele de activitate, iar progresul impresionant al
cunoaşterii ştiinţifice contemporane se datorează în bună măsură adecvării metodei la
specificul şi obiectivele fiecărei forme de cunoaştere.
Cât priveşte atenţia, aceasta reprezintă orientarea selectivă a energiei psihice spre
anumite caracteristici, evenimente, situaţii. Funcţionarea optimă a atenţiei presupune
existenţa interesului pentru o anumită problemă, precum şi detaşarea pentru moment de
toate celelalte lucruri ce nu au legătură cu problema ce ne preocupă. Sub aspect psihic,
atenţia coincide cu existenţa unui centru de excitaţie optimă în scoarţa cerebrală, care va
colecta energia din celelalte focare de excitaţie.

Lecţia 2. MORAVURILE ORATORICE
Pasul 1. Noţiunea de moravuri oratorice

Prin moravuri oratorice se înţeleg acele calităţi şi însuşiri moral-profesionale pe
care trebuie să le posede oratorul pentru a se bucura de credibilitate în faţa publicului.
Pasul 2. Tipologia moravurilor oratorice

O primă calitate oratorică este probitatea, care semnifică relaţia existentă între
cele susţinute de orator şi atitudinea acestuia faţă de valorile fundamentale ale societăţii
(binele, adevărul, dreptatea). Astfel, probitatea oratorului este ilustrată de modul în care
acesta acţionează în slujba binelui, adevărului şi dreptăţii, precum şi de mijloacele la care
el recurge pentru a-şi onora statutul de persoană investită cu încrederea publicului.
Urmează apoi competenţa profesională, în absenţa căreia, oricât de talentată ar fi
o persoană, ea nu va reuşi să fie un bun orator. Competenţa se dobândeşte printr-o muncă
permanentă şi sistematică, prin conştientizarea faptului că orice domeniu profesional
constituie o realitate deschisă, în care apar cunoştinţe noi şi de care trebuie să ţină seama
cel ce aspiră la statutul de bun profesionist.
Concomitent cu probitatea şi competenţa profesională, oratorul trebuie să
dovedească buna-credinţă faţă de interesele celor pe care îi reprezintă sau pe care îi apără.
Luând în considerare acest aspect, Quintilian formula întrebarea dacă un avocat poate
primi mai multe procese decât îi permite timpul său disponibil pentru a le onora în mod
corespunzător sau dacă poate prelua spre apărare orice cauză, indiferent de faptul dacă
dreptatea este sau nu de partea celui ce urmează a fi apărat.
Răspunsurile date de marele teoretician erau acelea că avocatul trebuie să
dovedească atât spirit de răspundere faţă de ceea ce urmează să facă, cât şi bună credinţă
faţă de interesele celui apărat.
Importantă este apoi modestia oratorului, însuşire comportamentală ce atrage
bunăvoinţa şi respectul din partea ascultătorilor. Un orator arogant, cu atitudini de
superioritate, îşi va îndepărta ascultătorii şi va declanşa ostilitatea acestora, deoarece
aroganţa implică desconsiderarea celor cu care venim în contact sau cu care colaborăm.
Modestia, dimpotrivă, presupune atât recunoaşterea valorii şi calităţilor interlocutorilor,
cât şi conştientizarea limitelor proprii. În acelaşi timp, însă, modestia nu trebuie să creeze
impresia de nesiguranţă, sau de insuficientă competenţă, deoarece în asemenea cazuri
publicul este definitiv pierdut de către orator.
În sfârşit, nu lipsită de importanţă este prudenţa oratorului în atacarea problemei
ce constituie subiectul discursului. Aceasta presupune tratarea cu tact a problemelor mai
puţin agreate de către public, ocolirea, cel puţin pentru moment, a aspectelor de natură să
îndepărteze publicul, precum şi evitarea unor formule din care s-ar putea deduce
atitudinea de subapreciere a ascultătorilor sau de indiferenţă a oratorului faţă de
problemele pe care le prezintă.
Istoricii greci consemnează că, înainte de a-şi începe discursurile în faţa
atenienilor, Pericle se ruga zeilor să-l protejeze de riscul de a folosi formule oratorice
care ar fi putut atrage reproşul sau mânia populaţiei. Fiindcă, „preferinţa de a vorbi
deschis duce la o îndrăzneală periculoasă nu numai pentru cauză, ci şi pentru acela care
vorbeşte astfel. Într-adevăr, nu fără temei dorea Pericle să nu-i vină în minte vreun cuvânt
cu care să supere poporul”.
Lecţia 3. ARGUMENTARE ŞI LIMBAJ
Pasul 1. Reguli privitoare la folosirea unui limbaj adecvat discursului

O argumentare eficientă presupune şi folosirea unor expresii lingvistice
corespunzătoare subiectului tratat şi nivelului de înţelegere al interlocutorilor. „Oricare ar
fi forma de transmitere a mesajului, fiecare trebuie să ţină seama de următoarele
preocupări:
- să găsească termenii adecvaţi;
- să construiască corect faptele;
- să scrie corect din punct de vedere gramatical;
- să aibă un stil agreabil”.
Pasul 2. Găsirea termenilor potriviţi

Găsirea termenilor potriviţi, ca primă operaţiune în pregătirea actului de
comunicare, se poate realiza eficient în măsura în care vorbitorul este un bun cunoscător
al vocabularului limbii în care comunică. Din lexicul ce-i stă la dispoziţie, locutorul va
selecta mai întâi acel câmp lexical ce va îngloba totalitatea expresiilor referitoare la
domeniul şi, respectiv, la tema pe care o va trata. Această selecţie constituie doar o etapă
premergătoare, deoarece autorul discursului va trebui să evalueze care dintre aceşti
termeni este mai potrivit în raport cu auditoriul căruia i se va adresa şi cu scopul pe care îl
urmăreşte discursul. Urmează, ca atare, o nouă selecţie, în cadrul căreia se pot face
opţiuni pentru:
a) termeni de specialitate, dar a căror folosire reclamă prezenţa unor ascultători
avizaţi, cunoscători ai terminologiei de specialitate;
b) termeni uzuali, folosiţi în vorbirea de toate zilele;
c) neologisme, existând tendinţa de a se prefera neologismele recente introduse în
limbă ca urmare a unei anumite mode (în cazul vorbitorilor de limbă română – ca efect al
preferinţelor manifestate în ultimii ani pentru limba engleză şi unele expresii consacrate
din engleza comercială.
d) arhaisme, care păstrând parfumul vremurilor de odinioară, trezesc în sufletul
ascultătorilor o stare afectivă propice receptării mesajului transmis (impresia artistică va
fi mai puternică atunci când se vor folosi cuvinte ca oaste în loc de armată, dascăl –
pentru învăţător, gâlceavă – pentru ceartă, tălmăcire – pentru interpretare sau traducere
ş.a.m.d.
e) expresii cu valoare locală (regionalisme), atunci când se doreşte adecvarea
exprimării la zona geografico-culturală din care provin ascultătorii şi care, folosite cu
măsură, dau o savoare aparte discursului.
Pasul 3. Respectarea dimensiunii semantice

O dată făcută opţiunea, va trebui să se analizeze dimensiunea semantică a fiecărui
termen, orice expresie lingvistică având multiple semnificaţii, potrivit contextului în care
va fi folosită, aceasta prezentând pe lângă denotaţie (sensul obiectiv) şi o conotaţie, adică
un sens sugerat, al cărui potenţial afectiv este evident şi superior celui al denotaţiei.
Pasul 4. Erori frecvente în folosirea limbajului oratoric

Autorul discursului trebuie să evite, apoi, inexactităţile de limbaj, ca şi unele

greşeli de vorbire datorate neatenţiei sau unei cunoaşteri insuficiente a cuvintelor folosite.
Se pot confunda, datorită neatenţiei sau unor lacune în stăpânirea lexicului, paronimele,
cuvinte ce au o formă apropiată, ele distingându-se doar printr-o literă sau o silabă ce
reprezintă deosebiri insesizabile pentru persoanele neavizate.
Se întâlnesc, deseori, situaţii în care se confundă alocuţiunea (discursul concis şi
de dimensiune redusă) cu elocuţiunea (care desemnează modul de exprimare orală),
eminent (termen ce desemnează valoarea superioară, cu mult peste medie, a unei
persoane) cu iminent (ce semnifică producerea apropiată şi inevitabilă a unui fapt), aluzie
(modalitate subtilă de a te referi la ceva) cu iluzie (care are semnificaţia de aspiraţie
irealizabilă, de fantasmă sau himeră) etc.
Frecvent, intervin în vorbirea neatentă şi pleonasmele, care sunt expresii ce conţin
termeni cu semnificaţie identică. Persoane instruite, unele reprezentând chiar nume de
referinţă în literatură, vorbesc de panaceu universal, deşi semnificaţia termenului de
panaceu este aceea de leac sau remediu universal, se referă la paleoistoria veche, cu toate
că paleo înseamnă tocmai vechi, relatează despre întrevederea ce-a avut loc între domnii
X şi Y, cu toate că acest termen include prefixul de între, a cărui semnificaţie este foarte
clară ş.a.m.d.
În literatură se admite, însă, folosirea licenţelor poetice, care constituie o „abatere
uşoară de la regulile gramaticii pentru a învinge o dificultate de versificaţie sau pentru a
spori forţa de expresie („Cobori în jos luceafăr blând ...). Prin urmare, cu această rezervă,
este acceptată şi în cadrul anumitor specii de discurs în care prevalează aspectul estetic
folosirea anumitor licenţe.
Cât priveşte construcţia corectă a frazelor, aceasta se realizează în primul rând
prin respectarea regulilor sintaxei care impune succesiunea într-o anumită ordine a
părţilor de propoziţie: subiect, predicat, complement, aşezarea atributului după subiect, ca
şi începerea frazelor cu propoziţiile principale. Respectarea regulilor de acest gen
facilitează procesul de înţelegere a informaţiei pe care o transmite vorbitorul,
preîntâmpinând distorsiunile şi fenomenele redundante.
Pe de altă parte, însă, obţinerea unor efecte de natură estetică şi cu un impact
emoţional considerabil se realizează prin abateri fericite de la regulile menţionate.
Bunăoară, se va obţine o impresie mai puternică asupra ascultătorilor atunci când se
enunţă propoziţia că „Mare om a fost Alexandru Ioan Cuza” formă ce diferă de cea
solicitată de regulile sintactice: „Alexandru Ioan Cuza a fost om mare”. Şi asemenea
schimbări sunt cu atât mai mult îngăduite în situaţiile în care ele nu alterează sensul
termenilor.
Pasul 4. Rolul topicii în obţinerea efectelor retorice dorite

Referindu-ne, în continuare, la modul de construire a faptelor, trebuie să reţinem
mai întâi relaţia ce există între topica frazei şi efectul produs de aceasta asupra
ascultătorilor. Potrivit unor studii recente, se întâlnesc topici care alertează interlocutorul,
sporindu-i atenţia în legătură cu ce va urma în continuare şi altele care îi distrag atenţia de
la fondul problemei.
Din prima categorie fac parte acele structuri în care elementul dependent apare la
începutul frazei, pe când structurile din a doua categorie încep cu elementul principal:

I A. Înainte de a ne pronunţa asupra situaţiei, trebuie să ne documentăm foarte

serios.
I B. Numai după ce ne-am convins că lucrurile stau într-adevăr aşa, am trecut la
acţiune.
II A. Trebuie să ne documentăm foarte serios înainte de a ne pronunţa asupra
situaţiei.
II B. Am trecut la acţiune numai după ce ne-am convins că lucrurile stau într-
adevăr aşa.
Se poate observa că plasarea la începutul frazei a unor termeni de natură să
atenţioneze (înainte, numai după ce) pune în gardă ascultătorul, determinându-l să fie
atent la ce va urma. Dimpotrivă, dacă se începe cu enunţarea acţiunii, se distrage atenţia
de la elementele ce au rolul de a o justifica.
Şi mai eficientă se dovedeşte începerea frazei cu elemente de ordin emoţional, ca
în exemplul următor: Nu există indivizi mai ipocriţi şi mai ticăloşi ca cei care militează
chipurile pentru pace dar care fac un înfloritor comerţ cu arme. În acest caz, ascultătorul
va fi şocat de calificativ şi va fi preocupat să afle care este suportul faptic al folosirii sale.
Referitor la corectitudinea gramaticală, aceasta este solicitată de cerinţa asigurării
caracterului inteligibil al ideilor şi evitării fenomenelor redundante. Se întâlnesc multe
situaţii însă când regulile gramaticale sunt aparent respectate dar construcţia rezultată nu
este fiabilă, din diverse cauze:
a) nu se respectă regula acordului dintre modurile şi timpurile verbelor:
Mulţumindu-vă pentru efortul făcut, primiţi asigurarea noastră că îl apreciem la justa lui
valoare (forma corectă impunând utilizarea unui verb la prezent în propoziţia a doua: vă
rugăm să primiţi asigurarea);
b) nu se realizează acordul corespunzător dintre subiect şi predicat, substantiv şi
adjectiv în privinţa genului şi a numărului: Majoritatea au apreciat că … (corect fiind a
apreciat).
Rezumat:
Invenţia desemnează dimensiunea creativă a demersurilor oratorice, dimensiune
care, atunci când este prezentă, are rolul determinant în transformarea practicii retorice
într-o veritabilă artă. Tocmai creativitatea este cea care asigură strălucirea discursului,
credibilitatea acestuia şi marea sa putere de convingere. Iar unul dintre locurile în care
disponibilitatea creativă poate atinge un randament maxim este cel al modului de utilizare
a limbajului în enunţarea, prezentarea şi susţinerea ideilor enunţate.
Cât priveşte poziţia moravurilor oratorice, acestea au un rol esenţial în
persuadarea publicului în legătură cu mesajul pe care-l transmite discursul oratorului.
Concluzii
Între competenţa oratorului şi probitatea morală a acestuia trebuie să existe
întotdeauna o unitate indisolubilă, aceasta reprezentând garanţia că arta sa va fi pusă
numai în slujba binelui şi a aspiraţiilor legitime ale comunităţii.
Aristotel, Retorica, ed. cit., pp.187-224.

1. Manifestarea creativă a oratorului implică:

a. prezenţa talentului;
b. spiritul metodic;
c. capacitatea de concentrare;
d. fidelitate faţă de tradiţie.
2. Talentul oratoric este:

a. înnăscut;
b dobândit;
c. rezultatul muncii sistematice şi perseverente.
3. Folosirea neologismelor este recomandată în:

a. discursurile cu caracter istoric;
b. discursurile religioase;
c. discursurile cu tematică actuală.
4. Începerea unei fraze cu elemente de ordin emoţional:

a. diminuează credibilitatea discursului;
b. discreditează vorbitorul,
c. stimulează atenţia ascultătorilor.
5. Buna-credinţă a oratorului contemporan este:

a. desuetă;
b. lipsită de valoare;
c. recomandabilă în orice împrejurare.
6.Prudenţa îl fereşte pe orator de riscul:

a. iritării publicului;
b. pierderii interesului acestuia pentru discurs;
c. ratării scopului urmărit.
Temă de control: Bunele moravuri şi credibilitatea oratorului

MODULUL V
DIMENSIUNEA AFECTIVĂ A DISCURSULUI
1. Relevarea dimensiunii afective a fiinţei umane;

2. Identificarea locului pe care-l deţine afectivitatea în activitatea şi conduita
oamenilor şi, implicit, în modul de a raţiona al acestora;
3. Prezentarea raţionamentului afectiv prin analogie cu raţionamentul logic şi
explicarea modului în care se structurează şi funcţionează raţionamentul afectiv în
activitatea oratorică;
4. Explicarea rolului pe care-l au trăirile afective în determinarea atitudinii
ideatice şi praxiologice a celor cărora li se transmite un anumit mesaj prin intermediul
discursului.
1. Asimilarea informaţiilor privitoare la natura afectivă a fiinţei umane şi la

formele de manifestare a afectivităţii;
2. Înţelegerea temeiurilor intervenţiei permanente a afectelor în direcţionarea şi
structurarea judecăţilor şi raţionamentelor noastre şi a modului în care se realizează o
asemenea intervenţie;
3. Însuşirea cunoştinţelor privitoare la locul şi rolul trăirilor afective în
recepţionarea mesajului transmis de orator, în acceptarea sau respingerea acestuia.
1. Priceperea de-a identifica prezenţa componentei afective în modul de

prezentare şi argumentare a ideilor în cadrul unui discurs;
2. Capacitatea de-a utiliza în mod benefic informaţiile privitoare la posibilitatea
de influenţare a atitudinii şi conduitei interlocutorului prin intermediul declanşării şi
stimulării anumitor trăiri afective.

Lecţia 1. AFECTELE ŞI ROLUL LOR ÎN CUNOAŞTERE ŞI ACŢIUNE
Pasul 1. Noţiunea de afect

Aparţinând, mai întâi de toate, lumii materiale, omul va avea anumite trebuinţe
vitale, de a căror satisfacere va depinde conservarea existenţei sale biologice şi asigurarea
condiţiilor pentru perpetuarea speciei. Trăind în societate, modul de satisfacere a acestora
va fi condiţionat de posibilităţile pe care le oferă societatea şi de forma pe care aceasta o
imprimă trebuinţelor specific umane. Aceeaşi apartenenţă socială îşi va pune amprenta
asupra tuturor trebuinţelor, intereselor şi aspiraţiilor individului, ca şi asupra formei pe
care o îmbracă exteriorizarea şi împlinirea lor.
De fiecare dată, satisfacerea trebuinţelor se raportează la un cadru natural şi
social, care poate să-i fie prielnic sau ostil. Gradul de concordanţă a împrejurărilor cu
intenţiile ce animă fiinţa noastră se exprimă în stări afective specifice care marchează
pozitiv sau negativ respectiva concordanţă. Astfel, vom trăi stări pozitive atunci când o
anume realitate ne este prielnică, acestea îmbrăcând forme de bună dispoziţie, satisfacţie,
încântare, bucurie sau, dimpotrivă, vom reacţiona negativ prin stări de indispoziţie,
frustrare, supărare, întristare când se întâlnesc obstacole în calea dorinţelor noastre. De
altfel, însăşi semnificaţia termenului de stare afectivă sau afectiv trimite la felul în care ne
afectează, adică ne influenţează, realităţile cu care venim în contact.
Pasul 2. Structura şi dinamica afectivităţii

Afectivitatea nu este un fenomen simplu sau o sumă de trăiri izolate, ci ea se
prezintă ca o structură complexă şi dinamică de trăiri, în care interacţionează, simultan
sau succesiv, stări pozitive şi stări negative, manifestări interiorizate cu altele puternic
exprimate, trăiri de slabă intensitate cu altele puternice şi de durată. Prin urmare, dincolo
de elementele conjuncturale şi hiatusurile aparente, afectivitatea se manifestă ca o
totalitate organic structurată, în cadrul căreia vor fi permanent prezente o anume tensiune
între diversele tendinţe şi momente, o amprentă subiectivă ce exprimă individualitatea
fiecărei existenţe umane, o evaluare pozitivă sau negativă, ce presupune şi intervenţia
parţială a intelectului, precum şi impulsul de a acţiona fie pentru menţinerea elementelor
care generează stări agreabile, fie pentru înlăturarea celor ce sunt sursă de durere şi stări
neplăcute.
Această din urmă caracteristică a afectelor, adică faptul că ele permit „o reglare
promptă şi eficace a comportamentului, îndeplinind rolul de acceptor al acţiunii”
evidenţiază rolul pe care îl au trăirile afective în declanşarea acţiunilor umane, în luarea
deciziilor şi adoptarea de atitudini. Se poate afirma, şi cu deplin temei, că între cunoaştere
şi acţiune intervine de fiecare dată componenta afectivă, care va face ca hotărârea noastră
să încline într-o parte sau alta.
Înţelegerea deplină a prezenţei şi rolului afectelor în activitatea umană impune o
minimă analiză a principalelor tipuri de afecte şi a modului în care acestea ne
influenţează gândirea, voinţa şi comportamentul.
Pasul 3. Tipologia afectelor

Psihologia contemporană grupează mai întâi afectele în statice şi dinamice, după
care procedează la identificarea subdiviziunilor specifice fiecăreia din cele două clase.

Sunt considerate statice acele afecte a căror influenţă asupra deciziilor şi

acţiunilor noastre este slabă sau puternică dar de scurtă durată. În interiorul acestora se
disting stările afective elementare, care îmbracă forma durerii sau a plăcerii senzoriale,
precum şi stările agreabile şi cele dezagreabile.
În cazul primelor, se impune atât sublinierea rolului deosebit de important pe care
acestea îl au în evitarea factorilor ce sunt dăunători vieţii şi în aproprierea celor
favorabili, cât şi a caracterului de moment pe care îl imprimă acţiunilor ce stau sub
influenţa lor.
Pentru stările agreabile şi stările dezagreabile, trebuie reţinut că acestea dau doar
coloratura sau tonalitatea afectivă a relaţiilor în care ne aflăm la un moment dat cu o
anume realitate şi că ele exprimă trăiri de slabă intensitate.
Urmează apoi dispoziţiile, care sunt trăiri slabe, dar care durează mai mult timp,
având caracteristic faptul că reprezintă cadrul afectiv în care vor fi recepţionate diversele
influenţe exercitate pe parcursul respectivei perioade de către lucrurile şi persoanele cu
care venim în contact. O bună dispoziţie va face ca toate cele din jur să fie receptate
pozitiv, ele fiind văzute doar sub aspectul lor favorabil şi generând o atitudine optimistă,
care va mobiliza resursele fizice şi intelectuale ale individului şi va optimiza folosirea lor
în atingerea scopurilor urmărite. În schimb, o stare de proastă dispoziţie ne va face să
vedem totul în culori negre, ne va produce iritare sau aversiune faţă de situaţiile cu care
ne confruntăm.
Şi, în sfârşit, seria afectelor statice este încheiată de emoţii, care sunt trăiri
afective de scurtă durată, cu un caracter concret-situaţional şi în care este nemijlocit
implicată personalitatea noastră psihică. În cadrul emoţiilor, ce pot avea grade diferite de
intensitate, un loc aparte îl ocupă aşa-zisele emoţii şoc, care, deşi pot avea şi o intensitate
medie, sunt, de regulă, trăiri de maximă intensitate, ca de exemplu, frica puternică (ce se
poate transforma în teroare), tristeţea acută (metamorfozată în disperare) şi bucuria
explozivă.
Acestea din urmă vor fi declanşate în situaţii deosebite, de maximă tensiune, ce
pot fi reale sau doar imaginate, şi ele sunt cele luate cu precădere în consideraţie de către
oratorul ce urmăreşte să implice afectivul în actul de comunicare şi convingere.
Cât priveşte afectele dinamice, acestea includ trăirile de durată, ce influenţează pe
termen lung comportamentul uman,cum sunt sentimentele şi pasiunile. Primele se
deosebesc de emoţii prin amploare şi prin durată, cât şi prin caracterul lor trans-
situaţional, în sensul că se menţin şi în absenţa obiectului ce le-au determinat. În vreme
ce emoţiile se consumă într-un anumit context şi au un impact de moment asupra
conduitei noastre, sentimentele durează şi ele direcţionează pe termen lung atitudinea şi
activitatea individului.
Sentimentele înregistrează o bogată diversitate, în funcţie de varietatea factorilor
ce le generează, dar, în esenţă, ele exprimă ataşamentul sau respingerea care, într-o formă
deplin exprimată, se manifestă ca iubire şi ură, cu întreaga suită de implicaţii ale acestor
manifestări: preţuire, devotament, recunoştinţă, respect etc. sau, dimpotrivă, ca aversiune,
respingere, desconsiderare, blamare ş.a.m.d.
Privitor la pasiuni, acestea se individualizează prin intensitate, durată şi orientarea
lor quasi-exclusivă. Dacă sentimentul îngăduie o anume libertate de mişcare, pasiunile
înrobesc şi domină, ele mobilizând la maximum energiile individului şi subordonându-le
exclusiv obiectului ce le-a declanşat şi le întreţine. Atunci când este prezentă, pasiunea
subordonează şi converteşte totul în mijloace de atingere a scopului în jurul căruia

gravitează. Bunăoară, pasiunea pentru ştiinţă transformă cercetătorul într-un posedat al
cunoaşterii, dispus să sacrifice totul pe altarul cercetării ştiinţifice: avere, situaţie socială,
familie, prieteni etc.
Pe de altă parte, se impune şi precizarea că pasiunile desemnează trăirile afective
subordonate unor ţeluri nobile, pe când cele cu conţinut negativ aparţin viciilor, în acest
caz individul devenind sclavul unor deprinderi şi înclinaţii ce înjosesc şi degradează fiinţa
umană, precum beţia, jocul de cărţi, consumul de droguri etc.
Lecţia 2. RAŢIONAMENTUL AFECTIV ŞI PARTICULARITĂŢILE ACESTUIA
Pasul 1. Locul afectivităţii în activitatea umană

Afectivitatea este implicată, în diversele sale forme de manifestare, în întreaga
activitate a omului, ceea ce face ca el să raţioneze nu numai logic ci şi afectiv. Nume de
referinţă în cercetarea psihologică demonstrează că există, pe lângă raţionamentul logic şi
un raţionament afectiv, emoţional şi aceasta datorită faptului că dimensiunea afectivă este
prezentă în toate artele umane, iar această prezenţă se explică, la rândul ei, prin caracterul
orientat al acţiunilor noastre.
Omul este pus în mişcare de scopurile pe care şi le fixează şi, inevitabil, va
reacţiona emoţional în legătură cu tot ce favorizează sau împiedică atingerea scopului.
Prin urmare, evaluarea mijloacelor de care se serveşte în realizarea ţelului propus ca şi
justificarea acestuia, îmbracă o coloratură afectivă, care adumbreşte sau slăbeşte
considerabil rigoarea logică.
Pasul 2. Raţionamentul afectiv şi particularităţile acestuia

