1

CURSUL 7. RĂSPUNSUL IMUN CELULAR

RIC are rol de apărare în trei condiţii patologice :

• eliminarea celulelor infectate cu microorganisme cu dezvoltare intracelulară :
virusuri, bacterii (mycobacterii, Listeria, Brucella, Legionella).
• supravegherea şi distrugerea celulelor canceroase.
• rejecţia grefelor.

RIC este implicat în recunoaşterea şi distrugerea :

• celulelor singenice devenite Ag : celulele infectate sau neoplazice;
• celulelor alogenice apărute prin grefă sau transplant.

Recunoaşterea şi distrugerea celulelor antigenice se face prin două tipuri de

celule: LTC (LT citotoxice) şi celulele NK (natural killer). Acestea recunosc celulele
non-self prin mecanisme diferite, dar le distrug printr-un mecanism comun, numit
citotoxicitate extracelulară sau citotoxicitate mediată celular.
La contactul cu celula ţintă, LTC şi NK eliberează nişte mediatori care :
• lezează membranele celulelor non-self, ducând la liza osmotică a celulelor.
• alterează nucleul celulelor ţintă, producând apoptoza lor.

Mecanismele de recunoaştere în RIC

LTC
LTC fac recunoaştere imunologic specifică : LTC recunosc celula ţintă după
Ag expuse pe membrană. Un anumit Ag este recunoscut doar de TCR exprimate de
clona LTC corespunzătoare. Fiecare Ag este recunoscut de o clonă specifică de
LTC. Diversitatea Ag este foarte mare, de ordinul milioanelor, astfel că şi
recunoaşterea se face prin milioane de clone diferite de LTC.
Spre deosebire de NK, LTC sunt diversificate clonal. Fiecare clonă de LTC se
defineşte prin receptorii TCR de suprafaţă.
Ag sunt endogene, expuse pe MHC I. Recunoaşterea este asociativă, MHC I
dependentă. La ea participă complexul TCR-CD3 şi coreceptorul CD8.

NK
Celulele NK sunt o populaţie de celule identice, nedivizată în clone diferite.
Ele fac o recunoaştere imunologic nespecifică, MHC I independentă. Celulele NK
recunosc celulele ţintă în 3 moduri :
• prin molecule cu structură de lectine
• prin receptorii Fcγ R III, cu care NK fac o recunoaştere imunologic nespecifică
mediată prin IgG, care duce la ADCC
• prin receptorii NK-R
 2

LTC

LTC sunt cea mai importantă clasă de celule implicate în RIC, pentru că ele
pot să recunoască o mare varietate de Ag. Există o foarte mare diversitate de clone
de LTC. LTC au pe suprafaţă 3 tipuri de receptori :
• de recunoaştere a Ag
• cu rol accesor
• cu rol în adeziunea intercelulară

Receptorii cu rol în recunoaşterea Ag

Receptorii de recunoaştere a Ag fac recunoaştere asociativă.Aceşti receptori
reprezintă principala cale de activare a LTC, care se produce după recunoaşterea Ag.
Ei realizează o activare parţială, pentru că recunoaşterea Ag nu este un stimul
suficient pentru ca LTC să distrugă celula ţintă. Distrugerea celulei ţintă se produce
când activarea LTC este finalizată de IL2, eliberată de LTH1.

TCR recunoaşte Ag şi MHC I, prin cele 3 perechi de CDR :

• CDR 1 şi 2 se leagă de domeniile polimorfe ale MHC I : alfa 1 şi alfa 2.
• CDR 3 se leagă de Ag prezentat.
Când există legături la toate cele 3 CDR se produc modificări conformaţionale
în TCR care se transmit în interiorul celulei prin CD3.
CD8 recunoaşte domeniul monomorf (constanat) alfa 3 al MHC I.

