Pierderea auzului la copil

Publicat inSanatatea mamei si a copilului

Copilul hipoacuzic este cel a carui acuitate auditiva este insuficienta pentru a-i
permite intelegerea propriei sale limbi, pentru a participa la activitatile normale
varstei sale si pentru a urma cu succes o unitate de invatamant.

Surditatea copilului este o anomalie frecventa: 1 la 1.000 de nasteri intr-o familie fara
antecedente si 15 cazuri la 1.000 nasteri la copiii cu risc inalt.

Surditatea se clasifica in functie de pierderea auditiva in numar de decibeli. Exista

urmatoarele criterii de clasificare:
de la 0 la 20 decibeli - auz normal; pierdere de la 20 la 40 db - este vorba de o surditate
lejera, de hipoacuzie. 40 decibeli reprezinta volumul sonor al unei conversatii
normale.Vorbele normale sunt percepute, dar anumite elemente fonetice si vocea scazuta
nu sunt percepute de catre copil. Poate prezenta fatigabilitate, lipsa atentiei, un nivel
scazut de intelegere. pierdere de la 40 la 70 decibeli - avem de-a face cu o deficienta
auditiva medie, copilul fiind semi-surd. 60 decibeli reprezinta nivelul unei conversatii cu
voce foarte tare. Intre 55 si 70, copilul percepe vocea fara sa inteleaga cuvintele. Sunt
deja necesare la acest nivel aparatul auditiv si reeducarea. pierderea de la 70 la 90
decibeli - este vorba de o surditate severa, existand o neintelegere accentuata, copilul
fiind demi-surd sever. 80 decibeli reprezinta volumul sonor al unei strazi aglomerate.
Anumiti copii aud vocea la intensitate mare, dar nu inteleg cuvintele. Acesti copii au
nevoie de aparat auditiv, reeducare si invatatul cititului pe buze. pierdere de la 90 decibeli
in sus ne prezinta un copil surd profund, 120 db fiind zgomotul unui reactor de avion
aflat la 10 metri de pamant.
Cauze si factori de risc
Factorii care determina aparitia hipoacuziei sunt:
istoricul familial (cand exista doi copii cu tulburari de auz); malformatii ale urechii;
anomalii cranio-faciale; infectii in utero cu: toxoplasma, rubeola, citomegalovirus,
herpes, sifilis, HIV; infectii dupa nastere: meningite, encefalite; hiperbilirubinemie;
traumatisme craniene; hemoragii intracraniene; convulsii; droguri ototoxice (dupa
administrarea de aminoglicozide); otita medie persistenta si recurenta; boli
neurovegetative: sdr. Hunter, ataxia Friedrich; sindroame asociate cu pierderea
progresiva a auzului (de exemplu neurofibromatoza).
Tipuri de surditate
Exista doua tipuri de surditate: de transmisie si de perceptie.
Surditatea de transmisie este adesea vindecabila prin mijloace medicale sau chirurgicale.
Este consecinta unei afectiuni a urechii medii: patologia timpanului, a oscioarelor si
trompei lui Eustachio, reprezentand principalele cauze. Otitele acute supurate, otitele
recidivante care evolueaza cu perforatie de timpan duc la aparitia acestui tip de surditate,
cel mai frecvent afectate in acest caz fiind frecventele joase (grave). Surditatile provocate
prin aceste infectii ORL nu depasesc pierderi mai mari de 60 decibeli. Surditatea de
transmise este de 8 ori mai frecventa la copil decat cea de perceptie. Surditatea de
perceptie este definitiva si poate sa duca de la pierdere lejera a auzului la surditate totala.
Urechea interna este atinsa in acest caz, adica organul auzului (cohleea) sau nervul
auditiv pe o anumita parte a traiectului sau. Cauzele in acest caz sunt variate si sunt
cunoscute in doar 35% din cazuri, in rest ele raman necunoscute. Semnele care ar trebuie
sa alerteze parintii si medicul:
absenta reactiilor nou-nascutului la zgomote si la voce; un somn prea linistit; pierdera
progresiva a ganguritului dupa 6 luni: pana la 6 luni copilasul gangureste normal prin
simplul joc al organelor fonatoare. Privat de placerea de a se auzi , dupa 6 luni copilul
mic inceteaza sa mai gangureasca; o intarziere in dezvoltarea normala a limbajului;
copilul de un an care nu raspunde nici la numele sau, nici la alt apel, neatent la tot ceea ce
se intampla in campul sau vizual; anumite probleme de articulare a cuvintelor dupa 4 ani:
confuzii fonetice sau intre consoanele surde (p, f, t) si consoanele sonore (b, v, d);
anumite probleme de comportament: agresivitate, lipsa afectului; dificultati la dictare, in
lectura si scriere la scoala. Exista si situatii care ne pot insela cum ar fi acei copii care nu
vor sa asculte ce li se cere.

Conduita terapeutica
Tratamentul in cazul hopoacuziei este diferentiat conform gradului de severitate al
afectiunii. Astfel, in surditatea de transmisie se poate recurge la tratamentul chirurgical in
functie de cauza care a produs-o: malformatiile urechii mijlocii pot fi ablate chirurgical.
Atunci cand cauza este o otita seroasa cronica determinata de vegetatii sau edem de
perete al trompei lui Eustachio, ablatia vegetatiilor sau un dren transtimpanic poate da
bune rezultate. In surditatea de perceptie este indicat implantul cohelar cu multi electrozi.
O alta medoda terapeutica este aparatul auditiv sau proteza. Aceasta permite celui care o
poarta sa inteleaga ce i se spune cu conditia ca el sa nu fie prea departe de interlocutor
sau ca zgomotul de fond sa nu fie prea mare. In cazul in care apelam la aceasta metoda,
se impune si o reeducare facuta in paralel. Surdul profund nu isi ia cu ajutorul protezei
decat informatii partiale care se adauga la cele obtinute prin lectura labiala (cititul pe
buze). In plus, aparatul auditiv permite si auzirea propriei voci.

Metodele de reeducare aplicate copilului hipoacuzic sunt educarea orala pura si educarea
bilingva. Educarea orala pura include invatarea cuvintelor, a lecturii labiale si educatia
auditiva. Pe de alta parte, educarea bilingva cuprinde invatarea limbii orale si a limbii
semnelor (care prezinta propria sintaxa si propria gramatica).

Audiometria

Testul auditiv (audiometria) face parte din examinarea urechii si evalueaza capacitatea unei persoane de a
auzi, prin masurarea abilitatii sunetelor de a ajunge la creier. Sunetele sunt, de fapt, vibratii aflate in mediul
inconjurator, de frecvente si intensitati diferite; aerul din canalele si oasele de la nivelul urechii si a craniului,
ajuta aceste vibratii sa parcurga drumul dintre ureche si creier, unde sunt "auzite". Testele auditive
determina prezenta hipoacuziei (scaderea capacitatii de a auzi), cat de severa este si care este cauza
aparitiei acesteia. Testele auditive ajuta la determinarea felului de hipoacuzie, prin masurarea capacitatii
sunetelor de a ajunge in urechea interna prin canalul auditiv (aerul - conduce sunetele) si de a se transmite
prin intermediul oaselor (oasele – conducatoare de sunete). Majoritatea testelor auditive cer pacientului sa
raspunda la o serie de cuvinte spuse pe tonalitati diferite, dar sunt si teste auditive ce nu necesita raspuns.