Atunci când îşi propune scopuri, individul este călăuzit de dorinţă sau credinţă,
ambele implicând din start elementul afectiv. Dacă în cazul dorinţei, impulsul afectiv
ghidează gândirea spre căutarea şi privilegierea acelor elemente ce sunt în concordanţă cu
aceasta, prevalând preocuparea pentru soluţionarea cu mijloace quasi-raţionale a unei
anumite probleme, demers în care intervin interesele şi elementele străine de judecata
raţională (acte divinatorii, iluzii cognitive, proiecţii fanteziste asupra viitorului), în
cealaltă situaţie – credinţa – se constată prezenţa unui aparent raţionament demonstrativ,
care, transformând credinţa într-o axiomă, încearcă să deducă consecinţele ce ar decurge
din aceasta. Numai că, şi în acest caz, se constată aceeaşi orientare preferenţială spre
elementele ce par să fie în concordanţă cu aşa – zisul postulat, fiind ignorate involuntar
cele care-i sunt potrivnice şi pot să-l infirme.
Pasul 3. Deosebirile dintre raţionamentul logic şi cel afectiv

Raţionamentul afectiv se aseamănă cu cel logic doar în privinţa formei, cu
precizarea că este vorba numai de asemănare nu şi de identitate. În schimb, el se
deosebeşte în privinţa rezultatelor şi a modului în care acestea au fost obţinute.
„Raţionamentul logic tinde spre o concluzie, cel emoţional spre un scop; el nu vizează un
adevăr, ci un rezultat practic şi este orientat întotdeauna în această direcţie. Drept urmare,
evidenţiază o mare analogie de natură, pe de o parte cu activitatea voluntară, pe de altă
parte cu activitatea creatoare (invenţia, imaginaţia), întrucât atunci când vrei şi când
crezi, scopul fixat foloseşte”.
Dacă dorinţa, credinţa şi scopul sunt elementele ce alimentează şi susţin

raţionamentul afectiv şi cum acestea sunt prezente în orice acţiune umană, rezultă că
acest tip de raţionament va fi prezent, într-o măsură mai mare sau mai mică, în oricare
demers al omului. Această concluzie trebuie nuanţată, însă, impunându-se precizarea că
este vorba cu precădere de acţiunea individului, care vizează satisfacerea diverselor sale
trebuinţe, de dorinţele, credinţele şi scopurile ce au legătură cu acestea. De asemenea, în
măsura în care şi colectivităţile împărtăşesc anumite credinţe şi dorinţe şi acţionează în
concordanţă cu acestea, se vor întâlni şi în conştiinţa lor procedee similare de raportare şi
raţionare afectivă.
Lucrurile se schimbă doar atunci când primează ideea unei cunoaşteri
dezinteresate, ca în cazul cunoaşterii ştiinţifice, când nu se urmăreşte decât surprinderea
condiţiilor obiective existente în diverse domenii ale realităţii, făcându-se abstracţie totală
de dorinţele şi credinţele cercetătorului, acesta călăuzindu-se după principiul că nu
trebuie să admită decât numai ceea ce-i furnizează experienţa.
Pasul 4. Valorile şi ponderea acestora în raţionamentul afectiv

Pe de altă parte, datorită faptului că activitatea practică se desfăşoară de fiecare
dată sub semnul interesului, intervin şi judecăţile valorice în aprecierea rezultatelor
acesteia, ca şi a împrejurărilor în care se desfăşoară. Omul ni se relevă a fi, astfel, nu
numai o fiinţă guvernată de principiul finalităţii, ci şi o existenţă axiologică care instituie
şi promovează valori care se raportează în permanenţă la acestea.
Valorile constituie reperele acţiunii fiinţei umane şi, în acelaşi timp, expresia
obiectivată a celor mai importante trebuinţe şi aspiraţii ale acesteia. Iar judecata de
valoare, prin care se evaluează în ce măsură o anume acţiune sau un anume rezultat al
acesteia se apropie de ceea ce este investit cu atributul valorii include inevitabil o
dimensiune afectiv-voliţională. Fiindcă, aşa după cum remarca un reprezentant de seamă
al filosofiei valorilor, „în absenţa voinţei şi sentimentului nu există nici o valoare”,
deoarece „fiecare valoare satisface o necesitate sau răspunde unui sentiment”.
În concluzie, dacă toate judecăţile ce ţin de dorinţe, interese, scopuri , valori se
află sub semnul raţionamentului afectiv, atunci numai activitatea exclusiv ştiinţifică scapă
acestei dominaţii şi numai aici este atotputernic raţionamentul logic. În rest, tot ce este în
relaţie cu un interes oarecare antrenează după sine judecăţi şi aprecieri contradictorii, în
care componenta afectivă este cea care direcţionează opţiunea şi argumentarea. Pe bună
dreptate sesiza Leibniz că dacă axiomele matematice ar afecta cât de cât interesele
oamenilor ar fi şi ele puse în discuţie şi contestate.
Lecţia 3. PASIUNILE ŞI ROLUL LOR ÎN RETORICĂ
Pasul 1. Pasiunile în interpretarea retoricii

Psihologia desemnează, aşadar, pasiunile ca fiind trăiri afective profunde şi de
durată, cu conţinut pozitiv, şi care contribuie la mobilizarea şi direcţionarea energiilor
fizice şi spirituale ale individului. Se consideră, astfel, ca fiind pasiuni dragostea pentru o
anumită persoană, dăruirea totală pentru meseria aleasă, dorinţa de a triumfa dreptatea.
Opusul pasiunilor este viciul, care implică aceeaşi angajare afectivă profundă, dar care
este subordonată unor ţeluri ce contravin naturii şi demnităţii umane.

Spre deosebire de ştiinţa psihologiei, retorica abordează pasiunile într-un alt sens
şi anume acela de trăiri afective de moment, dar de maximă intensitate, şi care contribuie
la adoptarea unei anumite atitudini din partea auditoriului. În consecinţă, pasiunile avute
în vedere de retorică sunt asemănătoare emoţiilor puternice pe care le trăieşte spectatorul
unei tragedii interpretate de actori cu faimă şi care reuşesc să creeze pe scenă iluzia
realităţii.
Datorită faptului că afectivitatea umană este implicată în toate deciziile pe care le
iau oamenii, ea apăsând în balanţă uneori mai mult decât convingerea raţională, retorica
acordă o atenţie deosebită mijloacelor oratorice care contribuie la declanşarea şi
alimentarea pasiunilor şi stabilirii regulilor ce se impun a fi respectate în acest scop.
„Dovezile desluşesc şi luminează pe ascultător – consemna unul din reprezentanţii
retoricii româneşti din secolul al XIX-lea –, iar patimile îl târăsc, îl subjugă şi îl fac să
îmbrăţişeze ideile şi sentimentele noastre întocmai ca şi când ar fi chiar ale sale. Un om
pătimaş este mai totdeauna elocvent; el împărtăşeşte printr-o puternică simpatie
sentimentele la cei ce-l ascultă”.
Pasul 2. Modalităţi de declanşare şi întreţinere a pasiunilor în demersurile

oratorice
În studierea demersurilor menite să declanşeze trăirile afective dorite de orator s-a
pornit de la constatarea iniţială că pasiunile se pot realiza fie prin implicarea directă a
oratorului (acesta trăind stările afective pe care urmăreşte să le trezească şi în sufletul
ascultătorilor), fie printr-o procedură neutrală dar care face uz de mijloace ce au un
puternic impact emoţional. În consecinţă, se vor stabili reguli diferite, de care se va ţine
seama în fiecare din aceste proceduri.
În cazul implicării nemijlocite a oratorului, acesta trebuie să convingă că
sentimentele pe care le exteriorizează sunt autentice, că ele au fost generate de faptele pe
care le relatează discursul. Uneori trăirea pasiunilor este doar mimată şi în această situaţie
succesul depinde de calităţile actoriceşti ale oratorului. Importante sunt, în asemenea
cazuri, demersurile de creare a atmosferei favorabile producerii unui anumit impact
emoţional. Se recomandă, astfel, pregătirea ascultătorilor în vederea receptării mesajului
emoţional, în sensul că oratorul trebuie să procedeze gradat, să pregătească terenul pentru
receptarea mesajului afectiv, deoarece atacarea brutală a publicului poate genera efecte
contrarii.
Apoi oratorul nu trebuie să abuzeze de disponibilitatea afectivă a auditoriului,
ştiut fiind că orice lucru în exces duce la eşec. Referindu-se la acest aspect, Cicero
atenţiona pe orator să nu uite că, pe cât de repede izbucnesc lacrimile, tot atât de repede
se şi usucă. Aşadar, procedarea graduală şi cu măsură în declanşarea şi întreţinerea
anumitor stări afective trebuie să constituie o regulă fundamentală în producerea şi
utilizarea în scopuri oratorice a pasiunilor.
De mare importanţă va fi, de asemenea, documentarea prealabilă a oratorului cu
starea de spirit a viitorilor ascultători, cu preocupările şi aspiraţiile acestora. Dacă
auditoriul în faţa căruia urmează să vorbească oratorul este sub impactul unei stări de
bucurie, atunci şansele de a produce în sufletul acestuia starea de tristeţe vor fi
considerabil reduse. De aici derivă o altă regulă, aceea a adaptării vorbitorului la starea de
spirit a auditoriului.

În cazul producerii indirecte a pasiunilor, se recomandă utilizarea acelor mijloace

exterioare discursului ce pot avea un puternic impact emoţional. Se citează, pentru
ilustrarea acestei reguli, modul în care a procedat Marc Antonius spre a convinge
populaţia Romei să răzbune moartea lui Cezar. Astfel, acesta nu a recurs la un discurs
patetic în faţa populaţiei Romei, ci s-a limitat doar la citirea testamentului lui Cezar din
care reieşea marea grijă şi profunda preocupare a celui dispărut pentru bunăstarea şi
siguranţa poporului roman.
Pasul 3. Cadrul optim de declanşare şi utilizare a pasiunilor

O altă problemă referitoare la folosirea pasiunilor vizează momentele şi partea de
discurs în care trebuie să se acţioneze pentru a genera anumite trăiri afective.
Recomandările care se fac în această privinţă apreciază că cel mai indicat loc pentru a se
da cale liberă stărilor emoţionale este partea de încheiere a discursului – epilogul sau
peroraţia, dar nu este exclusă nici posibilitatea de a se face uz de pasiuni şi în partea
introductivă. Astfel, se recomandă ca exordiile vehemente să se caracterizeze tocmai prin
această prezenţă masivă a trăirilor afective de către oratorul care se adresează publicului,
însă în nici un caz nu trebuie să se facă uz de pasiuni pe parcursul naraţiunii, respectiv al
părţii care relatează faptele la care se referă discursul.
Rezumat:
Constituind o constantă esenţială a fiinţei umane, afectivitatea intervine în
întreaga activitatea a acesteia, inclusiv în motivarea acţiunilor şi atitudinilor sale. De
aceea, toate demersurile iniţiate cu scopul de a convinge oamenii să adopte anumite
decizii şi atitudini practice vor ţine seama de locul pe care îl deţine afectivitatea în
structura psihicului uman, fapt ce explică şi preocuparea retoricii de-a valorifica la un
nivel superior mijloacele de acţiune şi influenţare a trăirilor afective ale celor cărora li se
adresează oratorul. Şi, în acest scop, oratorul va acţiona, de regulă, cu aceleaşi mijloace
de care se foloseşte şi actorul pe scenă pentru a declanşa anumite trăiri afective care să
susţină scopurile urmărite de ideatica discursului.
Concluzii
În concluzie, tehnicile folosite de către retorică pentru convingerea auditoriului în
legătură cu ideile vehiculate prin intermediul discursului includ mijloacele de influenţare
afectivă ca o componentă de prim ordin, cu ajutorul cărora se obţin de foarte multe ori
rezultate incomparabil mai bune decât atunci când se foloseşte o argumentare exclusiv
raţională.
Cosmovici, Andrei Psihologie generală, Iaşi, Editura Polirom, 1996, pp. 200-235.

1. Afectele sunt manifestări ale:

a. raţiunii;
b. voinţei;
c. sensibilităţii.
2. Emoţiile sunt trăiri afective:

a. de scurtă durată;
b. cu caracter concret-situaţional;
c. de foarte mare intensitate.
3. În interpretarea retoricii, pasiunile sunt:

a. trăiri afective de moment;
b. trăiri de maximă intensitate;
c. trăiri intense şi de lungă durată.
4. Raţionamentul afectiv:
a. tinde spre un scop;
b. vizează un adevăr;
c. urmăreşte un rezultat practic;
d. respectă rigoarea logică.
5. Reacţia emoţională a ascultătorilor:

a. este contraproductivă pentru orator;
b. amplifică efectele discursului;
c. ajută la realizarea scopului urmărit.
Temă de control: Tehnici şi forme de declanşare a pasiunilor prin arta oratorică.

MODULUL VI
DISPOZIŢIA
1. Conturarea domeniului ce aparţine Definiţiei ca parte a Retoricii

2. Relevarea structurii unui discurs clasic şi prezentarea caracteristicilor fiecărei
părţi a discursului
3. Evidenţierea rolului ce revine fiecăreia dintre părţile discursului în atingerea
scopului urmărit prin rostirea acestuia
4. Relevarea raporturilor ce trebuie să existe între părţile discursului, a unităţii
logice a acestuia
1. Însuşirea cunoştinţelor privitoare la Dispoziţie ca parte a Retoricii;

2. Cunoaşterea structurii unui discurs clasic şi a caracteristicilor fiecărei părţi a
discursului;
3. Înţelegerea rolului ce revine fiecărei părţi a discursului, precum şi a importanţei
pe care o are unitatea logică a discursului.
1. Capacitatea de a identifica părţile unui discurs şi de a sesiza, atunci când este

cazul, incoerenţa discursurilor şi absenţa unităţii logice a acestora;
2. Priceperea de a structura conţinutul unui discurs în funcţie de tematica acestuia,
de scopul urmărit şi de împrejurările în care urmează a fi prezentat discursul.

Lecţia 1
DISPOZIŢIE ŞI STRUCTURA DISCURSULUI
Pasul 1. Noţiunea de dispoziţie

În timp ce invenţia se referă la selectarea subiectului discursului, a aspectelor
semnificative şi a celor mai adecvate procedee stilistice şi retorice, dispoziţia vizează
modul de structurare a discursului, de ordonare şi articulare a ideilor. Se utilizează
termenul de dispoziţie deoarece se are în vedere modul de dispunere a conţinutului şi
părţilor componente ale discursului.
Pasul 2. Structura discursului

Oricât de interesante ar fi ideile asupra cărora se opreşte oratorul, dacă acestea nu
sunt ordonate potrivit raporturilor logice ce există între ele şi cerinţelor de argumentare,
discursul va fi ratat. Nu rare sunt situaţiile când oratorul este efectiv asaltat de ideile ce
urmează a fi prezentate şi dacă nu intervine în selectarea şi ordonarea lor
corespunzătoare, nu va reuşi să construiască un discurs coerent şi inteligibil.
În acest sens, oratorii vestiţi ai antichităţii romane atrăgeau atenţia asupra faptului
că este la fel de important atât ce spui, dar şi cum spui. Analizând structura discursului,
retorica evidenţiază existenţa următoarelor părţi ale acestuia:
a) exordiul;
b) propoziţia sau propunerea;
c) diviziunea;
d) naraţiunea;
e) confirmarea;
f) respingerea;
g) epilogul sau preroraţia.
Lecţia 2. EXORDIUL
Pasul 1. Ce este exordiul?

Este partea introductivă a discursului, pe care oratorii romani o desemnau şi prin
termenul de principiu, iar cei greci prin termenul de prooemium, care avea semnificaţia
de parte introductivă, dar şi de preludiu. Prin această din urmă semnificaţie a termenului,
grecii atrăgeau atenţia că rolul exordiului era acela de a pregăti atmosfera favorabilă
rostirii discursului.
Pasul 2. Funcţiile exordiului

Potrivit lui Quintilian, un exordiu reuşit îndeplineşte următoarele roluri:
a) realizează pregătirea auditoriului pentru receptarea discursului propriu-zis;
b) trezeşte interesul acestuia pentru tema discursului;
c) captează bunăvoinţa publicului faţă de orator (captatio benevolentiae).
Pentru a realiza aceste funcţii, exordiul trebuie să îndeplinească o serie de
condiţii, după cum urmează:
a) să aibă legătură directă cu problematica discursului;
b) să ţină seama de starea de spirit a ascultătorilor, de orizontul de aşteptare al
acestora;
c) să fie realizat într-o formă accesibilă şi atrăgătoare;

d) să fie relativ scurt.
Primul contact dintre orator şi public este decisiv pentru reuşita discursului. Dacă
oratorul ţine seama de acest aspect, ia în considerare faptul că de primele vorbe cu care se
adresează ascultătorilor şi de interesul pe care reuşeşte să-l trezească în sufletul lor
depinde reuşita discursului, atunci va acorda toată atenţia pregătirii temeinice a exordiului
şi dimensionării lui corespunzătoare. În acest sens, el va trebui să ţină seama de faptul că
publicul aşteaptă să i se vorbească într-un anumit fel, să i se recunoască disponibilitatea
pentru receptarea discursului şi competenţa în evaluarea acestuia.
Pasul 3. Pregătirea exordiilor

Referindu-se la exordiile pledoariilor, Quintilian menţiona că avocatul trebuie să
se raporteze în pregătirea şi prezentarea acestora, atât la persoane cât şi la substanţa
discursului.
Persoanele pe care trebuie să le aibă în vedere avocatul sunt, în primul rând,
judecătorii, iar apoi, clientul şi adversarul. Privitor la judecător, exordiul trebuie să
capteze interesul şi atenţia acestuia pentru pledoaria ce va fi rostită şi, în acest scop, se
recomandă referirea subtilă la obiectivitatea, competenţa, spiritul de dreptate şi
moralitatea judecătorului. Dacă judecătorul este bănuit de a manifesta o anumită
preferinţă pentru interesul părţii adverse sau dacă este cunoscut ca o persoană coruptibilă,
atunci va fi binevenită atenţionarea, într-o formă aluzivă, că se cunoaşte conduita sa
reprobabilă şi că cel care pledează nu va ezita să se folosească de aceste informaţii dacă
procesul nu va fi soluţionat în spiritul legii şi al dreptăţii.
În prezentarea exordiului, avocatul trebuie să evite cu grijă prezentarea lui ca un
bun orator, pentru că o asemenea percepţie generează suspiciune şi o atitudine de punere
în gardă din partea judecătorilor. Aceştia din urmă cunosc din experienţă că tertipurile
retorice pot să abată atenţia de la problemele de fond şi pot conduce la o soluţie ce
contravine spiritului de justiţie.
Este recomandabil, în acest sens, să se elogieze talentul oratoric al apărătorului
părţii adverse şi să se minimalizeze propria competenţă în probleme de retorică. Dacă
pledoaria urmează celei rostite de partea adversă şi dacă acesta a reuşit deja să câştige
bunăvoinţa judecătorilor, atunci exordiul va începe prin a aprecia impactul deosebit pe
care l-a avut pledoaria adversarului, urmând apoi strecurarea unor semne de întrebare cu
privire la adevărul celor spuse sau la trăinicia probelor evocate.
Pasul 4. Clasificarea exordiilor

Exordiile se clasifică în funcţie de mai multe criterii, şi anume:
a) După modalitatea de abordare a publicului şi a temei discursului, exordiul
poate fi: direct, când nici tematica discursului şi nici persoana oratorului nu sunt
dezagreabile publicului; insinuant, care se practică atunci când se abordează o problemă
ce nu este agreată de ascultători sau nu este agreată persoana oratorului, precum şi atunci
când auditoriul a fost câştigat pentru o idee care se află în conflict cu ceea ce urmează a fi
susţinut (în asemenea situaţie, oratorul începe cu elementele agreate de către public şi
după ce se convinge că a câştigat bunăvoinţa acestuia începe a strecura treptat, într-o
formă acceptabilă, şi ideile mai puţin agreate).

b) După implicarea afectivă a oratorului în problematica discursului, exordiul

poate fi: vehement, în care oratorul exprimă stările sale de îngrijorare, nelinişte, revoltă
etc.; detaşat, în care se evită implicarea factorului afectiv.
c) După bogăţia stilistică a exordiului, acesta poate fi: simplu, când se recurge la
puţine mijloace stilistice; înflorat, când se face exces de mijloace stilistice.
Lecţia 3. SRUCTURA DISCURSULUI(continuare)
Pasul 1. Propoziţia sau propunerea

Propoziţia este enunţul formulat de orator în legătură cu subiectul propriu-zis al
discursului. Astfel, după ce oratorul a reuşit să câştige bunăvoinţa ascultătorilor, prin
rostirea unui exordiu bine cumpănit, îi va pune în temă pe aceştia cu privire la tema
discursului şi la raţiunile ce au determinat fixarea sa asupra unui asemenea subiect. În
cazul pledoariei, de exemplu, avocatul poate informa instanţa, în această parte a
discursului, că el se va axa doar pe relevarea împrejurărilor în care s-au produs
evenimentele ce fac obiectul cauzei care se judecă, pentru a dovedi astfel că nu persoana
pe care o apără se face vinovată de producerea evenimentelor respective.
Referindu-se la întinderea, precum şi la locul şi rolul propoziţiei în economia
discursului, retorii definesc propoziţia ca fiind rezumatul discursului, nucleul în jurul
căruia se va structura substanţa acestuia. Propoziţia sau propunerea se va sintetiza, de
regulă, într-o singură frază, folosindu-se, în acest caz, forma simplă de prezentare, dar nu
este exclusă nici posibilitatea de a se folosi forma compusă, care constă într-o construcţie
mai dezvoltată şi la care se recurge doar atunci când sunt necesare unele clarificări
prealabile în legătură cu tema ce va fi prezentată auditoriului În această situaţie, însă,
oratorul va trebui să delimiteze clar aspectele şi să arate că ele se integrează organic în
totul ce constituie tema discursului. Bunăoară, reprezentantul ministerului public va
prezenta capetele de acuzare ce alcătuiesc substanţa rechizitoriului pe care îl va susţine în
instanţă, motivând că inculpatul se face vinovat de săvârşirea tuturor faptelor ce se
constituie în tot atâtea capete de acuzare.
Pasul 2. Diviziunea sau împărţirea

Prezentarea temei discursului va fi urmată de enunţarea părţilor acestuia sau a
problemelor principale ce vor fi abordate pe parcursul discursului. Diviziunea discursului
va trebui să răspundă unor condiţii ce ţin de logica şi eficienţa demersului oratoric,
respectiv să fie:
a) logică, adică în concordanţă cu înlănţuirea şi succesiunea raţională a ideilor, cu
criteriul coerenţei şi unităţii discursului;
b) completă, în sensul că părţile acesteia să acopere integral problematica
discursului;
c) distinctivă, însemnând că părţile în care s-a divizat discursul să fie distincte şi
justificate, fiecare constituind o componentă necesară ce deţine un loc bine precizat în
structura discursului.
Diviziunea se va axa doar pe problemele principale, evitându-se continuarea ei cu
subdiviziunile ce pot distrage atenţia şi îngreuna efortul de urmărire şi înţelegere a celor
prezentate.
Pasul 3. Naraţiunea
Referindu-se la această parte a discursului, Quintilian preciza că naraţiunea este
expunerea unor fapte săvârşite sau prezentate ca fiind săvârşite, expunere a cărei scop
este acela de a convinge. În cazul pledoariei, naraţiunea este, după acelaşi autor, partea
care informează în legătură cu ceea ce se dezbate.
În accepţiunea modernă, naraţiunea se defineşte ca fiind relatarea unor evenimente
sau descrierea unor situaţii în maniera în care s-au petrecut sau se prezintă acestea. Dacă
o astfel de relatare expune faptele aşa cum s-au petrecut ele, într-un mod obiectiv şi
detaşat, doar cu scopul de a informa în legătură cu respectivele fapte, atunci ea va avea
un caracter neutral sau istoric. Atunci, însă, când relatarea urmăreşte să obţină un anumit
efect, când faptele sunt prezentate dintr-un anumit unghi şi cu o anumită coloratură
afectivă, naraţiunea dobândeşte un caracter retoric.
Pasul 5. Caracteristicile naraţiunii