Receptorii cu rol accesor în activarea metabolică

Receptorii cu rol accesor sunt : CD25, CD28 şi CD45.
• CD25 este receptorul pentru IL2 produsă de LTH1. CD25 apare numai pe
membrana LTC care s-a legat de celula ţintă.
• prin segmentul intracelular lung, CD28 activează mesagerii secunzi proteici din
LTC care induc producţia de citokine.
• CD45 este legat de lanţul zeta al CD3 şi are funcţie de PTP.

Receptorii cu rol în adeziunea intercelulară

Receptorii de adeziune au o importanţă deosebită pentru funcţia LTC. Aceşti
receptori dau LTC posibilitatea contactului cu celula non-self, care presupune 3
etape :
• adeziunea LTC de endoteliul din zona de ţesut unde se află celulele ţintă. Legarea
de endoteliu permite diapedeza.
• deplasarea LTC prin ţesut spre celulele ţintă.
• adeziunea LTC de celulele ţintă.
 3

Adeziunea de endoteliu
Pe parcursul circuitului în organism, LTC aderă de endoteliu în două zone :
• LTC naive aderă de endoteliul de tip HEV din gg limfatici şi de endoteliul
arteriolelor din pulpa albă a splinei. La acele niveluri LTC trec din vase în
ţesutul limfoid pentru ca să preia informaţia antigenică şi să se activeze.
• LTC cu memorie sau activate trebuie să ajungă din circulaţie în ţesuturile
unde se află celulele ţintă. În zonele respective endoteliul se modifică sub
acţiunea citokinelor (IL1, TNF alfa şi IFN gama) produse de MF şi de
celulele dendritice activate din focar. Endoteliul devine de tip HEV şi
exprimă o serie de molecule cu rol de adeziune

Adeziunea de proteinele matricei extracelulare

Adeziunea de proteinele matricei extracelulare se realizează printr-o clasă de
receptori numţi VLA, care reprezintă o subfamilie din marea familie a integrinelor.
Integrinele sunt molecule de adeziune care facilitează contactele intercelulare şi
adeziunea celulelor de componentele matricei extracelulare, asigurând astfel
deplasarea celulelor prin ţesuturi. Integrinele sunt implicate în :
• migrarea tisulară a celulelor în perioada embriogenezei
• metastazarea tumorilor
• procesele de vindecare a leziunilor tisulare
• procesele trombotice
• funcţionarea LTH şi LTC
Integrinele sunt formate din 2 lanţuri, alfa şi beta. Toate moleculele VLA au
lanţul beta de tip 1, de aceea ele se numesc beta1-integrine. Denumirea de VLA
(very late antigen) vine de la faptul că moleculele VLA1 şi VLA2 apar pe suprafaţa
LT după un interval mai lung de la activarea in vitro a celulei, de 2-4 săptămâni.
Moleculele VLA1 şi 2 sunt caracteristice pentru LT. VLA aderă la proteinele
din matricea extracelulară, dând LTC posibilitatea să se deplaseze prin ţesuturi şi să
se concentreze intratisular acolo unde sunt celulele non-self.

Adeziunea de celulele ţintă

LTC aderă de celulele ţintă şi după aceea recunosc structura Ag prezentate pe
acestea. Contactul iniţial este Ag-independent. Adeziunea depăşeşte forţele electro-
statice de respingere dintre celule şi aduce membranele celulare în contact intim,
permiţând contactul direct dintre complexul TCR-CD3 de pe LTC şi complexul Ag-
MHC de pe celula ţintă.
Adeziunea se face prin receptorii CD2 şi LFA1.
• CD2 se leagă cu LFA3
• LFA1 se leagă cu ICAM1
 4