Naraţiunea retorică va fi subordonată în permanenţă scopului urmărit de orator –
acela de a furniza elementele de natură să convingă în legătură cu ceea ce urmează să
susţină şi să argumenteze acesta. Dar pentru a corespunde unui asemenea scop,
naraţiunea trebuie să întrunească o serie de condiţii şi, respectiv, să aibă calităţile
adecvate.
Claritatea expunerii este o primă cerinţă căreia trebuie să i se conformeze oratorul şi
ea este onorată în măsura în care acesta prezintă lucrurile în mod coerent şi inteligibil.
Claritatea se realizează numai când însuşi oratorul şi-a clarificat aspectele pe care
urmează să le prezinte ascultătorilor şi a reuşit să găsească limbajul adecvat înfăţişării lor.
Dacă oratorul va fi însă confuz şi incoerent iar limbajul va fi nepotrivit în raport cu
nivelul de pregătire şi înţelegere al publicului ascultător, atunci şi imaginea pe care şi-o
va forma acesta ascultându-l pe orator va fi una confuză şi neconvingătoare.
Verosimilitatea naraţiunii trebuie să constituie o altă caracteristică a sa, aceasta
însemnând că ceea ce prezintă oratorul trebuie să se înfăţişeze ca fiind credibil, adică
necontravenind adevărului, respectiv ca ceva ce se înscrie firesc pe linia faptelor posibile.
Forma atractivă de prezentare a faptelor va constitui un avantaj evident al
naraţiunii, deoarece va reţine atenţia publicului, acesta urmărind cu interes ceea ce i se
relatează.
În sfârşit, nu lipsită de importanţă va fi dimensiunea rezonabilă a naraţiunii, aceasta
trebuind să ţină seama atât de capacitatea auditoriului de a urmări şi recepta faptele ce i se
înfăţişează, cât şi de cerinţa ca ascultătorii să fie informaţi în întregime cu cele
întâmplate. Evident că va fi apreciată acea naraţiune care, deşi scurtă, reuşeşte să ofere o
imagine clară şi completă asupra evenimentelor la care s-a referit. Pentru aceasta, însă, va
trebui să se renunţe la elementele nesemnificative şi să reţină numai ceea ce este esenţial
şi relevant. Pentru Quintilian, o naraţiune scurtă şi reuşită era aceea care nu spunea mai
mult decât era necesar şi, în acelaşi timp, nu spunea mai puţin decât trebuia.
Pasul 6. Confirmarea
Dacă naraţiunea are menirea de a pune în temă ascultătorii cu faptele ce au dus la o
anumită situaţie, confirmarea îşi va propune să susţină concluziile ce se degajă din
relatarea faptelor respective. În acest scop se impune, mai întâi, ca respectivele concluzii
să fie clar formulate, respectiv să fie degajate ca derivând nemijlocit din însăşi
succesiunea evenimentelor. Apoi, în măsura în care discursul are un caracter polemic,

confirmarea se realizează concomitent cu respingerea poziţiei formulate de partea adversă
sau care poate fi formulată de aceasta.
În realizarea confirmării, oratorul îşi va extrage argumentele din însăşi substanţa
discursului, existând şi posibilitatea întregirii acestora cu dovezi provenind din alte surse.
Dar, indiferent de provenienţa lor, argumentele se vor articula şi susţine reciproc,
construindu-se o armătură capabilă să reziste la cele mai dure atacuri.
Pentru a fi eficientă, confirmarea trebuie să ţină seama de o serie de reguli, şi
anume:
a) axarea operaţiunii de confirmare pe susţinerea concluziei fundamentale a
discursului;
b) începerea operaţiunii de confirmare cu dovezile mai puţin importante şi folosirea
treptată a dovezilor din ce în ce mai puternice, lăsându-se la urmă cele de maximă
importanţă pentru argumentarea punctului de vedere formulat;
c) dovezile mai slabe vor fi doar enunţate, menţionarea lor având rostul de a crea
impresia că numărul dovezilor folosite este impresionabil (teoreticienii artei discursului
evidenţiază că, în acest caz, slăbiciunea dovezilor va fi suplinită de numărul lor, ele
susţinându-se reciproc);
d) evitarea demonstrării unor lucruri foarte bine ştiute şi acceptate ca atare (a
insista pe asemenea fapte înseamnă a forţa uşi deschise);
e) utilizarea cu măsură a puterii de convingere şi, respectiv, a forţei demonstrative a
dovezilor puternice, impunându-se cerinţa ca oratorul să nu insiste prea mult asupra
lucrurilor care au fost deja demonstrate şi receptate de către auditoriu ca dovezi
indubitabile.
Pasul 7. Respingerea
Constituie partea complementară a confirmării şi are rolul de a respinge şi infirmă
argumentele utilizate de partea adversă. Se constată, astfel, că respingerea reprezintă o
operaţiune esenţială în discursurile judiciare în care asupra aceleiaşi probleme se
formulează două interpretări opuse.
O primă întrebare ce se ridică în legătură cu realizarea respingerii este cea a
momentului şi a relaţiei sale cu confirmarea. Răspunsurile date de către oratorii cu
experienţă vor fi condiţionate de situaţia reală a desfăşurării discuţiei în contradictoriu.
Astfel, dacă pledoaria urmează celei rostite de partea adversă, care pare să fi convins
instanţa în legătură cu justeţea poziţiei adoptate, atunci respingerea va precede
confirmarea, impunându-se în acest caz demontarea prealabilă a argumentării adverse, ca
apoi să se poată susţine poziţia proprie. În alte situaţii, respingerea se realizează
concomitent cu confirmarea, în sensul că ceea ce se contestă din argumentarea părţii
adverse, va servi ca punct de sprijin pentru propria argumentare. O asemenea procedură
explică motivele pentru care unii reprezentanţi ai retoricii nu disociază confirmarea de
respingere, ci tratează ambele momente ca reprezentând o operaţiune unică.
În sfârşit, atunci când nu se practică discursul în contradictoriu, respingerea este
practic absentă, atenţia concentrându-se doar asupra susţinerii concluziilor ce derivă din
naraţiune.
Şi în realizarea respingerii se va urma o anumită strategie de subminare a poziţiei
adversarului şi de fortificare a celei proprii. Astfel, se va porni de la punctele slabe ale
părţii adverse care vor fi descompuse şi analizate fiecare în parte.
În demonstrarea şubrezeniei acelor dovezi, se va ţine seama atât de insuficienţa lor,

de caracterul îndoielnic, cât şi de eventualele erori de raţionament. Prin urmare, analiza
unor asemenea dovezi se va face atât sub aspectul conţinutului, cât şi al formei de
argumentare.
Dovezile puternice ale adversarului vor fi doar enunţate, recunoscându-se
importanţa pe care acestea o au în argumentarea celeilalte părţi, dar oratorul va încerca să
slăbească încrederea în forţa respectivelor probe. În acest sens, poate recurge la
formularea unor semne de întrebare cu privire la sursa şi autenticitatea lor, le poate
analiza într-un alt context, care să le diminueze importanţa, sau le poate opune dovezi la
fel de puternice. În nici un caz, însă, nu îi va fi îngăduit să le treacă sub tăcere, fiindcă
atunci ar recunoaşte tacit că împotriva lor nu are nici un argument.
Oratorul poate folosi şi procedeul ironiei, dacă sesizează anumite erori de
raţionament, ori mistificări ale datelor sau unele stângăcii şi incompetenţe profesionale.
În situaţii de acest fel, ironia, folosită cu pricepere, va slăbi puterea argumentelor părţii
adverse, plasând discursul acesteia într-o lumină defavorabilă. Ironia trebuie, însă,
folosită cu măsură, ea fiind îndreptată împotriva acţiunilor şi nu împotriva persoanei
părţii adverse. De asemenea, aceasta nu trebuie transformată într-un atac la persoană.
Dacă nu se respectă această condiţie, ironia poate declanşa o ură ce va dăinui câtă vreme
vor trăi persoanele implicate într-un asemenea conflict.
O altă cale de atac împotriva poziţiei adverse poate fi aceea a demonstrării lipsei de
bună credinţă în prezentarea şi interpretarea dovezii. Dacă oratorul demonstrează reaua
voinţă a celeilalte părţi în legătură cu un aspect sau altul, atunci victoria îi va fi asigurată.
Pasul 8. Epilogul sau peroraţia

Constituind partea finală a discursului, epilogul are un rol precis în atingerea
scopului şi anume, acela de a formula concluzia întregului discurs, de a o prezenta ca
fiind pe deplin îndreptăţită şi de a solicita o decizie sau o atitudine conformă cu adevărul
acestei concluzii.
Pentru aceasta, epilogul va reitera principalele argumente într-o formă rezumativă,
va evidenţia forţa lor şi va contura concluzia logică spre care conduc argumentele
respective.
Odată stabilită concluzia, urmează solicitarea unei anumite decizii sau atitudini. De
exemplu, atunci când concluzia pledoariei este aceea a nevinovăţiei persoanei implicate
într-un proces penal, atunci solicitarea adresată instanţei va fi una de achitare; sau, dacă
va fi vorba de un discurs parlamentar pe marginea unui proiect de lege, solicitarea va viza
votarea sau respingerea acestuia.
Epilogul este, de asemenea, acea parte a discursului care se pretează în cel mai înalt
grad la utilizarea pasiunilor, oratorul având posibilitatea de a recurge la acele mijloace
care au menirea de a declanşa puternice trăiri de natură afectiv-emoţională.
Pledoaria patetică a oratorului, în partea de încheiere a discursului, se justifică prin
aceea că, acum, este momentul de a determina publicul să adopte o atitudine sau alta. În
consecinţă, oratorii cu experienţă vor face uz de întreaga lor capacitate de a influenţa
afectiv publicul, de a declanşa în sufletul acestuia emoţiile menite să-l înduioşeze sau să-l
întărâte în legătură cu o anumită persoană, stare de lucruri etc.
În structura discursului, epilogul are poziţia pe care o deţine concluzia în cadrul
raţionamentului deductiv, celelalte părţi (naraţiunea, confirmarea sau respingerea)
servindu-i ca premisă. Reuşita discursului se obţine atunci când publicul acţionează în

acelaşi sens cu concluzia epilogului.
Rezumat:
Structura discursului, care constituie obiectul de investigaţie al Dispoziţiei,
ordonează logic părţile acestuia într-o succesiune menită să asigure o eficienţă superioară
a demersului oratoric. Se începe, astfel, cu exordiul, care are rolul de a crea o atmosferă
favorabilă urmăririi şi receptării discursului, după care se enunţă tema discursului –
propoziţia sau propunerea, şi se continuă cu prezentarea problemelor ce vor constitui
substanţa discursului – diviziunea. Urmează apoi, în mod firesc, prezentarea propriu-zisă
a discursului – naraţiunea, la încheierea căreia oratorul va puncta problemele esenţiale ce
rezultă din conţinutul acesteia, căutând să le susţină cu ajutorul unor dovezi puternice –
confirmarea. În cazul discursurilor în contradictoriu, se va încerca demontarea poziţiei
susţinută de partea adversă – respingerea. Demersurile de susţinere a poziţiei proprii şi de
respingere a celei pe care se situează adversarul se vor încheia prin desprinderea
concluziei finale a întregului discurs şi cu solicitarea din partea auditoriului a unei
atitudini sau decizii în concordanţă cu o astfel de concluzie – epilogul sau peroraţia.
Concluzii
Cunoaşterea rolului ce revine fiecărei componente din structura discursului în
atingerea scopului urmărit prin prezentarea acestuia constituie o condiţie fundamentală
pentru o ordonare logică eficientă a informaţiei aflată la dispoziţia oratorului în legătură
cu tema discursului.
Movilă, Mitu, Retorica, Iaşi, Editura „Chemarea”, 1997, cap. Dispoziţia.
1. Partea introductivă a discursului se numeşte:

a. propoziţie;
b. prooemium;
c. principium;
d. exordiu.
2. Potrivit manierei de abordare a publicului, exordiul poate fi:

a. direct;
b. insinuant;
c. vehement;
d. simplu.
3. Diviziunea trebuie să fie:

a. logică;
b. completă;
c. persuasivă;
d. distinctivă;
e. dinamică.
4. Naraţiunea are un caracter istoric atunci când:

a. se referă la evenimente istorice;
b. insistă pe semnificaţia morală a faptelor;
c. relatează obiectiv şi detaşat evenimentele.
5. Confirmarea urmăreşte:
a. să susţină concluziile naraţiunii;
b. să confirme aşteptările publicului;
c. să clarifice aspectele obscure.
6. Scopul destinat epilogului este:

a. de a formula concluzia întregului discurs;
b. de a solicita o decizie/atitudine pe măsură;
c. de a mulţumi pe deplin publicul.
Temă de control: Utilizarea confirmării şi respingerii în discursurile judiciare

MODULUL VII
PLEDOARIA
1 Definirea conceptului de pledoarie şi explicitarea conţinutului acestuia;

2. Prezentarea caracteristicilor unui discurs juridic de apărare şi a rolului pe care
îl are apărătorul în înfăptuirea actului de justiţie;
3. Evidenţierea etapelor ce trebuie parcurse în procesul de pregătire şi elaborare
a pledoariei;
4. Surprinderea mecanismelor prin intermediul cărora pledoaria îşi poate atinge
scopul propus.
1. Însuşirea cunoştinţelor privitoare la pledoarie ca specie a discursului judiciar

şi la caracteristicile acesteia;
2. Cunoaşterea modului în care trebuie pregătită o pledoarie pentru ca acesta să
corespundă scopului urmărit;
3. Asimilarea procedeelor retorice utilizabile în pregătirea şi prezentarea unei
pledoarii de succes.
1. Capacitatea de-a utiliza în mod adecvat informaţi juridică disponibilă pentru

conceperea şi elaborarea unui discurs juridic de apărare;
2. Abilitatea de a polemiza cu partea adversă şi de a şti cum să acţioneze pentru
a-şi impune punctul de vedere susţinut.

Lecţia 1. PLEDOARIA ŞI STRUCTURA ACESTEIA
Pasul 1. Noţiunea de pledoarie

Pledoaria este o specie a discursului judiciar, iar funcţia ei juridică este una de
apărare, de dovedire a nevinovăţiei sau a dreptăţii persoanei în favoarea căreia este
rostită. Această specie de discurs se realizează în contradictoriu, fie cu rechizitoriul, fie
cu pledoaria celeilalte părţi.
Ea are un rol fundamental în clarificarea aspectelor de care depinde adoptarea
unei decizii corecte. De multe ori, avutul, prestigiul, libertatea şi chiar viaţa unei persoane
depind de conţinutul şi forţa de convingere a pledoariei avocaţilor care o apără.
De asemenea, tot pledoariile pot preîntâmpina producerea unor erori judiciare şi
au rolul de a asigura triumful deplin al legalităţii şi dreptăţii. De aceea, de multe ori,
avocaţii sunt consideraţi ca fiind preoţii actelor de justiţie, lor revenindu-le, în acest sens,
o foarte mare răspundere morală. Se cunoaşte, astfel, că nu rare sunt situaţiile când
persoane acuzate de săvârşirea unor fapte deosebit de grave sunt apărate cu bună credinţă
de către avocaţii de succes, obţinând achitarea ca, ulterior, să se constate vinovăţia celor
în cauză, precum şi faptul că redobândirea libertăţii a oferit ocazia comiterii de noi fapte
antisociale.
Situaţia este valabilă şi pentru acuzator, când reuşeşte să obţină condamnarea
pentru persoanele acuzate – uneori chiar pedeapsa capitală ca, mai târziu, să se constate
nevinovăţia celui condamnat.
Pasul 2. Calităţile pledoariei

Calităţile pledoariei sunt, în bună parte, identice cu cele ale naraţiunii. Astfel, o
pledoarie de succes trebuie să posede următoarele însuşiri:
a) claritatea caracteristică cerută de rolul ce revine avocatului în elucidarea
tuturor aspectelor cauzei, în prezentarea lor într-o manieră precisă şi convingătoare;
pentru a asigura claritatea, avocatul va evita construcţiile sofisticate, termenii insuficient
precizaţi, ambiguităţile şi echivocurile; el va trebui să se raporteze în permanenţă la fapte
şi la lege şi să-şi limiteze rolul la corelarea acestora, pentru a se contura concluzia
firească cu care va încheia apărarea;
b) utilitatea pledoariei, respectiv subordonarea acesteia scopului urmărit;
măiestria unui avocat, scria Quintilian, nu trebuie apreciată doar după succesul de public,
ci după rezultat; se întâlnesc avocaţi care făcând uz de diverse artificii retorice, creează
pentru moment o impresie favorabilă dar care dispare rapid, atunci când se revine la fapte
şi date obiective. Asemenea avocaţi nu urmăresc decât faima şi punerea în valoare a
persoanei lor, şi mai puţin interesul clientului; un avocat cu simţul răspunderii va trebui
să facă abstracţie de ceea ce contribuie la realizarea unui prestigiu de conjunctură şi să se
concentreze în exclusivitate asupra elementelor ce condiţionează reuşita pledoariei;
c) naturaleţea prezentării, care se obţine atunci când avocatul şi-a pregătit
temeinic discursul şi a luat în considerare toate elementele ce pot concura la influenţarea
modului de soluţionare a cauzei; naturaleţea impune evitarea stilului bombastic şi
folosirea unui limbaj sobru şi adecvat; frazele de efect nu-şi au rostul în împrejurările în
care cei care decid se călăuzesc după raţiune, adevăr şi dreptate, şi nu după impresiile de
moment;

d) combativitatea pledoariei, aceasta constituindu-se ca un discurs în ofensivă,

care atacă poziţia părţii adverse şi îşi fortifică în acelaşi timp poziţiile proprii. La această
calitate se pot adăuga cele vizând caracterul interesant şi dimensiunile rezonabile.
Pasul 3. Structura pledoariei

Pledoaria are o structură asemănătoare cu cea a discursului în genere, cu unele
mici deosebiri, şi anume:
a) lipseşte de regulă diviziunea şi, respectiv, prezentarea părţilor principale ale
naraţiunii;
b) confirmarea este înlocuită cu discuţia;
c) intervine în plus replica, atunci când se ivesc situaţii controversate de ultimă
oră.
Celelalte părţi ale pledoariei, corespunzătoare structurii oricărui discurs,
îmbracă forme specifice adecvate naturii discursului judiciar, prezentate în cele ce
urmează.
Pasul 4. Exordiul
Exordiul constituie şi în pledoarie partea introductivă ce are rolul de a capta
bunăvoinţa judecătorilor, de a suscita interesul şi atenţia lor pentru faptele prezentate, ca
şi pentru interpretarea dată acestora. În pregătirea exordiului, avocatul trebuie să ţină
seama de natura cauzei, de împrejurările în care se rosteşte discursul, de personalitatea
judecătorului, ca şi de prestigiul şi competenţa apărătorului părţii adverse; apoi, şi de
maniera în care îşi va rosti pledoaria.
Referindu-se la cauze, oratorii antici le grupau în cinci categorii şi anume:
a) cauze nobile;
b) cauze umile;
c) cauze nesigure sau ambigue;
d) cauze obscure;
e) cauze neaşteptate (uimitoare), recomandând adaptarea exordiului, ca şi a
întregii pledoarii, la specificul fiecărei cauze în parte.
Astfel, în apărarea unei cauze nobile, exordiul se va axa pe relevarea demnităţii
şi a prestigiului social ale persoanei apărate, precum şi pe sublinierea importanţei
sentinţei pe care o va adopta judecătorul pentru protejarea unei demnităţi imaculate.
Într-o cauză umilă, dată fie de persoana apărată, fie de fapta săvârşită de către
această persoană, avocatul va insista pe sentimentul de compasiune şi înţelegere,
reclamând o atitudine similară şi din partea judecătorului.
În situaţia cauzelor nesigure sau obscure, exordiul va atrage atenţia fie asupra
necesităţii de a se lua în considerare toate informaţiile şi faptele de care depind
clarificarea şi interpretarea corectă a cauzelor, fie pe ideea că în pledoaria pe care o va
prezenta în continuare, avocatul va aduce în faţa instanţei dovezi de natură să elimine
nesiguranţa şi ambiguităţile, atenţionare care va avea drept efect declanşarea interesului
pentru recepţionarea integrală a informaţiilor conţinute de pledoarie.
Corelat cu natura cauzelor, se va face trimitere la stările afective pe care poate
miza avocatul atât în exordiu cât şi în cadrul pledoariei propriu-zise. Astfel, cauzelor
nobile le vor fi asociate sentimentele de admiraţie sau invidie pentru persoanele cu un

statut social superior şi cu realizări remarcabile, pentru cauze umile, dispreţul sau mila,
iar pentru cele abjecte – indignarea şi ura.
Raportându-se la aceste stări afective posibile, avocatul trebuie să contureze în
cadrul exordiului propria-i poziţie, precum şi reacţia firească la care se aşteaptă din partea
celor ce urmează să decidă într-o asemenea cauză. La rândul lor, circumstanţele îl vor
călăuzi pe avocat să structureze exordiul şi pledoaria în funcţie de următoarele elemente:
ce va spune?, în faţa cui?, în ce împrejurări?, cu ce şanse de izbândă? Răspunsurile
adecvate la aceste probleme impun o documentare temeinică a avocatului în legătură cu
personalitatea judecătorului, cu impactul cauzei asupra opiniei publice, cu şansele ce sunt
de partea clientului şi cele ce sunt favorabile părţii adverse.
Documentarea avocatului în legătură cu personalitatea şi experienţa
judecătorului îi poate oferi acele elemente necesare pentru o abordare adecvată, el
utilizând în acest scop o serie de formule şi idei care fac plăcere judecătorului,
determinându-l să adopte o poziţie binevoitoare şi atentă.
În ceea ce priveşte personalitatea apărătorului părţii adverse, Quintilian
recomanda folosirea unor formule de recunoaştere şi preţuire deosebită a competenţei
profesionale, precum şi a talentului oratoric a acestuia, concomitent cu recunoaşterea
modestă a propriei lipse de experienţă şi a incapacităţii de a se ridica, cu succes, la nivelul
unui adversar atât de redutabil. În acest context, acelaşi autor antic avertizează că chiar şi
atunci când avocatul are convingerea unui succes sigur în cauza pentru care pledează, el
nu va trebui să nu exteriorizeze o asemenea convingere, deoarece o astfel de manifestare
îl va pune în gardă pe judecător, determinându-l să fie reticent faţă de dovezile şi
demonstraţiile acestuia.
Dacă pledoaria urmează celei a avocatului părţii adverse, care a reuşit să
convingă deja instanţa asupra celui de partea căruia este dreptatea, atunci avocatul va
anunţa în cadrul exordiului că vine cu dovezi noi, care le infirmă pe cele prezentate
anterior, avertizare ce va trezi interesul judecătorului pentru ascultarea dovezilor
respective.
În situaţia în care se constată oboseala judecătorului, cea mai adecvată soluţie
pentru înviorarea atmosferei este aceea de a anunţa că pledoaria ce va fi prezentată va fi
foarte scurtă şi la obiect, evident cu condiţia de a se urmări cu atenţie de către cei cărora
li se adresează datele prezentate şi modul de argumentare.
Exordiul pledoariilor ce urmează după pledoaria adversarului va trebui
modificat corespunzător datelor prezentate de cealaltă parte, precum şi în funcţie de
atitudinea obţinută de acesta din partea judecătorului.
În măsura în care avocatul se raportează în exordiu la cele prezentate anterior, el
creează impresia de construire momentană a discursului, de disponibilitate pentru
adecvarea apărării la orice nouă informaţie, iar această impresie se va păstra şi în
continuare, chiar dacă avocatul nu va face decât să prezinte discursul pregătit de acasă.
Avantajul pe care îl oferă o asemenea impresie favorabilă este acela că instanţa de
judecată va urmări cu atenţie întreaga prezentare, convinsă fiind că avocatul îi va furniza
noi informaţii, altele decât cele pe care le-a audiat anterior.
Indiferent de natura cauzei şi modalităţile folosite de avocat la întocmirea
exordiului, acesta trebuie să îndeplinească o serie de condiţii de formă, respectiv:
a) să fie expus în termeni sobri, clari şi precişi, fără podoabe stilistice;

b) să se încadreze, în privinţa dimensiunilor, în limite rezonabile, încât să nu

provoace plictiseala auditoriului, înainte de a se trece la prezentarea planului propriu-zis;
c) să prezinte coerenţă logică şi să evite producerea unor blocaje de memorie, a
unor bâlbâieli, deoarece în astfel de cazuri, apărarea este definitiv compromisă.
O altă problemă care se ridică în legătură cu exordiile pledoariilor va fi aceea
dacă este absolut necesară prezentarea exordiului în toate împrejurările sau dacă intervin
şi momente în care se poate renunţa la exordiu.
Analiza situaţiei concrete evidenţiază că exordiul nu este necesar acolo unde
cauza este foarte clară, iar instanţa pare a fi câştigată de partea celui pe care îl apără
avocatul. Cât priveşte posibilitatea prezentării exordiului, aceasta va fi înlăturată în
situaţia în care timpul afectat pledoariei este restrâns din motive obiective, sau când
instanţa solicită imperios intrarea în fondul problemelor. Împrejurări de acest fel trebuie
să-l determine pe avocat să revină pe parcursul pledoariei la acele elemente menite să
realizeze scopurile vizate de prezentarea exordiului.
Pasul 5. Naraţiunea sau relatarea faptelor
Naraţiunea constituie o parte esenţială a pledoariei şi aceasta pentru că pe
parcursul acesteia se vor prezenta faptele în jurul cărora se vor structura elementele de
apărare. Relatarea trebuie realizată în mod obiectiv, clar şi precis, astfel încât conţinutul
celor expuse să fie înţeles integral de către auditoriu. Verosimilitatea naraţiunii constituie
o condiţie indispensabilă a acceptării ei ca suport al apărării juridice. În situaţia în care
faptele prezentate dau impresia de neverosimil, de ceva ieşit din comun, atunci avocatul
le poate prezenta, pentru început, cu titlu de ipoteză, urmând să aducă, în continuare,
dovezi ce vor proba veridicitatea lor.
Uneori, între datele prezentate pe parcursul naraţiunii par să existe nepotriviri şi
contradicţii, situaţie ce impune avocatului prezentarea de noi elemente, ele fiind
conturate doar în măsura în care nu se ţine seama de faptul că e vorba de momente sau
conjuncturi diferite.
Desfăşurarea naraţiunii poate urma calea strict cronologică (faptele fiind
prezentate în ordinea în care s-au produs) sau calea logică, ce constă în selectarea faptului
esenţial vizat de însuşi fondul cauzei şi, pornind de la acesta, reconstituirea într-o formă
concentrată a succesiunii reale a evenimentelor.
Teoreticienii moderni atrag atenţia asupra necesităţii ca prezentarea faptelor să
fie întregită de analiza resorturilor psihologice ale acestora, pentru a se pune în evidenţă
circumstanţele atenuante sau agravante; de asemenea, şi pentru a se realiza o înţelegere
deplină a modului în care a gândit şi acţionat persoana care a săvârşit faptele respective.
De multe ori, prezentarea faptelor este susţinută prin lectura pieselor aflate la
dosar. Această acţiune fracţionează însă discursul şi poate genera momente de monotonie
şi chiar de plictiseală. De aceea, este recomandabil utilizarea unor elemente retorice
colaterale, cum ar fi: gestica, tonalitatea vocii, interogaţia, precum şi raportarea de fiecare
dată a documentului prezentat la faptele în susţinerea sau infirmarea cărora acţionează
respectivul document.
Pasul 6. Discuţia juridică

Discuţia juridică este a treia parte a pledoariei, iar esenţa ei constă în aplicarea
de norme şi principii juridice la faptele dovedite pe parcursul pledoariei.

Luând în consideraţie natura discuţiei juridice, o primă etapă a acesteia o

constituie dovedirea faptelor la care se vor aplica normele şi principiile în cauză. În acest
sens, discuţia urmează regulile generale ale confirmării sau ale adeveririi şi se
concentrează fie asupra faptelor esenţiale, fie asupra celor controversate. Şi în primul caz,
ca şi în celălalt, discuţia se face pe bază de dovezi, iar folosirea dovezilor poate urma fie
o logică ascendentă, fie calea ce porneşte de la prezentarea celor mai puternice dovezi şi
continuă cu invocarea tuturor celorlalte informaţii, care sporesc autenticitatea şi greutatea
dovezii principale. În această acţiune nu trebuie trecute sub tăcere dovezile care sunt
favorabile părţii adverse, ci se impune prezentarea şi analizarea lor într-un alt context
decât cel utilizat de adversar, pentru a li se diminua, deopotrivă, valoarea şi importanţa.
Intervin, apoi, pe parcursul discuţiei juridice relatările martorilor, care nu
întotdeauna sunt conform cu adevărul. De multe ori, martorii deformează adevărul fără a
fi conştienţi, ei acţionând fie sub impulsul autosugestiei sau al sugestiei colective, fie
datorită impactului emoţional deosebit de puternic pe care l-a avut asupra martorului
evenimentul la care acesta a fost prezent, fie datorită presiunilor ce vin din partea opiniei
publice sau a factorilor de manipulare a opiniei publice.
Pentru a demonta mărturiile mistificatoare, avocatul poate recurge la procedee
adecvate: confruntarea persoanelor ce relatează cu privire la unul şi acelaşi fapt;
evidenţierea contradicţiilor ce apar între elementele relatate de martor; raportarea
mărturiilor la alte dovezi a căror autenticitate este unanim recunoscută; demonstrarea că
martorul respectiv are un anume interes în cauza ce se judecă, deci nu este un martor
obiectiv.
Pot fi, de asemenea, obiecte ale discuţiei juridice documentele aflate la dosar,
caz în care avocatul se va sprijini pe cele ce îi sunt favorabile şi va pune sub semnul
îndoielii documentele care avantajează cealaltă parte.
Potrivit neo-retoricii, discuţia juridică se va diferenţia în funcţie de natura
penală sau civilă a cauzei. În timp ce în procesele penale discuţia se concentrează cu
precădere asupra faptelor pentru a se proba vinovăţia sau nevinovăţia celui acuzat, în
procesele civile, discuţia se poartă asupra normei juridice, sub autoritatea căreia va fi
plasată problema aflată în litigiu.
În astfel de procese, discuţia parcurge următoarele etape:
a) stabilirea naturii juridice a cauzei;
b) identificarea normei juridice ce reglementează
soluţionarea faptelor aparţinând genului respectiv;
c) invocarea practicii juridice, respectiv a soluţiilor date în cazuri similare,
precum şi a punctelor de vedere formulate de doctrina juridică.
Pasul 7. Respingerea
Respingerea este momentul complementar al discuţiei juridice şi ea se
realizează, de multe ori, concomitent cu prima activitate. În cadrul acestei operaţiuni,
atenţia se va concentra fie asupra dovezilor folosite de partea adversă şi care nu sunt
suficient de trainice, fie asupra modului în care au fost utilizate, fie a concluziilor
degajate în urma stabilirii anumitor fapte. De asemenea, pot fi contestate şi piesele aflate
la dosar, care au servit ca bază de argumentare celeilalte părţi.
În respingerea argumentării părţii adverse, avocatul trebuie să convingă că se
situează pe o poziţie de deplină obiectivitate, că ia în seamă toate dovezile folosite de
adversar, că iniţial nu s-a îndoit de autenticitatea lor, dar că pe parcurs au apărut elemente
noi, care le-au diminuat importanţa.
Această procedură folosită de avocat elimină bănuiala de subiectivism şi
contribuie la crearea convingerii de imparţialitate şi probitate profesională deplină.
Pasul 8. Concluzia
Concluzia pledoariei este partea de încheiere în care se formulează în mod
sintetic esenţa dis¬cuţiei juridice şi a respingerii, ea fiind rezultatul pe care avocatul
trebuie să-l prezinte ca avînd o justi¬ficare totală, de unde solicitarea unei sentinţe în
concordanţă cu adevărul concluziei.
Lecţia 2. PREGĂTIREA PLEDOARIEI
Pasul 1. Etapele pregătirii pledoariei

Pregătirea temeinică a acesteia condiţionează succesul discursului, fapt ce a
determinat pe marii oratori să se oprească asupra operaţiunilor ce trebuie efectuate în
pregătirea discursului de apărare. Relevante în această privinţă sunt recomandările lui
Quintilian, care tratează minuţios fiecare etapă a procesului de pregătire a acestei specii
de discurs.
Primul moment îl constituie discuţia cu persoana ce urmează a fi apărată. În
desfăşurarea discuţiei, avocatul trebuie să dovedească atenţie şi răbdare, să nu blocheze
relatarea evenimentelor de către clientul său, ci, dimpotrivă, să-i stimuleze dorinţa de a
spune totul.
Quintilian atrage atenţia asupra unui fenomen psihologic ce intervine în cadrul
primei întâlniri dintre client şi avocat, şi anume, acela de identificare a apărătorului cu
acuzatorul sau cu judecătorul. De aici, reţinerea clientului de a fi sincer faţă de apărător,
acesta manifestând dorinţa de a relata doar acele fapte ce-i sunt favorabile.
Intervine, apoi, inhibiţia datorată întâlnirii şi discutării cu o persoană
necunoscută. Prin urmare, avocatul trebuie să ţină seama de aceste aspecte şi să reia
discuţia cu cel ce solicită serviciile sale. De asemenea, se impune consemnarea tuturor
relatărilor făcute de către client cu ocazia fiecărei întâlniri, urmând ca, apoi, relatările să
fie confruntate pentru a se depista neconcordanţele sau aspectele în legătură cu care
clientul adoptă o poziţie circumspectă.
Avocatul trebuie să ţină seama şi de subiectivismul persoanei care relatează,
aceasta fiind încredinţată că dreptatea este de partea ei, că dispune de dovezi zdrobitoare
în favoarea sa, făcând afirmaţii de felul acelora că poate recurge la mărturiile a zeci şi
zeci de oameni care să-i susţină dreptatea, că dispune de probe considerabile în sprijinul
dreptăţii sale. Însă când i se vor solicita asemenea dovezi sau se vor audia martorii, se va
constata că toate aceste probe există doar în mintea clientului. De aceea, Quintilian
recomandă o anumită circumspecţie faţă de încrederea clientului în dreptatea cauzei sale
şi verificarea obiectivă a tuturor mijloacelor de apărare menţionate de acesta. După ce
avocatul realizează o anumită imagine cu privire la evenimentele în care a fost implicat
clientul său, el va trebui să se convingă că această imagine corespunde realităţii.
În consecinţă, se va întâlni din nou cu clientul şi îi va solicita acestuia să
repovestească unele fapte şi să răspundă la întrebările ce vizează situaţii neclare sau
îndoielnice.
Avocatul trebuie să-şi convingă clientul să manifeste o sinceritate deplină şi să

fie conştient că numai atunci când apărătorul său este în posesia informaţiei integrale, el
poate realiza o evaluare realistă atât a faptelor care îi sunt favorabile clientului, cât şi a
celor care îl dezavantajează.
După ce avocatul a ajuns, pe baza relatărilor persoanei pe care o va apăra, la un
anumit punct de vedere în legătură cu starea reală a faptelor, urmează studierea dosarului.
El trebuie să revină şi în cazul studiului pieselor aflate la dosar, deoarece nu întotdeauna
se reţin toate aspectele de la prima lectură.
De asemenea, va trebui să confrunte în permanenţă informaţiile desprinse din
studiul dosarului cu cele furnizate de către client, procedură ce îi va permite să se
lămurească asupra părţilor slabe şi tari, cât şi asupra autenticităţii datelor pe care i le-a
prezentat persoana apărată.
În urma parcurgerii etapelor enumerate, apărătorul dispune de informaţia
necesară pentru a se edifica asupra cauzei şi a conţinutului acesteia, asupra şanselor de
izbândă ale clientului, precum şi asupra faptelor care îi sunt nefavorabile. Prin urmare, el
va avea posibilitatea să conceapă, într-o primă formă, structura apărării, selectând acele
elemente care îi sunt favorabile şi oprindu-se asupra celor mai adecvate mijloace de
argumentare.
Pentru a se convinge de soliditatea apărării, avocatul trebuie să se situeze, în
continuare, pe poziţia adversarului şi să încerce să utilizeze informaţia primită pentru
apărarea interesului părţii adverse. Printr-o asemenea transpunere, avocatul va identifica
părţile slabe ale poziţiei clientului şi direcţiile în care trebuie să acţioneze pentru a obţine
noi elemente în sprijinul apărării sale.
Urmează cea de-a treia ipostază în care se va plasa avocatul, cea a
judecătorului, el analizând de data aceasta atât punctul de vedere al apărării, cât şi pe cel
al părţii adverse, de pe poziţia judecătorului. Prin această triplă transpunere, avocatul
evită situaţia de a fi luat prin surprindere sau de a nu fi evaluat posibilităţile diverselor
interpretări ale pieselor aflate la dosar şi, implicit, a atitudinilor ce pot fi adoptate.
În sfârşit, ultima etapă este cea a documentării în legătură cu soluţiile date în
cazurile similare, precum şi cu prevederile legislaţiei sub incidenţa căreia se află cazul în
care oratorul va pleda. Abia după parcurgerea tuturor acestor etape, avocatul poate
proceda la elaborarea formei definitive a pledoariei şi, de asemenea, la structurarea
adecvată a acesteia.
Expunerea aspectelor tehnice de pregătire a pledoariei este continuată de către
Quintilian cu prezentarea considerentelor de ordin moral, precum şi a răspunderii pe care
şi-o asumă avocatul atunci când acceptă să apere o anumită persoană.
În primul rând, avocatul trebuie să conştientizeze faptul că toate speranţele
persoanei apărate sunt investite în el, şi că de seriozitatea pregătirii pledoariei va depinde
îndeplinirea acelor speranţe.
În al doilea rând, nu îi este permis avocatului să neglijeze documentaţia în
vederea pregătirii pledoariei şi să se limiteze la aşa-zisa documentare la faţa locului – în
instanţă. Mulţi avocaţi, consemnează el, îşi fac un titlu de glorie din a recunoaşte că
pledoaria lor se bazează doar pe informaţiile reţinute cu ocazia audierii părţilor şi că
aceste informaţii le sunt suficiente pentru elaborarea pledoariei. O asemenea atitudine
denotă aroganţă, rea-credinţă şi lipsă de responsabilitate.

Pasul 2. Metode de pregătire şi prezentare a pledoariei

Pledoaria este, de cele mai multe ori, un discurs pe care oratorul îl prezintă liber
în faţa instanţei. Nu întotdeauna, însă, oratorul dispune de aptitudinile şi experienţa
necesară prezentării unui discurs oral. Astfel, avocaţii tineri, care se află la începutul
carierei lor, trăiesc intens impactul emoţional al întâlnirii cu publicul, cu instanţa şi cu
atmosfera existentă în sala de judecată, ceea ce determină apariţia tracului şi a blocajelor
de memorie. De aceea, pentru evitarea unor asemenea neplăceri, se recurge la redactarea
în scris a pledoariei şi la citirea acesteia în faţa instanţei. Această metodă prezintă şi unele
avantaje dar şi foarte multe dezavantaje. Avantajele constau în:
a) elaborarea minuţioasă a discursului;
b) posibilitatea revenirii asupra conţinutului şi formei până la realizarea unei
variante cât mai bune;
c) evitarea riscului pierderii din vedere a unor aspecte importante, ca şi pe acela
de a nu se trata corespunzător problemele de fond ale cauzei.
În schimb, dezavantajele sunt date, mai întâi, de faptul că lectura textului nu
permite utilizarea întregii game de mijloace retorice utilizabile în cazul discursului oral.
Astfel, nu se pot urmări reacţiile auditoriului, nu se poate folosi gestica ce însoţeşte
discursul oral şi, de asemenea, nu se poate adapta textul la elementele nou intervenite pe
parcursul procesului.
În consecinţă, pot apărea situaţii în care discursul nu mai este adecvat.
Conştientizarea acestor dezavantaje au determinat utilizarea unei alte forme, ce
îmbină atât avantajele redactării în scris a discursului, cât şi pe cele ale prezentării sale
orale. Aceasta constă în redactarea în scris a textului, care apoi va fi memorat şi prezentat
oral; singurul risc posibil în asemenea situaţii va fi doar cel al blocajelor de memorie.
Istoria oratoriei evidenţiază că chiar oratori celebri au utilizat această metodă,
dar pentru a o folosi cu succes, este necesară prezenţa unei memorii superioare.
O a treia metodă este cea folosită de oratorii cu experienţă şi care constă în
schiţarea planului pledoariei, în fixarea elementelor principale asupra cărora se va axa
apărarea, urmând apoi ca acest schelet să îmbrace forma definitivă în momentul rostirii
discursului.
O formulă des uzitată în cazul acestei proceduri o constituie practica elaborării
notelor de pledoarie, care constă în consemnarea ideilor principale, acestea fiind
dezvoltate apoi în cadrul instanţei.
În prezentarea pledoariei intervine de multe ori improvizaţia retorică. Ea
constă în capacitatea de adaptare a discursului elaborat anterior la împre¬jurările nou
intervenite. Improvizaţia reprezintă o expresie a creativităţii şi, respectiv, a invenţiei
retorice.
În cadrul pledoariei, împrejurările care determină folosirea improvizaţiei pot fi:
a) impresia favorabilă realizată de discursul părţii adverse şi utilizarea de către
aceasta a unor probe care nu mai pot fi utilizate de către cealaltă parte;
b) mărturiile depuse pe parcursul desfăşurării procesului;
c) apariţia unor noi probe şi informaţii necunoscute în momentul elaborării
pledoariei.
Dacă avocatul nu va integra în conţinutul pledoariei sale aceste noi informaţii
sau nu va ţine seama de argumentarea părţii adverse din pledoaria deja prezentată, atunci
discursul său va dobândi un caracter artificial şi inadecvat. De aceea, se recomandă luarea
în considerare şi a necesităţii de modificare din mers a discursului şi, uneori, de

modificare chiar pe parcursul rostirii sale.
În consecinţă, se impune, mai întâi, gândirea acelor locuri în care pot fi
introduse posibile modificări. Apoi, avocatul va trebui să urmărească cu atenţie
desfăşurarea procesului şi să reţină toate datele nou apărute în funcţie de care îşi va
modifica discursul.
În sfârşit, posibilitatea de adaptare a discursului la noile situaţii va fi superioară
atunci când se foloseşte cea de-a treia formulă de pregătire şi elaborare a discursului.
De asemenea, avocatul va fi pus la adăpost de un mare număr de surprize dacă,
înainte de elaborarea discursului, s-a situat atât pe poziţia părţii adverse, cât şi pe cea a
judecătorului.
Pasul 3. Procedee retorice folosite în pregătirea şi prezentarea pledoariei

Dacă rolul pledoariei este acela de a convinge în legătură cu adevărul anumitor
fapte, cu vinovăţia sau nevinovăţia persoanelor implicate în procese penale sau a dreptăţii
celor implicaţi în procese civile, atunci avocatul trebuie să facă uz de acele procedee
retorice care amplifică puterea de convingere a discursului. Asemenea procedee vor fi
utilizate diferenţiat, corespunzător scopurilor urmărite de fiecare parte a discursului.
Astfel, în exordiu, avocatul poate recurge la interogaţie şi autointerogaţie pentru a enunţa
problema în legătură cu care urmează să pledeze, la apostrofări atunci când se adresează
direct avocatului celeilalte părţi sau la metoda cunoscută sub numele de prolepsă şi care
constă în enunţarea posibilelor obiecţiuni ce ar putea veni dinspre partea adversă şi în
oferirea răspunsurilor menite să înlăture obiecţiunile în cauză. În anumite situaţii se poate
face uz chiar şi de tonul patetic pentru a determina o atitudine favorabilă din partea
judecătorului pentru clienţii săi.
Pe parcursul naraţiunii, se recomandă folosirea acelor mijloace retorice care
contribuie la influenţarea tabloului prezentat, la creşterea gradului de verosimilitate a
celor relatate. În acest scop, se va folosi procedeul identificării avocatului cu persoana
apărată, utilizându-se pentru aceasta persoana întâia plural; apoi pentru realizarea unei
anumite cadenţe a exprimării, ca şi pentru distingerea elementelor esenţiale de cele
nesemnificative, avocatul poate folosi timpul prezent, deşi se referă la fapte ce au avut loc
în trecut sau poate alterna prezentul cu imperfectul, ultimul folosindu-se pentru
înfăţişarea unor episoade mai puţin importante.
Tot în cadrul naraţiunii este necesară atragerea atenţiei asupra evenimentelor
decisive, ca şi asupra concluziilor ce se pot degaja pe baza interpretării lor. De aceea,
avocatul este nevoit să recurgă la anumite repetiţii şi, pentru a evita monotonia şi
agasarea celor nevoiţi să asculte de mai multe ori aceeaşi idee, se vor folosi expresii
lingvistice diferite pentru formularea aceluiaşi enunţ.
Nu lipsite de importanţă sunt elementele retoricii care aparţin acţiunii, respectiv
fizionomia, pronunţia, tonalitatea, gesticulaţia. Astfel, pentru a sublinia şi a face mai
relevante anumite idei, avocatul va recurge la gesticulaţie, va urmări cu privirea reacţiile
auditoriului şi îşi va modula vocea potrivit momentelor prezentate şi importanţei lor. De
exemplu, de la tonul neutru, detaşat, care se recomandă a se folosi în relatarea faptelor, se
poate trece la unul patetic, cu accente de compasiune sau revoltă şi, în anumite situaţii,
chiar la un ton pronunţat vehement. De fiecare dată, avocatul va trebui să selecteze acele

mijloace şi procedee retorice care răspund în cel mai înalt grad naturii cauzei, importanţei
problemei pe care o prezintă, atitudinii pe care doreşte să o obţină din partea instanţei.
Rezumat:
Specie a genului judiciar, pledoaria este discursul de apărare rostit de către
avocat în apărarea clientului său, în contradictoriu cu discursul de apărare al părţii
adverse – în procesele civile, ori cu rechizitoriul reprezentantului parchetului – în
procesele penale. Are un rol fundamental în elucidarea problemelor ce ţin de natura
cauzei şi, implicit, în asigurarea condiţiilor pentru înfăptuirea corectă a actului de justiţie.
Pentru aceasta, însă, trebuie ca avocatul să fie un profesionist de înaltă clasă, cu o ţinută
morală ireproşabilă şi pe deplin conştient de responsabilitatea misiunii sale. Asumarea
obligaţiei de a-şi reprezenta clientul în instanţă echivalează cu asumarea obligaţiei din
partea acestuia de-a întreprinde tot ce este necesar pentru ca persoana apărată de către el
să beneficieze de o sentinţă dreaptă.
Concluzii
Instituţia avocaturii, exercitată în condiţii de înalt profesionalism şi deplină
responsabilitate morală, constituie, aşadar, o componentă esenţială a sistemului de
înfăptuire a justiţiei în orice societate organizată pe baze statale.
Quintilianus, M. Fabius, Arta oratorică, Bucureşti, Editura Minerva, 1974, II,
pp. 12-32.
1. Pledoaria este un discurs:

a. deliberativ;
b. polemic;
c. judiciar;
d. demonstrativ.
2. Discursul avocatului este în contradictoriu cu:

a. discursul procurorului;
b. al avocatului părţii adverse;
c. al judecătorului.
3.Discuţia juridică are ca obiect:

a. faptele relatate în naraţiune;
b. depoziţiile martorilor;
c. piesele aflate la dosarul cauzei;
d. normele juridice aplicabile cauzei.
4. Discuţia juridică în cauzele penale se axează cu precădere pe:

a. faptele puse în seama acuzatului;
b. relatările martorilor;
c. normele juridice aplicabile cauzei.
5. În pregătirea pledoariei este necesar:

a. să se discute cu clientul pentru informare;
b. să se studieze piesele aflate la dosar;
c. să se discute în prealabil cu martorii;
d. să se solicite informaţii de la judecător.
6. În asigurarea succesului unei pledoarii intervin:

a. competenţa profesională a avocatului;
b. pregătirea temeinică a apărării;
c. talentul oratoric al avocatului;
d. relaţiile bune ale avocatului cu judecătorii;
e. faima avocatului.
Temă de control: Metode de pregătire şi prezentare a pledoariei.

MODULUL VIII
ELOCUŢIUNEA
1. Definirea conceptelor de elocuţiune, stil şi figuri stilistice;

2. Prezentarea şi descrierea principalelor tipuri de stil, a condiţiilor utilizării
optime a fiecăruia dintre stilurile prezentate;
4. Expunerea figurilor retorice şi, implicit, a celor mai uzitate figuri stilistice, cu
caracterizarea fiecăreia dintre figurile prezentate;
5. Relevarea unităţii ce trebuie să existe între conţinutul discursului şi forma
stilistică a acestuia.
1. Asimilarea conţinutului conceptelor de elocuţiune, stil şi figuri stilistice

2. Însuşirea cunoştinţelor privitoare la stilurile discursului şi caracteristicile
stilurilor, a figurilor stilistice disponibile pentru arta oratorică
3. Cunoaşterea regulilor ce se impun a fi respectate în folosirea figurilor de stil,
în realizarea unităţii stilistice a discursului.
1. Capacitatea de-a utiliza în cunoştinţă de cauză formele stilistice recomandate

pentru retorică
2. Formarea abilităţilor necesare analizei stilistice a discursului, a distingerii
discursurilor reuşite sub aspect stilistic de cele ce sunt deficitare din acest punct de
vedere.