Traficul şi homingul LT

Limfocitele circulă permanent prin organism. Ele străbat sângele, limfa,

ganglionii limfatici, splina şi ţesuturile non-limfoide. Aceste circuite reprezintă
traficul limfocitelor. Pe parcursul traficului prin organism, limfocitele stagnează în
anumite zone. Procesul prin care limfocitele sunt atrase specific şi stagnează la
nivelul anumitor ţesuturi, mai precis în ariile de prezentare a Ag şi în ţesuturile unde
există procese inflamatorii, se numeşte « homing ».
Dintre toate limfocitele, LT sunt cele care sunt recirculate mai intens în
căutarea Ag. Ag tisulare sunt drenate şi prezentate spre LT în ganglionii limfatici.
Ag sanguine sunt prezentate în splină, iar Ag de la nivelul mucoaselor sunt
prezentate spre LT la nivelul MALT.
• LT naive ajung în ganglionii limfatici prin vasele limfatice aferente. LT au pe
suprafaţă o serie de molecule numite generic « homing receptors », adică molecule
care induc pătrunderea LT în anumite ţesuturi. În ganglioni LT aderă de un tip
particular de endoteliu care se găseşte în venulele postcapilare, numit HEV (high-
walled endothelium). Pe suprafaţa HEV se găsesc nişte molecule de adeziune
specifice care favorizează pătrunderea selectivă a LT în parenchimul ganglionar, în
corticala internă. Acolo se produce prezentarea epitopilor spre LT.
• LT activate ies din ganglionii limfatici prin vasele limfatice eferente. Limfaticele
eferente din principalele grupuri ganglionare se varsă în canalul toracic, care se
varsă la rândul lui în vena brahiocefalică stângă. Astfel limfocitele ajung în
circulaţia sanguină.
• Un alt loc de activare a LT este splina. Din sânge LT pot să intre în pulpa albă a
splinei traversând pereţii arteriolelor centrale. După prezentarea epitopilor la nivelul
PALS interne, LT părăsesc splina prin capilarele sinusoide ale pulpei roşii şi de aici
prin vena splenică.
• LT activate la nivelul ganglionilor limfatici sau al splinei ajung apoi în ţesuturile
unde există procese inflamatorii. Endoteliul din zonele respective este de tip HEV.
LT aderă de endoteliu prin intermediul receptorilor VLA4 şi LFA1. În ţesuturi, LTC
distrug celulele devenite non-self. LTC sunt asistate în acest proces de către LTH
activate (LTH 1) şi de către MF locale.

RIC se declanşează în organele limfoide secundare - splină şi gg limfatici,

pentru că la acel nivel sunt prezentate Ag spre LTH şi LTC. Locul de desfăşurare a
RIU este strict intratisular, pentru că LT Ag-specifice se acumulează în ţesutul unde
există Ag. La nivel tisular LTC se activează complet, proliferează, cooperează cu
LTH1 şi distrug Ag declanşator.
 5

Recunoaşterea celulei ţintă de către LTC

LTC recunosc specific celulele ţintă, pentru că acestea prezintă pe suprafaţă

Ag cuplate cu moleculele MHC I. Normal celulele organismului prezintă diverse
fragmente polipeptidice rezultate din proteinele celulare degradate în cursul
procesului de regenerare fiziologică sau din proteinele cu structură defectuoasă, pe
care celula le distruge. Asamblarea MHC I cu aceste fragmente se face în RER, iar
după aceea complexul rezultat este expus pe membrană. Celulele sistemului imun, în
special LT, nu reacţionează faţă de fragmentele peptidice self, deoarece încă din
timpul maturaţiei intratimice au fost distruse clonele de LT care recunosc autoAg.

Celula infectată viral sau care a devenit neoplazică prezintă pe suprafaţă în

complex cu moleculele MHC I diverse Ag virale sau neoplazice, faţă de care LTC
reacţionează.
Fragmentele din primele celule ţintă distruse de LTC sunt fagocitate de MF,
care devin APC şi prezintă polipeptidele non-self pe suprafaţă în complex cu
moleculele MHC II. Sunt stimulate LTH care se diferenţiază în LTH1. Aceste celule
secretă IL2 şi stimulează astfel chemotactismul, proliferarea şi activarea de noi LTC.
LTC au pe suprafaţă CD25, receptorul pentru IL2.