Lecţia 1. STILUL
Pasul 1. Conceptul de elocuţiune

Conceptul de elocuţiune este originar din limba latină şi el desemnează acea
parte a retoricii care se ocupă de principiile şi regulile selectării şi folosirii expresiilor
lingvistice în cadrul unui discurs, pentru a se realiza o concordanţă cât mai deplină între
conţinutul ideatic şi forma de exprimare a ideilor. De asemenea, elocuţiunea va studia
expresivitatea limbajului, forţa persuasivă a diverselor expresii şi construcţii lingvistice,
topica propoziţiei şi a frazei. Atât stilistica, cât şi alte discipline estetice sau lingvistice,
evidenţiază puterea pe care o dobândesc cuvintele dacă sânt judicios folosite. Aceeaşi
idee, însă formulată în cuvinte diferite, va avea efecte diferite asupra auditoriului. Apoi,
aceleaşi cuvinte, dar folosite într-o altă succesiune, generează alte efecte asupra acelui
care le receptează.
Pasul 2. Noţiunea de stil

În cadrul elocuţiunii, ca parte distinctă a retoricii, locul central revine noţiunii
de stil. Prin stil se înţelege, mai întâi, forma ce se imprimă unui discurs, formă ce va
depinde de substanţa discursului, genul acestuia, natura auditoriului şi personalitatea celui
care a elaborat discursul.
Iniţial, termenul latin stylus desemna atât unealta de scris, cât şi scrierea
îngrijită, frumoasă. Prin extindere, conceptul de stil va dobândi o sferă mult mai largă, el
vizând mai întâi modul de exprimare şi modul de gândire ale unei persoane, apoi, modul
de a fi şi de a se manifesta al acesteia. În creaţia literară, stilul „este expresia, arta de a
scrie, care face sensibile ideile şi sentimentele noastre; este mijlocul de comunicare între
spirite. Nu este numai darul de a exprima gândurile, ci arta de a le aduce în prezent, de a
le face să se nască, de a vedea legătura dintre ele, de a le face vizibile”.
În orice rezultat al activităţii umane se regăseşte, în ultimă instanţă,întreaga
personalitate a celui care a realizat activitatea respectivă (temperament, inteligenţă,
caracter, instrucţie, educaţie, experienţă). Pornind de la această corelaţie a multiplelor
determinări ale personalităţii umane ce se regăsesc în fiecare din acţiunile acesteia, se va
ajunge la concluzia formulată de unul dintre reprezentanţii de seamă ai clasicismului
francez – Buffon – că „stilul este omul însuşi“. Un asemenea enunţ surprinde relaţia
intimă dintre personalitatea umană şi forma acţiunilor acesteia, iar în cazul retoricii,
unitatea dintre conţinutul şi forma discursului şi personalitatea oratorului (de exemplu,
oratorul cu un temperament coleric va fi înclinat spre folosirea unui stil vehement, a unei
cadenţe rapide de succesiune a cuvintelor, propoziţiilor şi frazelor; dimpotrivă, un
temperament flegmatic va practica un stil lent, fără culoare afectivă şi de totală detaşare
faţă de semnificaţia celor prezentate).
Pasul 3. Calităţile stilului

O primă calitate a stilului este adecvarea, care se referă, mai întâi, la adecvarea
expresiilor lingvistice la conţinutul ideilor formulate cu ajutorul acestora, iar apoi, la
corelarea mijloacelor retorice cu genul şi problematica discursului. Realizarea acestei
calităţi stilistice impun atât o stăpânire temeinică a mijloacelor de expresie de către
orator, cât şi o îndelungată practică oratorică. Datele furnizate de oratorie evidenţiază că

pentru fiecare gen de idei sunt adecvate anumite forme şi mijloace stilistice şi că alegerea
celor potrivite se realizează doar atunci când oratorul dispune atât de capacitatea creativă
în domeniul retoricii, cât şi de un simţ adecvat al limbii.
În strânsă unitate cu adecvarea va fi convenienţa stilului şi care se exprimă în
folosirea mijloacelor retorice potrivite pentru fiecare caz în parte. Dacă adecvarea vizează
doar expresiile lingvistice, convenienţa este un concept mai larg, care include, pe lângă
elementele ce aparţin elocuţiunii, şi pe cele aparţinând dispoziţiei şi acţiunii retorice.
Diversitatea reprezintă o altă calitate a stilului, care este solicitată de
diversitatea genurilor şi a problematicii, a scopurilor discursurilor, chiar şi de diversitatea
auditoriului şi a împrejurărilor în care se rostesc discursurile. Cicero avertiza că avocatul
nu trebuie să se adreseze în acelaşi fel tuturor judecătorilor, nici să trateze în acelaşi mod
toate cauzele, şi nici să folosească acelaşi stil pe întreg parcursul discursului. În
consecinţă, în discursul demonstrativ se va utiliza, de regulă, stilul simplu, fără podoabe
stilistice deosebite, în genul judiciar, stilul temperat, iar în unele specii ale discursului
deliberativ – stilul sublim.
Pe de altă parte, se recomandă ca diversitatea stilistică să vizeze nu numai
tipurile diferite de discurs, ci şi componentele unuia şi aceluiaşi discurs. Dacă exordiul
va folosi, de regulă, stilul simplu şi tonul detaşat al discursului, pe parcursul naraţiunii se
poate recurge atât la stilul simplu, cât şi la cel temperat, ca apoi confirmarea, respingerea
şi epilogul să folosească cu precădere stilul temperat, iar în funcţie de disponibilitatea şi
arta oratorului, şi anumite elemente ale stilului sublim. De asemenea, în ultima parte,
pateticul va constitui o notă dominantă.
O altă calitate a stilului este muzicalitatea, aceasta vizând cu prioritate
discursurile orale. Muzicalitatea constă în caracterul melodios al frazelor, în ritmul
armonios al rostirii discursului şi în tonul plăcut folosit de orator. Marii oratori au cultivat
în permanenţă această calitate a stilului, menită să sporească caracterul agreabil al
discursului.
Firescul şi naturaleţea stilului reprezintă alte însuşiri definitorii ale stilului
oratoric, ele regăsindu-se în fluenţa discursului, în impresia că discursul este elaborat pe
moment şi fără vreun efort evident din partea oratorului. Impresia de firesc o realizează
numai acele discursuri care se apropie de desăvârşire şi care implică un volum foarte
ridicat de muncă.
Istoria literaturii, la rândul ei, ne oferă numeroase exemple privind exerciţiile de
desăvârşire stilistică a creaţiei literare până la realizarea acelei forme în care cuvântul se
potriveşte perfect cu ideea exprimată. Astfel, manuscrisele rămase de la Eminescu
evidenţiază că până la realizarea formei finale a majorităţii poeziilor sale s-au
experimentat numeroase alte variante pentru fiecare caz în parte.
Unitatea stilistică – reprezintă o ultimă calitate a stilului şi ea constă în armonia
realizată între diversele mijloace stilistice folosite pe parcursul unui discurs sau a unei
creaţii literare.

Lecţia 2. STILURILE DISCURSULUI
Pasul 1. Stilul simplu

Stilul simplu este cel mai folosi stil la care recurg atât persoanele simple, cât şi
cele cu un grad mai ridicat de pregătire. El se caracterizează prin folosirea limbajului
comun, prin evitarea podoabelor stilistice şi prin recurgerea doar la ceea ce este absolut
necesar pentru a formula o anumită idee.
În istoria literaturii, stilul simplu se regăseşte la începutul creaţiei literare,
în literatura româ¬nă, el fiind stilul folosit predilect de către cronicari.
În retorică, stilul simplu este folosit, de regulă, în discursurile
demonstrative, iar în celelalte genuri de discurs, în exordii şi naraţiuni. Comparat cu
vestimentaţia, stilul simplu se aseamănă cu acea ţinută vestimentară în care aten¬ţia este
acordată în primul rînd utilităţii şi apoi aspectului estetic.
Exprimîndu-se metaforic, unii teoreticieni ai retoricii au comparat stilul
simplu cu vestimen¬ta¬ţia fetei de la ţară. Se invoca, în acest sens, simplitatea dar şi o
anumită eleganţă naturală a vestimen¬taţiei, absenţa oricărei podoabe, singurul
accesoriu fiind o floare sau o cunună.
Pasul 2. Diviziunile stilului simplu
Stilul simplu cunoaşte, la rîndul său, trei specii şi anume:
a) stilul simplu propriu-zis;
b) stilul familiar;
c) stilul naiv.
Stilul simplu propriu-zis este folosit atât în discursuri, cât şi în anumite genuri
de creaţie literară. Pe lângă absenţa podoabelor, stilul simplu este clar, concis şi precis.
Absenţa metaforelor, comparaţiilor, epitetelor, evitarea construcţiilor alambicate şi a
folosirii termenilor cu semnificaţii multiple, imprimă stilului simplu capacitatea de a
exprima adecvat şi inteligibil ideile ce alcătuiesc conţinutul. Fiecare expresie lingvistică
are o semnificaţie precisă şi un referenţial foarte clar definit.
În cadrul stilului simplu predomină impresia de firesc şi naturaleţe, de absenţă a
oricărei preocupări pentru forma atrăgătoare a textului. Aceasta nu înseamnă, însă, că
forma realizată este rezultatul doar al inspiraţiei de moment, ci doar faptul că autorul
discursului a ajuns la un asemenea grad de desăvârşire, încât reuşeşte să realizeze forma
potrivită pentru fiecare caz în parte.
Cicero afirma că este o adevărată artă să dai impresia că ceva este realizat fără
efort artistic.
Stilul familial se practică în discuţiile obişnuite, dar de către persoane cu un
anumit nivel de pregătire intelectuală (stilul cafenelei, al saloanelor literare).
Stilul naiv vizează nu naivitatea şi simplitatea mijloacelor de expresie, ci
naivitatea ideilor. Este întâlnit la oamenii simpli şi la persoanele fără o experienţă de
viaţă bogată.
Pasul 3. Stilul temperat sau înflorit

Stilul temperat este practicat în discursurile cu caracter omagial, solemn,
evocator, ca şi în unele părţi ale discursului deliberativ, judiciar. Se caracterizează, în
primul rând, prin bogăţia echilibrată a figurilor de stil, apreciindu-se că această variantă
stilistică foloseşte ceea ce se cheamă floarea cuvintelor. Aceasta înseamnă că, în cadrul
stilului temperat, se dă o atenţie deosebită formei alese a expresiilor căutându-se
întotdeauna cele mai reuşite şi mai plăcute forme de exprimare. „Eleganţa acestui stil
rezultă din faptul că se îngrijeşte foarte mult de alegerea cuvintelor, nemulţumindu-se
numai cu expresiile obişnuite. El se distinge prin armonia formei, prin îmbinarea plăcută
şi inspirată a elementelor sale constitutive, printr-o sobrietate echilibrată, prin gest şi
frumuseţe”.
Pasul 4. Calităţile stilului temperat

Prima notă definitorie a stilului temperat este eleganţa care se remarcă atât în
caracterul mijloacelor de expresie, cât şi prin modul de construire a propoziţiilor şi
frazelor. De asemenea, eleganţa acestui stil se regăseşte şi în forma interesantă a ideilor,
ca şi în deplina unitate dintre formă şi conţinut.
Prin urmare, discursul elaborat în stilul temperat atrage atât prin forma estetică
superioară, cât şi prin conţinutul ideatic deosebit. Evident, importantă va fi în acest caz şi
maniera de prezentare a discursului, eleganţei limbajului şi caracterului interesant al
ideilor, adăugându-li-se eleganţa gesturilor cu care se accentuează şi se reliefează ideile,
claritatea pronunţiei, tonul plăcut al vocii oratorului.
O a doua caracteristică a stilului temperat este bogăţia sau plasticitatea. Uneori
se foloseşte pentru desemnarea acestei caracteristici şi termenul de avuţie. La prima
vedere, se pare că această calitate desemnează bogăţia mijloacelor stilistice enunţată încă
de la început ca fiind definitorie pentru acest stil. În realitate, însă, este vorba de bogăţia
semnificaţiilor conţinute de fiecare figură de stil din discursul rostit. Aici intervine
măiestria oratorului, capacitatea acestuia de a selecta expresiile lingvistice cu cea mai
mare putere de conturare a sensurilor şi semnificaţiilor. Aşa se explică faptul că un text
redactat în stilul înflorit oferă noi înţelesuri la o nouă reluare a acestuia.
La avuţia stilului temperat se adaugă alte două trăsături aflate într-un raport de
complementaritate, respectiv fineţea şi delicateţea acestuia.
Fineţea stilului vizează modul de formulare şi înlănţuire a ideilor. Printr-o
manieră specifică de enunţare şi succesiune a ideilor discursului se creează terenul pentru
manifestarea unor subtile asociaţii, a căror surprindere nu este la îndemâna oricui.
Discursul este, astfel, plin de subtilităţi, iar descifrarea lor oferă o reală satisfacţie celui ce
o realizează.
Fineţea stilului se reflectă apoi şi în forma apropiată de desăvârşire a expresiilor
folosite, ca şi în unitatea şi armonia părţilor discursului. Fineţea se raportează, astfel, la
natura şlefuită a limbajului folosit, precum şi la forma adâncă sub care se prezintă ideile
discursului. De exemplu, dacă oratorul se adresează unor persoane care au înregistrat un
eşec dureros în activitatea lor, atunci va avea grijă să atenueze tristeţea provocată de un
asemenea eşec, folosind formule de încurajare, care să evidenţieze faptul că eşecurile
reprezintă momente trecătoare şi că se pot întâmpla oricui, că şi cei mai valoroşi oameni
au trecut, în viaţa lor, prin situaţii de acest fel.
De asemenea, un discurs de consolare a celor care au înregistrat o grea pierdere
nu trebuie să folosească expresii care ar putea accentua durerea ci, dimpotrivă, să
folosească formule atente, care să arate că cel care vorbeşte participă la durerea persoanei
respective, că este vorba, într-adevăr, de o pierdere irecuperabilă dar că, alături de cei

aflaţi în durere, sunt toţi cei de faţă sau apropiaţii lor. Compasiunea, exprimată astfel, se
constituie într-o binevenită formă de susţinere sufletească.
Remarcând bogăţia, diversitatea, expresivitatea, delicateţea şi fineţea stilului
temperat, mulţi oratori celebri, printre care Cicero, le-au asemuit cu apele limpezi ale
unui fluviu maiestuos, care străbate ţinuturi acoperite de păduri impunătoare, malurile
sale fiind astfel străjuite de arbori viguroşi şi frumoşi, fapt ce sporeşte frumuseţea
acestuia.
Pasul 5. Stilul sublim

Dacă stilul simplu şi cel temperat sunt la îndemâna majorităţii oratorilor, fiind
practicate în mod curent, stilul sublim constituie o excepţie remarcabilă, fiind întâlnit la
marii oratori ai omenirii şi nu în toate discursurile, ci numai în cele în care au abordat
probleme hotărâtoare pentru existenţa şi libertatea oamenilor. Înţelegerea stilului sublim
reclamă analiza şi înţelegerea prealabilă a sublimului ca o categorie privilegiată a
esteticii.
Sublimul este expresia desăvârşită a frumosului în natură şi în artă. Raportat la
sufletul omului, sublim este ceea ce copleşeşte înţelegerea, imaginaţia şi afectivitatea
umană.
Sublim va fi muntele ce impresionează prin înălţimea şi grandoarea sa şi în faţa
căruia fiinţa umană se simte copleşită. Sublim va fi spectacolul oferit de marea cuprinsă
de furtună, pe ale cărei valuri corăbiile par aidoma cojilor de nucă, şi tot sublim va fi
gestul celui care se sacrifică pentru salvarea semenilor.
Referindu-se la sublimul artistic, Kant preciza că sublimul este apanajul
geniului în artă. Numai acesta este apt pentru realizarea inegalabilului artistic. Geniul,
spunea Kant, nu se călăuzeşte în creaţia sa după reguli, ci el este cel care va impune
reguli celorlalţi creatori. „Geniul însuşi nu poate descrie sau indica ştiinţific modul în
care se creează produsul său, ci el ca natură prescrie reguli”. Astfel, geniile literare din
istoria culturală a fiecărui popor au fost cele care au fixat regulile limbii literare culte.
Revenind la retorică şi, respectiv, la stilul sublim, acesta va fi ilustrat de opera
de excepţie a unor oratori celebri ca Demostene, Cicero, Quintilian.
Pasul 6. Caracteristicile stilului sublim

Stilul sublim se individualizează prin trăsături ce-i sunt numai lui proprii, ca
forţa, energia, măreţia sau grandoarea şi sublimul propriu-zis.
Energia stilului sublim se manifestă în forţa impresionantă a ideilor, ca şi a
mijloacelor de expresie. Sub acest aspect, stilul sublim se aseamănă apelor curgătoare
vijelioase, care mătură totul din calea lor. Rezultatul forţei stilului sublim se
concretizează în puternica impresie pe care o produce asupra sufletului ascultătorilor,
situaţie înregistrată în cazul magnificelor discursuri politice ale lui Demostene
„Demostene pare a se depăşi pe sine însuşi, nu vede decât patria El este deasupra
admiraţiei ... El tună şi fulgeră; este un torent care ia cu el totul”.
Patosul intervine atunci când în joc sunt probleme vitale ceea ce face ca
angajarea afectivă a oratorului să fie totală, ca atitudinea lui faţă de cei ce ameninţă viaţa
comunităţii să fie necruţătoare, de unde vehemenţa fără limite a unui asemenea tip de
discurs. Această caracteristică a stilului sublim este ilustrată, după cum s-a văzut, de
discursurile lui Demostene împotriva regelui Filip al II-lea al Macedoniei, ca şi de
discursurile lui Cicero împotriva lui Catilina (senatorul care complota împotriva
republicii), şi contra lui Antonius, fostul general al lui Cezar, care va acţiona pentru
continuarea regimului autoritar introdus de acesta.
Măreţia sau grandoarea stilului sublim vizează cu precădere profunzimea şi
valoarea de excepţie a ideilor discursului. De asemenea, la grandoarea ideilor se va
adăuga expresivitatea limbajului, precum şi deplina unitate ce se constată în stilul sublim
între forţa ideilor şi capacitatea de redare a acestora de către expresia lingvistică folosită
în acest scop.
Uneori, însă, există riscul ca în locul stilului grandios să apară cel grandilocvent,
care se caracterizează prin folosirea unor expresii mari spre a prezenta lucruri mici. De
aici şi avertismentul formulat de proverbul francez potrivit căruia „de la sublim la ridicol
nu este decât un pas foarte mic“.
Sublimul autentic desemnează aşadar atât desăvârşirea conţinutului, cât şi
perfecţiunea formei discursului. El se caracterizează prin perfecţiunea deplină, de unde şi
instituirea lui ca model ce va fi studiat şi la care se vor raporta toţi cei care aspiră la
desăvârşirea artei lor.
Lecţia 3. IDEILE ŞI ROLUL ACESTORA ÎN CADRUL DISCURSULUI
A CARACTERISTICILE ESENŢIALE ALE IDEILOR
Pasul 1. Valoarea de adevăr

În cazul oricărei judecăţi se va pune întotdeauna problema adevărului acesteia,
respectiv a faptului dacă ceea ce se afirmă în predicat despre subiectul logic al judecăţii
corespunde realităţii. Aşadar, la analiza unei judecăţi se aplică în primul rând categoria de
adevăr şi fals.
Pasul 2. Caracteristicile fundamentale ale ideilor

Pentru probarea adevărului, şi respectiv, pentru distingerea acestuia de fals, se
impune întrunirea de către toate ideile discursului a unei calităţi primordiale, claritatea
lor.
Problema clarităţii va constitui preocuparea centrală a metodologiei cunoaşterii
ştiinţifice. Astfel, Descartes, căruia îi aparţine Discursul asupra metodei, scria că scopul
cunoaşterii autentice este acela de a realiza idei clare şi distincte, ceea ce însemna că
trăsătura clarităţii şi cea a distincţiei reprezentau elemente de identificare a adevărului.
O idee clară este o idee al cărei conţinut va fi pe deplin înţeles. Pentru a fi clară,
ideea trebuie formulată cu ajutorul unor termeni bine definiţi, a căror semnificaţie este
respectată de cel care o enunţă, iar construcţia propoziţiilor şi frazelor să fie corectă sub
aspect gramatical. Claritatea presupune, de asemenea, evitarea folosirii termenilor
polisemantici şi a ambiguităţilor în exprimare.
Cât priveşte distincţia, aceasta înseamnă că fiecare idee trebuie să se refere la o
anumită realitate, uşor de identificat şi deosebită de alte realităţi asemănătoare. Numai
atunci când există un obiect distinct al noţiunii la care se referă ideea, iar conţinutul
acesteia este clar exprimat, se întrunesc condiţiile favorabile pentru verificarea şi
validarea adevărului.

Pe lângă adevăr, claritate şi distincţie care sunt caracteristicile ce trebuie întrunite

de toate ideile unui discurs, în funcţie de subiectul tratat şi de natura discursului, acestea
pot prezenta şi alte însuşiri, menite să le imprime o putere mai mare de convingere,
făcându-le mai expresive pentru cel ce le receptează. Astfel, în discursurile aparţinând
stilului sublim se vor întâlni idei ce se caracterizează printr-o deosebită forţă de
exprimare a adevărului şi care, datorită acestei particularităţi, sunt considerate a fi idei
puternice. De exemplu, ideea prin care se afirmă că valoarea omului nu este dată de
numărul anilor în cazul sufletelor mari este o asemenea idee puternică.
Înrudită cu forţa ideilor, va fi expresivitatea lor, capacitatea de a sintetiza şi a
expune într-o manieră relevantă un adevăr bine conturat. Bunăoară, aprecierea lui Buffon
că stilul este omul însuşi, constituie o asemenea idee expresivă.
În alte situaţii, ideile se caracterizează prin îndrăzneală sau cutezanţă. Cutezanţa
unei idei se materializează în curajul de a spune lucrurilor pe nume, de a formula
adevăruri care nu sunt pe placul celor puternici. Un exemplu de idee cutezătoare ar fi
acela că nu este jertfă mai plăcută zeilor decât sângele de tiran, afirmaţie făcută de cei
care contestau legitimitatea tiraniilor.
Se citează, de asemenea, în istoria retoricii, cazul unei văduve care s-a adresat lui
Filip al II-lea, regele Macedoniei, cu rugămintea de a i se face dreptate într-o anumită
problemă, solicitare respinsă de acesta pe motivul că nu are vreme să se ocupe de
asemenea lucruri. Atunci, solicitatoarea i-a replicat că dacă nu are vreme să rezolve
problemele supuşilor să înceteze a mai fi rege. Tot astfel, amintim refuzul celebrului
jurist roman care, solicitat de împăratul Caracala, ce şi-a ucis fratele, văzut ca un
potenţial pretendent la tron, să găsească o justificare juridică a cestui asasinat, a respins
cererea imperială, răspunzând că uneori este mai uşor să comiţi o crimă decât să o
justifici.
În alte tipuri de discurs, cum sunt cele în care se practică stilul temperat, ideile se
caracterizează prin fineţe şi forma lor delicată de exprimare. Aici intervin subtilităţile de
gândire şi de limbaj, ca şi forma aleasă a expresiilor şi modul prevenitor de formulare a
anumitor adevăruri.
În stilul simplu, o calitate a ideilor o constituie naivitatea lor, dar e vorba de o
naivitate ce probează puritatea şi candoarea celui care o formulează.
În cazul discursurilor filosofice, apar idei ce au un caracter paradoxal, enunţându-
se lucruri ce par să se contrazică şi să se anuleze reciproc. De exemplu, filosoful antic
Heraclit afirma că suntem şi nu suntem în acelaşi timp, că ne naştem şi murim cu fiecare
zi ce trece, enunţuri aparent contradictorii, dar care îşi validau justeţea din perspectiva
procesualităţii neîntrerupte la care participă întreaga existenţă.
Paradoxală este, de asemenea, afirmaţia lui Hegel, potrivit căreia singura
învăţătură valabilă a istoriei este aceea că nu învăţăm nimic din istorie, sau afirmaţia lui
Socrate că singurul lucru pe care-l ştie absolut sigur este acela că nu ştie nimic.
Caracterul paradoxal al ideilor vizează fie forma de expunere a conţinutului acestora, fie
conţinutul ca atare. De asemenea, în cazul ideilor paradoxale este vorba, mai ales, de
raporturile dintre idei cu caracter antagonic.

Pasul 3. Principalele tipuri de raporturi existente între părţile unui discurs

Ideile ce alcătuiesc conţinutul unui discurs nu sunt înşiruite fără ordine şi fără a se
stabili anumite relaţii între ele, ci se integrează în ansambluri bine articulate, fiecare idee
îndeplinind un anumit rol şi ocupând un loc bine precizat în structura discursului.
O caracteristică fundamentală a unui discurs reuşit este unitatea şi caracterul său
non-contradictoriu. Realizarea unei asemenea caracteristici cere ca pe parcursul
discursului să nu se enunţe idei care să se contrazică, iar între părţile discursului să existe
susţinere reciprocă.
Unitatea şi coeziunea discursului antrenează o altă caracteristică a raportului
dintre idei, aceea a consecvenţei. Această caracteristică se asigură atunci când toate ideile
discursului concură la realizarea, cu mijloace specifice, a aceluiaşi scop. Consecvenţa se
exprimă în rigoarea raţionamentelor şi în caracterul complementar al ideilor formulate.
O gândire consecventă merge până la capăt pe calea aleasă pentru atingerea
obiectivului, iar un discurs consecvent face uz numai de idei ce pot susţine subiectul
tratat şi scopul urmărit de orator.
Dacă discursul se prezintă ca un întreg de sine stătător, atunci între părţile
succesive ale acestuia trebuie să existe o anumită legătură şi, respectiv, o anumită
continuitate logică. Aceste cerinţe impun, la rândul lor, realizarea unei alte caracteristici,
şi, anume, tranziţia, adică trecerea firească de la o parte a discursului la alta. Tranziţia se
realizează prin intermediul elementelor de legătură care fac trecerea între părţile
discursului şi care permit articularea acestora într-un tot unitar şi coerent.
În unele situaţii, tranziţia se realizează printr-o judecată conclusivă, care
sintetizează conţinutul părţii anterioare şi conturează necesitatea de a se trece la un alt
aspect al problemei sau la un nou episod al naraţiunii, strâns legat de primul.
Alteori, când nu există o legătură logică evidentă între ideile ce alcătuiesc părţi distincte
ale discursului, se vor construi idei de legătură sau, pur şi simplu, se va enunţa faptul că
tratarea primei probleme epuizându-se, se va trece la prezentarea problemei următoare.
O ultimă caracteristică a raporturilor dintre idei este gradaţia, care poate urma un
curs ascendent sau unul descendent. În gradaţia ascendentă se realizează ridicarea de la
idei cu un grad mai redus de complexitate (sau de relevanţă) la idei din ce în ce mai
complexe sau cu un grad mai înalt de reprezentativitate.
În gradaţia descendentă, se înregistrează o regresie pe acest plan, începându-se cu
ideile complexe şi mai importante şi coborând treptat spre idei mai simple şi mai puţin
relevante pentru problema la care se referă.
Gradaţia se poate realiza atât sub aspectul conţinutului, cât şi sub aspectul formei,
căreia îi este asociată o anumită intensitate a trăirilor afective.
Lecţia 4. FIGURILE RETORICE
Pasul 1.Figurile retorice şi rolul lor în realizarea expresivităţii discursului

Orice idee îmbracă întotdeauna o formă lingvistică proprie folosindu-se anumite
expresii pentru redarea conţinutului acesteia. Analiza evoluţiei istorice a limbilor naturale
şi a capacităţii lor de a desemna lucrurile, de a exprima însuşirile acestora, precum şi
relaţiile dintre ele evidenţiază faptul că, în stadiile de început, limbile naturale se
caracterizează printr-o foarte scăzută capacitate de abstractizare. Hammer Purgstall a
scris un studiu în care trece în revistă diferitele nume date cămilei în limba arabă,
ajungând la concluzia că „există nu mai puţin de cinci până la şase mii de termeni folosiţi
pentru descrierea unei cămile; şi totuşi, nici unul dintre aceştia nu ne oferă un concept
biologic general“.
Se întâlnesc şi astăzi pe glob populaţii ale căror limbi nu conţin cuvinte capabile
să desemneze noţiuni, respectiv clase de obiecte şi însuşirile lor generale, ci numai
cuvinte care desemnează ipostaze şi însuşiri concrete. De exemplu, pentru desemnarea
papagalului, există peste 100 de cuvinte în limba unor asemenea populaţii primitive, dar
nici unul care să desemneze papagalul ca specie. „În descrierea limbii bakairi – un idiom
vorbit de către un trib de indieni din centrul Braziliei –, Karl von den Steinen relatează că
fiecare specie de papagal şi de palmier îşi are numele ei individual, dar nu există nici un
nume pentru a exprima genul «papagal» sau «palmier»”.
Trecerea de la expresii lingvistice legate nemijlocit de anumite situaţii concrete
la expresii cu o capacitate crescândă de generalizare se realizează treptat, odată cu
evoluţia generală a societăţii, evoluţie concretizată, pe de o parte, în extinderea şi
diversificarea activităţilor umane, precum şi în îmbogăţirea experienţei de viaţă, iar pe de
altă parte, în dezvoltarea capacităţilor intelectuale ale omului.
Corespondentul în plan lingvistic al acestei dezvoltări sociale îl va constitui
formarea unei limbi cu o înaltă capacitate de abstractizare şi generalizare şi cu structuri
gramaticale adecvate diversităţii şi complexităţii raporturilor instituite între om şi natură,
între individ şi colectivitate, ca şi raporturilor existente între diferitele componente ale
realităţii.
Aprecierea unanimă a lingviştilor este aceea că progresul unei limbi se
materializează nu atât în creşterea numărului de cuvinte, cât mai ales în perfecţionarea
structurilor gramaticale şi în creşterea capacităţii de expresie a cuvintelor. Chiar cele mai
evoluate limbi contemporane nu depăşesc cifra de 30.000, în privinţa fondului principal
de cuvinte, iar în cazul creaţiilor literare cele mai complexe, numărul total de cuvinte
folosite în întreaga operă a unor creatori de geniu a oscilat între 15.000, în cazul lui
Shakespeare, şi 20.000, la Goethe şi Voltaire.
Psihologia copilului evidenţiază că numărul cuvintelor folosite de copilul până
la 10 ani depăşeşte rareori cifra de 500, iar acest număr este suficient pentru a exprima
întreaga gamă de raporturi afective în care este implicat copilul.
Ceea ce caracterizează limbile contemporane este mai întâi polisemantismul
fiecărei expresii lingvistice, iar pe de altă parte, multiplele posibilităţi de a realiza
construcţii gramaticale adecvate fiecărei situaţii în parte. Cu ajutorul acestor construcţii,
din numeroasele sensuri pe care le are un cuvânt va fi reţinut acela adecvat situaţiei date
sau se va crea un nou sens corespunzător contextului creat, diferit de sensul său uzual.
Figurile retorice reprezintă tocmai raporturile ce se realizează atât între cuvinte,
cât şi între idei, pentru a se fixa anumite semnificaţii şi a se obţine anumite efecte
stilistice. „Figurile discursului sunt aspectele, formele, întorsăturile mai mult sau mai
puţin deosebite şi de un efect mai mult sau mai puţin izbutit, prin care discursul, în
exprimarea ideilor, gândurilor şi sentimentelor, ne îndepărtează mai mult sau mai puţin
de ceea ce ar fi exprimarea simplă şi banală”. Ca atare, retorica va opera cu figuri de
cuvinte şi figuri de idei.
Dintre figurile de cuvinte, cele mai utilizate sunt tropii, care se obţin prin
schimbarea semnificaţiilor iniţiale ale cuvintelor şi utilizarea lor cu o nouă semnificaţie.
Pasul 2. Principalele categorii de tropi

A. Metafora. Este figura retorică ce constă în utilizarea unui cuvânt cu altă
semnificaţie decât cea obişnuită şi aceasta în virtutea realizării unei comparaţii din care
lipseşte termenul cu care se compară. De exemplu, pentru a se desemna o persoană foarte
şireată se va folosi expresia „e o vulpe bătrână” şi nu cea de „e şiret ca o vulpe”.
Folosirea metaforei e justificată de existenţa unor trăsături comune între
realitatea desemnată de termenul folosit ca metaforă şi cea la care se aplică acest termen
în cazul unui anumit context.
Metafora e larg folosită în toate genurile creaţiei literare, iar în cazul
discursului, metafora va predomina în stilul înflorit şi va fi o prezenţă discretă în stilul
sublim.
B. Metonimia. Acest trop constă în substituirea unui termen prin altul, în
funcţie de relaţiile existente între aceştia. Cele mai frecvente metonimii sunt cele care se
obţin prin înlocuirea:
a) cauzei cu efectul („trăieşte din penel”);
b) conţinutului cu conţinătorul (pentru a se desemna
persoana aservită băuturii se spune că nu-i place băutura, ci că iubeşte paharul);
c) însuşirea concretă – cu una generală, abstractă (se
spune despre cineva că e o valoare, în loc să se spună că este un om valoros);
d) semnul cu realitatea desemnată de acesta, înţelegându-se,
prin simbolul zvasticii, statul hitlerist, prin cel al secerii şi ciocanului – lumea
totalitară a comunismului);
e) locul de naştere cu persoana născută în locul respectiv (se foloseşte termenul
de stagirit pentru a-l desemna pe filosoful grec Aristotel născut în oraşul Stagira, de
nolan, cu referire la Giordano Bruno care s-a născut în oraşul Nola în Italia etc.);
f) opera cu autorul (în expresii de felul acelora că „am cumpărat un Grigorescu,
„am ascultat pe Mozart”) .
C. Sinecdoca. Desemnează figura prin care se înlocuieşte partea cu întregul, iar
întregul cu partea sau individul („Mă adresez muncitorimii care este aici de faţă”, sau
„Ţăranul român este întotdeauna cu bun simţ”).
D. Alegoria. Este figura retorică ce constă în atribuirea unui sens figurat
diferitelor personaje care apar în cadrul unui text literar. Se practică, cu precădere, în
fabule, uneori şi în scrierile epice atunci când societatea nu îngăduie prezentarea deschisă
a realităţii, De exemplu, în regimurile totalitare comuniste alegoria era frecvent folosită în
romanele care criticau totalitarismul.
Alegoriile pot fi:
a) deschise – atunci când se ghicesc personajele reale (fabule);
b) închise – când trebuie căutată şi identificată corespondenţa (ghicitori).
E. Catachreza. Constă în extinderea semnificaţiei unui termen dincolo de
limita valabilităţii acestuia („gura cămăşii”, „poală de pădure”).
Catchreza e folosită în acele situaţii în care nu se dispune de termeni adecvaţi
pentru a desemna o nouă realitate şi atunci se folosesc termeni existenţi, cărora li se
atribuie o nouă semnificaţie.
F. Litota. Este figura ce se obţine prin diminuarea însuşirilor, dimensiunilor,
importanţei unui eveniment, ale unui lucru sau ale unei persoane. Se recurge, în acest
scop, la diminutive ca „micuţul domn”, „îngeraşule”, „fragila doamnă” etc.
G. Hiperbola. Apare ca opusul litotei şi constă în exagerarea intenţionată a

anumitor însuşiri, stări de lucru etc.
H. Antonomaza. Este tropul a cărui esenţă constă în folosirea unui nume pentru
un altul, în virtutea anumitor corelaţii instituite între termenii folosiţi. De exemplu,
pornindu-se de la faptul că Stalin a fost iniţiatorul regimului totalitar comunist se va
folosi termenul de regim stalinist pentru desemnarea regimurilor comuniste totalitare.
Pasul 3. Figuri de gândire

Dacă figurile de cuvinte cer să se realizeze o anumită structură a expresiilor
lingvistice pentru a se conserva un anume sens, figurile de gândire se realizează cu
ajutorul diverselor expresii lingvistice, ele păstrându-şi sensul, şi atunci când se vor folosi
alte expresii lingvistice decât cele consacrate. O asemenea caracteristică a figurii de
gândire izvorăşte din faptul că aceeaşi idee se poate exprima în moduri diferite.
Încercând o clasificare a principalelor figuri de gândire sau de idei, retorica
distinge 3 clase de astfel de figuri:
Pasul 4. Figuri utilizate pentru descrierea obiectelor

a. Hipotipoza –figura de gândire utilizată în scopul descrierii plastice a
diverselor situaţii, o descriere ce creează impresia că respectivul tablou ni se înfăţişează
ochilor noştri ca şi cum am fi de faţă.
Hipotipoza se caracterizează printr-o putere de evocare deosebită, care nu este
accesibilă decât numai autorilor ce stăpânesc pe deplin arta stilistică.
b. Etopeea, care se foloseşte pentru creionarea caracterului diverselor persoane
sau personaje. Trăsătura distinctivă a acestui procedeu stilistic este aceea a reliefării în
culori vii, expresive a principalelor trăsături de caracter, astfel încât se obţine în final o
imagine fidelă a sufletului celui descris.
c. Prosografia, o figură ce vine în completarea celei anterioae. Dacă etopeea se
limitează doar la descrierea caracterului, prosografia este procedeul ce vizează descrierea
integrală a unei persoane, descriere ce include atât aspectul psihic, cât şi pe cel fizic,
modul de gândire şi exprimare, ca şi modul de acţiune. În timp ce etopeea este oglinda
psihică a persoanei descrise, prosografia realizează imaginea de ansamblu a acelei
persoane.
d. Topografia – este figură folosită pentru descrierea locurilor sau a peisajelor.
Acest procedeu implică folosirea cu măiestrie a epitetelor, comparaţiilor, metaforelor în
vederea conturării unor imagini vii, perceptibile cu ochii minţii, şi care determină
anumite stări afective în sufletul celui care recepţionează o asemenea descriere.
Procedeul se foloseşte cu precădere în scrierile literare, ce se apleacă asupra cadrului
natural, asupra existenţei umane cum sunt de exemplu „Cântarea României” a lui Alecu
Russo, „România pitorească” de Alexandru Vlahuţă, „Cartea Oltului” de Geo Bogza.
e. Comparaţia – este figura de gândire care permite punerea în relief a
anumitor însuşiri, imagini, caractere, raporturi, prin raportarea obiectelor sau persoanelor
la care ne referim la un alt obiect sau la o altă persoană, mai bine cunoscută sau, care este
investită cu o semnificaţie deosebită.
Comparaţia este justificată numai în măsura în care termenul cu care se compară
este mai bine cunoscut, are o putere mai mare de evocare, se află într-o anumită relaţie de
asemănare cu termenul comparat. De multe ori, comparaţia se foloseşte pentru a
concretiza o noţiune mult prea abstractă sau pentru a face perceptibilă o situaţie
neîntâlnită de cel căruia i se vorbeşte.
Se întâlnesc, însă, şi cazuri când comparaţia se realizează de la concret spre
abstract.
Folosite în mod corespunzător, comparaţiile permit realizarea unor imagini
plastice, uşor de intuit, fapt ce duce la rândul său la creşterea gradului de înţelegere a
ideilor prezentate.
f. Aluzia – reprezintă o figură stilistică prin care se face referire indirectă,
voalată, la anumite aspecte, situaţii, persoane, evenimente etc.
Aluzia se practică atunci când nu se poate realiza o adresare directă, fie datorită
consecinţelor nedorite pe care le-ar determina o asemenea modalitate, fie din motive de
delicateţe sufletească.
În scrierile literare, aluzia este solicitată de cerinţa realizării subtilităţilor
spirituale, lăsând plăcerea cititorului de a descoperi adresanţii respectivelor aluzii.
În cazul discursului retoric, aluzia poate îmbrăca forme diverse, ce fac trimiteri
la evenimente şi situaţii politice, economice, religioase, literare etc., scopul formulării
aluziilor fiind în acest caz stabilirea corelaţiilor dorite de orator pentru a scoate în
evidenţă anumite fapte, situaţii, caracteristici.
g. Antiteza, figura de gândire care constă în punerea faţă în faţă a unor
persoane, obiecte, situaţii cu însuşiri diametral opuse. Avantajul folosirii unui asemenea
procedeu este acela al reliefării pregnante a determinărilor pe care doreşte să le aducă
oratorul în atenţia ascultătorilor.
B. Figuri de gândire ce exprimă pasiunile

Această categorie include figuri ce exprimă stările afective ale oratorului sau
care sunt destinate să trezească în sufletul ascultătorului stările dorite de către vorbitor.
Cele mai uzitate figuri din această clasă sunt:
a. Exclamaţia, care se realizează fie sub forma unei interjecţii, a unui cuvânt sau
a unei propoziţii sau fraze care explicitează reacţia celui care foloseşte exclamaţia faţă de
o anumită situaţie.
În practica retorică, exclamaţia provoacă o ruptură aparentă în continuitatea
discursului, realizată tocmai în scopul de a atenţiona publicul asupra unei situaţii
excepţionale. De exemplu, în discursul îndreptat împotriva lui Catilina, Cicero recurge la
exclamaţii privitoare la timpurile şi moravurile societăţii romane din acea vreme, care au
prilejuit manifestări de genul celor incriminate. De regulă, exclamaţiile dau expresie
atitudinilor de uimire, surprindere, durere, mânie, potrivit evenimentelor pe care le
relatează oratorul şi impactului acestuia asupra sensibilităţii oricărei fiinţe umane.
b. Sentinţa, care constituie modalitatea de rezumare a unei anumite părţi a
discursului sau concluzia cu care se încheie întregul discurs. Sentinţa se caracterizează
prin spiritul sintetic ce reţine esenţialul, dar într-o formă expresivă şi convingătoare.
Acest procedeu se foloseşte cu precădere în discursurile morale, religioase, filosofice şi,
uneori, şi în discursurile politice şi cele judiciare.
c. Apostrofa este figura stilistică prin care oratorul se adresează direct persoanei
la care se referă, reproşându-i o anumită atitudine sau acţiune, ceea ce face ca apostrofa
să fie identificată de multe ori cu admonestarea. În economia discursului, apostrofa are
rolul de a crea o stare emoţională, adecvată structurii discursului cu tentă acuzatoare.
d. Prosopopeea constituie figura de gândire prin intermediul căreia sunt aduse în

discuţie, ca şi cum ar fi prezente la faţa locului, persoane din alte timpuri şi din alte
locuri, sau prin care se însufleţesc lucruri ce au un rol esenţial pentru ceea ce prezintă
oratorul. Un asemenea procedeu are efect puternic doar atunci când oratorul reuşeşte să
creeze acea stare tensională ce-i îngăduie să invoce nume celebre sau anumite situaţii,
locuri etc. în calitate de martori ai spuselor sale.
Pasul 5. Figuri ce exprimă subtilităţi ale spiritului

Astfel de figuri se folosesc pentru a crea situaţii ce pot fi descifrate şi înţelese
doar de persoane care posedă o anume perspicacitate şi o cât de câtă experienţă
intelectuală. Pe de altă parte, rolul acestora este de o oferi satisfacţii intelectuale celor ce
reuşesc să dezlege aşa – zisele şarade ale spiritului.
a. Ironia: constituie procedeul prin care se realizează o critică aluzivă a
persoanelor, acţiunilor, atitudinilor şi ea se caracterizează prin fineţe spirituală, şi uneori
chiar printr-o anumită delicateţe.
Ironia autentică nu răneşte pe cel împotrivă căruia este folosită, ci dimpotrivă
creează o stare agreabilă, fiind receptată cu titlul de glumă. „Râsul este un act moral: de
critică, de penalizare, de refuz. Însă oamenii râd numai în faţa contradicţiilor remediabile;
în faţa celor iremediabile, ca în faţa morţii, ei nu pot avea decât cel mult umor” .
De regulă, ironia se obţine prin realizarea unor aprecieri contrare situaţiei la care
se referă. Astfel, se vor complimenta unele atitudini sau manifestări care sunt criticabile
de fapt, ceea ce le permite celor care cunosc situaţia reală să înţeleagă sensul adevărat al
laudelor aparente. Ironia reuşită este cea care se adresează perspicacităţii şi care
presupune prezenţa subtilităţilor de gândire. Ironia creează întotdeauna o stare de bună
dispoziţie, ea contribuind la detensionarea situaţiilor încordate, la înlăturarea stărilor de
oboseală şi plictis, înviorând atmosfera, care devine astfel mai favorabilă receptării
discursului.
b. Sarcasmul: reprezintă forma îngroşată a ironiei, în care intenţia de batjocură
este foarte evidentă. Dacă ironia se foloseşte în cazul persoanelor sensibile, sarcasmul va
fi utilizat împotriva celor care au „obrazul gros” şi care percep mai greu intenţiile critice
sau care se prefac că nu înţeleg despre ce este vorba .
De regulă, sarcasmul este îndreptat împotriva adversarilor care nu excelează
prin cultură şi nivel intelectual. Uneori, sarcasmul poate fi îndreptat şi împotriva unor
persoane instruite dar cu un caracter execrabil. De exemplu, în orice societate se întâlnesc
acei căţărători de profesie care doresc să ajungă cu orice preţ în vârful piramidei sociale
şi care nu ezită să facă uz de cele mai reprobabile mijloace pentru a-şi atinge scopul, cum
ar fi, de exemplu, calomnia, delaţiunea, trădarea etc.
c. Asteismul: un termen ce are semnificaţia de comportament urban, adică de
conduită civilizată în raport cu semenii.
În cadrul acestui comportament civilizat, se evită folosirea unor formule de
natură jignitoare şi chiar cele mai aspre critici îmbracă o formă suportabilă.
d. Eufemismul: este procedeul prin care expresiile dure, jignitoare sau cu nuanţe
obscene se înlocuiesc cu altele, ce atenuează sensul critic sau peiorativ. De exemplu, unei
persoane în vârstă şi ajunsă într-un stadiu avansat de senilitate nu i se va spune că s-a
ramolit, ci că este o persoană venerabilă; sau unora certaţi cu buna cuviinţă nu li se va
spune că sunt grobieni, ci că au un comportament cam liber. Eufemismele contribuie la
creşterea nivelului spiritual al discursului şi prin folosirea lor se evită grosolăniile şi

lucrurile neplăcute.
e. Suspensia: constă în procedeul de creare a stărilor de aşteptare, utilizându-se
în acest scop următoarea formulă: se prezintă lucrurile într-o manieră ce trezeşte interesul
crescând al ascultătorilor şi în momentul de maximă încordare se face acea întrerupere
sau pauză pentru a spori şi mai mult interesul şi a amplifica starea de aşteptare.
f. Reticenţa: desemnează reţinerea intenţionată de a prezenta anumite lucruri sau
de a continua o anumită relatare. Printr-un asemenea procedeu asupra căruia publicul este
avertizat, se atrage atenţia acestuia tocmai asupra lucrurilor pe care oratorul evită să le
spună. Şi atunci ascultătorii se vor întreba care este explicaţia unei asemenea atitudini,
ajungându-se, în final, la concluzia dorită de către orator.
Procedeul se practică în discursurile morale, politice şi în alte specii de discurs,
în care nu întotdeauna se pot spune lucrurilor pe nume.
g. Concesia: desemnează aparenta abdicare a oratorului de la propriul punct de
vedere în favoarea celui formulat de către adversar.
În multe pledoarii, avocaţii care îşi rostesc discursul după cel prezentat de
apărătorul părţii adverse încep prin a-i da dreptate acestuia, procedură ce creează
impresia de deplină obiectivitate a poziţiei pe care se situează vorbitorul; numai că acesta
constituie un moment de retragere strategică, ce pregăteşte terenul pentru ofensivă.
Fiindcă, în continuare, avocatul va preciza că nu se poate, totuşi, menţine până la capăt pe
această poziţie, deoarece trebuie să ţină seama şi de alte aspecte, pe care distinsul
confrate le-a trecut sub tăcere. Această tehnică oratorică sporeşte atenţia auditoriului şi
determină creşterea interesului pentru varianta explicativă ce va urma.
h. Comunicarea: este procedeul de stabilire a unei comunicări reale cu publicul
sub forma dialogului sau a realizării unui dialog aparent. Printr-un asemenea procedeu se
oferă iluzia că publicul ascultător participă efectiv la găsirea răspunsurilor la problemele
prezentate de orator. Scopul real al acestui procedeu stilistic este acela de a menţine
trează atenţia publicului şi de a-l determina să urmărească firul argumentării.
i. Interogaţia: constituie forma de problematizare a discursului, de enunţare a
ideilor ce urmează a fi prezentate sub formă de răspunsuri la întrebările pe care oratorul şi
le pune sieşi sau le adresează publicului. Din faptul că deşi oratorul formulează o
întrebare dar nu se aşteaptă să primească răspuns la aceasta din partea publicului reiese că
asemenea interogări au un caracter pur retoric, adică sunt destinate să trezească interesul
auditoriului pentru problema ce urmează a fi tratată.
j. Dubitaţia (îndoiala retorică): se foloseşte în situaţia în care lucrurile nu sunt
suficient de clare, planând multe incertitudini în legătură cu cauzele care au produs
anumite evenimente sau cu relaţiile în care se află unele persoane sau lucruri.
De regulă, acest procedeu constă în formularea succesivă şi cu titlu ipotetic a
mai multor soluţii la una şi aceeaşi problemă. Recurgerea la această modalitate atrage
atenţia auditoriului fie asupra unor dificultăţi reale, fie asupra dificultăţilor imaginate de
orator cu scopul de a da mai multă greutate concluziei finale cu care se încheie până la
urmă această oscilare momentană între mai multe variante de răspuns.
k. Imprecaţia: desemnează procedeul prin care se exprimă indignarea faţă de
unele fapte reprobabile şi ura faţă de cei care le-au săvârşit, de unde formularea dorinţei
ca cei vinovaţi să primească o pedeapsă pe măsura faptelor săvârşite.

Întotdeauna, blestemul care exprimă dorinţa ca o anumită faptă să fie răzbunată,

face trimitere direct la divinitate, la judecătorul suprem, singurul care poate da pedeapsa
justă pentru orice faptă.
Nu rare sunt situaţiile când dorinţa de răzbunare pe care o formulează blestemul
este mult exagerată faţă de gravitatea faptei pentru care se cere pedeapsa divină.
l. Deprecaţia: dacă blestemul este o formulă vindicativă, în care predomină
revolta şi dorinţa de răzbunare, deprecaţia este figura prin care se solicită îndurare, iertare
şi sprijin. Uzual, deprecaţia are ca destinatar tot Fiinţa Supremă, acesteia fiindu-i adresate
cele mai sincere şi mai profunde rugăminţi. De asemenea, tot Dumnezeu este implorat să
ierte păcatele, promiţându-i-se, pentru viitor, îndreptarea conduitei şi respectarea
întocmai a poruncilor divine.
Pasul 7. Discursul şi regulile folosirii figurilor de stil

Stilul discursului nu trebuie considerat ca un scop în sine, ci doar ca modalitatea
adecvată de prezentare a ideilor, realizabilă prin folosirea expresiilor şi construcţiilor
lingvistice corespunzătoare conţinutului ideatic al discursului. Din această caracteristică
vor rezulta şi principalele reguli ce se impun a fi respectate în utilizarea figurilor de stil.
O primă regulă se referă la concordanţa ce trebuie să existe între conţinutul
discursului şi forma stilistică, apreciindu-se că întotdeauna mijloacele stilistice trebuie
raportate la conţinut şi că forma optimă a discursului se obţine atunci când figurile de stil
folosite par să decurgă din însăşi substanţa discursului. Intervine, în cazul acestor reguli,
acel principiu al adecvării şi convenienţei, tratat de către retorică şi în legătură cu
calităţile stilului.
Adecvarea şi convenienţa impun luarea în considerare a genului de discurs, a
subiectului discursului, a părţilor componente, precum şi a auditoriului în faţa căruia se
va vorbi, a atmosferei posibile în care va fi rostit discursul şi, în final, a scopului avut în
vedere de orator. Luarea în considerare a tuturor acestor cerinţe determină marea
varietate a figurilor de stil ce sunt utilizate pe parcursul aceluiaşi discurs, iar uneori chiar
prezenţa de stiluri diferite în cadrul aceluiaşi discurs.
Se constată, astfel, că în strânsă legătură cu regulile adecvării este cea a
diversităţii, care impune să se folosească procedee stilistice diferite în funcţie de structura
discursului şi de ceilalţi factori enunţaţi de principiul adecvării. Diversitatea stilistică
contribuie esenţial la forma frumoasă a discursului. Dacă s-ar folosi numai una sau două
categorii de figuri de stil pe parcursul unui discurs, atunci forma ar fi una monotonă,
inexpresivă şi plictisitoare.
O altă regulă se referă la măsura ce trebuie respectată în folosirea figurilor de
stil, orice exces dovedindu-se a fi dăunător. Referindu-se la acest aspect, Quintilian
atrăgea atenţia asupra faptului că figurile de stil pot fi considerate ca reprezentând ochii
discursului; ori un discurs cu figuri de stil în exces s-ar asemăna cu imaginea oribilă a
fiinţei înzestrată cu zeci de ochi.
La aceste reguli, se mai adaugă cele privitoare la firescul şi naturaleţea folosirii
mijloacelor stilistice, precum şi cea a subordonării lor scopului urmărit. Prima dintre ele
insistă pe desfăşurarea firească a procedeelor stilistice, pe mascarea efortului făcut de
orator pentru găsirea unor formule reuşite. Un discurs este cu atât mai atrăgător cu cât
creează impresia că cel care l-a elaborat nu a depus eforturi deosebite pentru a-i asigura
forma sub care este prezentat. Cealaltă regulă atrage atenţia oratorului să nu sacrifice
fondul în favoarea formei şi să utilizeze în aşa fel procedeele stilistice încât să nu afecteze
claritatea şi profunzimea ideilor, ci dimpotrivă să le amplifice.
Rezumat:
Elocuţiunea studiază, aşadar, problemele privitoare la forma estetică a
discursului, aceasta rezultând atât din modul de utilizare a expresiilor lingvistice, cât şi
din maniera de formulare şi înlănţuire a ideilor. Locul central în preocupările acestei părţi
a retoricii este deţinut de problemele privitoare la stil şi mijloacele stilistice, la modul de
folosire a figurilor de stil şi la unitatea ce trebuie să existe între conţinutul şi forma
discursului.
Concluzii:
Un discurs cu adevărat reuşit este acela în care bogăţia şi profunzimea ideatică
se află într-o deplină armonie cu forma desăvârşită de prezentare a conţinutului.
1. Aristotel, Retorica, Bucureşti, Editura IRI, 2004, pp. 297-320;
2. Ghimpu, Sonda, Ţiclea, Al., Retorica: texte alese, Bucureşti, Editura Şansa,
1993.
1. Stilul unui discurs este influenţat de :

a. genul discursului;
b. tema acestuia;
c. personalitatea oratorului;
d. calitatea auditoriului;
e. împrejurările în care se prezintă discursul.
2. Stilul simplu are ca subdiviziuni principale:

a. stilul naiv;
b. stilul temperat;
c. stilul familiar;
d. stilul simplu propriu-zis.
3. Calităţile esenţiale ale stilului sublim sunt:

a. energia sau forţa;
b. măreţia;
c. patosul;
d. preţiozitatea;
e. grandilocvenţa;
f. sublimul intrinsec.
4. Imprecaţia este:
a. un blestem;
b. o rugă;
c. un omagiu.
5. Sintagma gura cămăşii este:

a. o litotă;
b. o sinecdocă;
c. o catachreză.
6. Adecvarea stilului implică:

a. unitatea dintre conţinut şi forma stilistică;
b. diversitatea mijloacelor stilistice;
c. adaptarea la comanda socială.
Temă de control: Stilul sublim reflectat în arta marilor oratori ai

antichităţii

MODULUL IX
ACŢIUNEA RETORICĂ. MANIPULAREA PRIN INTERMEDIUL
DISCURSULUI
Definirea conceptelor de acţiune şi manipulare;