NK

NK fac parte din grupul mai numeros al limfocitelor mari, numite şi non-B
non-T. Limfocitele non-B non-T au morfologie de LGL (large granular
lymphocytes). NK au mai multă citoplasmă decât limfocitele mici şi pe frotiu în
citoplasmă se vizualizează granulaţii azurofile. La microscopul electronic
granulaţiile sunt electronodense.

NK au rol în aşa-numita imunitate înnăscută sau nespecifică. Ele intervin în

primele momente ale unei infecţii virale şi elimină o parte dintre celulele self
infectate. În acest mod ele oferă organismului răgazul pentru proliferarea clonelor de
LB şi LT Ag-specifice, care vor eradica infecţia. De asemenea, celulele NK
recunosc şi distrug celulele tumorale. Recunoaştererea celulei ţintă este imunologic
nespecifică.

NK prezintă pe suprafaţă cele 3 tipuri de receptori :

• receptorii de adeziune intercelulară sunt CD2 şi LFA1
• receptorii cu rol în activarea NK sunt : CD25 (receptor pentru IL2) şi receptori
pentru IFN
• receptorii pentru recunoaşterea celulei ţintă
 6

Recunoaşterea celulei ţintă de către NK

NK recunosc celula ţintă nespecific, prin mai multe mecanisme :

• recunoaşterea nespecifică mediată prin IgG : NK prezintă pe suprafaţă receptori
Fcγ R, prin care recunosc şi distrug celulele opsonizate cu IgG.
• recunoaşterea prin receptori de tip lectinic : pe suprafaţa celulelor infectate viral
apar structuri glicoproteice cu greutate moleculară mare. Aceste structuri sunt
recunoscute prin receptori cu structură lectinică de pe membrana NK.
• recunoaşterea directă prin NK-R : se presupune că pe suprafaţa NK se află
receptori NK-R care recunosc o structură prezentă fiziologic pe membrana tuturor
celulelor somatice din organism. La celulele sănătoase aceste structuri ţintă sunt
mascate de moleculele MHC I. Probabil că la celulele infectate viral sau malignizate
scade expresia membranară a MHC I şi se demască ligandul membranar pentru NK,
care se ataşează de celule şi le distruge.

Distrugerea celulei ţintă prin citotoxicitatea extracelulară

LTC şi NK realizează liza celulei ţintă prin mecanisme asemănătoare, prin

eliberarea unor mediatori care produc leziuni ale membranei şi apoptoză. Mediatorii
sunt conţinuţi în granulaţiile vizibile în LTC activate şi în NK. Cei mai importanţi
mediatori citotoxici sunt : perforina, limfotoxina, granzimele şi TNF.

Perforina
Perforina sau citolizina are o structură polipeptidică asemănătoare cu
componenta C9 a sistemului complement. Perforina este eliberată ca monomeri la
contactul LTC sau NK cu celula ţintă. Monomerii polimerizează sub acţiunea ionilor
de Ca şi formează structuri tubuliforme care perforează membrana celulei ţintă şi o
permeabilizează pentru apă şi ioni, producând liză osmotică.

Granzimele
Granulele conţin şi o familie de serinproteaze numite granzime. Dintre acestea
s-au individualizat unele enzime cu funcţie citotoxică, numite fragmentine.

Leziunile nucleare
În celula ţintă se activează o endonuclează Ca-dependentă care fragmentează
ADN în unităţi de 200 kbaze. Lezarea ADN se produce în punctele de trecere dintre
nucleozomi, acolo unde catena de ADN este vulnerabilă. Procesul se numeste
apoptoză sau moartea programată a celulei.
Endonucleaza este stimulată de o serie de citokine :
• unele IL secretate de limfocite
• TNF alfa produs de LTC şi de MF activate
• TNF beta produs de LTH1, LTC şi NK