1. Identificarea componentelor acţiunii retorice şi relevarea rolului fiecăreia dintre
acestea;
2. Prezentarea locului pe care-l deţine manipularea în cadrul societăţii şi,
îndeosebi, al societăţii contemporane;
3. Explicarea relaţiei existente între grupurile de interese în care se structurează
orice societate şi direcţionarea manipulării, precum şi formele acesteia.
1. Asimilarea conţinutului conceptelor de acţiune şi manipulare;

2. Înţelegerea importanţei pe care o are acţiunea în asigurarea reuşitei discursului
şi a rolului ce revine fiecărui moment al acţiunii în atingerea acestui obiectiv;
3. Cunoaşterea mijloacelor şi formelor în care se desfăşoară manipularea în
societatea contemporană.
1. Capacitatea de-a sesiza corelaţia existentă între momentele acţiunii retorice şi

de a răspunde adecvat la cerinţele pe care le reclamă o bună pregătire şi prezentare a unui
discurs;
2. Formarea abilităţilor necesare identificării diverselor forme de manipulare din
societatea contemporană şi a grupurilor de interese în slujba cărora sunt puse acestea.
Lecţia 1. ACŢIUNEA RETORICĂ

Pasul 1. Conceptul de acţiune

Acţiunea constituie o parte distinctivă a retoricii, care se ocupă de toate aspectele
ce ţin de rostirea discursului. Termenul provine de la latinescul actio, ce are sensul de
mişcare, această semnificaţie fiind menţinută şi în cazul retoricii.
Pasul 2. Componentele acţiunii retorice

Un prim aspect pe care îl tratează acţiunea retorică se referă la memorie şi
memorare, care intervin pe tot parcursul activităţii de pregătire a discursului, dar care
dobândesc un rol fundamental în momentul rostirii acestuia. Urmează apoi pronunţia,
adică modul de rostire a discursului.
Experienţa oratorică atestă că nu este suficient ca să stăpâneşti temeinic
problematica discursului, să fii un bun cunoscător al tuturor aspectelor ce ţin de subiectul
abordat, ci se impune şi găsirea modalităţilor corespunzătoare de expunere a discursului
în faţa ascultătorilor.
Cel mai interesant discurs sub aspectul conţinutului şi mai reuşit în privinţa
formei stilistice nu va avea succes dacă va fi prezentat pe un ton cenuşiu, fără efortul de
subliniere şi accentuare a diverselor aspecte, sau cu o pronunţie defectuoasă, care
împiedică ascultătorii să înţeleagă semnificaţia cuvintelor şi a propoziţiilor.
Se adaugă la aceasta, apoi, şi aspectele ce ţin de modificările fizionomiei
oratorului în raport cu starea de spirit creată de ideile pe care le prezintă, precum şi cele
privitoare la gesticulaţia cu ajutorul căreia se subliniază anumite lucruri sau se atrage
atenţia asupra altora, se indică posibile situaţii etc. Dacă oratorul vrea să convingă şi să
transmită anumite stări afective, atunci fizionomia lui va trebui să reflecte asemenea
trăiri. Mobilitatea feţei şi disponibilitatea fizionomică pentru exprimarea întregului
evantai de trăiri afective se dovedesc a fi elemente esenţiale pentru succesul discursului.
La rîndul ei, gesticulaţia reprezintă accesoriul prin care oratorul reuşeşte să
imprime vioiciune şi expresivitate ideilor.
Pasul 3. Memoria şi memorarea

Memoria este procesul psihic prin care se întipăresc, se păstrează şi se reproduc
informaţiile privitoare la lume şi la propria noastră existenţă. Datorită rolului pe care îl
are în activitatea de cunoaştere, ca şi în cadrul vieţii psihice, memoria se dovedeşte a fi o
componentă fundamentală a psihicului uman.
Prin memorie, se asigură continuitatea vieţii noastre psihice, cu ajutorul ei fiind
realizată legătura dintre trecut, prezent şi viitor. Fără memorie, am trăi într-un veşnic
prezent, fiind obligaţi să reluăm de fiecare dată acelaşi lucru de la capăt, din cauză că nu
s-ar păstra informaţiile şi experienţa dobîndite anterior.
Fără memorie nu ar fi posibilă nici cunoaşterea, deoarece aceasta presupune
acumulare şi conservare în timp. Cunoştinţele se clădesc unele pe altele, iar conservarea
celor dobîndite anterior reprezintă condiţia indispensabilă a realizării edificiului cognitiv.
Tot memoria este cea care asigură continuitatea vieţii sociale, ea permiţând
transmiterea de la o generaţie la alta sau de la o epocă la alta a valorilor spirituale şi
materiale, a tuturor achiziţiilor făcute anterior.
Se constată, astfel, că memoria fiinţează sub două ipostaze distincte şi
complementare: memoria individuală şi cea colectivă. Prima conservă identitatea
individului şi asigură continuitatea cunoaşterii şi experienţei sale, iar cea de-a doua
asigură conservarea identităţii şi a continuităţii comunităţilor umane.
Cea mai expresivă formă de conservare a identităţii colective o constituie istoria
spirituală şi culturală a fiecărui popor. Aceasta se realizează fie ca o istorie orală
conservată de tradiţie, fie ca o istorie scrisă, în care se consemnează momentele esenţiale
din existenţa unui popor.
Ca proceas psihic, memoria include trei momente succesive şi, în acelaşi timp,
indisolubil legate: întipărirea, păstrarea şi reproducerea informaţiei.
Întipărirea sau memorarea este prima operaţiune prin care se fixează în scoarţa
cerebrală datele oricărei experienţe prin care trece fiinţa noastră. Acest proces se
caracterizează prin selectivitate, direcţie orientată şi o anumită finalitate. Astfel, se
întipăresc selectiv anumite date, imagini, respectiv acelea care interesează în mod
deosebit individul. Prin urmare, ceea ce se consideră a fi o caracteristică definitorie a
gîndirii, adică abstractizarea, se întâlneşte şi la nivelul memoriei, care face abstracţie de
ceea ce este nesemnificativ sau lipsit de interes.
Cît priveşte finalitatea memorării, aceasta se conturează mai întâi în raport cu
trebuinţele biologice, cu funcţionarea instinctului de conservare şi, apoi, în raport cu sfera
preocupărilor fiecărui individ.
Întipărirea se realizează, de asemenea, în funcţie de o orientare sau alta a
interesului nostru, iar în măsura în care memoria este pusă în slujba conservării biologice
a individului, orientarea finalistă a acestuia este evidentă. Pe de altă parte, procesul de
întipărire presupune manifestarea unui pronunţat constructivism la nivelul memoriei,
adică a capacităţii acesteia de a integra materialul de memorat în diverse configuraţii
pentru a se permite întipărirea lui mai trainică şi mai rapidă.
Durata de păstrare a informaţiei memorate, ca şi fidelitatea reproducerii, vor fi
condiţionate de modul de memorare şi de intenţiile cu care s-a realizat memorarea. În
primul rînd, memorarea se realizează fie în mod voit, intenţionat, fie în mod
neintenţionat, involuntar. Ultima formă de memorare va fi stimulată fie de ineditul
experienţei prin care trecem, fie prin interesul pe care îl prezintă o anumită experienţă.
Cât priveşte memorarea voluntară, aceasta stă la baza oricărui proces de învăţare
sistematică şi temeinică. Experimentele psihologice evidenţiază că memorarea este mai
trainică atunci când suntem conştienţi că vom avea nevoie tot timpul de cunoştinţele pe
care ni le însuşim. Dimpotrivă, dacă se învaţă numai pentru a promova un examen,
uitarea intervine foarte rapid.
Memorarea se diferenţiază apoi în funcţie de ceea ce se reţine, respectiv dacă se
întipăreşte forma sau, dimpotrivă, conţinutul unui text. În cazul reţinerii doar a formei
acestuia, memorarea are un caracter mecanic, fiind de cele mai multe ori o memorare fără
sens. Atunci când se memorează conţinutul şi procesul de întipărire se bazează pe
înţelegerea celor memorate, memorarea are un caracter logic. Randamentul memorării
logice este categoric superior celei mecanice.
Dacă memorarea mecanică se realizează prin repetarea neinteligibilă a
materialului de memorat, în memorarea logică intervine procesul de înţelegere a
conţinutului, de fixare a ideilor esenţiale, de articulare a lor într-o anume formă, acţiuni
ce facilitează considerabil procesul de memorare.
Apoi, în timp ce memorarea logică este pe termen lung, cea mecanică este de
foarte scurtă durată. Durata de conservare a informaţiilor memorate sporeşte şi atunci
când se reţin ideile într-o altă formă decît cea în care sînt exprimate în cazul textului
memorat. În aceste condiţii, se vor reţine semnificaţiile esenţiale care vor putea fi
îmbrăcate apoi în diverse forme.
În memorarea mecanică va fi reprodusă întotdeauna ad literam forma materialului
memorat, astfel încît, în momentul reproducerii acestuia, orice cuvînt uitat duce la
blocajul total.
Prin urmare, memorarea mecanică este cea mai slab productivă şi cea mai
nesigură. Totuşi, uneori, însuşi conţinutul materialului de memorat impune memorarea
mecanică (cazul denumirilor geografice, a numelor, a datelor istorice), dar şi în această
situaţie se recomandă stabilirea unor conexiuni logice între diferitele elemente ce trebuie
memorate, pentru a avea anumite puncte de reper, atunci când trebuie să reproducem
materialul memorat. În retorică, se recomandă utilizarea cu precădere a memorării logice,
care permite celui ce o utilizează să reconstruiască materialul memorat, să-i dea forma
adecvată împrejurărilor în care va fi rostit discursul.
Memorarea logică este cea care permite procedura conceperii mentale a
discursului, precum şi aceea a schiţării principalelor idei sau a planului sintetic pe baza
cărora se va construi discursul integral.
Pasul 4. Pronunţia
Datorită importanţei pe care o are modul de rostire a discursului în faţa
auditoriului, pronunţia se impune ca o componentă fundamentală a activităţii retorice. Ea
se referă atît la calitatea vocii ora¬torului, cît şi la modul de rostire a silabelor, cuvintelor
şi propoziţiilor. Privitor la voce, retorica atrage atenţia asupra faptului că vocea
oratorului de succes se carac¬terizează printr-o serie de însuşiri native şi cultivate. O
primă însuşire vizează timbrul plăcut al vocii, care reprezintă cu preponderenţă o
însu¬şi¬re înnăscută şi de care depinde aspectul agreabil sau neplăcut al rostirii
discursului. O voce stridentă, ca şi o voce necultivată, vor îndepărta publicul,
transformîndu-l într-un auditoriu ostil oratorului, chiar dacă problemele prezentate sînt
tratate în mod competent şi prezintă un interes sporit
Deşi ponderea însuşirii native este esenţială în privinţa caracterului agreabil al
vocii, totuşi şi aici multe defecte pot fi corijate printr-un efort sistematic şi de durată. Se
cunoaşte astfel, cazul lui Demostene, care, bîlbîit din naştere, a reuşit să înlăture acest
defect, aşa după cum a reuşit ca dintr-o voce slabă şi fără culoare să facă o voce puternică
şi pătrunzătoare, cu ajutorul căreia punea efectiv stăpînire pe ascultători.
Trebuie reţinut, în acest context, că la timbrul agreabil al vocii se adaugă
intensitatea acesteia, caracterul ei pătrunzător. În condiţiile în care discursurile se
rosteau în faţa unor mulţimi mari de oameni şi fără sprijinul accesoriilor tehnice adecvate,
puterea vocii oratorului era decisivă pentru reuşita discursului. Ulterior, vor fi proiectate
şi construite săli cu o acustică adecvată, care vor suplini parţial insuficienţa tăriei vocii.
Dar şi în aceste împrejurări, oratorul trebuie să imprime vocii o anumită forţă pentru a se
putea face auzit şi de ascultătorii din ultimele rînduri.
Referindu-se la această caracteristică a vocii, cei mai de seamă teoreticieni
ai retoricii atrăgeau atenţia asupra faptului că sporirea forţei vocii nu trebuie făcută pe
seama sacrificării tonului firesc, natural. Aceasta presupune ca, chiar şi în condiţiile unor
eforturi evidente pentru sporirea puterii de pătrundere a vocii, oratorul trebuie să se

străduiască să obţină impresia de firesc, să convingă că modul în care asigură puterea

vocii sale se realizează ca o consecinţă a utilizării ei normale.
O a treia caracteristică se referă la tonalitatea vocii, la alternarea intensităţii
tonurilor. Oratorii cu experienţă vor menţiona că există trei tonuri care sînt accesibile
vorbitorilor, respectiv tonul jos sau grav, tonul de mijloc sau temperat şi tonul înalt sau
vehement; de asemenea, tot ei recomandă respectarea anumitor reguli privitoare la
folosirea adecvată a tonalităţii.
Astfel, este potrivit ca tonul grav să se folosească în discursurile solemne, în care
vocea joasă şi gravă creează impresia de forţă şi contribuie la amplificarea importanţei
momentului. Tonul de mijloc, care cunoaşte două variante, tonul familiar şi tonul
temperat, va fi folosit şi el în funcţie de împrejurări: cel familiar se foloseşte în mod
uzual, pe când cel temperat se recomandă a se folosi pe parcursul naraţiunii în toate
speciile de discurs, precum şi pe durata integrală a discursului demonstrativ. Cel de-al
treilea ton tonul ridicat este recomandat a fi folosit în acea parte a discursului în care se
urmăreşte declanşarea şi menţinerea unor intense stări afective sau obţinerea unei
anumite atitudini din partea auditorului. Experienţa ne arată că peroraţia sau epilogul este
cea mai potrivită parte în care se poate utiliza tonul înalt.
În acest timp, folosirea tonului înalt este recomandată şi în discursurile polemice,
în care accentul se pune pe demontarea şi respingerea poziţiei părţii adverse, situaţie ce
intervine cu precădere în discursurile politice. Folosirea unui anumit ton se corelează apoi
cu ritmul rostirii cuvintelor, propoziţiilor şi frazelor. Bunăoară, în cazul tonului grav
ritmul va fi relativ lent, în cel al tonului de mijloc ritmul va fi echilibrat, ponderat, iar în
cazul tonului înalt ritmul va deveni alert. În toate aceste situaţii, ritmul folosit nu trebuie
să dăuneze caracterului inteligibil al discursului. În acest sens, Quintilian recomanda să
folosim un ritm alert, dar fără să ne grăbim, şi să folosim, atunci când se impune, un ritm
mai lent dar, fără a fi monoton.
În strânsă unitate cu tonul vocii se va afla pronunţia propriu-zisă. Aceasta trebuie
să aibă două calităţi pentru a fi eficientă:
a) să fie clară;
b) să fie adecvată.
Este clară acea pronunţie în care se aud distinct toate sunetele unui cuvânt şi în
care se percep distinct atât cuvintele, cât şi propoziţiile.
În vorbirea obişnuită, există tendinţa să nu se mai rostească ultimele sunete ale
cuvintelor sau să se rostească jumătate de cuvânt şi, în mai toate cazurile, să se sacrifice
articolul hotărât.
Aceste deficiente de pronunţie vor împiedica perceperea corectă şi integrală a
termenilor folosiţi de orator pe parcursul rostirii discursului şi vor îngreuna actul de
înţelegere a informaţiei transmise, ca şi al argumentării folosirii pentru susţinerea
anumitor ideii.
Cât priveşte adecvarea pronunţiei, aceasta trebuie să se raporteze la genul
discursului, la tematica acestuia, la scopul urmărit, ca şi la caracteristicile auditorului.
Adecvarea vizează atât natura tonului folosit, cât şi ritmul rostirii discursului.
Îndeplinirea unei asemenea cerinţe impune, pe de o parte, documentarea prealabilă a
oratorului în legătură cu caracteristicile viitorilor săi ascultători, iar pe de altă parte,
stăpânirea temeinică de către orator a artei cuvântului şi a tuturor regulilor ce
condiţionează arta rostirii discursului.
În cazul în care ne adresăm unui auditoriu foarte reticent dar nu ţinem seama de
această atitudine şi vom recurge la o tonalitate a discursului ce implică o anume
agresivitate şi evidente accente pasionale, eşecul va fi inevitabil. De asemenea, dacă vom
folosi un ritm alert de expunere în faţa unui auditoriu cu un nivel relativ scăzut de
pregătire şi, în plus, vom recurge la expresii nu tocmai familiare publicului, şansa de a ne
face înţeleşi se diminuează considerabil.
Pasul 5. Gesticulaţia
Gesticulaţia constituie un accesoriu al artei oratorice, ea fiind desemnată ca
reprezentînd elocinţa trupului. Deşi cuvântul constituie instrumentul de comunicare,
totuşi discursul câştigă în privinţa capacităţii de a comunica şi a puterii de a convinge
prin folosirea unei gesticulaţii adecvate. Aceasta se referă atât la poziţia corpului, la
mişcările realizare de orator pe parcursul rostirii discursului, la modificarea fizionomiei
acestuia, precum şi la modul de folosire a privirii pentru a comunica cu ascultătorii.
O primă problemă privitoare la gesticulaţie se ridică în legătură cu poziţia pe care
trebuie să o adopte oratorul în timpul discursului.
Convingerea unanimă în acest sens este aceea că, pentru a stăpâni publicul, este
interzisă rostirea discursului din poziţia şezând. Apoi, se va ridica întrebarea dacă
oratorului îi este îngăduit să se plimbe prin faţa publicului sau să rămână într-un singur
loc. Răspunsul va fi nuanţat, pentru că se întâlnesc atât situaţii când se recomandă
părăsirea tribunei, apropierea de public şi o eventuală deplasare a oratorului în faţa
publicului, cât şi împrejurări ce impun poziţia statică, aşa cum este cazul în discursurile
solemne sau în cele funebre. Se citează un exemplu clasic de dominare a publicului şi
suscitare a interesului acestuia prin modul în care oratorul s-a deplasat spre tribună,
deplasarea sa lentă şi preocupată contribuind la liniştirea sălii şi la crearea acelei stări de
aşteptare favorabilă.
Un prim element al gesticulaţiei îl constituie mişcarea braţelor în concordanţă cu
tematica discursului, cu accentele puse pe un aspect sau altul. Gesticulaţia cu ajutorul
braţelor are menirea de a sugera anumite situaţii, elemente, evenimente, de a face să fie
mai uşor înţelese unele idei şi de a realiza o însufleţire adecvată a prezentării. Gesticulaţia
trebuie însă corelată cu ceea ce se transmite, cu modul în care se transmite, cu starea în
care se află auditoriul.
„Mîna nu poate să arate decât ceea ce îi spune vorba. Însă mâna arată văzului
ceea ce sunetele vorbirii nu pot decât să spună urechii. Actul de indicare aduce
sensibilităţii umane un incontestabil spor de informaţie”.
Ca şi limbajul, şi gesticulaţia trebuie să se caracterizeze prin varietate şi adecvare.
Folosirea aceluiaşi tip de gestică, indiferent de tipul discursului, de conţinutul acestuia
sau de împrejurarea în care se rosteşte creează monotonie şi, de foarte multe ori, produce
efecte vizibile de plictiseală şi dezinteres.
La rîndul ei, fizionomia, respectiv modificările pe care le înregistrează faţa
oratorului, reprezintă exteriorizarea stărilor de spirit prin care trece acesta pe parcursul
discursului.
În Antichitate, mulţi oratori apreciau că fizionomia fiecărui individ este o oglindă
fidelă a sufletului său. Astfel, când oratorul trece prin stări de tristeţe sau îndurerare,
fizionomia lui va avea un aer abătut şi va exprima convingător durerea sufletească a

acestuia. Dimpotrivă, dacă va trăi stări de bucurie şi încântare, faţa îi va fi destinsă,

senină şi va transmite parcă şi celorlalţi bucuria trăită.
Retorica recomandă ca şi disponibilităţile fizionomice ale oratorului să fie folosite
echilibrat şi potrivit împrejurărilor.
„Este adevărat că mimica, gesturile reuşesc să potenţeze expresivitatea vorbirii,
dar pentru a fi just înţelese, ele trebuie să rămână sub controlul semnificaţiilor verbale pe
care le acompaniază”.
Mimica prea dinamică poate genera impresia de spectacol teatral şi poate trezi
îndoiala ascultătorilor în legătură cu seriozitatea celui care vorbeşte. Bunăoară, o trecere
rapidă de la fizionomia omului lipsit de griji la o mimică îndurerată poate să ridice
serioase semne de întrebare în legătură cu caracterul real al oratorului.
Alături de mimică, privirea îndeplineşte un rol esenţial în acţiunea de comunicare
şi convingere. În primul rând, privirea exprimă fidel starea de spirit a fiecărei persoane şi,
implicit, a oratorului. În consecinţă, ea va fi semnul cel mai credibil în legătură cu trăirile
afective ale vorbitorului. Apoi, cu ajutorul privirii se stabileşte contactul nemijlocit între
vorbitor şi ascultător. Primul poate urmări în ce măsură spusele sale interesează şi sunt
înţelese şi poate avea astfel posibilitatea să se adapteze la interesul şi ritmul de înţelegere
al ascultătorului. La rîndul său, cel care ascultă sesizează rapid dacă oratorul îi urmăreşte
reacţiile, dacă îşi adaptează discursul la orizontul său de aşteptare şi la puterea lui de
înţelegere. Datorită acestui fapt este contraproductivă aplecarea privirii doar asupra
textului citit şi, respectiv, neurmărirea în permanenţă a modului în care reacţionează
ascultătorul.
Ţinuta corpului reprezintă o modalitate de exprimare a atitudinii oratorului faţă de
ascultător, ca şi faţă de propria persoană. Astfel, un orator cu o ţinută rigidă, cu tendinţa
de a-şi îndrepta privirea deasupra capetelor ascultătorului, vădeşte fie aroganţă, fie
neîncredere în sine, sau chiar o anumită teamă de reacţia nefavorabilă a publicului.
Aceeaşi impresie de nesiguranţă şi umilinţă o transmite oratorul cu privirea plecată sau
care nu reuşeşte să-şi controleze în mod corespunzător reacţiile. De aceea se recomandă o
ţinută decentă, controlată, care să vădească încrederea în propria-i valoare, dar şi
respectul pentru cei în faţa cărora urmează să vorbească.
Lecţia 2. DISCURSUL CA INSTRUMENT

DE MANIPULARE A CONŞTIINŢEI PUBLICE
Pasul 1. Manipularea ca fenomen al vieţii sociale

În toate epocile istorice, discursul a avut o finalitate precisă, el urmărind obţinerea
efectului dorit de orator. De când există societate umană şi interese diferite în cadrul
acesteia, există şi posibilitatea folosirii instrumentelor de comunicare ca mijloace de
distorsionare a adevărului şi de promovare a unor imagini diferite de realitate, dar
avantajoase celor care le confecţionează.
Prezent, aşadar, din cele mai vechi timpuri, fenomenul pe care-l analizăm a
cunoscut o proliferare şi diversificare fără precedent în zilele noastre şi aceasta datorită
profundelor mutaţii intervenite pe toate planurile vieţii sociale. Mai întîi, datorită creşterii
interdependenţelor la scară planetară, al cărei principal efect va fi globalizarea, orice
problemă a vieţii economice, politice, militare, culturale etc. din orice ţară se va raporta,
în ultimă instanţă, la societatea globală, respectiv, la ansamblul interdependenţelor

existente pe plan mondial. Apoi, datorită racordării informaţionale a tuturor comunităţilor
la acelaşi sistem planetar. Şi, în sfîrşit, ca urmare a revoluţionării mijloacelor şi formelor
de comunicare în masă, acestea devenind omniprezente şi deosebit de eficiente.
Pasul 2. Grupurile de interese şi rolul lor în acţiunea de manipulare

În cadrul acestui imens şi complicat ansamblu social se structurează o mulţime de
grupuri de interese, care luptă pentru a-şi impune supremaţia sau pentru a se plasa pe o
poziţie cât mai avantajoasă în ierarhia centrelor de putere. Orice poziţie de putere se
dobândeşte şi se menţine însă în societatea contemporană cu acordul celor asupra cărora
se va exercita puterea, de unde efortul de a convinge că interesul majorităţii este
reprezentat şi promovat în modul cel mai fidel de un cerc sau altul de interese, care aspiră
la un anumit loc în ierarhia locală, regională, naţională sau planetară.
Abordarea realităţilor sociale din perspectiva competiţiei pentru dobândirea unor
avantaje substanţiale în toate domeniile vieţii sociale ne relevă că cele mai mari şanse în
această continuă confruntare vor fi de partea celor care sunt mai bine organizaţi, dispun
de mai mari resurse financiare şi controlează o parte mai mare din mijloacele de
informare în masă.
Identificarea unor asemenea cercuri de interese şi centre de putere ne va da
posibilitatea să ne edificăm asupra principalelor forţe ce stau în spatele intensului proces
de manipulare din societatea contemporană, acestea fiind:
- marile companii economice;
- grupurile de presiune (sindicate, diverse organizaţii locale, regionale, naţionale,
cercuri religioase etc.);
- partidele politice;
- diverse instituţii ale puterii de stat;
- statele învecinate între care există acute conflicte de interese;
- statele ce tind spre un statut (sau pe care vor să şi-l păstreze) de putere regională,
de mare sau super-putere.
Pasul 3. Mijloace de manipulare

În societăţile democratice moderne, discursul a reprezentat principalul instrument
al confruntărilor politice şi mijlocul eficient de convingere a persoanelor cu drept de vot
să-şi îndrepte preferinţele spre un partid sau altul, spre un lider sau altul. În societatea
contemporană însă, posibilităţile de influenţare a virtualilor ascultători au crescut
considerabil ca urmare a intrării în acţiune a mass-mediei.
Primul pas în această direcţie l-a marcat apariţia presei scrise, a ziarelor de mare
tiraj, cu ajutorul cărora se transmitea o anumită informaţie , se propunea un anumit mod
de evaluare a faptelor prezentate şi se sugera o anumită atitudine comportamentală.
Cuvântul scris va mări numărul destinatarilor, în schimb, nu va putea să treacă de
anumite obstacole, reprezentate de nivelul de culturalizare al populaţiei, de gradul de
pătrundere al civilizaţiei urbane, de folosirea doar a unei anumite părţi din mijloacele
utilizabile în actul de comunicare şi convingere.
Textul scris nu poate fi receptat decât de populaţia ştiutoare de carte, de cei care
posedă o anumită stare economică ce le îngăduie procurarea ziarelor şi, de asemenea, el
nu va fi la îndemâna populaţiei din zonele rurale sau din regiunile foarte îndepărtate de
centrul politico-administrativ sau de alte centre de civilizaţie. Apoi, nu se poate valorifica

imaginea vizuală şi nici cea auditivă, singurul mijloc de influenţare, reprezentându-l
cuvântul citit.
Lucrurile se vor schimba, însă, odată cu apariţia şi extinderea radioului. Radioul
poate pătrunde până în cele mai îndepărtate colţuri, în prezent existând peste două
miliarde de ascultători şi peste 150.000 de posturi radiofonice.
Mesajul radiofonic este receptat şi de populaţia analfabetă şi de cea instruită şi de
populaţia tânără şi de cea vârstnică şi va fi accesibil indivizilor aparţinând tuturor
categoriilor sociale.
Dar şi radioul se limitează la impresia auditivă, ale cărei efecte pot fi însă
amplificate de caracterul vocii crainicului, de tonalitatea folosită, de ritmul prezentării.
Un salt spectaculos în sporirea puterii de influenţare a cuvântului a fost realizat
odată cu apariţia televiziunii. Aceasta este cel mai complet mijloc de influenţare
mediatică, pentru că televiziunea foloseşte în egală măsură cuvântul şi imaginea, iar
aceasta din urmă sporeşte enorm forţa persuasivă. De asemenea, odată cu apariţia şi
extinderea televiziunii a intrat în scenă o nouă categorie socială, cea a factorilor de
concepere, realizare şi adaptare a scenariilor televizate.
Atât cercurile de afaceri, cât şi cele politice vor sesiza rapid rolul pe care îl poate
avea televiziunea în promovarea intereselor proprii. Aşa se explică ponderea din ce în ce
mai mare a reclamelor comerciale, ca şi activitatea sistematică a factorilor de imagine.
Televiziunea este cea care creează personaje politice şi la conferă ascendentul dorit
asupra populaţiei. Pe bună dreptate se apreciază că puterea reală este deţinută astăzi de
cel care controlează mass-media şi, îndeosebi, televiziunea. Cu ajutorul acestui mijloc
este modelată şi dirijată opinia politică, aceasta însuşindu-şi anumite idei şi aderând la
valorile ce-i sunt prezentate ca fiind în concordanţă cu interesele sale şi modul său de a
judeca.
Esenţa manipulării constă, astfel, în transmiterea unor idei ce exprimă interesele
unei anumite persoane sau ale unui grup de persoane, instituţii, organizaţii etc. către
publicul larg şi crearea posibilităţilor de însuşire de către aceştia a respectivelor idei ca
exprimînd propriile lor interese.
Pasul 4. Forme de manipulare

Acţiunea de manipulare se întemeiază, în principal, pe practicile de dezinformare
în masă şi de denaturare a adevărului. Pentru realizarea acestei acţiuni există grupuri
distincte de specialişti, unii fiind specialişti în confecţionarea şi transmiterea zvonurilor –
agenţii de dezinformare, alţii în propunerea anumitor modele de interpretare şi în
„demonstrarea” justeţei acestora – agenţii de influenţă, iar alţii în conceperea scenariilor
şi a modului de realizare.
Trebuie precizat, însă, că nici agenţii de dezinformare, nici cei de influenţă şi nici
autorii de scenarii nu sunt beneficiarii actului de dezinformare şi manipulare. Toate
aceste verigi vor acţiona în interesul celui care comandă acţiunea şi care poate fi o
persoană, o instituţie, o companie economică sau, uneori, o entitate statală.
În funcţie de interesele celor care comandă acţiunea de manipulare se vor stabili
ţintele manipulării, precum şi scopul urmărit, care poate fi denigrarea unor persoane, a
unor companii economice sau forţe politice, iar în unele situaţii  chiar denigrarea unor
popoare.
Criteriul care prezidează toate acţiunile factorilor de manipulare a conştiinţei

publice este cel al unei eficienţe superioare, indiferent de mijloacele folosite pentru
realizarea ei.
Se constată, astfel, ruptura totală cu considerentele de ordin moral, circulînd, de
altfel, dictonul că „nu sîntem plătiţi pentru a fi morali, ci doar pentru a fi eficienţi”.
Analiza practicilor de dezinformare şi manipulare evidenţiază condiţiile de care
depinde eficienţa acestor acţiuni, ca şi cele mai uzitate forme de dezinformare. În primul
rînd, o condiţie esenţială este prioritatea acţiunii, respectiv devansarea iniţiativei părţii
adverse. Prioritatea iniţiativei se va corela, apoi, cu persistenţa acţiunii întreprinse, fiind
evident că o acţiune de durată este mult mai eficientă decît una singulară sau cu caracter
conjunctural. De asemenea, o altă condiţie o constituie anihilarea posibilităţilor de reacţie
a părţii adverse, prin crearea unei imagini negative, precum şi a prezentării acesteia în
condiţii îndoielnice.
Urmează, în continuare, diversificarea formelor în care se realizează
dezinformarea, constatîndu-se că eficienţa sporeşte pe măsură ce sînt implicate mai multe
surse şi mai multe forme.
Privitor la formele dezinformării, acestea au ca trăsătură comună denaturarea şi
mistificarea adevărului, ele utilizîndu-se în mod succesiv sau simultan.
Cel mai grosier mijloc de dezinformare îl constituie minciuna grosolană, care
surprinde prin caracterul ei şocant. Ea va fi continuată cu dezinformarea gradată, în
sensul alternării unor adevăruri parţiale cu neadevăruri evidente. Prezenţa primelor
creează impresia de obiectivitate şi de respect pentru adevăr.
O altă tehnică, des uzitată, este cea a exagerării calităţii sau cantităţii unor fapte,
lucruri, situaţii. Se procedează, de asemenea, la scoaterea din context a unor informaţii
sau la citarea selectivă, tendenţioasă a anumitor afirmaţii, judecăţi etc.
În unele cazuri se recurge la calomnia deşănţată pe considerentul că tot rămâne
până la urmă ceva din calomnia respectivă.
Ca auxiliar al acţiunii calomnioase se utilizează procedeul dezminţirii făcute cu
rea-intenţie, în sensul că în timp ce materialul calomnios apare pe prima pagină cu
majuscule şi într-o ediţie cu tiraj sporit, dezminţirea apare pe ultima pagină cu caractere
mici, pentru a trece cît mai neobservată.
Frecvent întîlnită este şi practica ignorării cu bună ştiinţă a evenimentelor care
contravin intereselor celor ce comandă şi finanţează manipularea sau care sunt în
favoarea celorlalţi competitori. Acest procedeu este practicat chiar şi în condiţiile în care
nu există o comandă expresă de a se induce în eroare receptorii informaţiilor.
Un alt interes al furnizorilor de ştiri, acela de a spori audienţa, determină
cosmetizarea informaţiilor, selectarea şi transmiterea doar a acelui gen de ştiri care se
caracterizează prin senzaţional, melodramă sau prin predominarea aspectului de
divertisment. În consecinţă, informaţiile vor fi triate, modelate şi transmise într-o manieră
cât mai convingătoare, difuzorii lor conducându-se după regula că important nu este ca
ele să reflecte adevărul, ci ca să placă marelui public. O asemenea atitudine le apare
multora ca fiind normală în condiţiile în care există un bussines al ştirilor, raţionându-se
că şi acesta, ca orice bussines, trebuie să folosească acele mijloace care aduc profitul
maxim.
Diversiunea constituie o altă modalitate de intoxicare a opiniei publice, ea fiind
folosită în situaţii tensionate, când populaţia, în întregul ei, sau părţi ale acesteia sunt
nemulţumite de activitatea guvernanţilor, sau când lideri reprezentativi se află la

strâmtoare din cauza unor greşeli pe care le-au comis şi care au ajuns la urechile
electoratului. În aceste condiţii, se procedează la confecţionarea de pseudo-evenimente,
prin amplificarea dimensiunilor şi importanţei unor evenimente minore şi aducerea lor în
prim plan, sau chiar prin producerea intenţionată a unor evenimente de natură să şocheze
opinia publică şi care vor fi puse pe seama unor forţe adverse, spre a se canaliza
împotriva acestora nemulţumirea şi ura populaţiei. Nu puţini lideri politici au fost acuzaţi
de-a lungul timpului de a fi fost inspiratorii unor acţiuni cu caracter diversionist, precum
asasinatele politice, atentatele cu bombe, luările de ostatici etc.
Rezumat
Acţiunea retorică include totalitatea elementelor implicate în prezentarea reuşită a
unui discurs: memoria, pronunţia, tonalitatea şi gesticulaţia. Memoria este inclusă în
cadrul acţiunii în virtutea rolului pe care îl are în pregătirea şi rostirea liberă a discursului,
aceasta din urmă fiind esenţială pentru captarea şi menţinerea interesului publicului,
pentru urmărirea reacţiilor acestuia şi adaptarea prezentării la respectivele reacţii.
Pronunţia este determinantă pentru claritatea expunerii şi înţelegerea de către ascultători a
celor prezentate, tonalitatea adecvată – pentru realizarea formei eufonice a expunerii şi
pentru sensibilizarea auditoriului la ideile comunicate, iar gesticulaţia – pentru
accentuarea ideilor şi nuanţarea lor, ca şi pentru menţinerea trează a atenţiei publicului
ascultător.
Cât priveşte manipularea prin intermediul demersului retoric, aceasta constituie
expresia subordonării nepermise a valenţelor artei oratorice unor interese meschine şi
egoiste, a abdicării nepermise a celor ce se lasă antrenaţi într-o asemenea acţiune de la
principiile şi normele moralei şi ale responsabilităţii civice.
Concluzii:
Acţiunea este, aşadar, decisivă, pentru obţinerea deplină a succesului oratoric,
deoarece ea reprezintă modalitatea de comunicare nemijlocită cu publicul. Or de calitatea
actului de comunicare depinde faptul dacă ideile oratorului găsesc sau nu calea potrivită
spre inima şi mintea acultătorilor.
Mihai, Gheorghe, Retorica tradiţională şi retorici moderne, Bucureşti, Editura
ALL, 1998, pp. 300-309.
1. Acţiunea vizează aspectele referitoare la:

a. dinamismul discursului;
b. prezentarea discursului;
c. structura acestuia.
2. Momentele implicate în realizarea acţiunii sunt:

a. mişcarea;
b. memoria;
c. imaginaţia;
d. pronunţia;
e. gesticulaţia;
f. timbrul şi tonalitatea vocii.
3. Memorararea poate fi:

a. voluntară;
b. logică;
c. mecanică.
4. Manipularea se realizează prin:

a. dezinformarea sistematică a populaţiei;
b. denaturarea adevărului;
c. promovarea imaginilor favorabile celor ce manipulează;
d. competiţie electorală.
5. Agenţii de influenţă se ocupă de:

a. confecţionarea şi răspândirea zvonurilor;
b. propunerea modelelor de interpretare;
c. elaborarea scenariilor de manipulare.
6. Manipularea se realizează în favoarea:

a. autorilor de scenarii;
b. grupurilor de interese;
c. agenţilor de influenţă.
Temă de control: Forme şi metode de manipulare în lumea contemporană
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

1. Albalat, A., Art d’écrire, Paris, Armand Colin, 1992;

2. Aristotel, Retorica, Bucureşti, Editura IRI, 2004;
3. Blanché, R., Le raisonnement, P.U.F., 1973;
4. Botezatu, P., Valoarea deducţiei, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, (colecţia
Logos), 1971;
5. Botezatu, P., Erotetica – logica întrebărilor (principii şi aplicaţii), Revista de
Filosofie, 4, 1980;
6. Botezatu, P., Introducere în logică, vol. II, Iaşi, Editura Graphix, 1994;
7. Carnap, R., Semnificaţie şi necesitate. Un studiu de semantică şi logică modală,
traducere din engleză de Gheorghe Enescu şi Sorin Vieru, Cluj, Editura Dacia, 1972;
8. Cicero, Despre orator, în Opere alese, vol. II, Bucureşti, Editura Univers,
1973;
9. Cicero, În apărarea lui Milon, în Opere alese, vol. II, Bucureşti, Editura
Univers, 1973;
10. Cicero, Oratorul, în Opere alese, vol. II, Bucureşti, Editura Univers, 1973;
11. Călin, V, Omisiunea elocventă, Bucureşti, Editura Enciclopedică Română,
1973;
12. Cosmovici, A., Psihologie generală, Iaşi, Editura Polirom, 1996;
13. Dima, C., De la vorbire la elocinţă, Bucureşti,Editura Albatros;
14. Dima, T. (coord), Logică generală, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică, 1990;
15. Dorogan, M., Curs de elocinţă, Chişinău, Editura ARC, 1995;
16. Drăghicescu, Al. G., Tratat de literatură, în Retorica românească, Bucureşti,
Editura Minerva, 1980;
17. Dumitriu, A., Istoria logicii, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică,
1969;
18. Ferréol, G., Flageul, N., Metode şi tehnici de exprimare scrisă şi orală,
Traducere de Ana Zăstroiu, Iaşi, Editura Polirom, 1998;
19. Florescu, V., Retorica şi neoretorica: geneză, evoluţie, perspective, Bucureşti,
Editura Academiei, 1973;
20. Fontanier, P., Figurile limbajului, Traducere, prefaţă şi note de Antonia
Constantinescu, Bucureşti, Editura Univers, 1977;
21. Gavriliu, L., Mic tratat de sofistică, Bucureşti, Editura IRI, 1996;
22. Gusti, D., Retorică pentru tinerimea studioasă, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1984;
23. Ghimpu, S., Ţiclea, Al., Retorica, texte alese, Bucureşti, Casa de editură şi
presă Şansa, 1983;
24. Garçon, M., Essai sur l’eloquence, Corréa, 1947;
25. Ioan, P., Paradigma gramaticalităţii categoriale şi programul logicii
integrale, în: Petru Ioan (coord), Cunoaştere, eficienţă, acţiune, Bucureşti, Editura
Politică, 1988;
26. Kant, Imm., Logica generală, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
1985;
27. Kant, Imm., Critica raţiunii pure, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
28. Larson, Ch., Persuasiunea – receptare şi responsabilitate, traducere din limba

engleză de Odette Arhip, Iaşi, Editura Polirom, 2003;
29. Molnar – Piuariu, I., Retorică, adecă învăţătura şi întocmirea frumoasei
cuvântări, în Retorica românească, Bucureşti, Editura Minerva, 1980;
30. Marcovici, S., Curs de retorică, în Retorica românească, Bucureşti, Editura
Minerva, 1980;
31. Marga, A., Erorile logice, în Dima, T. (coord), Logică generală, Bucureşti,
Editura Didactică şi Pedagogică, 1990;
32. Marsais, C. Che. (Du.), Despre tropi sau despre diferitele sensuri în care
poate fi luat un acelaşi cuvânt într-o aceeaşi limbă. Lucrare folositoare pentru
înţelegerea autorilor şi care poate servi ca introducere la Retorică şi la Logică,
Bucureşti, Editura Univers, 1981;
33. Mihai, Gh., Retorica, Iaşi, Editura Graphix, 1993;
34. Mihai, Gh., Retorica tradiţională şi retorici moderne, Bucureşti, Editura All,
1998;
35. Negoescu, H., Retorică şi stilistică, Bucureşti, Editura Librăriei H. Steimberg,
1896;
36. Năstăşel, E., Ursu, I., Argumentul sau despre cuvântul bine gândit, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980;
37. Pascal, B., Cugetări, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1992;
38. Perelman, Ch., Olbrechts-Tyteca, L., La nouvelle rhétorique. Traité de
l’argumentation, vol. I, II, Paris, P.U.F., 1958;
39. Petraş, I. Figuri de stil, Bucureşti, Editura Demiurg, 1992;
40. Platon, Gorgias, în Opere, vol. I, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
41. Retorică generală, Grupul µ, Bucureşti, Editura Univers, 1974;
42. Henri-Robert, L’avocat, Paris, Hachette, 1923;
43. Ribot, T., Logica sentimentelor, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
44. Ricoeur, P., Metafora vie, traducere din franceză, Bucureşti, Editura Univers,
1984;
45. Romedea, A. G., Actele de limbaj, o perspectivă semiotică, Iaşi, Editura
Ştefan Lupaşcu, 1999;
46. Sălăvăstru, C., Raţionalitate şi discurs – Perspective logico-semiotice asupra
retoricii, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1966;
47. Sălăvăstru, C., Teoria şi practica argumentării, Iaşi, Editura Polirom, 2003;
48. Tiutiuca, D., Retorică şi discurs, Galaţi, 1998;
49. Vanderveren, D., Les actes de discours – essai de philosophie du langage et
de l’esprit sur la signifiation des énonciation, Pierre Mardaga, Editeur, Liège-Bruxelles;
50. Wald, H., Expresivitatea ideilor, Bucureşti, Editura Cartea Românească,
1985.
CUPRINS

MODULUL I. OBIECTUL RETORICII. GENEZA ŞI EVOLUŢIA

ISTORICĂ A ACESTEIA
Lecţia 1. Obiectul şi problematica retoricii
Lecţia 2. Geneza şi evoluţia retoricii
MODULUL II. RETORICA ŞI TEORIA ARGUMENTĂRII

Lecţia 1. Opiniabilul şi verosimilul ca domenii ale retoricii
Lecţia 2. Demonstraţie şi argumentare
Lecţia 3. Convingere şi persuadare
MODULUL III. TEHNICI DE ARGUMENTARE

Lecţia 1. Instrumentele logice ale argumentării
Lecţia 2. Argumentarea raţional-deductivă
Lecţia 3. Argumentarea inductivă
Lecţia 4. Argumentarea quasi-inductivă
Lecţia 5. Rolul locurilor comune în argumentare
Lecţia 6. Sofismele şi mijloacele identificării lor
MODULUL IV. INVENŢIA. MORAVURILE ORATORICE

Lecţia 1. Invenţia
Lecţia 2. Moravurile oratorice
Lecţia 3. Argumentare şi limbaj
MODULUL V. DIMENSIUNEA AFECTIVĂ A DISCURSULUI

Lecţia 1. Afectele şi rolul lor în cunoaştere şi acţiune
Lecţia 2. Raţionamentul afectiv şi particularităţile acestuia
Lecţia 3. Pasiunile şi rolul lor în retorică
MODULUL VI. DISPOZIŢIA

Lecţia 1. Dispoziţie şi structura discursului
Lecţia 2. Exordiul
Lecţia 3. Structura discursului(continuare)
MODULUL VII. PLEDOARIA

Lecţia 1. Pledoaria şi structura acesteia
Lecţia 2. Pregătirea pledoariei
MODULUL VIII. ELOCUŢIUNEA

Lecţia 1. Stilul
Lecţia 2. Stilurile discursului
Lecţia 3. Ideile şi rolul acestora în cadrul discursului
Lecţia 4. Figurile retorice
MODULUL IX. ACŢIUNEA RETORICĂ. MANIPULAREA PRIN

INTERMEDIUL DISCURSULUI
Lecţia 1. Acţiunea retorică
Lecţia 2. Discursul ca instrument de manipulare a conştiinţei publice
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

Retorica

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Retorica

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Neculai Bobică, Retorică, Note de curs Anul II, semestrul I

1. Identificarea obiectului de studiu al retoricii;

1. Însuşirea cunoştinţelor privitoare la geneza şi evoluţia retoricii;

Competenţe dobândite ca urmare a parcurgerii modulului:

1. Capacitatea de-a opera cu noţiunile privitoare la obiectul şi funcţiile sociale ale

Timpul mediu necesar asimilării modulului: 4ore

Copyright © 2009 Universitatea Danubius. Toate drepturile rezervate

Lecţia 1. OBIECTUL ŞI PROBLEMATICA RETORICII

Pasul 1. Ce este retorica

Pasul 2. Este retorica ştiinţă sau artă?

Pasul 3. Izvoarele retoricii

Pasul 4. Genurile retoricii

A) Discursurile academice propriu–zise, care includ următoarele subspecii:

alte criterii de identificare şui diferenţiere a tipurilor de discurs. Astfel, la criteriul

Lecţia 2. GENEZA ŞI EVOLUŢIA RETORICII

Pasul 1. Retorica în Antichitate

Pasul 2 : Retorica medievală

mulţi dintre adepţii creştinismului timpuriu şi doctrinarii acestuia ca o creaţie

Copyright © 2009 Universitatea Danubius. Toate drepturile rezervate

Pasul 3: Retorica şi lumea modernă

reabilitarea retoricii în zilele noastre. Reanalizarea în mod obiectiv şi riguros a rolului pe

1. Florescu, Vasile, Retorica şi neoretorica, Bucureşti, Editura Academiei, 1973.

Copyright © 2009 Universitatea Danubius. Toate drepturile rezervate

2. Retorica se constituie pentru prima oară în:

3. Izvoarele retoricii sunt:

4. În interpretarea lui Aristotel, retorica avea următoarele genuri:

5. Primii filosofi greci care au promovat sistematic retorica au fost:

6. În viziunea lui Cicero, retorica trebuia să fie:

7. Importanţa retoricii în viaţa publică este redusă în:

Temă de control: Contribuţiile Evului Mediu şi ale epocii moderne la

Copyright © 2009 Universitatea Danubius. Toate drepturile rezervate

1. Definirea conceptelor de demonstraţie şi argumentare şi stabilirea distincţiei

1. Asimilarea conţinutului conceptelor de verosimil şi opiniabil, argumentare şi

Competenţe dobândite ca urmare a parcurgerii modulului:

1. Capacitatea de-a opera cu conceptele de argumentare şi demonstraţie, verosimil

Timpul mediu necesar asimilării modulului : 2 ore.

Copyright © 2009 Universitatea Danubius. Toate drepturile rezervate

Lecţia 1. OPINIABILUL ŞI VEROSIMILUL CA DOMENII ALE RETORICII

Pasul 1. Noţiunile de opiniabil şi verosimil

Copyright © 2009 Universitatea Danubius. Toate drepturile rezervate

Pasul 2. Opinia expresie a subiectivităţii şi contingentului

Pasul 3. Criterii de evaluare a opiniilor

Pasul 4. Baza logică a verosimilului – raţionamentele cu premise probabile

Copyright © 2009 Universitatea Danubius. Toate drepturile rezervate

Lecţia 2. DEMONSTRAŢIE ŞI ARGUMENTARE

Pasul 1. Raţionamentul analitic şi raţionamentul dialectic

Pasul 2. Deosebirile dintre demonstraţie şi argumentare

Lecţia 3. CONVINGERE ŞI PERSUADARE

Pasul 1. Noţiunea de convingere

Pasul 2. Noţiunea de persuadare

Copyright © 2009 Universitatea Danubius. Toate drepturile rezervate

Aristotel, Retorica, Bucureşti, Editura IRI, 2004;

4. Argumentarea se deosebeşte de demonstraţie prin:

5. În interpretarea lui Aristotel, este analitic raţionamentul:

Temă de control: Raportul dintre verosimil şi argumentare.

Copyright © 2009 Universitatea Danubius. Toate drepturile rezervate

1. Enunţarea şi explicitarea conceptului ce desemnează tehnicile de argumentare;

1. Însuşirea cunoştinţelor privitoare la argumentare şi tehnicile de argumentare, la

Competenţe dobândite ca urmare a parcurgerii modulului:

1. Capacitatea de-a utiliza corect instrumentele logice, de-a folosi corespunzător, în

Timpul mediu necesar asimilării modulului: 4 ore.

Copyright © 2009 Universitatea Danubius. Toate drepturile rezervate

Lecţia 1. INSTRUMENTELE LOGICE ALE ARGUMENTĂRII